Banditismele din perioada interbelică

rasfoind presa vremiiSocietatea românească în perioada interbelică a fost măcinată de numeroase probleme generate de criza economică care a lasat urme adânci atât asupra locuitorilor de la oraş, cât şi la sate. Sărăcia a scos mulţi oameni în stradă, dar nu ca să îşi facă dreptate prin manifestaţii şi sloganuri, ci folosindu-se de arme, cuţite sau ciomege cu ajutorul cărora prădau tot ce le ieşea în cale: trecători, comercianţi, transportatori, sau chiar instituţii ale statului, aşa încât în comunitatea de atunci se instituise o adevărată panică şi teroare. Aşa se face să autorităţile de atunci cu greu reuşeau  să stăpânească acest fenomen, în condiţiile în care tâlhăriile şi omorurile deveniseră fapte cotidiene.  Tocmai de aceea, ziariştii de atunci au încercat ca prin articolele lor să sensibilizeze autorităţile care se dovedeau a fi depăşite de evenimente.  Cu aceeaşi nesiguranţă se confruntau şi locuitorii oraşului de la malul mării, aşa încât ziarişii de atunci au încercat să tragă un semnal de alarmă oamenilor legii, solicitând găsirea unor soluţii pentru asigurarea unui climat de ordine şi siguranţă în rândul cetăţenilor. Un astfel de articol a fost cel apărut în cotidianul constănţean Dacia” anul XI, no 43, duminică 24 februarie 1924, cu titlul ”Unde e poliţia?”. ”Banditismele au ajuns în Constanţa la ordinea zilei şi nu mai interesează după cum deducem nici pe acei însărcinaţi cu paza avutului şi vieţei cetăţenilor. Zilnic aproape se comit mici tâlhării la drumul mare, cari nici nu se înregistrează la oficiile de poliţie. Fapte  precise avem. Şeful distribuţiei ziarulu nostru a fost aseară pentru a treia oară atacat şi jefuit şi rănit grav în drum, pe str. Ion Lahovari, de către o bandă de pungaşi ce operează în nasul autorităţilor noastre poliţieneşti.

 Oare d. prefect Ştefu nu crede că situaţia aceasta au trebui să înceteze?

 Facem un ultim apel către poliţie, pentru că  ştim prea bine că Siguranţa nu se ocupă de cât cu descoperirea caselor de randez-vous”. Un articol la fel de critic la adresa oamenilor legii a apărut în aceeaşi publicaţie, în ziua de duminică, 20 aprilie 1924, sub titlul Teroarea”. ”Ce se petrece la noi în oraş e un adevărat scandal. Trăim sub teroarea câtorva borfaşi, pe cari poliţia nu numai că nu se încumetă să-i astâmpere, ci le ştie de frică, ba le şi mai acordă un deosebit respect din această cauză. Deunăzi, în camera de serviciu a prefecturii de poliţie, un domn comisar sfătuia pe unul ce venise să reclame pe un ”şef” de borfaşi, că nu e bine să se puie rău cu căpetenia bandei, pentru că va fi omorât în bătaie.  Cunosc deasemenea cazul unui alt ofiţer de poliţie, care de frică numai, de a nu fi ciomăgit, s’a mutat din locuinţa unuia dintre aceşti abili mânuitori ai pumnalului. Ceva mai mult, în anumite locuri la obor de exemplu unde căile ferate n’au concesionat încă transportul mărfurilor, comercianţii sunt la discreţia bandelor de căruţaşi şi sunt nevoiţi să le plătească, oricât ar cere,  sub ameninţarea cu ciomagul. În triajul gării la fel. Aici o vastă organizaţie de căruţaşi, înarmaţi cu revolvere şi cuţite, terorizează însuşi organele căilor ferate şi deşi suntem informaţi că mai mulţi poliţişti  au primit ordinul  ca să-i dezarmeze, ordinul n’a fost executat. Probabil de frică. Tot de frică, probabil, gara locală a tăcut când i s’a adus la cunoştinţă că pentru a sili pe comercianţi să transporte mărfurile cu căruţele lor, camionagii au stricat o întreagă linie de cale ferată ce deservea unele magazii de la obor.  Indignarea cetăţenilor faţă de toleranţa  autorităţilor noastre  creşte continuu şi la rândul nostru, ne adresăm către aceia puşi să supravegheze ordinea. De data asta, nu îi rugăm ca în trecut; acum îi somăm să îşi facă datoria.”

