Celălalt autor al faptei

Povestiri aproape politiste

Cum s-a deschis uşa comisarul l-a luat la întrebări:

-Hei! Ai venit cu ceva veşti? Ai vreo informaţie?

-Vroiam să vă întreb…

-Sigur, toţi vreţi să întrebaţi, nu să ajutaţi. Credeţi voi, mai ales cei din generaţia tânără, că justiţia se înfăptuieşte de câţiva poliţişti, o mână de procurori şi doi-trei judecători. Când vă arde buza, daţi fuga la poliţie, iar în viaţa de toate zilele îi înjuraţi pe poliţişti.

-Vroiam să vă întreb dacă îmi daţi voie să-l aduc aici, la dumneavoastră, şi pe Max.

-Cine e Max? Eu dacă aş da numele ăsta la o vietate, ar fi probabil vreun dulău. Doar nu vrei…

Sebi a zâmbit.

-Nu, nu este câine. E cel mai bun prieten al meu, Maximilian Cozan.

-Am nimerit-o pe jumătate. Nu este câinele cel mai bun prieten al omului? Poţi să-l aduci când vii, nu mă deranjază.

-Ştiţi? Este aici, a deschis Sebi uşa şi a lăsat să intre un tânăr la fel ca el de înalt, dar cu faţa ascuţită, semănând dintr-un anumit unghi cu un bot de câine. Am nimerit-o doar pe jumătate, şi-a zis comisarul zâmbind ideii de trio prieten, câine şi numele Max.

-Nu te întreb ce mai face Valentina, mama ta, că ar dura prea mult discuţia şi am foarte mult de lucru. Mai bine îi dau un telefon.

-Nu aveţi cum, a sărit cu gura proaspătul intrat, nu mai au niciun telefon în casă. Pe cel fix l-au tăiat cei de la telefoane. De-aia am şi venit, să vedem dacă se mai ştie ceva cu tâlhăria aia, când i-au luat telefonul mobil lui Sebi. Nu că ar fi mare pagubă, era o gioarsă de doi lei. Dar cum să-l lovească pentru asta? Uite, nici acum nu i-a trecut bine urma loviturii de la tâmplă. Cât despre Vali, e bine, sănătoasă, cu serviciul. Şi cu lipsa de bani. Abia aştept să ne dăm bacul, să ne înscriem la facultate, iar tata a promis că o să-l angajeze şi pe Sebi la el, la firmă, să mai ia un ban. Că e bun de muncă, ăla i-a luat doar telefonul, nu şi mâinile. Uite ce muşchia are! Chiar aşa: de ce nu se dă o lege, domnule comisar, să li se taie mâinile la hoţi şi la tâlhari, cum am auzit că este prin unele ţări? Să nu mai aibă cu ce să mai fure. Dacă ar fi după mine… Harşc!

Nu doar vorbele, dar şi gesturile cu care îşi însoţea cuvintele l-au deranjat pe comisar. Ăsta este şmecher! şi-a zis Filipescu. Auzi la el, “Harşc!”. Şi gata. Dar e un şmecher prost. Le-ar tăia mâna stângă, după cum arată, să aibe dreapta, cu care iau aproape toţi hoţii. Poate este stângaci, i-a găsit el scuză. Dar nu numai aspectul ăsta îl intriga pe comisar, întreaga lui gândire. Nu se gândea că infractorii, după ce îşi ispăşesc pedeapsa, trebuie să trăiască, să devină oameni ai societăţii, deci să şi muncească. Şi cu ce dacă… “Harşc!”? Mulţi au familii de întreţinut, dar ce ştie puştiul ăsta?

-Nu vreu polemică, tinere Max, dar îţi spun că nu ai dreptate. Unde crezi tu că trăim? Şi în ce timpuri? Există pedepse pentru toate faptele, nimeni nu rămâne nepedepsit pentru ceea ce a săvârşit.

-Când vă aud… Parcă aţi fi tata. Numai el…

-Max! a intervenit scurt Sebi, dar acesta era de neoprit.

-El “le are” cu chestiile astea. “Ce dai aia primeşti” sau “Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”, sunt sloganurile lui preferate. Când merg cu maşina şi este şi el mă gândesc că dacă aş avea eu atâtea bancnote de 10 lei câte cruci “bate” când trece prin dreptul bisericilor, aş avea suficienţi bani de buzunar. Să nu mai zic că dă bani ca să sponsorizeze nişte biserici şi stă mai mult cu bărboşii ăia de popi decât cu mine. El ar fi “băgat” acuma, dacă era în locul dumneavoastră, şi ceva cu Dumnezeu.

-Aş putea să te felicit că ai un tată aşa de generos. Mi-ar face chiar mare plăcere, pentru că asemenea oameni sunt din ce în ce mai puţini. Generoşi, credincioşi, care le explică la copii că lumea asta este făcută pentru oameni. Nu trebuie să uite ceea ce poporul nostru numeşte “omenie” şi este împotriva gesturilor radicale, crude, împotriva oamenilor. Cum spuneam, te-aş felicita, dar nu o pot face. A avea aşa un tată nu este meritul tău.

