Cu „beţe” sau fără „beţe”

La fabrică, munca se calculează în bucăţi produs finit ori părţi ale acestuia  realizate într-o unitate de timp. În agricultură, ceea ce ai lucrat într-o zi se contabilizează nu în ore prezente la program, ci în hectare lucrate, rânduri săpate ori cantităţi de legume şi fructe recoltate. În transporturi, eşti apreciat după cantitatea de marfă transportată sau numărul kilometrilor efectuaţi în ore, zile, luni, iar în comerţ eficienţa lucrătorilor este analizată după unităţile vândute sau sumele de bani încasate la vânzare. Până şi bancherii sunt apreciaţi după o serie de indicatori stabiliţi de şefii lor, iar mai nou profesorii au ca barometru al eficienţei rezultatele obţinute de elevii lor la olimpiade, la examene, inclusiv la bacalaureat. M-am întrebat însă, în nenumărate rânduri, cum trebuie măsurată munca poliţiştilor. Vă mărturisesc că nu am ajuns niciodată la acele coordonate materiale, măsurabile, lipsite de subiectivism, care  să nu dezavantajeze o categorie sau alta de poliţişti, dar am fost încredinţat mereu că şi această activitate trebuie măsurată ca toate celelalte.

Au venit de la structurile superioare întotdeauna indicatori de eficienţă pe baza cărora să fie analizaţi poliţiştii, s-au stabilit termene de analiză şi modalităţi în care să se realizeze aceasta, dar niciodată aceste coordonate nu au putut satisface pe deplin, pentru că mai mereu s-au adus argumente care să te facă pe tine, şef de pe o treaptă ierarhică, să fii mulţumit că analiza ta a fost cea mai „cinstită” şi să nu existe măcar un nemulţumit în urma concluziilor formulate. Puteai observa că poliţistul X a rezolvat 10 dosare pe săptămână, iar Y doar două şi, în mod logic, apreciai că X a lucrat foarte mult sau foarte bine, iar Y mai puţin. Practic, nu aveai timp să vezi în cele 30 de minute alocate acestei activităţi pentru analiza a 15-20 de poliţişti. Nu puteai atunci, pe loc, să afli ce complexitate aveau dosarele unuia sau ale altuia. Sau, nu puteai să ştii că un poliţist a aplicat 10 contravenţii în 8 ore de lucru, oprind supărător de nedrept şoferii în trafic şi căutând nod în papură acestora pentru a duce tolba plină cu procese-verbale la sediul poliţiei, iar altul a venit doar cu două amenzi, dar a făcut prevenţie ca la carte copiilor care traversau bulevardul, ieşind de la şcoală. Nici că un poliţist a aplicat 5 amenzi unui grup de vecini de cartier care s-a certat pe depozitarea gunoiului la ghena din spatele blocului, apoi a spart seminţe pe o stradă lăturalnică, pe care nu se întâmplă niciodată nimic, iar altul a alergat, fără succes, după un hoţ, şi la terminarea programului de lucru nu  a prezentat şefului decât uniforma murdară şi ruptă de sârmele dintre blocuri. Cred că sunteţi de acord cu mine, este foarte greu să apreciezi munca unui om nemonitorizat, cu care te întâlneşti la locul lui de muncă decât sporadic, atunci cănd finalitatea muncii este aproape incomensurabilă şi, mai ales, când şeful care trebuie să analizeze nu cunoaşte specificul acelei activităţi cu toate „rotiţele” şi „şaibele” ei. Şi pe oamenii a căror activitate o analizează.

Este mult de vorbit despre „arta” de a analiza poliţiştii. Diferenţele dintre o activitate şi alta sunt foarte mari. Nu este totuna să lucrezi în birou, la ghişeu sau pe teren, precum nu-i la fel să fii poliţist în oraş sau în mediul rural, la şes ori în satele împrăştiate pe vârfuri de munte. Şi nu-i totuna să te ocupi de borfaşi, şpringari, şmenari şi maradonişti sau de infractorii din categoria  „gulerelor albe”, baricadaţi în birouri luxoase şi cu armata de avocaţi şi bodiguarzi după ei. Să faci prevenţie ca poliţist de siguranţă publică, alegându-ţi locul şi condiţiile în care să acţionezi sau de la rutieră, cu asfaltul fierbând sub tălpi şi expus privirilor exigente ale miilor de oameni care trec pe lângă tine în 8 ore de lucru.