 Un alt articol care prezenta aceeaşi situaţie îngrijorătoare a apărut câteva luni mai târziu, mai exact pe 22 iulie, când acelaşi cotidian încerca să ofere o explicaţie a situaţiei existente la acea dată, precum şi cauzele care au dus la nesiguranţa existentă la acea vreme. De asemenea, articolul intitulat ”Nesiguranţă în Dobrogea   readucea în discuţie fărădelegile comise de Terente, cel care devenise o adevărată spaimă a bălţilor atât pentru oamenii simpli cât şi pentru autorităţi. ”Nu trece o singură zi, fără ca presa să nu înregistreze că’n cutare sat sau oraş s’a făptuit o spargere la locuinţa ori prăvălia vreunui cetăţean, furându-i-se bani şi lucruri de valoare; că pe şoseaua cutare s/a săvârşit o tâlhărie jefuindu-se şi omorându-se călătorii; în fine că cutare sat a fost atacat de numeroşi bandiţi, cari după ce-au prădat, au fost alungaţi cu focuri de poterile sătenilor ori de patrulele jandarmilor.

 Cetăţenii dobrogeni, fie dela oraş ori sat, din cauza bandiţilor ce-au împănat Dobrogea, nu se mai pot deplasa dela oraş la sat sau de la un sat la altul, fără să nu rişte ceea ce au cu sine ori chiar viaţa lor. Nesiguranţa avutului ori a vieţei cetăţenilor, cari şi le văd ameninţate în orice timp din zi şi noapte, sporeşte foarte mult inactivitatea comercială, activitate redusă şi fără nesiguranţa din Dobrogea, de către greaua criză financiaro-economică prin care trece astăzi ţara. Căci una din condiţiunile necesare intensificărei afacerilor comerciale, este liniştea şi siguranţa ce trebuie să domnească.

 Ori dacă la criza prin care trecem, se adaugă şi nesiguranţa pentru avutul şi viaţa cetăţenilor, atunci nu putem nădăjdui la nici un fel de îndreptare şi prosperare.

   A trebuit ca Terente să-şi intensifice activitatea răpind până şi fiicele unor comercianţi brăileni, pentru ca în fine, pentru câteva zile probabil, administraţia noastră să se alarmeze.

 Atacurile banditeşti din nordul Dobrogei au un substrat curat banditesc, de jefuire. Cu măsuri serioase, s’ar putea curăţi partea aceasta a provinciei. Chestiunea banditismelor din sudul Dobrogei, din Cadrilater, este mai complicată. Aci măsurile administrative de pază se dovedesc a fi ineficace. Bandiţii după ce operează, se refugiază în Bulgaria. Şi pentru ca bandiţii să fie şi acolo urmăriţi şi  prinşi, s-a ajuns la înţelegere între autorităţile româneşti şi cele bulgare, pentru o activitate comună. S’a dovedit însă că şi aceste măsuri sunt fără rezultat. Bandiţii continuă să intervie în sensul că aceşti refugiaţi să se poată reîntoarce la căminurile lor, să le garanteze că nimic nu vor suferi aci din partea administraţiei. Să fie amnistiaţi cu alte cuvinte.

 Dar şi despre organele noastre administrative trebuie să vorbim. În primul rând, administraţia noastră nu se ocupă de atribuţiile ce îi revin. Sunt în unele sate jandarmi care aleargă nu după răufăcători, ci după cetăţeni paşnici, care-şi propagă credinţele sau ideile lor. Ori activitatea aceasta, nu contribuie cu nimic la păstrarea liniştei. Dimpotrivă se naşte şi ură împotriva acestor jandarmi. În Cadrilater de pildă, această activitate a jandarmilor determină populaţia ca atunci când chiar ştie unde-s ascunşi bandiţii, să nu-i denunţe.