Văzând situaţia stânjenitoare, Sebi a intervenit:

-Aşa este el, domnule Filipescu. Gura este mare, dar nu este deloc un băiat rău. De fapt, eu venisem să vă întreb dacă s-a mai făcut ceva cu tâlhăria aceea. Chiar dacă telefonul era “o gioarsă”, cum spune Max, era al meu. Şi îmi lipseşte foarte mult, pentru că era singurul din familie. După ce am “terminat” şi calculatorul, s-a dus şi telefonul. Cum spunea Max, pe cel fix ni l-au tăiat cel de la telefoane pentru că nu am avut bani să achităm factura. Nu pot să vorbesc nici cu Lizi. Lizi Teianu, prietena mea.

-Are o gagică miştoooo! Numai fund şi sfârcuri!

-Maximo, te rog! Ea este plecată cu părinţii la bunicii ei, în vacanţă, domnule comisar, departe de aici. Doar ce ne-am împăcat în seara dinaintea plecării ei şi i-am promis că o sun, că intru pe facebook să mă întâlnesc cu ea virtual. O să creadă că am făcut intenţionat toate astea: calculatorul, mobilul, telefonul fix…

-Ce s-a întâmplat cu calculatorul tău?

-Îi scrisesem o poezie –ştiţi, eu mai scriu uneori poezii- şi vroiam să i-o trimit. Era şi Max la mine, i-au plăcut şi lui versurile alea ale mele în care îmi recunoşteam greşeala faţă de ea şi îmi ceream scuze în felul meu.

-Ce versuri!… O capodoperă. Plângeau şi câinii maidanezi de lângă măcelărie când mi-a citit-o. Şi statuia lui Ovidiu. Păcat că s-a pierdut şi nu a mai fost în stare să o reconstituie aşa cum era versiunea originală. I-o trimiteam la o revistă să i-o publice.

Şi Max a râs, satisfăcut parcă de ce i se întâmplase lui Sebi.

-Exact când o postam, a sunat cineva la uşă. Era poşaşul, puţin cam beat, şi m-a ţinut de vorbă câteva minute. Când m-am întors, calculatorul era închis.

-Eu mă uitam pe o revistă, nici nu m-am apropiat e calculator. Ştiam că el postează şi…

-Am încercat să-l deschid, dar nu s-a mai aprins nimic în el. Am fost cu unitatea centrală la un tip, în cartier la noi. Un fraier, ce să vă spun. Mai drege una-alta pe acolo şi crede că fierul de călcat şi calculatorul sunt totuna. Cică “s-au ars finalele” pentru că eu am umblat în calculator. De fapt a zis că “cineva” a umblat în calculator. Dar vă jur că nu l-am deschis niciodată. Iar mama… E paralelă cu tot e ţine de informatică.

-Şi? Nu i-ai transmis prietenei tale în ce situaţie te afli?

-Ba da. M-am logat la Max şi i-am transmis un mesaj. Cred că l-a primit. Dar nu pot să intru pe calculatorul lui când vreau eu. Părinţii lui Max au considerat că stă prea mult în faţa lui şi i l-au confiscat. Nu-i mai dau voie mai mult de o oră pe zi.

-Fraieri! Ei, cu concepţiile lor învechite! Nici nu ştiţi ce naşpa e fără “sculă”. Mai ales că mi-au luat şi smartul. Cel puţin seara…

-Aşa că… Mă gândeam… Poate s-a prins hoţul şi îmi recuperez şi eu telefonul.

-Eu i-am spus să nu venim, că facem drumul degeaba. Nu cred, i-am zis, că băieţii care “pun” amenzi ştiu şi să prindă hoţi. Tâlhari, cu atât mai puţin. Să nu mai zic de criminali. Dar el, nu şi nu, că să mergem. Că are încredere în poliţie.

-Nu, încă nu l-am prins pe tâlhar, s-a adresat comisarul lui Sebi, ignorându-l pe însoţitorul lui.

-Vezi, fraiere? Ţi-am spus eu?s-a întins acesta satisfăcut în fotoliu.

-Max, ţi-am mai explicat: nu baţi din palme şi prinzi hoţul. Mai ales că nemernicul avea un fes tras pe faţă şi a comis fapta pe o stradă pustie şi întunecată pe care am avut proasta inspiraţie să merg spre casă. Îţi aminteşti? Mi-a şi zis mama ta să iau un mijloc de transport sau să merg pe bulevarde, pe străzile principale, pe care este suficientă lumină. Eu m-am încăpăţânat şi am făcut pe viteazul. Dacă o ascultam pe doamna Cozan…

-Aşa este ea, cobe. Când spune o tâmpenie, parcă o atrage. Fix aşa se întâmplă, după gura ei proastă.

-Eu nu cred că spune tâmpenii, l-a întrerupt comisarul, astea sunt premoniţii. Şi s-a demonstrat ştiinţific că sunt fenomene parapsihologice.