Şi atunci sunt două probleme: prima, dacă se pot stabili indicatori de analiză viabili, concreţi şi corecţi şi a doua dacă este nevoie de aceştia şi de analiza muncii poliţistului. Nu cumva întrebând poliţistul dacă a aplicat vreo amendă îl împingi pe acesta spre o comportare abuzivă, aceea de a sancţiona pe nedrept un cetăţean doar pentru a satisface „capriciile” şefului? Sau, întrebându-l zilnic câte dosare cu autori necunoscuţi a rezolvat acesta, ştiindu-se deficitar la acest capitol, să găsească un puşti care ar recunoaşte şi că l-a omorât pe John Fitzgerald Kennedy doar de dragul de a deveni „vedetă” printre „găinari” şi va face tot posibilul să-i „umple valiza” cu astfel de fapte? Nu cumva, cerându-i constatarea delictelor va neglija prevenirea lor? Pe de altă parte, poţi să nu întrebi niciodată poliţistul ce a lucrat? Sau poţi să laşi la latitudinea sa ceea ce trebuie să facă zi de zi? Da, poţi, dar numai acolo unde unităţile de măsură sunt concrete, iar munca poate fi apreciată pe principii gen „satisfacţia clientului”. De exemplu, acolo unde infracţionalitatea a scăzut aproape de zero. Numai că, nici în astfel de cazuri, nu renunţi la analiză (nici nu ai putea aprecia reducerea delicvenţei fără aceasta). Mai mult, iei din poliţiştii şi duci în locul în care criminalitatea este în creştere. Unde trebuie, nu-i aşa, să-i analizezi pe poliţişti. Şi ajungem…

Acum, pentru necunoscători, vreau să vă spun că finalitatea aprecierii poliţiştilor nu este reducerea drastică a salariului şi nici afişarea la gazeta de perete a instituţiei la rubrica „Nu faceţi ca ei”. Aceasta te îndeamnă la o autoanaliză şi eşti primul chemat să gândeşti cum să schimbi percepţia despre tine şi să treci deasupra liniei care, de obicei, se notează cu minus. Am întâlnit în cariera mea un singur poliţist care niciodată nu a rezonat la criticile şefilor şi chiar ale colegilor săi. Era încredinţat că nu trebuie să „facă rău” oamenilor, aşa că noţiunile de contravenţii şi infracţiui constatate îi erau cu totul străine. Dar nici nu putea spune ce înseamnă să „faci bine” ca poliţist, pentru că „răul” făcut unuia, precum stoparea activităţii ilicite a unui infractor, înseamnă „bine” alţii, pentru potenţialele lui victime. Pentru că a scoate din trafic un şofer sub influenţa alcoolului sau fără permis înseamnă „rău” pentru el şi „bine” pentru nevinovaţii de pe stradă, iar atunci răul făcut este de neglijat pe lângă  binele de nemăsurat. De fapt, aceasta este esenţa muncii poliţistului, iar cine nu a sesizat-o sau nu o acceptă poate găsi alte meserii în care nu este nevoie să foloseşti instrumentele specificii poliţiştilor. Specifice poliţiştilor de aici şi din toată lumea. Pentru că definiţia din DEX a poliţiei este „Organ de stat care menţine ordinea publică şi reprimă infracţiunile”, iar asta nu se poate face admirând natura sau numărând stelele de pe cer. Sunt destui care o fac, dar pentru asta nu sunt retribuiţi de stat.

Personal, consider că este normal să ţi se ceară activităţi specifice concrete. Ce şi cât, rămâne de discutat. Asta depinde de arta de a conduce a fiecărui şef.

                                      Cms.sef ( r ),

                                                            Adrian Nicola