 Trebuieşte deci, pentru ca în Dobrogea să avem linişte şi siguranţă, fiecare organ să-şi îndeplinească îndatoririle”.

    Situaţia a continuat să rămână critică, şi în următorii ani, ba mai mult au apărut şi alţi piraţi ai bălţilor, care au pus pe jar autorităţile, în urma actelor lor de violenţă pe care le-au generat. Un astfel de material, o radigrafie a faptelor care au generat această situaţie a fost făcută tot de cotidianul ”Dacia”, anul XII, numărul 109, în articolul intitulat ”Pepiniera de bandiţi”, apărut pe 21 mai 1926. Cine a creiat pe Terente, Cocoş şi alţi cavaleri ai bălţilor-Situaţia precară a pescarilor – ”Dobrogea, provincie limitrofă Mării Negre, udată la apus şi miazănoapte de Dunăre, cu lacurile şi bălţile sale extrem de bogate în peşte, a fost din timpurile străvechi un centru important al producţiei peştelui.  Cu mult înainte de stăpânirea românească, în aceste locuri, turcii aveau pescării mari- cherhanale- cari exportau la Constantinopol şi în alte părţi ale împărăţiei otomane, corăbii încărcate cu peşte.

 Când Dobrogea a devenit românească, pescarii turci au emigrat, dar, în locul lor, s’au stabilit aici lipovenii plecaţi din Rusia. Aceştia au alcătuit o nouă breaslă de pescari dobrogeni cari, până la rasboi, au trăit în cele mai bune condiţiuni.

 Efectele războiului

 Ocuparea ţinuturile noastre de către armatele inamice şi operaţiunile militare, au determinat o parte din pescari să se refugieze, iar cei rămaşi la locurile lor, au ajuns muritori de foame, neputându-şi să-şi continue îndeletnicirile.

 Germanii le-a confiscat toate instrumentele de pescărie, căci organizaseră singuri pescuitul, cu soldaţi, iar peştele era transformat în conserve, pentru aprovizionarea armatelor.  La reinstalarea autorităţilor româneşti, pescuitul nu se mai putea face deci în condiţiunile antebelice, căci pescarii pe lângă că erau sărăciţi, n-aveau nici uneltele necesare meseriei lor. 

Epoca postbelică

  În această epocă prea puţini dintre pescari s’au apucat de lucru. Cei fără posibilităţi materiale au rămas pe drumuri. Pescăriile statului, singurul organ ce ar fi putut veni  în ajutorul acelor năpăstuiţi, nu numai că n’au ajutat pe pescarii în mizerie, dar n-a încurajat nici munca celor ce erau în măsură să se ocupe cu pescuitul, fixându-le preţuri nedrepte, în dauna lor şi în profitul speculanţilor de detail, ce s-au ivit după război. La această situaţie s’au adăugat, numeroase vicisitudini, pe cari pescarii trebuiră să le suporte, din partea oamenilor pescăriilor.

 La baltă…

   Starea această de lucruri a determinat pe mulţi din pescarii fără de lucru, să apuce calea bălţilor nestrăbătute şi să se apuce de tâlhărit. Cocoş, Terente, Achimof, Serghei şi alţi bine cunoscuţi cavaleri ai stufăriilor, sunt deci, produsul împrejurărilor vitrege ce s’au ivit în anii ulteriori, pentru pescarii dobrogeni.  Acum, în urmă, intervenind şi mâna spoliatoare a societăţii concesionare ”Frigul”, e de aşteptat ca şi alţi muncitori să devie bandiţi şi să ţie calea drumeţilor.

 Pescarii streini

 Pe de altă parte, în vederea pescuitului calcanului şi a scrumbiilor, centrele de pescărie maritime au fost invadate de pescari streini cărora, li s’au acordat condiţiuni de pescuire extrem de avantajoase. Jumătate din produsul vântului, le aparţine în întregime  cu drept de export, iar cealaltă jumătate, dânşii îl pot desface facultativ.