-Nu ştiu. Poate. Dar tot tâmpenii rămân.

Filipescu şi-a întors corpul spre Sebastian Inău.

-Sebi, mă bucur că ai încredere în poliţie. Să ştii că se fac cercetări în cazul tău, dar nu au fost găsite elemente care să încadreze acea tâlhărie în faptele autorilor prinşi de noi în ultimul timp. S-au recuperat o mulţime de obiecte provenite din tâlhării –lănţişoare, genţi, portmonee, laptopuri, chiar şi telefoane mobile- dar nu şi telefonul tău.

-Precis l-au aruncat. Ce să facă cu gioarsa? s-a băgat în seamă Max din nou. Dar comisarul i-a ignorat şi de această dată intervenţia şi a continuat.

-Am găsit la o percheziţie chiar şi o pereche de ochelari de soare fără un braţ. Şi i-a recunoscut una din victime mirându-se că tâlharul i-a păstrat. Nici măcar obiectul acela nefolositor nu a fost aruncat.

-De ce? a întrebat Sebi surprins.

-Pentru că unii tâlhăresc şi fură din lipsa banilor, şi atunci valorifică imediat obiectele sustrase. Alţii au făcut o pasiune din asta, se laudă cu faptele lor, iar asemenea obiecte le consideră trofee, sunt în stare să le facă panoplie sau să le pună în vitrina din sufragerie pentru ca să aibă cu ce se lăuda confraţilor şi cercului de prieten.

Seara, acasă, Sebastian Inău i-a povestit mamei sale întâlnirea cu comisarul şef Mircea Filipescu, iar aceasta l-a certat.

-Nu trebuia să mergeţi acolo, i-a zis ea. Dacă era nevoie, îi dădeam un telefon de la mine de la serviciu sau mergeam eu până la dumnealui. E destul de aproape poliţia de serviciul meu. Şi, mai ales, nu trebuia să mergi cu obraznicul acela de Max. Ce să mai zic, copil de bani-gata, care nu mai ştie ce să facă de prea mult bine.

-Ştii că nu ai dreptate. Maximo este prietenul meu de atâţia ani. Şi nu ar fi rămas prietenul meu dacă nu aş fi ştiut, dacă nu aş fi simţit că este un băiat cu suflet mare, care ţine la mine şi mă ajută atunci când am nevoie. Îţi aduci aminte, acum două ierni, când m-am înbolnăvit? Tu doar ce plecasei de la firma aia la care te munceau ca pe o sclavă şi te-ai trezit că nici nu îţi plătiseră contribuţia la sănătate. Cine m-a ajutat atunci cu spitalul? Max, care i-a rugat pe ai lui cu lacrimi în ochi să facă ceva ca să pot fi tratat şi boala să nu se agraveze. Sau cu o vară înainte de chestia asta cu boala, cine m-a luat în tabără pe cheltuiala lui? Max, bineînţeles.

Valentina s-a dus lângă fiul ei şi l-a mângâiat, iar acesta nu s-a mai retras, aşa cum o făcea de obicei. L-a sărutat pe frunte apoi l-a privit în ochi.

-Poate că ai dreptate, Sebastian. Eşti mare şi te las să-ţi alegi singur prietenii. Mie însă băiatul ăsta nu mi se pare că este suficient de sincer cu tine. Nu vreau să vă stric prietenia, iar dacă eu nu am dreptate privitor la această prietenie a voastră, nici nu am să pot. Dar… Te rog să mă crezi… Uneori îmi este teamă pentru tine.

-Da, sigur! Tu, cu temerile tale! Nu cumva ai mai visat nu ştiu ce? Dă o fugă la blocul vecin, la tanti Flori, să ţi-l tălmăcească ea!

-De ce vorbeşti aşa? Numai pe tine te am.Te iubesc atât de mult încât aş fi mulţumită dacă lumea asta s-ar rupe în două: noi doi şi restul lumii. Doar atunci te-aş şti în siguranţă, ferit de rele.

-Până când, mamă, până când? Nu vezi că am crescut? Chiar tu o spui uneori, nu mai sunt copilul acela care să se ţină de fusta mamei. Oricum mi se pare prea lungă perioada cât am stat sub tutela ta. Şi Lizi mi-a spus într-o zi că în comportamentul meu se ghiceşte copilul crescut doar de mamă, fără influenţa bărbatului din casă.

-Ce vrei să spui? Vrei să-mi reproşezi eşecul căsătoriei mele cu tatăl tău? Ştii doar că dacă ţi l-aş arăta nici nu l-ai cunoaşte. Ţi-au spus toţi că este un ratat şi…

-Stai, opreşte-te! Nu ţi-am reproşat nimic şi nici nu am ce să-ţi reproşez. Eşti o mamă fantastică, unică. Doar tu eşti în stare să te sacrifici atâta pentru fiul tău. Numai că nu pot să nu-i dau dreptate Lizetei. Tu m-ai învăţat ce este bine, dar nu este corect să nu ştiu şi cealaltă faţă a vieţii. Să aleg eu binele de rău. Poate că ar fi fost mai bine –cel puţin pentru mine- dacă te-ai fi recăsătorit. Măcar ar fi fost în casă un bărbat de la care să învăţ cum să mă bărbieresc. Sau cum să ţin ceaşca de cafea bărbăteşte atunci când o  duc la gură. Să învăţ de la el cum să înjur şi cum să mă uit urât.

-Îţi propun ceva: scrie pe o hârtie tot ce ai vrea să înveţi şi dăm o fugă, la un sfârşit de săptămână, la ai mei. Tata, bunicul tău…

-E clar, nu ai înţeles nimic. S-o lăsăm baltă, mamă. Şi aşa eşti frântă de oboseală, nu vreau să te mai obosesc şi eu.

I-a întors spatele şi a pornit-o spre camera lui, dar mama l-a oprit:

-Sebastian! Am încheiat discuţia, dar eu rămân la părerea mea: Max este altfel decât tine, încearcă să nu te laşi influenţat de el. Şi, mai ales, ai grijă cu Lizi. Am văzut cum o sorbea din ochi “prietenul” tău.

 Când a “picat” Alică, adică atunci când a fost prins în flagrant la una din tâlhăriile făcute, comisarul şef Mircea Filipescu s-a gândit imediat la Sebi. Şi avea şi de ce. Semnalmentele autorului, modul de operare –cu un fes tras pe cap, decupat în dreptul ochilor, nasului şi gurii, lovindu-şi victimele la nivelul feţei pentru a le ameţi şi să scape astfel de urmărirea lor- corespundea cu cazul tânărului Inău. Şi nu s-a înşelat, pentru că la percheziţia efectuată la domiciliul tâlharului s-au găsit mai multe obiecte provenite din tâlhării, între care şi modestul telefon al lui Sebastian Inău.

Bucuria acestuia a fost de nedescris atunci când mama lui i-a spus că este aşteptat la poliţie pentru a-şi primi telefonul. Deşi era mai leneş, îndrăgostit de somn şi, în general, îi plăcea să mai lenevească în pat, în dimineaţa aceea s-a sculat înaintea mamei sale. O aştepta cu nerăbdare în bucătărie pentru că vroia să vorbească cu cineva şi nu avea cu cine.

-Am avut dreptate, mamă. I-am spus domnului Fillipescu că eu am încredere în justiţie. Eram sigur că îl vor prinde pe tâlhar. Am citit undeva că la noi în ţară ar fi unii dintre cei mai buni poliţişti. Uneori mă bate gândul… Dar nu cred că se poate, sunt prea slab, ca structură psihică, pentru…

-Să înţeleg că vrei să te faci poliţist? l-a întrebat mama zâmbind. Nu prea sunt de acord cu alegerea ta. Am auzit că poliţiştii nu sunt repartizaţi să lucreze în localităţile de domiciliu. Ce m-aş face eu fără tine? Câţiva ani de şcoală? Şi apoi?… Nu, nu se poate. Tu ai locul tău de muncă asigurat, aşa cum a promis domnul Cozan, tatăl lui Max.

-Iată draga mea mamă cum te întorci tu după cum bate vântul. Mai acum câteva zile spuneai că Max este un tip rău şi invidios, şi mă sfătuiai să o las mai moale cu prietenia noastră, iar acum îmi spui să accept slujba de la firma tatălui său, ştiind că în felul acesta mă legi definitiv de Maximilian Cozan. Dumnezeu să te mai înţeleagă! Dar nu-i nimic, plec să-mi iau telefonul şi am să discut cu domnul comisar Filipescu. Dumnealui poate să ne dea un sfat bun la amândoi,

Cu toate protestele mamei a ieşit val-vârtej pe uşă. Dar nu a plecat direct la poliţie, era oricum prea devreme. A apucat-o pe jos spre vila familiei Cozan, pe drumul pe care venise invers atunci când a fost tâlhărit. O dată ajuns în locul în care fusese acostat, prins din spate şi lovit, s-a oprit. A privit în dreapta şi-n stânga, urmărit cu atenţie de privirile curioase ale unei bătrâne din curtea situată în dreptul său, apoi a încercat să reconstituie mental momentul. De la mental, a mers la execuţia gestică şi s-a răsucit într-o parte şi în alta, trăgându-şi mâna ca atunci când în ea avea telefonul şi încerca cu disperare să îl ţină, să nu i-l ia tâlharul care trăgea de el.

-Doaaamne! Aşa de tânăr şi a “luat-o din loc”! s-a închinat bătrâna. Pe ăştia numai televizoarele şi calculatoarele îi strică, a vorbit ea singură.