 Rezolvirea problemei

 Tocmai aci e greşeala cea mare. Firesc ar fi fost ca statul să fi înfiinţat o bancă de credit pentru pescuitori, ca aceştia să poată obţină bani spre a-şi putea procura ustensilele necesare, astăzi destul de costisitoare. În modul acesta se venea în ajutorul  unei clase de oameni năpăstuiţi şi totodată  se mărea şi producţia de peşte.

Suntem informaţi că administraţia locală a pescăriilor va dispune în curând de un fond însemnat din care urmează să se cumpere bărcişi instrumente, ce vor fi distribuite pescarilor, cu anumite condiţiuni, aceasta în vederea încurajări pescuitului. E un început bun, care ar rezolvi întrucâtva problema dificilă.”

   Un nou an, aceleaşi probleme. Numai că de data aceasta semnatarul articolului,  Al. Demetriad, nu aduce în discuţie bandiţii bălţilor, ci pe cei care atacau la drumul mare. ”Banditismele” – Dacia, marţi 5 aprilie 1927, anul XIV numărul. 75. ”A venit primăvara cu razele calde ale dulcei soare de April, cu muguri pe crengile văduvite  de podoaba lor naturală de suflul aspru al iernii, cu pajiştile înverzite ce toarnă în suflete – ca o chemare la viaţă – speranţe iluzii şi optimism. A venit primăvara şi cu dânsa s’a reîntors pe aripile zefirului cocorii, mesagerii prompţi ai eliberării temporare  a zglobiei soţii a întunecatului Hades…  Natura reînviată e toată sărbătoarea. Frunzişul prinde a încununa frunţile majestoaselor păduri, ca pentru a încânta ochiul şi a slăvi dumnezeirea. Iar omul beat de atâta generozitate divină revărsată pretutindeni, ridică imnuri de slavă atotputrenicului Creator şi rămâne stupid când se vede încolţit la vreo răscruce  de doi-trei semeni poznaşi, cari pun la tâmplă ţevile pistoalelor, ţinându-i un discurs care de regulă se termină cam astfel: ”Punga sau viaţa!”  Căci, odată cu primăvara, au reînviat şi bandiţii ce-au hibernat prin cine ştie ce paragini uitate – sau chiar printre oamenii cumsecade.

   Dacă terenul de activitate al tâlharilor ar fi numai pădurea, faptul n’ar fi tocmai prea grav. Pentru oamenii cumsecade sau ar şti să-şi înfrâneze dragostea de natură şi ar ocoli în preumblările lor pădurile , sau şi-ar alege drumuri mai sigure de parcurs întru deslegarea multiplelor afaceri cari i/ar mâna dintr-un loc în altul. Dar, bandiţii au căpătat  un curaj enorm şi şi-au extins raza de acţiune şi asupra satelor populate, ba chiar şi asupra oraşelor.

  În cursul săptămânei trecute am avut de înregistrat  trei asemenea atacuri bandideşti, dintre cari unul s’a sfârşit prin suprimarea unui nefericit slujbaş al CFR, iar unul s’a produs în plin centru al oraşului Constanţa. Constatăm deci că, temeritatea bandiţilor nu mai cunoaşte margini şi nici precedente, ea este rezultanta fatală a lipsei  de supraveghere poliţienească sau a insuficienţei acesteia ceea ce e tot una. Departe de noi gândul de a face incriminări autorităţilor  din acest fapt.  Serviciile noastre de poliţie îşi fac datoria, , dar forţele de cari dispun sunt prea neînsemnate în raport cu numărul mereu cresând al bandiţilor.

 Faţă de această stare de lucruri, care nu mai poate dăinui  în pofida liniştei şi siguranţei vieţei şi avutului cetăţenesc, vechiul deziderat al complectării cadrelor poliţieneşti rurale şi urbane , se impune cu tăria unui categoric şi urgent imperativ.”

  În numărul viitor vom continua materialul cu povestea legendarului Terente, cel care a fost denumit «Spaima bălţilor».

  Rubrică realizată de Camelia UNGUREANU, cu sprijinul Bibliotecii Judeţene „I.N. Roman” Constanţa