A plecat zâmbind. Îl amuzase bătrâna, vorbele ei semănau izbitor de tare cu ale bunicii lui din partea mamei. Dacă ar fi ştiut femeia că el nici măcar calculator nu mai are…

Ce-o fi în mintea lui Lizi? Şi ce o fi în inima ei? s-a întrebat el. Până când se va convinge că a existat o cauză obiectivă pentru care nu a putut să comunice cu ea aşa cum i-a promis, s-ar putea să-l alunge din gândurile ei. Faptul că ar putea să-şi piardă iubita îl enerva cel mai tare şi îi strica buna dispoziţie din acea dimineaţă de vară. Simţea ceva în capul pieptului, ceva ce nu putea să-şi explice, un fel de sfârşeală. O vedea aievea pe Lizeta tristă şi abătută şi i se făcea rău. Nici nu ştia pe cine să întrebe ce se întâmplă cu el. Max în niciun caz nu ştie, iar mama… Precis l-ar fi dus la doctor.

A ajuns la gardul impunător al vilei familiei Cozan şi a sunat la interfon. I-a răspuns o voce necunoscută, probabil noua menajeră. S-a prezentat şi a spus că vrea să vorbească cu Maximo, iar vocea i-a cerut să aştepte. După un timp l-a auzit pe Max. Părea răguşit şi i-a spus că este bolnav.

Oare se preface? s-a întrebat Sebi, apoi s-a mustrat în gând că a putut să gândească asta. Ştia însă de unde îi venea gândul. Numai comisarul i-l insuflase. Existau câteva coincidenţe în chestia aia cu telefonul la care abia acum se gândea serios. Când a plecat de la Max de acasă, acesta ştia că pleacă şi pe unde pleacă. Una la mână. Când calculatorul i s-a stricat şi depanatorul i-a spus că s-a umblat în el, trebuia să se gândească, dar nu a făcut-o: numai Max a rămas singur cu obiectul respective preţ de câteva minute. Doi la mână. Iar gestul acela al lui cu “Harşc!”, adică cu ilustrarea modului în care ar tăia mâinile la hoţi, era tot un argument care îl situa pe prietenul lui încercul posibililor autori ai faptei. De ce arătase el că i-ar tăia mâna stângă şi nu pe cea dreaptă? Sebi îi cunoştea destul de bine modul “superficial” de a gândi, nu-l credea în stare de “subtilităţi“. Să-şi fi dat seama după rana sa de la frunte că autorul faptei a lovit cu stânga, deci mai mult ca sigur era stângaci? Altfel, el nu ştia dosarul şi nici nu avusese alte surse din care să afle acest aspect. Se punea deci întrebarea de ce ar fi dorit să taie tâlharului mâna stângă şi nu pe cea dreaptă? Şi aspectul ăsta putea să ţină tot de superficialitatea gândirii lui Max, a încercat el să-l apere, şi să nu-şi dea seama de ce stânga şi nu dreapta. De ce ar să-i facă tocmai Max un asemenea rău? Era prietenul său, nu? Împărţeau împreună un croasant când erau puşti, îşi împrumutau caietele de la şcoală şi de multe ori dormeau la unul sau la celălalt, într-un pat, ca doi fraţi.

La întrebările sale i-au sunat în urechi vorbele Valentinei, mama sa: “Am văzut cum o sorbea din ochi Max pe Lizi”. S-a oprit din mers şi s-a scuturat ca de un vis urât. A făcut gestul de a-şi dea o palmă peste obraz şi de a pleca mai departe. “Sebastiane, ai ajuns mare, s-a certat el în gând. Ai început să fii suspicios ca poliţiştii? Vrei să fii ca ei, care trebuie să apere pe alţii, tocmai tu care nu ai fost în stare să te aperi pe tine şi ai rămas ca fraierul fără telefon? Acum faci ipoteze? Şi pe cine dai tu vina pentru ceea ce ţi s-a întâmplăt, pe cel mai bun prieten al tău? Las-o baltă!”.

S-a oprit din nou. Cu câteva clipe înainte îşi suspiciona prietenul, iar acum îşi făcea griji pentru el. “Altă belea! Dacă chiar s-a îmbolnăvit? La câte controale, analize, teste, îl supun ai lui, ar fi culmea să se mai şi îmbolăvească. Dar dacă totuşi?… Nu, nu era bolnav. Dacă ar fi fost, i-ar fi plăcut să facă pe victima, să se plângă, să se vaiete de parcă ar fi cerşit milă, compasiune, de la ceilalţi. Ştia circul ăsta al lui. Poate era cu cineva, cu vreo fată. Nu mai avea prietenă de când se certase cu Ramona, o tipă super, cu trup de manechin, dar care parcă vroia să-l bage direct în altar de la o vărstă destul de fragedă. Şi dacă nu putea pe el, ar fi încercat şi cu domnul Cozan, tatăl lui Max, numai să ajungă în familie. Avusese băiatul ăsta parte numai de fete care se uitau la el şi vedeau euro, dolari, GBP şi alte valute.

Uite, din punctul acesta de vedere, al fetelor, el se considera norocos. O cunoscuse pe Lizi, o tipă super dintr-o familie serioasă, de care se îndrăgostise. Era prima lui dragoste, una puternică, pe care o considera fără remediu. Chiar dacă părinţii ei, domnul şi doamna Teianu, erau ambii medici, niciodată nu făcuseră vreo aluzie la starea lui materială precară şi nu-i sugeraseră fiicei lor că relaţia cu Sebi ar fi una nepotrivită. Chiar şi domnul Cozan, tatăl lui Max, îi felicitase atunci când îi văzuse prima dată împreună şi le spusese că sunt o pereche frumoasă, că aşa prietenă şi-ar dori şi pentru fiul său. Nu putea să uite cu câtă ură şi-a privit atunci Max părintele, cum s-a întors şi a plecat de lângă ei. Tot atunci s-a despărţit şi de Ramona, pe care a scos-o cu greu din apartamentul lui de la vilă.

La urma urmei de ce venise la Max nici el nu ştia. Poate că avea nevoie de cineva care să-i împărtăşească bucuria. Dar mai mult ar fi vrut să-l ia cu el la poliţie, poate comisarul l-ar fi adus pe tâlhar să-l vadă şi ei. Îşi amintea cât de vehement era prietenul său împotriva acestuia şi parcă îi citea în priviri satisfaţia că îl vede în cătuşe, în spatele gratiilor.

Cu acest gând a bătut la uşa comisarului şef Mircea Filipescu, iar acesta l-a primit imediat.

-Nu ai mai avut răbdare ca să-ţi iei telefonul? l-a întrebat poliţistul.

-Nu ştiu. Poate. Dar nu, nu cred că este asta. Sunt lucruri mai importante în viaţă decât telefoanele, calculatoarele…

-Nu spuneai tu că este un dezastru faptul că nu poţi să iei legătura cu prietena ta? Lizi, sau cum spuneai că o cheamă?

-Venind spre dumneavoastră am avut impresia că am căzut de undeva, de sus şi sunt altul. Mi-am pus atâtea întrebări… Aşa mi-am dat seama şi că nu ar trebui să fie niciun pericol pentru relaţia  mea cu Lizi. Dacă ea mă… Dacă ţine la mine cât de cât, un fapt banal ca acela că nu am reuşit să iau legătura cu ea nici măcar nu trebuie să o supere. Dacă eram la muncă, într-un loc izolat, sau la război, ce ar fi făcut? M-ar fi părăsit doar pentru că nu ştiam unul de altul un timp? Altceva mă pune pe mine pe gânduri şi mi-e frică să nu chem cu gândul meu murdar răul. Max.

-A, tânărul acela cu care ai venit la mine rândul trecut? Trebuie să ştii că unii tineri se maturizează mai greu. Mai ales băieţii. E demonstrat ştiinţific. Şi el se pare că face parte din categoria asta de băieţi. Cu comportament pueril, imatur. În rest, nu cred că este vreun pericol.

-Am înţeles. Acum că aveţi pe autorul tâlhăriei şi obiectul corp delict aţi eliminate suspiciunile ce planau asupra lui Max. Să nu-mi spuneţi că nu l-aţi luat şi pe el în calcul.

-De ce? Tu ai crezut că el te-a tâlhărit?

-Nu. Da. Poate. Dar nu este cu putinţă ca el… Dar dumneavoastră?

-Am înţeles argumentele tale, a glumit comisarul. Eu nu pot fi “categoric” ca tine. Acum, vorbind serios, pot să spun că nu ştiu.

Răspunsul comisarului i s-a părut la fel de ambiguu ca formulările lui. Nu mai înţelegea nimic. Îl bănuise comisarul pe Max de ceva?

-Cum adică? Nici acum, după ce aţi găsit telefonul acasă la Alică nu sunteţi sigur că el este autorul? Îl mai păstraţi acolo, la dumneavoastră în minte, pe Max? Sau poate v-a spus tâlharul ceva la anchetă?

-Nu am apucat să stau de vorbă cu el, ancheta o fac colegii mei, dar noi, poliţiştii, ne abţinem să facem afirmaţii privind vinovăţia cuiva până când nu avem probe care să-l incrimineze fără vreun dubiu. Ai văzut comedia aceea românească în care unul din eroi îi spune soţiei, care l-a surprins cu o altă femeie, “Elvira, ceea ce vezi nu este adevărat”? În profesia noastră nu de puţine ori “ceea ce vezi” nu este adevărat.

Comisarul Mircea Filipescu a format un număr de telefon:

-Puteţi să-l aduceţi la mine pe Alică?

-Până să vină individul, am şi eu o întrebare. Nu este obligatoriu să-mi răspundeţi, pentru că nu intră în atribuţiile dumneavoastră de serviciu. Este grea viaţa de poliţist? Adică nu grea în sensul de muncă multă, căci dacă este pasiune treci peste asta. Adică, este greu de învăţat? Poate şi unul ca mine, fraier şi sensibil, să înveţe tainele acestei meserii?

-Nu este nimic uşor pe lumea asta, dragă Sebi. Nici să mănânci nu este tocmai uşor, căci trebuie să antrenezi zeci, poate sute de muşchi ca să o faci. Dar când ceva îţi place cu adevărat, când devine o pasiune, nu poţi spune „Nu se poate!”.

I s-a părut ciudat sentimentul: să stai pe fotoliu, vis-a-vis de tălhar şi să nu ai niciun sentiment de ură faţă de acesta. Îl lovise, îi luase telefonul, îi pusese în pericol prietenia, iubirea, iar el acum îl privea ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Era un tânăr la fel de înalt ca el, cu 2-3 ani mai mare şi faţa plină de coşuri, cu o privire blândă, ca de miel dus la tăiere. Hainele cu care era îmbrăcat erau curate, dar decolorate de purtat şi spălat, ca şi ale lui, iar braţele nefiresc de lungi nu îşi găseau locul pe marginile fotoliului pe care îl pusese comisarul să se aşeze.

-Uite Alică, el este băiatul pe care l-ai tâlhărit pe strada Cărpiniş.

-Dar eu…, a sărit Sebi de pe fotoliu. Mâna comisarului, întinsă spre el l-a oprit însă înainte de a spune şi al treilea cuvânt.

Infractorul şi-a privit mâinile şi nu şi-a mai ridicat de acolo privirile.

-Îl cunoşteai dinainte de a-l tâlhări? a continuat comisarul.

-Nu, a fost doar o întămplare. L-am întâlnit noaptea pe stradă, nu  mai era nimeni în jur şi…

-Dar acum îţi aminteşti de el, nu-i aşa? Mi-au spus colegii că obişnuiai să-ţi priveşti victimele şi ai dat multe amănunte despre înfăţişarea şi vestimentaţia lor. Amănuntele astea i-au ajutat să le identifice.

-Aşa este. Le studiam mai mult înainte de a le ataca, atunci când le urmăream, să văd unde se duc şi ce fac.

-Ce i-ai luat băiatului din faţa ta?

-Parcă… Nu parcă, sigur. I-am luat rucsacul de la spate, în care avea echipamentul de fotbal –nişte bocanci galbeni, cu crampoane, tricoul şi şortul. Şi nişte bani, în compartimentul lateral.

-Minte, domnule comisar, a sărit din nou Sebi de la locul lui. Pe mine nu m-a atacat pe strada Cărpiniş şi nu mi-a luat vreun rucsac. Mie nu îmi  place fotbalul. Eu  cănd am timp joc baschet.

-Nu mint, de ce să mint? a dat să se ridice şi Alică. Spuneţi domnule Ilie, s-a întors el spre poliţistul care îl adusese şi stătea în spatele lui, am minţit eu cu ceva în toată ancheta asta?

-Sigur că minte, a zis comisarul zâmbind lui Sebi. Doar în cazul tău minte. Şi noi doi ştim de ce. Apoi către Alică: Doar atât mai vreau să ştiu, pentru ce ai păstrat telefonul din mâna domnului Ilie? Nu face mulţi bani, dar am auzit că îl ţineai la loc de cinste.

-Nu ştiu. Cred că nu a vrut să-l cumpere nimeni. Ce să fi făcut cu el, să-l fi aruncat?

-Să-l fi aruncat, să-l fi dat lui Max, i-a replicat comisarul privindu-l atent.

-Ce să facă cu el? l-a luat pe Alică gura pe dinainte. Care Max? Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta. Ba nu, are prietenul meu, Cîrcel, un câine care îl cheamă aşa. Puteţi să-l întrebaţi şi pe el.

Alică privea rugător către cei aflaţi în cameră, dar toţi râdeau de gafa lui,  iar glasul îi suna ciudat între hohotele lor de râs. S-a aşezat pe fotoliu cu o faţă de copil îmbufnat, şi-a strâns buzele pungă, de parcă ar fi mâncat ceva care să-i strepezească dinţii, iar privirile şi le-a înfipt în tabloul cu o scenă de vânătoare de pe peretele dinspre uşă al încăperii.

Când hohotele de râs au încetat, comisarul l-a privit, lăsându-se pe spate în scaun.

-Vrei să ne ascunzi acest aspect pentru că ţi se pare mai puţin important, nu-i aşa?

-Nu! a răspuns Alică cu o privire rea, total opusă celei cu care venise în birou, iar coşurile de pe faţă i-au devenit vineţii. Nu am ce să vă mai spun, domnule. Am fost destul de sincer în anchetă, dar acum se pare că vreţi să-mi puneţi în cârcă ceea ce nu am făcut. Nu mai declar nimic decât în prezenţa avocatului meu.

-Pot să spun şi eu ceva? a intervenit în discuţie Sebi. Nu mai trebuie să spui nimic, şi-a întors el privirea către Alică. Vă compătimesc! Sunteţi demni de milă. Iar pedeapsa care i-o poate da soarta complicelui tău este la fel de grea decât cea dată ţie de legea.

-Nu ştiu la ce te referi. Eu nu am avut niciodată complici, îţi pot spune şi domnii poliţişti. Eram eu cu cineva atunci? a încercat el să se apere.

-Culmea este, domnilor, a continuat Sebi neperturbat de intervenţia infractorului, că pedeapsa aceea pe care o primeşte celălalt autor al faptei o primesc şi eu. Nu cred că există pedeapsă mai mare pe lumea asta decât să rămâi fără cel mai bun prieten. Am rugămintea, domnule comisar, să mi se restituie telefonul şi să uitaţi că acestă infracţiune mai are o altă faţetă. Orice ar fi, nu am să cer vreodată să fie judecat, condamnat, cineva pentru tâlhăria a cărei victimă am fost în afară de acela care m-a acostat, m-a lovit şi mi-a luat telefonul. Să nu-mi invocaţi un eventual „autor moral”. Unde ati văzut dumneavoastră morală în acest caz?

Agentul principal Ilie i-a cerut să semneze procesul verbal, i-a restituit telefonul şi a plecat cu infractorul după ce i-a pus cătuşele. Sebi şi-a privit telefonul ca pe orice obiect banal, l-a căntărit în palmă şi a zâmbit:

-Pentru ce lucruri mărunte sunt în stare unii să-şi piardă libertatea! Apoi l-a băgat în buzunar şi a continuat: Am să vă caut, domnule comisar Filipescu. M-aţi convins, după terminarea bacalaureatului voi da examen la scoala de poliţie. Vreau doar să-mi spuneţi, la momentul potrivit, ce să fac pentru asta. Bună ziua!

A ieşit în strada plină de magazine ce mărginea una din laturile clădirii poliţiei şi a pornit-o năuc fără a lua seama încotro. S-a izbit de câţiva trecători, orbit şi încălzit de soarele puternic, iar după câteva zeci de metri a simţit cum tricoul i se lipeşte de corp. Şi-a dat seama că şiroaiele de transpiraţie îi străbat spatele ca nişte şerpi cleioşi de care ţi se face silă doar când gândeşti la ei. A simţit apoi că nu mai are vlagă, iar faţa îi este inundată de transpiraţie şi s-a oprit la umbra copertinei unui magazin. De pe celălat trotuar al străzii s-a auzit strigat:

-Sebastian! Sebi! Sebi!

Asta îmi mai lipsea, şi-a zis băiatul în gând. Mama. Să vezi panică!

-Ce-i cu tine, băiatule? a traversat ea alegând strada. Uite cum ai transpirat. Eşti răcit cumva? i-a pus ea mâna pe frunte pentru a-i verifica temperatura.

-Nu am nimic, i-a îndepărtat el blând palma de pe frunte. Şi nu mai încerca să-mi iei temperatura, pielea mea este destul de încinsă de soare.

-Vaai! Dacă ai făcut insolaţie! Haide să ne aşezăm aici, pe terasa asta cu umbrele, şi să luăm ceva răcoritor. Fac cinste, am luat salariul şi mi-a dat şi o primă. M-a trimis şeful la oficiul poştal de lângă poliţie să iau corespondenţa, altfel nu te întâlneam.

A comandat îngheţate din acelea sofisticate, cu multă frişcă şi pişcoturi, de care ştia că îi place lui. Până când să vină vănzătoarea cu ele, Valentina i-a făcut cu ochiul fiului, zâmbind şiret:

-Sunt în spatele tău, cu spatele spre tine, doi tineri, un băiat şi o fată. Ce se mai sărutăăăă! Nu mai au nevoie de nimic. Tu ai sunat-o pe iubita ta? Dacă nu ai sunat-o, sun-o. Vreau să ştiu şi eu ce mai face  şi să-i transmiţi pupici dulci de la mine.

-Mamă, am timp să…

-Te roooog! s-a pisicit ea. Fă-mi şi mie hatârul ăsta.

Sebi a scos, plictisit şi obosit, telefonul şi a format numărul de lui Lizi. Atunci Valentina a început să râdă cu poftă de coincidenţă: exact când Sebi a sunat-o pe Lizi, s-a auzit soneria unuia dintre telefoanele de pe masa celor doi îndrăgostiţi. Nu numai că s-a auzit soneria, dar tânăra a dus telefonul la ureche, iar vocea ei s-a auzit în telefonul lui Sebastian.

-Bună Sebi! Te-ai gândit şi tu să dai un telefon? Dacă vrei să ştii ce mai fac, nu te obosi, sunt bine. Nu am mai plecat cu ai mei la bunici. Mi-au dat voie să rămân acasă şi să-mi petrec vara cu Victor. Îl ştii pe Victor, nu? Colegul meu de la atletism, care…

Sebastian a aruncat telefonul pe masă şi a pornit-o la fugă printre oamenii, tot mai puţini la cumpăna zilei pe străzile oraşului. Nu a mai auzit nici strigătele mamei, nici chemarea Lizetei, care şi-a dat seama imediat ce s-a întâmplat. Şi a alergat, şi a alergat, sperând că va da de o altă lume, mai bună, mai dreaptă, mai cinstită.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Articole similare: