Fiica Doctorului

Povestiri aproape politiste

     Aparenta linişte din Vila Cristescu îţi dădea impresia aceea de vulcan nestins, când stai pe un munte de verdeaţă şi tăcere, te bucuri de priveliştea minunată, dar din când în când auzi cum forfotesc măruntaiele pământului, neieşite la suprafaţă de sute de ani. Aşa şi aici: arteziana micuţă din colţul livingului susura ca un izvor de munte, peştişorii clipoceau în bazarul lui Andu, adus aici din dormitorul lui doar ca micuţul „să nu-şi mai zgâiască toată ziua ochii în el”, expresia lui Marius, tatăl lui, fotoliul leagăn al bătrânului doctor Cristescu scârţâind uşor ca un car pe un drum de ţară, lumina aceea pală ce venea din spoturile tavanului şi se unea cuminte cu cea de la geamurile vaste, dinspre terasă, mirosul de muşcate şi roşul vesel al acestora întins pe jumătatea inferioară a peretelui dinspre nord, şi, din când în când, câte o voce ridicată venită dinspre etaj, acolo unde se aflau dormitoarele. Iar se ceartă, şi-a zis doctorul Cristescu, trezit din moţăială, gata să scape ziarul. Şi, deodată, un ţipăt ascuţit de copil. Mezinul familiei, cu un avion jucărie în mână, alergând prin living, plin de noroi pe pantofi, încercând să imite sunetul aparatului de zbor. A dat ocol fotoliului bunicului, apoi şi-a înfipt jucăria în ziarul acestuia, plimbându-l prin încăperea vastă ca pe un trofeu. Plictisit repede de avion, a luat bastonul rezemat de comoda din apropierea fotoliului şi l-a transformat în sabie, începând o „luptă” aprigă cu un inamic văzut de el în persoana bunicului.

-Stai măi!… Sălbaticule! Andu, te spun tatălui tău dacă nu eşti cuminte. Lasă-mi ziarul! Uite, să ştii că nu mai merg cu tine la zoo, la animale, dacă nu te potoleşti.

Însă protestele şi ameninţările bătrânului au trecut pe lângă urechile nepotului, căci şi-a continuat nestingherit „lupta”, cu efecte aproape dezastruoase pentru încăpere: taburetul răsturnat, vaza cea scumpă a Lutmilei, primită cadou de ziua ei, gata să cadă de pe masă, ziarul doctorului împrăştiat în foi prin toată camera, iar covorul plin de noroi.

 -Ce este scandalul ăsta? Ce faceţi acolo? Asta-i casă sau balamuc? Vin într-un minut jos să văd ce se întâmplă.

Vocea aspră ce venea dinspre capătul superior al scării era al lui Marius. Cristescu nu îl vedea din fotoliul său, dar parcă şi-l imagina: înalt, elegant, cu părul dat pe spate şi gelat, cu mustaţa aia a lui îngrijită ca a unui englez de viţă veche, scăpărând din priviri şi urlând ca un apucat. De unde dracului i-o veni eleganţa asta rece şi violenţa, nu înţeleg, şi-a zis doctorul în gând. Părinţii lui, munteni blajini din Ardeal, care toată viaţa au făcut naveta la combinatul chimic în care au lucrat, fără a pierde aerul neaoş al omului de la munte, durdulii, mereu cu palinca în nas, obrajii roşii şi zâmbetul pe buze. Iar el? Parcă le are lipite cu un adeziv care nu-i dă voie să le deschidă decât lăţimea unei linii trase cu marcărul.

-Nu e nimic, i-a strigat bătrânul domol. Andu, se joacă.

-Asta-i joacă? E tâmpit? De ce mama dracului i-am mai cumpărat atâtea jucării, să urle ca un idiot? Andrei, treci în camera ta, că de nu!…

-Strigi degeaba. A ieşit deja în curte.

-A ieşit în curte, a ieşit în curte, s-a maimuţărit Marius pentru a-şi imita socrul. Să-l înveţi un lucru bun nu ştii, ştii doar să-i iei apărarea. Ce dracului, tataie, am crezut şi eu că dacă ai fost doctor –ce doctor oi fi fost şi tu pe-acolo, pe la spital- eşti în stare să ţii în frâu un puşti de 4 ani!

-Puştii nu sunt cai să-i ţii în frâu. Da, da, aşa să ştii! Şi să mai ştii că şi cailor li se pune frâu doar o parte a zilei. Sunt liberi să zburde…

-Sigur, bine că ştii tu! s-a îndepărtat Marius de balustrada ce mărginea scara bombănind. Apoi vocea i s-a auzit departe, probabil în dormitor, continuând pe acelaşi ton.

Andu nu era afară. Se ascunsese după comodă când auzise vocea puternică a tatălui său, iar după plecarea acestuia la dormitor şi-a scos pantofii şi a plecat în vârful picioarelor pentru a-i aşeza în vestibului de la uşă, alături de celelalte încălţări. Apoi a încercat să alăture şi să împăturească foile de ziar, care nu s-au lăsat aduse la forma dinaintea „războiului” de mânuţele lui mici. Apoi, fără nicio invitaţie, s-a aciuat în braţele bunicului. Cum i-a simţit inima bătându-i cu putere, bătrânul s-a înduioşat. L-a strâns la piept continuând să se legene.

-Tataie, tu stii cât de mult te iubesc? Uite atâta! şi-a îndepărtat băieţelul braţele fără să-şi privească bunicul.

-Da? Chiar mă iubeşti? Şi dacă mă iubeşti de ce mă superi? De ce faci atâtea năzdrăvănii?

Andu şi-a întors faţa către a bunicului şi l-a privit curios:

-Chial nu stii? Pentlu că sunt copil.

Uşa dinspre intrare s-a deschis şi pe ea a intrat un bărbat încărcat de bagaje. Cristescu a tresărit pentru că nu-l cunoştea. L-a lăsat pe Andu jos şi s-a ridicat din fotoliu sprijinit de baston.

-Cine eşti dumneata şi ce cauţi aici?

În locul lui a răspuns o voce feminină, venită din spate.

-Nu bate la el, domnul Cristescu, e cu mine.

De după omul cu bagaje a ieşit în faţă o femeie cu o faţă plată şi pomeţii ieşiţi în exterior, urâţică, dar deosebit de elegantă, trecută destul de des prin saloanele de înfrumuseţare.

-Nu cunoşti la mine? Mai neim is Marta, sistăr la Marius.

-Aha, Marta? Nu te-am mai văzut…

-Nu aveai cum. Eu fost plecat… In ocşidănt.

-Şi? Acum?

-Ai gândit sa retragi. Tut mai bine in ţara tău. Parcă aşa si dice, nou?

-Aproximativ. Şi unde vei locui? Mergi la ai tăi, în Ardeal?

-Nici nu ghindeşti. Vreau isi, bicos ai un proiect!… Ai ghindit sa mergi la hotel, bat Ted nu suporsi asta, hotel. Si de ce stai in hotel chind frate la mine ai aşa caza. Uat, cine-i chid? Hei, pitic, mai neim is Marta, care este nume la tine? Dacă spui, dai una jucaria.

Andu s-a ascuns după bunic şi l-a tras de mânecă să-şi plece capul mai aproape de al lui.

-Tataie, cine este ulâta asta?

Bunicul i-a zâmbit, l-a mângâiat pe frunte şi l-a adus uşor în faţa sa:

-Doamna este Marta, mătuşa ta. Sora mai mare a tatălui tău.

 -Hei-heei! Maar!

Marius cobora scările în fugă, lipăind din papuci. Era îmbrăcat cu halatul lui de casă din mătase, iar la gât purta rulat fularul, chiar dacă toamna nu reuşise să alunge temperaturile plăcute ale verii. Marta i-a sărit în braţe şi s-a lăsat învârtită de el. Apoi s-au aşezat pe canapea ţinându-se de mâini, uitând de muntele acoperit de bagaje numit de ea cu câteva clipe înainte Ted.

-Când ai sosit? Ai călătorit bine?

-Ieees. Ai am pusin obosit. Dacă ai Ted uith mi, io solo multo relaxata. Oooo! Ted! Mio cara! Ai uitat la el complentamente. Laşi bagaj, cara, stei tu dă fotol.

-Mai bine nu, a intervenit Marius. Să ducă bagajele în camera de sus, în camera pregătită pentru voi. Dar… Stai puţin! Fă-mă să înţeleg! Dacă nu-i spuneai două ore ce să facă cu bagajele, tipul stătea cu ele în mâini.

-Ţi-ai spus bai phfon, eşti pusin… timpitzel, dar credincios. Şi in pat…

S-a dat la urechea lui Marius, i-a spus ceva şi ambii au izbucnit în râs. Apoi s-au ridicat şi au pornit-o spre scări, iar doctorul i-a strigat ginerelui:

-Ludmila ştie că aveţi musafiri? Eu nu cred că ştie, altfel nu dădea drumul menajerei.

-De ce trebuie să ştie ea? i-a răspuns cu o întrebare Marius în timp ce urca scările, fără să privească spre Cristescu. Ea le ştie pe-ale ei, cred că bănuieşti despre ce vorbesc. Migrene, ameţeli… Normal. Iar azi, dacă e sâmbătă, e somn. O cafea nu a fost în stare să facă.

-Andu a mâncat cu mine.

-O, mio fratelo! Iu aar engri for un cafi? Faceam un capucin…

Ludmila nu a coborât nici la prânz. Tatăl ei, doctorul Cristescu, a privit din cinci în cinci minute în sus, fără să o vadă. La prânz Marius a plecat cu sora lui şi însoţitorul ei în oraş să servească masa, iar el i-a dat lui Andu să mănânce şi i-a spus o poveste ca să adoarmă. A moţăit la televizor până când puştiul a coborât, apoi au făcut o plimbare prin parcul din apropiere. Acolo, la locurile de joacă pentru copii, a întâlnit-o pe Luiza, prietenă bună a Ludmilei şi mama lui Sergiu, băieţelul cu care se juca destul de des Andu.

-Domnul Cristescu, vă rog să-l mai lăsaţi pe Andu, îl aduc eu mai târziu. Se  joacă frumos împreună.

După ce doctorul s-a ridicat să plece, ea l-a oprit:

-Domnule doctor, nu vă supăraţi, dacă vreţi îmi spuneţi, dacă nu… Ce este cu Ludmila? M-am întâlnit cu ea la market şi nu mi-a plăcut cum arăta. Am încercat să stau de vorbă cu ea, dar a evitat discuţia şi a plecat.

-Nu ştiu nici eu. O cunoşti bine, este introvertită, nu se destăinuie. Nu prea pot să stau de vorbă cu ea. Ori e cu Marius, ori cu cel mic, ori se închide în camera ei. Şi cu Andu vorbeşte destul de puţin. Chiar acum merg să văd ce face. La revedere! Te sun eu înainte de a-l lua pe Andu.

Cum prin living şi bucătărie nu era nimic mişcat, doctorul şi-a dat seama că fiica lui nu coborâse, aşa că a urcat scările şi a bătut la uşa dormitorului.

-Ludmila! Te rog să deschizi! Ştiu că eşti acolo. Deschide Ludmila! Nu suntem decât noi doi acasă şi vreau să discutăm ceva.

Uşa nu s-a deschis, iar de dincolo de ea nu s-a auzit niciun zgomot.

-Vroiam să-ţi spun ceva de Andu, a încercat el să o înduplece cu un argument legat de copil, ştiind că asta o sensibiliza cel mai mult. Uşa însă a continuat să rămână încuiată. Dacă nu deschizi, intru cu forţa!

Doctorul s-a rezemat, sleit de puteri, de peretele de la hol. Era tentat să se aşeze pe fotoliul din holul de la etaj, dar ştia că s-ar fi ridicat apoi mai greu, mai obosit decât când se aşezase. A mers în dormitorul lui, dar nu s-a întins pe pat. A ieşit pe terasa care înlănţuia faţada dinspre sud, despărţită doar între camere printr-un gărduţ de aproape un metru înălţime şi a început să-şi mute picioarele cu ajutorul mâinilor peste aceste obstacole. Aşa cum bănuia, uşa de la dormitorul Ludmilei şi a lui Marius era întredeschisă, iar el a intrat. Fiica sa era întinsă pe pat, îmbrăcată cu o cămaşă de noapte lungă, din mătase de culoare bej. Faţa ei, de obicei albă, în contrast cu părul smolit, acum era şi mai albă. Avea paloarea aceea nesănătoasă, pentru care trimiţi omul la doctor, iar lui Cristescu i s-a oprit pentru câteva clipe respiraţia. Ludmila avea pielea rece şi un firicel de spumă roşiatică i se scurgea de la încheietura buzelor. A scos telefonul şi a sunat:

-Salvarea? Vă rog să veniţi de urgenţă la Vila „Doctor Cristescu”…

Apoi a mai format un număr:

-Luiza? Sunt doctorul Cristescu. Te rog să-l mai ţii tu pe Andu…

Cei de la Urgenţă au fost categorici: Ludmila Tudorie ingerase substanţe care o puteau ucide, probabil o cantitate mare de medicamente, deocamdată necunoscute. Dacă nu era adusă la spital, în scurt timp putea să moară. I-au făcut spălături stomacale şi toată gama de proceduri specifice în asemenea cazuri, iar pe doctorul Cristescu l-au trimis acasă când au ştiut în mod cert că pericolul trecuse. La plecare, asistenta Ganciu, Fănica, cum îi spunea el când lucraseră împreună, l-a ajuns în curtea spitalului:

-Domnule doctor! O ştiu pe Ludmila de când era de o şchioapă, aşa că vă spun, chiar dacă ştiţi că nu am voie să o fac: nu a fost un accident. Ori a încercat să-şi pună capăt zilelor, ori… A şi băut foarte mult alcool. Ceva tărie, nu ştiu exact ce.

Cristescu ştia că Ludmila începuse să bea. Marius chiar îi reproşa asta făţiş, fără jenă, de faţă cu el şi cu copilul. O ştia însă cu psihicul destul de puternic, chiar dacă nu se descărca de energiile negative acumulate nici măcar destăinuindu-se cuiva. Dar să se sinucidă? Nu, nu s-ar fi gândit la asta în ruptul capului. În ciuda problemelor dintre ea şi soţul ei nu existau alte motive ca să-şi pună capăt zilelor. Îşi amintea de o discuţie purtată la masă, Făcuse pe Andu la aproape 40 de ani, cănd nu mai credea nimeni că se mai poate, şi era atât de fericită încât a zis: „Acum. că mi-am îndeplinit visul de a avea un copil, pot să… Ba nu, trebuie să mai trăiesc cel puţin încă atât, ca să-l pot ajuta până va ajunge şi el la 40 de ani”.

Dar dacă ea nu ar fi vrut să-şi ia viaţa, atunci?… Marius? Marius era puţin mai… filfizon, mai infatuat, dar nu-l credea în stare de altă violenţă decât cea verbală. Conducea propria-i afacere şi câştiga destul de bine. De multe ori a vrut să o oprească pe Ludmila de a merge la serviciu. „Mergi acolo să-ţi baţi capul cu atâta lume, i-a zis el, în loc să stai acasă şi să ai grijă de copil”. Dar nu, ea avea simţul datoriei şi fusese învăţată să muncească, aşa că nu a vrut în ruptul capului să renunţe la serviciu, invocând faptul că i se pare penibil statutul, chiar şi denumirea, de casnică.

Şi atunci? De ce bea Ludmila mai mult decât îi trebuie? Era ceva ce doctorul nu-şi putea explica. L-a sunat pe Gil, prietenul din copilărie al fiicei sale, pe care lui i-ar fi plăcut să-l aibă ginere. Au avut o convorbire telefonică de jumătate de oră, iar acesta l-a liniştit pe bătrân în privinţa Ludmilei. Nu, nu era nebună, nici sinucigaşă nu era, ci doar speriată.

-Am să-i fac o vizită la spital, a încheiat el discuţia.

-Nu ar fi rău, dar ai grijă să nu te întâlneşti acolo cu Marius. Eşti singurul bărbat din lume care îi trezeşte gelozia. Vezi când te hotărăşti să mergi la spital, acum nu este cooperantă. Şi încă ceva. Dacă ai nevoie de ajutor când vrei să intri la ea, caut-o pe Fănica, asistenta Ganciu, care a lucrat  cu mine. Te va ajuta ea.

Gândurile îl prinseseră atât de tare  pe doctor încât uitase complet de Andu. Noroc cu Luiza, căci l-a sunat ea.

-Domnul doctor, să nu vă îngrijoraţi. Andu este bine, tocmai a început o „luptă” crâncenă cu Sergiu, iar eu îi las să se agite, să-şi consume energia.

-Să nu transpire. Răceşte cam uşor.

-Nicio grijă! I-am schimbat deja de haine. Am sunat-o şi pe Ludmila, dar nu-mi răspunde.

-Nu avea cum să-ţi răspundă. Am internat-o la spital. De aceea nu am venit după băiat. Îmi cer scuze!…

-Cum? Ce e cu Lumi? Ce s-a întâmplat?

-Nu este nimic grav. Cred că din greşeală a luat mai multe pastile decât trebuia. Acum este în afara oricărui pericol.

-Pastile? Ce-i trebuiau ei pastilele? Eu nu o ştiam bolnavă.

-Nu ştiu nici eu. Aveţi grijă să nu afle băiatul, s-ar speria.

-În privinţa lui Andu să nu vă faceţi probleme. Rămâne aici peste noapte, nu ar fi prima dată când doarme cu Sergiu. Vă sun mâine, poate mai aflaţi ceva despre ea. Să-i transmiteţi multă sănătate, vă rog!

A închis telefonul şi l-a aşezat pe comoda de lângă fotoliu. Ar fi trebuit să mănânce, să-şi ia pastilele, dar nu avea niciun chef. Şi-a pus alături telecomanda televizorului şi s-a aşezat pe fotoliul leagăn în care îşi petrecea o mare parte din zi. A deschis televizorul şi a căutat un canal  cu animale, căci acestea îi desfătau privirea şi îi potoleau şuvoiul gândurilor. Nu a privit mult, cam cinci minute, şi l-a apucat toropeala. Deodată s-a trezit speriat: televizorul urla cu sonorul dat la maxim. S-a uitat speriat în jur, iar de după fotoliu a ieşit maimuţărindu-se, cu telecomanda în mână, Ted, însoţitorul Martei. Mirosea puternic a alcool şi avea părul ciufulit. Semăna cu un maimuţoi de pluş, cu un clovn mai puţin vopsit. După apariţia lui, au apărut Marius şi Marta râzând tare, sprijinindu-se unul de celălalt. Au format toţi trei un fel de horă şi au început să ţopăie în jurul fotoliului.

-Sigur, tu te distrezi, dar de familie nu-ţi pasă! a zis bătrânul ca pentru sine, lăsând bărbia în piept şi legănându-se cu gândul departe.

Marius şi-a oprit companionii, făcând un semn cu mâna:

-Ce ai spus? Ce-a spus? Parcă am auzit ceva de familie. Am auzit ceva de familie de la cineva care nu prea ştie ce înseamnă familia. Soţie, nu are, deşi putea şi trebuia să aibă. Stă de 30 de ani văduv, că este mai comod aşa. Fiica, i-a crescut mai mult singură, căci el a văzut-o între două gărzi şi o plimbare prin străinătate. Iar acum dă lecţii.

-Eşti crud, eşti nedrept, şi mincinos pe deasupra. Mi-am iubit prea mult soţia ca să…

-Ţi-ai iubit soţia? Te-ai iubit prea mult pe tine.

-Iar aşa-zisele plimbări, au fost congrese internaţionale, simpozioane, la care am fost invitat. Dar tu? Ce ştii tu de familie? O neglijezi pe Ludmila şi te ţii doar de distracţii.

-O neglijez pe Ludmila? Să zică mersi că un bărbat ca mine…

-Uno rili macio, l-a completat Marta cu limbajul ei „internaţional”. Tut la dama place la el. Estem belisim.

-Ce ştii tu de Ludmila? a privit Cristescu de jos, printre sprâncenele lui dese, către ginerele său. Probabil că te duci noaptea în dormitor şi nici nu observi dacă este sau nu în pat. Dimineaţa, mai spre prânz, de fapt, când binevoieşti să te scoli, ea nu mai este. Se scoală, pregăteşte copilul, îi dă să mănânce, pleacă apoi la serviciu, în timp ce tu te lăfăi.

-Habar nu ai, domnule doctor, a rostit Marius zeflemitor, accentuând ultimele două cuvinte. I-am spus să o termine cu serviciul ăla idiot, dar nu m-a ascultat. Dacă ar fi stat acasă probabil nu s-ar mai fi întâlnit cu… cine ştie cine. Aşa este mai simplu, scapă de mine, apoi vine acasă unde găseşte totul făcut de menajeră, îşi ia „picăturile”, adică juma de kil de „albitură”, cel puţin, şi doarme ca o nesimţită. Cum face şi acum, a strigat el ultimele cuvinte, ca şi când ar fi vrut  ca insulta lui să se audă sus, în dormitor.

-Dacă ţi-ar păsa cât de cât de familie acum nu ai urla aşa. Ţi-ai aduce aminte că ai un copil, nu doar o nevastă, care acum ar trebui să doarmă. De unde să ştii tu că soţia ta este la spital? De la bar? Nici nu-ţi păsa de asta.

-Hospital!? a intervenit Marta, clătinându-se pe picioare. Ludmila estem malad? Che, che? Ai răcit la ea?

-Cum e la spital? Ce caută la spital?

-Se pare că a înghiţit ceva, probabil pastile, a mormăit doctorul, rezemând capul de săpătarul fotoliului cu privirile ridicate spre tavan.

-E laşă, asta e! Nu a avut curajul să-ţi spună ce am hotărât împreună, şi nici pe mine nu m-a lăsat. Bine că i-am luat un acord scris, o declaraţie în faţa notarului, altfel s-ar fi răzgândit şi mi-ar fi încurcat treburile. Aşa cum mi le-a încurcat de când am cunoscut-o. Nu ştiu cine dracului m-a pus să o iau de nevastă. Frumoasă, nu e, deşteaptă, nici atât. Pe deasupra mai umblă şi cu cinzeaca în poşetă ca ultimii boschetari.

-Atunci?… De ce te-ai ţinut atât de capul ei? Ai trăit cu ea aproape 10 ani înainte să vă căsătoriţi, aşa că ai avut timp suficient să o cunoşti. Nu a trecut mult de când umpleai casa cu buchete de flori. Sau ai făcut-o pentru?… Pentru averea mea? Spuneai că nu ştiu ce hotărâre aţi luat împreună. Nu cumva e ceva legat tot de asta?

-Ai ghiciiiit! Dar numai pe jumătateee. Noi doi am hotărât să vindem şi să plecăm din ţară. Ne ajută Marta să găsim un loc liniştit unde…

-Treaba voastră. Vindeţi ce aveţi, nu pot eu să mă opun. De ce i-ar fi fost jenă Ludmilei să-mi spună asta? Nu, nu cred că ăsta ar fi un motiv ca cineva să încerce să se sinucidă.

-Ohooo! Ce tare eşti! Vino să te pup! a luat Marius capul socrului său  între palme şii l-a pupat zgomotos pe frunte. Atunci semnează actele astea, a scos el din comodă o servietă şi din aceasta un plic mare cu documente.

Bătrânul şi-a pus ochelarii care îi atârnau la gât cu un şnur şi a luat teancul de hârtii, înclinândiu-l pentru a obţine o lumină mai bună.

-Ce sunt astea? Cum? Acte de donaţie.

-Da, sigur, o donaţie să-i spunem… parţială. Tu ne dai casa, iar noi îţi cumpărăm o garsomieră. O garsonieră bună, într-o zonă… acceptabilă. Nu am mai trecut acolo, în acte, celelalte mărunţişuri. Ceasul acela de aur, inelele soacrei mele, ce se mai găseşte prin caseta aceea mişto.

-Ai cotrobăit prin odaia mea, canalie? a încercat Cristescu să se ridice de pe fotoliu. Mâna puternică a lui Ted, aflat alături de el, l-a apăsat însă ferm, iar „gorila” i-a aruncat un zâmbet acru, indicându-i tăcere cu degetul aşezat peste buze.

-În ciuda stării noastre… euforice, în seara asta suntem pregătiţi. Avem tot ce ne trebuie: hârtii pentru notar, pix şi stilou, la alegere, declaraţia fiicei tale de renunţare în favoarea mea la partea ei de averea în schimbul custodiei copilului, dovada depunerii actelor de divorţ, un avion care abia aşteaptă să ne primească şi… multă răbdare.

-Ce nevoie ai de banii mei? Spuneai că ai destui şi o îndemnai pe Ludmila să nu mai muncească.

-Banii, bătrâne, dacă nu o ştiai, ţi-o spun eu, niciodată nu sunt destui. Sunt ca salteaua şi plapuma, cu cât stratul este mai gros, cu atât ţin mai mult de cald. Şi eu nu vreau să răcesc şi să ajung la spital, ca fiică-ta.

-Şi dacă nu vreau să semnez?

-A, asta este cu totul altceva. Avem variantă de rezervă pentru cazul ăsta. Nici nu ştii pe cine avem noi în maşinăăăă. Pe Anduuuu. Care este foarte bucuros să meargă cu mine la Disneyland, la Paris, aşa cum i-am promis. Ştiu că tu şi Ludmila nu aţi putea trăi fără el. Şi, dacă aţi putea trăi fără el, treaba cu trăitul am putea-o rezolva foarte uşor. Fiica ta e pe moarte, la spital, aşa că tatăl, deznădăjduit, îi urmează drumul, ca într-o familie de sinucigaşi simpatici. Şi, dacă nu te sinucizi singur, te „sinucidem” noi.

-Chel tragedi! s-a apropiat de Cristescu Marta, vărsând ca din greşeală pe pieptul acestuia din paharul cu băutură pe buza căruia îşi plimbase până atunci limba. Uuuups! Un „cribit”… zbang… bufff! Faier!

-Faceţi cu mine ce doriţi! s-a lăsat iarăşi moale în fotoliu doctorul. Oricum sunt bătrân şi mult nu o să mai trăiesc. Nu mi-e frică de moarte.

-Nu fi tâmpit, că pierdem avionul. Ţi-am spus, în maşină se află nepotul tău pe care ştiu că îl iubeşti. Cine ştie ce se poate întâmpla dacă mai stă mult acolo. Până şi maşinile astea de generaţie mai recentă emană o grămadă de noxe. Nu? Hai, semnează!

-Oricum, semnătura mea nu valorează nimic dacă nu  este dată în faţa unui notar.

-Ce grijuliu eşti, moşule! Şi ai dreptate. Nu este valabilă, dar notarul este aici. Nu-l vezi tu pentru că eşti bolnav. Uite-l pe Teognoste, notarul, chiar la masa aceea din colţ, redactează actele. A venit pentru că este interesat. Chiar el vrea să cumpere magherniţa asta la care tu îi spui casă. Ce i s-o fi căşunat pe vechitura asta, nu ştiu. Pentru ea s-a deranjat notarul la miez de noapte, cu doi martori după el. Nu-i aşa, notarule?

-Bineinţeles! a rostit Marta, îngroşându-şi vocea, ceea ce i-a declanşat o tuse prelungă, ce a făcut-o să roşească la faţă mai  ceva ca un ou de paşti.

Marius i-a făcu un semn cu capul, iar sora lui a ieşit pe uşa principală spre stradă. După mai puţin de un minut telefonul lui Marius a sunat, iar el i l-a dat doctorului:

-Vorbeşte!

-Spui „Hello!” la bunic puşti! Haida, vorbeşti!

Apoi s-a auzit vocea lui Andu:

-Tataie, vleau la tine! Nu mai vleau în maşină, vleau la tine!

Cristescu s-a înmuiat. A scăpat telefonul din mână şi a simţit cum privirile i se acoperă cu lacrimi. Nu mai simţise nevoia de a plânge de la moartea soţiei sale. Dacă ea ar fi fost lângă el l-ar fi îndemnat acum să plângă, să se uşureze, spunându-i că este un gest omenesc, perfect normal. Dar ea nu mai era demult decât în gândurile sale. Şi nici Ludmila nu era, singurul lui copil, singura lui rudă, speranţa lui de ajutor atunci când nu va mai putea. A pus capul în palme şi plânsul l-a înecat, zguduindu-i trupul. Nici nu a auzit bătăile uşoare din uşa exterioară cărora le-a răspuns Marius.

-Haide, Marta, ce naiba, chiar aşa de rău te-ai îmbătat!

Dar bătăile încete şi rare, abia auzite, au continuat.

-Marta, nu ai înţeles?! a ţipat Marius din toate puterile. Încetează dracului! Nu avem timp de joacă, idioato!

Cu toate astea bătăile au continuat, parcă la o intensitate şi frecvenţă mai mare. Iar acum veneau parcă din mai multe locuri, nu doar dinspre uşă.

-Ted, du-te tu şi adu-o, că dacă mă duc eu îi crăp capul ăla sec.

Ted, cu zâmbetul lui tâmp pe figură, s-a îndreptat domol spre uşă.

-Haide Ted, te duci azi?

Amicul Martei ajunsese însă la uşă. A deschis-o, iar Marius l-a văzut cum zboară înapoi aproape un metru, iar pe uşă, în locul Martei, intră Gil, prietenul din copilărie al Ludmilei, pe care el fusese întotdeauna gelos.

-Tu? Ce cauţi tu aici, Fierăscule? Marşi imediat afară!

-Cred că va veni timpul să fii întrebat ce cauţi tu aici, în casa asta. Este cazul să-ţi faci bagajele şi să pleci. Şi să iei cu tine „gunoiul”, a arătat el spre Ted, care zăcea pe pardoseală. Pe zdreanţa de soră-ta nu mai este nevoie să o cari, o găseşti în maşină, gata „ambalată”.

-Tu-mi spui mie să plec? Tu? Cine eşti?…

-Nu el, eu, s-a auzit din spate o voce. Eu îţi spun să pleci.

Părea vocea Ludmilei, dar nu putea să fie ea. Ludmila era la spital şi, în plus, vocea aceasta nu era a ei decât ca timbru. Vocea Ludmilei era aproape stinsă, te aşteptai să se oprească înainte de a termina de rostit cuvintele pe care le avea de spus. Marius s-a întors brusc în direcţia uşii care dădea la garaj, de unde venea vocea hotărâtă. În holul mic, proţăpită pe ambele picioare, ţinând un pistol în mâna dreaptă, stătea chiar soţia lui, Ludmila.

-Tu aici? Erai la… Te-am văzut chiar eu cu perfuziile la mâini.

-Mai am şi eu noroc, iubitule. Nu noroc cu doctorii care m-au „îngrijit”, nici cu tata, care m-a găsit „inconştientă” şi m-a dus la spital, nici măcar cu Gil Fierăscu, prietenul meu, bunul şi veşnicul meu prieten, care m-a ajutat şi în chestia asta, ca în atâtea altele. Am avut noroc cu Andu. Da, da, nu te mira, cu Andu, fiul nostru. Când a venit să-l schimb, ca să meargă cu tata la plimbare, mi-a adus pistolul ăsta. Intrase, din greşeală, spunea el, dar eu cred că din curiozitate, în camera unde sunt bagajele celor doi intruşi. Acolo a văzut în unul din geamantane pistolul ăsta şi a crezut că este o jucărie pentru el. Cum nu era o jucărie, am început să-mi pun întrebări. Pentru ce ar veni cineva în casa mea înarmat. L-am sunat pe Gil şi…

-Opreşte-te Ludmila! Oricum nu poţi să dovedeşti nimic. Ai la tine un pistol, pe care probabil l-ai strecurat în bagajele surorii mele, pe masă ai nişte documente care nu înseamnă nimic…

Ted s-a ridicat în fund şi şi-a scuturat capul, ameţit încă de pumnul primit. Dar nu a apucat să stea aşa decât câteva secunde. Bastonul doctorului Cristescu a zburat spre el şi l-a izbit în creştet, culcându-l la loc.

-Îţi spuneam că nu înţeleg ce cauţi tu aici. Acum pot să mă explic. Vila Cristescu are suflet, Marius Tudorie. Tu nu ai înţeles şi nu vei înţelege niciodată asta, pentru că tu vezi în ea doar banii pe care i-ai putea scoate dacă ai vinde-o. Poate dacă ai fi cunoscut-o cât de cât ţi-ai fi dat seama că de azi, de când acasă era doar Lud…mila, ea are ceva în plus: nişte camere de luat vederi. Acolo sus, între luminile policandrului, sub scara care duce la etaj şi aici, în colţul bibliotecii. Şi dacă nu ai ajuns încă să cunoşti această casă, va trebui să pleci din ea. Acum, fără să pui condiţii.

-Cum adică? Eu sunt…

-Nu mai eşti nimic. Ai cerut divorţul, iar notarul a emis deja actele. Trebuie doar să le semnezi. Inclusiv renunţarea la custodia copilului. Şi le vei semna, pentru că altfel o să schimbi domiciliul la Jilava. Pentru tentativă de omor, şantaj, răpire de minori şi altele… se dă cam mult.

-Bine, am să plec. Cu banii mei…

Gil a izbucnit în râs.

-Cu banii tăi? S-a aflat în târg că eşti falit, dobitocule. Şi plin de datorii pe deasupra. Că doar de-aia vroiai banii pe Vila Cristescu, nu?

Ludmila a deschis uşa din spatele ei şi pe ea a intrat Andu alergând spre bunic:

-Tataie! Tataie!

Marius s-a uitat urât la el:

-Andu!

Dar copilul nu s-a mai oprit speriat ca altă dată. A sărit peste doctor în fotoliu, s-a cuibărit în braţele lui, apoi şi-a întors faţa cu curaj spre tatăl său:

-Ce e, ce vlei? Tu altceva mai stii decât să ţipi si să spui „Andu!”, „Andu!”? Săl!… Sălbaticule!

POVESTIRI (APROAPE) POLIŢISTE

                                FIICA DOCTORULUI      

Aparenta linişte din Vila Cristescu îţi dădea impresia aceea de vulcan nestins, când stai pe un munte de verdeaţă şi tăcere, te bucuri de priveliştea minunată, dar din când în când auzi cum forfotesc măruntaiele pământului, neieşite la suprafaţă de sute de ani. Aşa şi aici: arteziana micuţă din colţul livingului susura ca un izvor de munte, peştişorii clipoceau în bazarul lui Andu, adus aici din dormitorul lui doar ca micuţul „să nu-şi mai zgâiască toată ziua ochii în el”, expresia lui Marius, tatăl lui, fotoliul leagăn al bătrânului doctor Cristescu scârţâind uşor ca un car pe un drum de ţară, lumina aceea pală ce venea din spoturile tavanului şi se unea cuminte cu cea de la geamurile vaste, dinspre terasă, mirosul de muşcate şi roşul vesel al acestora întins pe jumătatea inferioară a peretelui dinspre nord, şi, din când în când, câte o voce ridicată venită dinspre etaj, acolo unde se aflau dormitoarele. Iar se ceartă, şi-a zis doctorul Cristescu, trezit din moţăială, gata să scape ziarul. Şi, deodată, un ţipăt ascuţit de copil. Mezinul familiei, cu un avion jucărie în mână, alergând prin living, plin de noroi pe pantofi, încercând să imite sunetul aparatului de zbor. A dat ocol fotoliului bunicului, apoi şi-a înfipt jucăria în ziarul acestuia, plimbându-l prin încăperea vastă ca pe un trofeu. Plictisit repede de avion, a luat bastonul rezemat de comoda din apropierea fotoliului şi l-a transformat în sabie, începând o „luptă” aprigă cu un inamic văzut de el în persoana bunicului.

-Stai măi!… Sălbaticule! Andu, te spun tatălui tău dacă nu eşti cuminte. Lasă-mi ziarul! Uite, să ştii că nu mai merg cu tine la zoo, la animale, dacă nu te potoleşti.

Însă protestele şi ameninţările bătrânului au trecut pe lângă urechile nepotului, căci şi-a continuat nestingherit „lupta”, cu efecte aproape dezastruoase pentru încăpere: taburetul răsturnat, vaza cea scumpă a Lutmilei, primită cadou de ziua ei, gata să cadă de pe masă, ziarul doctorului împrăştiat în foi prin toată camera, iar covorul plin de noroi.

 -Ce este scandalul ăsta? Ce faceţi acolo? Asta-i casă sau balamuc? Vin într-un minut jos să văd ce se întâmplă.

Vocea aspră ce venea dinspre capătul superior al scării era al lui Marius. Cristescu nu îl vedea din fotoliul său, dar parcă şi-l imagina: înalt, elegant, cu părul dat pe spate şi gelat, cu mustaţa aia a lui îngrijită ca a unui englez de viţă veche, scăpărând din priviri şi urlând ca un apucat. De unde dracului i-o veni eleganţa asta rece şi violenţa, nu înţeleg, şi-a zis doctorul în gând. Părinţii lui, munteni blajini din Ardeal, care toată viaţa au făcut naveta la combinatul chimic în care au lucrat, fără a pierde aerul neaoş al omului de la munte, durdulii, mereu cu palinca în nas, obrajii roşii şi zâmbetul pe buze. Iar el? Parcă le are lipite cu un adeziv care nu-i dă voie să le deschidă decât lăţimea unei linii trase cu marcărul.

-Nu e nimic, i-a strigat bătrânul domol. Andu, se joacă.

-Asta-i joacă? E tâmpit? De ce mama dracului i-am mai cumpărat atâtea jucării, să urle ca un idiot? Andrei, treci în camera ta, că de nu!…

-Strigi degeaba. A ieşit deja în curte.

-A ieşit în curte, a ieşit în curte, s-a maimuţărit Marius pentru a-şi imita socrul. Să-l înveţi un lucru bun nu ştii, ştii doar să-i iei apărarea. Ce dracului, tataie, am crezut şi eu că dacă ai fost doctor –ce doctor oi fi fost şi tu pe-acolo, pe la spital- eşti în stare să ţii în frâu un puşti de 4 ani!

-Puştii nu sunt cai să-i ţii în frâu. Da, da, aşa să ştii! Şi să mai ştii că şi cailor li se pune frâu doar o parte a zilei. Sunt liberi să zburde…

-Sigur, bine că ştii tu! s-a îndepărtat Marius de balustrada ce mărginea scara bombănind. Apoi vocea i s-a auzit departe, probabil în dormitor, continuând pe acelaşi ton.

Andu nu era afară. Se ascunsese după comodă când auzise vocea puternică a tatălui său, iar după plecarea acestuia la dormitor şi-a scos pantofii şi a plecat în vârful picioarelor pentru a-i aşeza în vestibului de la uşă, alături de celelalte încălţări. Apoi a încercat să alăture şi să împăturească foile de ziar, care nu s-au lăsat aduse la forma dinaintea „războiului” de mânuţele lui mici. Apoi, fără nicio invitaţie, s-a aciuat în braţele bunicului. Cum i-a simţit inima bătându-i cu putere, bătrânul s-a înduioşat. L-a strâns la piept continuând să se legene.

-Tataie, tu stii cât de mult te iubesc? Uite atâta! şi-a îndepărtat băieţelul braţele fără să-şi privească bunicul.

-Da? Chiar mă iubeşti? Şi dacă mă iubeşti de ce mă superi? De ce faci atâtea năzdrăvănii?

Andu şi-a întors faţa către a bunicului şi l-a privit curios:

-Chial nu stii? Pentlu că sunt copil.

Uşa dinspre intrare s-a deschis şi pe ea a intrat un bărbat încărcat de bagaje. Cristescu a tresărit pentru că nu-l cunoştea. L-a lăsat pe Andu jos şi s-a ridicat din fotoliu sprijinit de baston.

-Cine eşti dumneata şi ce cauţi aici?

În locul lui a răspuns o voce feminină, venită din spate.

-Nu bate la el, domnul Cristescu, e cu mine.

De după omul cu bagaje a ieşit în faţă o femeie cu o faţă plată şi pomeţii ieşiţi în exterior, urâţică, dar deosebit de elegantă, trecută destul de des prin saloanele de înfrumuseţare.

-Nu cunoşti la mine? Mai neim is Marta, sistăr la Marius.

-Aha, Marta? Nu te-am mai văzut…

-Nu aveai cum. Eu fost plecat… In ocşidănt.

-Şi? Acum?

-Ai gândit sa retragi. Tut mai bine in ţara tău. Parcă aşa si dice, nou?

-Aproximativ. Şi unde vei locui? Mergi la ai tăi, în Ardeal?

-Nici nu ghindeşti. Vreau isi, bicos ai un proiect!… Ai ghindit sa mergi la hotel, bat Ted nu suporsi asta, hotel. Si de ce stai in hotel chind frate la mine ai aşa caza. Uat, cine-i chid? Hei, pitic, mai neim is Marta, care este nume la tine? Dacă spui, dai una jucaria.

Andu s-a ascuns după bunic şi l-a tras de mânecă să-şi plece capul mai aproape de al lui.

-Tataie, cine este ulâta asta?

Bunicul i-a zâmbit, l-a mângâiat pe frunte şi l-a adus uşor în faţa sa:

-Doamna este Marta, mătuşa ta. Sora mai mare a tatălui tău.

 -Hei-heei! Maar!

Marius cobora scările în fugă, lipăind din papuci. Era îmbrăcat cu halatul lui de casă din mătase, iar la gât purta rulat fularul, chiar dacă toamna nu reuşise să alunge temperaturile plăcute ale verii. Marta i-a sărit în braţe şi s-a lăsat învârtită de el. Apoi s-au aşezat pe canapea ţinându-se de mâini, uitând de muntele acoperit de bagaje numit de ea cu câteva clipe înainte Ted.

-Când ai sosit? Ai călătorit bine?

-Ieees. Ai am pusin obosit. Dacă ai Ted uith mi, io solo multo relaxata. Oooo! Ted! Mio cara! Ai uitat la el complentamente. Laşi bagaj, cara, stei tu dă fotol.

-Mai bine nu, a intervenit Marius. Să ducă bagajele în camera de sus, în camera pregătită pentru voi. Dar… Stai puţin! Fă-mă să înţeleg! Dacă nu-i spuneai două ore ce să facă cu bagajele, tipul stătea cu ele în mâini.

-Ţi-ai spus bai phfon, eşti pusin… timpitzel, dar credincios. Şi in pat…

S-a dat la urechea lui Marius, i-a spus ceva şi ambii au izbucnit în râs. Apoi s-au ridicat şi au pornit-o spre scări, iar doctorul i-a strigat ginerelui:

-Ludmila ştie că aveţi musafiri? Eu nu cred că ştie, altfel nu dădea drumul menajerei.

-De ce trebuie să ştie ea? i-a răspuns cu o întrebare Marius în timp ce urca scările, fără să privească spre Cristescu. Ea le ştie pe-ale ei, cred că bănuieşti despre ce vorbesc. Migrene, ameţeli… Normal. Iar azi, dacă e sâmbătă, e somn. O cafea nu a fost în stare să facă.

-Andu a mâncat cu mine.

-O, mio fratelo! Iu aar engri for un cafi? Faceam un capucin…

Ludmila nu a coborât nici la prânz. Tatăl ei, doctorul Cristescu, a privit din cinci în cinci minute în sus, fără să o vadă. La prânz Marius a plecat cu sora lui şi însoţitorul ei în oraş să servească masa, iar el i-a dat lui Andu să mănânce şi i-a spus o poveste ca să adoarmă. A moţăit la televizor până când puştiul a coborât, apoi au făcut o plimbare prin parcul din apropiere. Acolo, la locurile de joacă pentru copii, a întâlnit-o pe Luiza, prietenă bună a Ludmilei şi mama lui Sergiu, băieţelul cu care se juca destul de des Andu.

-Domnul Cristescu, vă rog să-l mai lăsaţi pe Andu, îl aduc eu mai târziu. Se  joacă frumos împreună.

După ce doctorul s-a ridica să plece, ea l-a oprit:

-Domnule doctor, nu vă supăraţi, dacă vreţi îmi spuneţi, dacă nu… Ce este cu Ludmila? M-am întâlnit cu ea la market şi nu mi-a plăcut cum arăta. Am încercat să stau de vorbă cu ea, dar a evitat discuţia şi a plecat.

-Nu ştiu nici eu. O cunoşti bine, este introvertită, nu se destăinuie. Nu prea port să stau de vorbă cu ea. Ori e cu Marius, ori cel mic, ori se închide în camera ei. Şi cu Andu vorbeşte destul de puţin. Chiar acum merg să văd ce face. La revedere! Te sun eu înainte de a-l lua pe Andu.

Cum prin living şi bucătărie nu esra nimic mişcat, doctorul şi-a dat seama că fiica lui nu coborâse, aşa că a urcat scările şi a bătut la uşa dormitorului.

-Ludmila! Te rog să deschizi! Ştiu că eşti acolo. Deschide Ludmila! Nu suntem decât noi doi acasă şi vreau să discutăm ceva.

Uşa nu s-a deschis, iar de dincolo de ea nu s-a auzit niciun zgomot.

-Vroiam să-ţi spun ceva de Andu, a încercat el să o înduplece cu un argument legat de copil, ştiind că asta o sensibiliza cel mai mult. Uşa însă a continuat să rămână încuiată. Dacă nu deschizi, intru cu forţa!

Doctorul s-a rezemat, sleit de puteri, de peretele de la hol. Era tentat să se aşeze pe fotoliul din holul de la etaj, dar ştia că s-ar fi ridicat apoi mai greu, mai obosit decât când se aşezase. A mers în dormitorul lui, dar nu s-a întins pe pat. A ieşit pe terasa care înlănţuia faţada dinspre sud, despărţită doar între camere printr-un gărduţ de aproape un metru înălţime şi a început să-şi mute picioarele cu ajutorul mâinilor peste aceste obstacole. Aşa cum bănuia, uşa de la dormitorul Ludmilei şi a lui Marius era întredeschisă, iar el a intrat. Fiica sa era întinsă pe pat, îmbrăcată cu o cămaşe de noapte lungă, din mătase de culoare bej. Faţa ei, de obicei albă, în contrast cu părul smolit, acum era şi mai albă. Avea paloarea aceea nesănătoasă, pentru care trimiţi omul la doctor, iar lui Cristescu i s-a oprit pentru câteva clipe respiraţia. Ludmila avea pielea rece şi un firivcel de spumă roşietică i se scurgea de la încheietura buzelor. A scos telefonul şi a sunat:

-Salvarea? Vă rog să veniţi de urgenţă la Vila „Doctor Cristescu”…

Apoi a mai format un număr:

-Luiza? Sunt doctorul Cristescu. Te rog să-l mai ţii tu pe Andu…

Cei de la Urgenţă au fost categorici: Ludmila Tudorie ingerase substanţe care o puteau ucide, probabil o cantitate mare de medicamente, deocamdată necunoscute. Dacă nu era adusă la spital, în scurt timp putea să moară. I-au făcut spălături stomacale şi toată gama de proceduri specifice în asemenea cazuri, iar pe doctorul Cristescu l-au trimis acasă când au ştiut în mod cert că pericolul trecuse. La plecare, asistenta Ganciu, Fănica, cum îi spunea el când lucraseră împreună, l-a ajuns în curtea spitalului:

-Domnule doctor! O ştiu pe Ludmila de când era de o şchioapă, aşa că vă spun, chiar dacă ştiţi că nu am voie să o fac: nu a fost un accident. Ori a încercat să-şi pună capăt zilelor, ori… A şi băut foarte mult alcool. Ceva tărie, nu ştiu exact ce.

Cristescu ştia că Ludmila începuse să bea. Marius chiar îi reproşa asta făţiş, fără jenă, de faţă cu el şi cu copilul. O ştia însă cu psihicul destul de puternic, chiar dacă nu se descărca de energiile negative acumulate nici măcar destăinuindu-se cuiva. Dar să se sinucidă? Nu, nu s-ar fi gândit la asta în ruptul capului. În ciuda problemelor dintre ea şi soţul ei nu existau alte motive ca să-şi pună capăt zilelor. Îşi amintea de o discuţie purtată la masă, Făcuse pe Andu la aproape 40 de ani, cănd nu mai credea nimeni că se mai poate, şi era atât de fericită încât a zis: „Acum. că mi-am îndeplinit visul de a avea un copil, pot să… Ba nu, trebuie să mai trăisc cel puţin încă atât, ca să-l pot ajuta până va ajunge şi el la 40 de ani”.

Dar dacă ea nu ar fi vrut să-şi ia viaţa, atunci?… Marius? Marius era puţin mai… filfizon, mai infatuat, dar nu-l credea în stare de altă violenţă decât cea verbală. Conducea propria-i afacere şi câştiga destul de bine. De multe ori a vrut să o oprească pe Ludmila de a merge la serviciu. „Mergi acolo să-ţi baţi capul cu atâta lume, i-a zis el, în loc să stai acasă şi să ai grijă de copil”. Dar nu, ea avea simţul datoriei şi fusese învăţată să muncească, aţacă nu a vrut în ruptul capului să renunţe la serviciu, invocând faptul că i se pare penibil statutul, chiar şi denumirea, de casnică.

Şi atunci? De ce bea Ludmila mai mult decât îi trebuie? Era ceva ce doctorul nu-şi putea explica. L-a sunat pe Gil, prietenul din copilărie al fiicei sale, pe care lui i-ar fi plăcut să-l aibă ginere. Au avut o convorbire telefonică de jumătate de oră, iar acesta l-a liniştit pe bătrân în privinţa Ludmilei. Nu, nu era nebună, nici sinucigaşe nu era, ci doar speriată.

-Am să-i fac o vizită la spital, a încheiat el discuţia.

-Nu ar fi rău, dar ai grijă să nu te întâlneşti acolo cu Marius. Eşti singurul bărbat din lume care îi trezeşte gelozia. Vezi când te hotărăşti să mergi la spital, acum nu este cooperantă. Şi încă ceva. Dacă ai nevoie de ajutor când vrei să intri la ea, caut-o pe Fănica, asistenta Ganciu, care a lucrat  cu mine. Te va ajuta ea.

Gândurile îl prinseseră atât de tare  pe doctor încât uitase complet de Andu. Noroc cu Luiza, căci l-a sunat ea.

-Domnul doctor, să nu vă îngrijoraţi. Andu este bine, tocmai a început o „luptă” crâncenă cu Sergiu, iar eu îi las să se agite, să-şi consume energia.

-Să nu transpire. Răceşte cam uşor.

-Nicio grijă! I-am schimbat deja de haine. Am sunat-o şi pe Ludmila, dar nu-mi răspunde.

-Nu avea cum să-ţi răspundă. Am internat-o la spital. De aceea nu am venit după băiat. Îmi cer scuze!…

-Cum? Ce e cu Lumi? Ce s-a întâmplat?

-Nu este nimic grav. Cred că din greşeală a luat mai multe pastile decât trebuia. Acum este în afara oricărui pericol.

-Pastile? Ce-i trebuiau ei pastilele? Eu nu o ştiam bolnavă.

-Nu ştiu nici eu. Aveţi grijă să nu afle băiatul, s-ar speria.

-În privinţa lui Andu să nu vă faceţi probleme. Rămâne aici peste noapte, nu ar fi prima dată când doarme cu Sergiu. Vă sun mâine, poate mai aflaţi ceva despre ea. Să-i transmiteţi multă sănătate, vă rog!

A închis telefonul şi l-a aşezat pe comoda de lângă fotoliu. Ar fi trebuit să mănânce, să-şi ia pastilele, dar nu avea niciun chef. Şi-a pus alături telecomanda televizorului şi s-a aşezat pe fotoliul leagăn în care îşi petrecea o mare parte din zi. A deschis televizorul şi a căutat un canal  cu animale, căci acestea îi desfătau privirea şi îi potoeau şuvoiul gândurilor. Nu a privit mult, cam cinci minute, şi l-a apucat toropeala. Deodată s-a trezit speriat: televizorul urla cu sonorul dat la maxim. S-a uitat speriat în jur, iar de după fotoliu a ieşit maimuţărindu-se, cu telecomanda în mână, Ted, însoţitorul Martei. Mirosea puternic a alcool şi avea părul ciufulit. Semăna cu un maimuţoi de pluş, cu un clovn mai puţin vopsit. După apariţia lui, au apărut Marius şi Marta râzând tare, sprijinindu-se unul de celălalt. Au format toţi trei un fel de horă şi au început să ţopăie în jurul fotoliului.

-Sigur, tu te distrezi, dar de familie nu-ţi pasă! a zis bătrânul ca pentru sine, lăsând bărbia în piept şi legănându-se cu gândul departe.

Marius şi-a oprit companionii, făcând un semn cu mâna:

-Ce ai spus? Ce-a spus? Parcă am auzit ceva de familie. Am auzit ceva de familie de la cineva care nu prea ştie ce înseamnă familia. Soţie, nu are, deşi putea şi trebuia să aibă. Stă de 30 de ani văduv, că este mai comod aşa. Fiica, i-a crescut mai mult singură, căci el a văzut-o între două gărzi şi o plimbare prin străinătate. Iar acum dă lecţii.

-Eşti crud, eşti nedrept, şi mincinos pe deasupra. Mi-am iubit prea mult soţia ca să…

-Ţi-ai iubit soţia? Te-ai iubit prea mult pe tine.

-Iar aşa-zisele plimbări, au fost congrese internaţionale, simpozioane, la care am fost invitat. Dar tu? Ce ştii tu de familie? O neglijezi pe Lutmila şi te ţii doar de distracţii.

-O neglijez pe Ludmila? Să zică mersi că un bărbat ca mine…

-Uno rili macio, l-a completat Marta cu limbajul ei „internaţional”. Tut la dama place la el. Estem belisim.

-Ce ştii tu de Ludmila? a privit Cristescu de jos, printre sprâncenele lui dese, către ginerele său. Probabil că te duci noaptea în dormitor şi nici nu observi dacă este sau nu în pat. Dimineaţa, mai spre prânz, de fapt, când binevoieşti să te scoli, ea nu mai este. Se scoală, pregăteşte copilul, îi dă să mănânce, pleacă apoi la serviciu, în timp ce tu te lăfăi.

-Habar nu ai, domnule doctor, a rostit Marius zeflemitor, accentuând ultimele două cuvinte. I-am spus să o termine cu serviciul ăla idiot, dar nu m-a ascultat. Dacă ar fi stat acasă probabil nu s-ar mai fi întâlnit cu… cine ştie cine. Aşa este mai simplu, scapă de mine, apoi vine acasă unde găseşte totul făcut de menajeră, îşi ia „picăturile”, adică juma de kil de „albitură”, cel puţin, şi doarme ca o nesimţită. Cum face şi acum, a strigat el ultimele cuvinte, ca şşi când ar fi vrut  ca insulta lui să se audă sus, în dormitor.

-Dacă ţi-ar păsa cât de cât de familie acum nu ai urla aşa. Ţi-ai aduce aminte că ai un copil, nu doar o nevastă, care acum ar trebui să doarmă. De unde să ştii tu că soţia ta este la spital? De la bar? Nici nu-ţi păsa de asta.

-Hospital!?a intervenit Marta, clătinându-se pe picioare. Ludmila estem malad? Che, che? Ai răcit la ea?

-Cum e la spital? Ce caută la spital?

-Se pare că a înghiţit ceva, probabil pastile, a mormăit doctorul, rezemând capul de săpătarul fotoliului cu privirile ridicate spre tavan.

-E laşă, asta e. Nu a avut curajul să-ţi spună ce am hotărât împreună, şi nici pe mine nu m-a lăsat. Bine că i-am luat un acord scris, o declaraţie în faţa notarului, altfel s-ar fi răzgândit şi mi-ar fi încurcat treburile. Aşa cum mi le-a încurcat de când am cunoscut-o. Nu ştiu cine dracului m-a pus să o iau de nevastă. Frumoasă, nu e, deşteaptă, nici atât. Pe deasupra mai umblă şi cu cinzeaca în poşetă ca ultimii boschetari.

-Atunci?… De ce te-ai ţinut atât de capul ei? Ai trăit cu ea aproape 10 ani înainte să vă căsătoriţi, aşa că ai avut timp suficient să o cunoşti. Nu a trecut mult de când umpleai casa cu buchete de flori. Sau ai făcut-o pentru?… Pentru averea mea? Spuneai că nu ştiu ce hotărâre aţi luat împreună. Nu cumva e ceva legat tot de asta?

-Ai ghiciiiit! Dar numai pe jumătateee. Noi doi am hotărât să vindem şi să plecăm din ţară. Ne ajută Marta să găsim un loc liniştit unde…

-Treaba voastră. Vindeţi ce aveţi, nu pot eu să mă opun. De ce i-ar fi fost jenă Ludmilei să-mi spună asta? Nu, nu cred că ăsta ar fi un motiv ca cineva să încerce să se sinucidă.

-Ohooo! Ce tare eşti! Vino să te pup! a luat Marius capul socrului său  între palme şii l-a pupat zgomotos pe frunte. Atunci semnează actele astea, a scos el din comodă o servietă şi din aceasta un plic mare cu documente.

Bătrânul şi-a pus ochelarii care îi atârnau la gât cu un şnur şi a luat teancul de hârtii, înclinândiu-l pentru a obţine o lumină mai bună.

-Ce sunt astea? Cum? Acte de donaţie.

-Da, sigur, o donaţie să-i spunem… parţială. Tu ne dai casa, iar noi îţi cumpărăm o garsomieră. O garsonieră bună, într-o zonă… acceptabilă. Nu am mai trecut acolo, în acte, celelalte mărunţişuri. Ceasul acela de aur, inelele soacrei mele, ce se mai găseşte prin caseta aceea mişto.

-Ai cotrobăit prin odaia mea, canalie? a încercat Cristescu să se ridice de pe fotoliu. Mâna puternică a lui Ted, aflat alături de el, l-a apăsat însă ferm, iar „gorila” i-a aruncat un zâmbet acru, indicându-i tăcere cu degetul aşezat peste buze.

-În ciuda stării noastre… euforice, în seara asta suntem pregătiţi. Avem tot ce ne trebuie: hârtii pentru notar, pix şi stilou, la alegere, declaraţia fiicei tale de renunţare în favoarea mea la partea ei de averea în schimbul custodiei copilului, dovada depunerii actelor de divorţ, un avion care abia aşteaptă să ne primească şi… multă răbdare.

-Ce nevoie ai de banii mei? Spuneai că ai destui şi o îndemnai pe Ludmila să nu mai muncească.

-Banii, bătrâne, dacă nu o ştiai, ţi-o spun eu, niciodată nu sunt destui. Sunt ca salteaua şi plapuma, cu cât stratul este mai gros, cu atât ţin mai mult de cald. Şi eu nu vreau să răcesc şi să ajung la spital, ca fiică-ta.

-Şi dacă nu vreau să semnez?

-A, asta este cu totul altceva. Avem variantă de rezervă pentru cazul ăsta. Nici nu ştii pe cine avem noi în maşinăăăă. Pe Anduuuu. Care este foarte bucuros să meargă cu mine la Disneyland, la Paris, aşa cum i-am promis. Ştiu că tu şi Ludmila nu aţi putea trăi fără el. Şi, dacă aţi putea trăi fără el, treaba cu trăitul am putea-o rezolva foarte uşor. Fiica ta e pe moarte, la spital, aşa că tatăl, deznădăjduit, îi urmează drumul, ca într-o familie de sinucigaşi simpatici. Şi, dacă nu te sinucizi singur, te „sinucidem” noi.

-Chel tragedi!s-a apropiat de Cristescu Marta, vărsând ca din greşeală pe pieptul acestuia din paharrul cu băutură pe buza căruia îşi plimbase până atunci limba. Uuuups! Un „cribit”… zbang… bufff! Faier!

-Faceţi cu mine ce doriţi! s-a lăsat iarăşi moale în fotoliu doctorul. Oricum sunt bătrân şi mult nu o să mai trăiesc. Nu mi-e frică de moarte.

-Nu fi tâmpit, că pierdem avionul. Ţi-am spus, în maşină se află nepotul tău pe care ştiu că îl iubeşti. Cine ştie ce se poate întâmpla dacă mai stă mult acolo. Până şi maşinile astea de generaţie mai recentă emană o grămadă de noxe. Nu? Hai, semnează!

-Oricum, semnătura mea nu valorează nimic dacă nu  este dată în faţa unui notar.

-Ce grijuliu eşti, moşule! Şi ai dreptate. Nu este valabilă, dar notarul este aici. Nu-l vezi tu pentru că eşti bolnav. Uite-l pe Teognoste, notarul, chiar la masa aceea din colţ, redactează actele. A venit pentru că este interesat. Chiar el vrea să cumpere magherniţa asta la care tu îi spui casă. Ce i s-o fi căşunat pe vechitura asta, nu ştiu. Pentru ea s-a deranjat notarul la miez de noapte, cu doi martori după el. Nu-i aşa, notarule?

-Bineinţeles! a rostit Marta, îngroşându-şi vocea, ceea ce i-a declanşat o tuse prelungă, ce a făcut-o să roşească la faţă mai  ceva ca un ou de paşti.

Marius i-a făcu un semn cu capul, iar sora lui a ieşit pe uşa principală spre stradă. După mai puţin de un minut telefonul lui Marius a sunat, iar el i l-a dat doctorului:

-Vorbeşte!

-Spui „Hello!” la bunic puşti! Haida, vorbeşti!

Apoi s-a auzit vocea lui Andu:

-Tataie, vleau la tine! Nu mai vleau în maşină, vleau la tine!

Cristescu s-a înmuiat. A scăpat telefonul din mână şi a simţit cum privirile i se acoperă cu lacrimi. Nu mai simţise nevoia de a plânge de la moartea soţiei sale. Dacă ea ar fi fost lângă el l-ar fi îndemnat acum să plângă, să se uşureze, spunându-i că este un gest omenesc, perfect normal. Dar ea nu mai era demult decât în gândurile sale. Şi nici Lutmila nu era, singurul lui copil, singura lui rudă, speranţa lui de ajutor atunci când mu va mai putea. A pus capul în palme şi plânsul l-a înecat, zguduindu-i trupul. Nici nu a auzit bătăile uşoare din uşa exterioară cărora le-a răspuns Marius.

-Haide Marta, ce naiba, chiar aşa de rău te-ai îmbătat!

Dar bătăile încete şi rare, abia auzite, au continuat.

-Marta, nu ai înţeles?! a ţipat Marius din toate puterile. Încetează dracului! Nu avem timp de joacă, idioato!

Cu toate astea bătăile au continuat, parcă la o intensitate şi frecvenţă Mai mare. Iar acum veneau parcă din mai multe locuri, nu doar dinspre uşă.

-Ted, du-te tu şi adu-o, că dacă mă duc eu îi crăp capul ăla sec.

Ted, cu zâmbetul lui tâmp pe figură, s-a îndreptat domol spre uşă.

-Haide Ted, te duci azi?

Amicul Martei ajunsese însă la uşă. A deschis-o, iar Marius l-a văzut cum zboară înapoi aproape un metru, iar pe uşă, în locul Martei, intră Gil, prietenul din copilărie al Ludmilei, pe care el fusese întotdeauna gelos.

-Tu? Ce cauţi tu aici, Fierăscule? Marşi imediat afară!

-Cred că va veni timpul să fii întrebat ce cauţi tu aici, în casa asta. Este cazul să-ţi faci bagajele şi să pleci. Şi să iei cu tine „gunoiul”, a arătat el spre Ted, care zăcea pe pardoseală. Pe zdreanţa de soră-ta nu mai este nevoie să o cari, o găseşti în maşină, gata „ambalată”.

-Tu-mi spui mie să plec? Tu? Cine eşti?…

-Nu el, eu, s-a auzit din spate o voce. Eu îţi spun să pleci.

Părea vocea Lutmilei, dar nu putea să fie ea. Lutmila era la spital şi, în plus, vocea aceasta nu era a ei decât ca timbru. Vocea Ludmilei era aproape stinsă, te aşteptai să se oprească înainte de a termina de rostit cuvintele pe care le avea de spus. Marius s-a întors brusc în direcţia uşii care dădea la garaj, de unde venea vocea hotărâtă. În holul mic, proţăpită pe ambele picioare, ţinând un pistol în mâna dreaptă, stătea chiar soţia lui, Lutmila.

-Tu aici? Erai la… Te-am văzut chiar eu cu perfuziile la mâini.

-Mai am şi eu noroc, iubitule. Nu noroc cu doctorii care m-au „îngrijit”, nici cu tata, care m-a găsit „inconştientă” şi m-a dus la spital, nici măcar cu Gil Fierăscu, prietenul meu, bunul şi veşnicul meu prieten, care m-a ajutat şi în chestia asta, ca în atâtea altele. Am avut noroc cu Andu. Da, da, nu te mira, cu Andu, fiul nostru. Când a venit să-l schimb, ca să meargă cu tata la plimbare, mi-a adus pistolul ăsta. Intrase, din greşeală, spunea el, dar eu cred că din curiozitate, în camera unde sunt bagajele celor doi intruşi. Acolo a văzut în unul din geamantane pistolul ăsta şi a crezut că este o jucărie pentru el. Cum nu era o jucărie, am început să-mi pun întrebări. Pentru ce ar veni cineva în casa mea înarmat. L-am sunat pe Gil şi…

-Opreşte-te Ludmila! Oricum nu poţi să dovedeşti nimic. Ai la tine un pistol, pe care probabil l-ai strecurat în bagajele surorii mele, pe masă ai nişte documente care nu înseamnă nimic…

Ted s-a ridicat în fund şi şi-a scuturat capul, ameţit încă de pumnul primit. Dar nu a apucat să stea aşa decât câteva secunde. Bastonul doctorului Cristescu a zburat spre el şi l-a izbit în creştet, culcându-l la loc.

-Îţi spuneam că nu înţeleg ce cauţi tu aici. Acum pot să mă explic. Vila Cristescu are suflet, Marius Tudorie. Tu nu ai înţeles şi nu vei înţelege niciodată asta, pentru că tu vezi în ea doar banii pe care i-ai putea scoate dacă ai vinde-o. Poate dacă ai fi cunoscut-o cât de cât ţi-ai fi dat seama că de azi, de când acasă era doar Lutmila, ea are ceva în plus: nişte camere de luat vederi. Acolo sus, între luminile policandrului, sub scara care duce la etaj şi aici, în colţul bibliotecii. Şi dacă nu ai ajuns încă să cunoşti această casă, va trebui să pleci din ea. Acum, fără să pui condiţii.

-Cum adică? Eu sunt…

-Nu mai eşti nimic. Ai cerut divorţul, iar notarul a emis deja actele. Trebuie doar să le semnezi. Inclusiv renunţarea la custodia copilului. Şi le vei semna, pentru că altfel o să schimbi domiciliul la Jilava. Pentru tentativă de omor, şantaj, răpire de minori şi altele se dă cam mult.

-Bine, am să plec. Cu banii mei…

Gil a izbucnit în râs.

-Cu banii tăi? S-a aflat în târg că eşti falit, dobitocule. Şi plin de datorii pe deasupra. Că doar de-aia vroiai banii pe Vila Cristescu, nu?

Ludmila a deschis uşa din spatele ei şi pe ea a intrat Andu alergând spre bunic:

-Tataie! Tataie!

Marius s-a uitat urât la el:

-Andu!

Dar copilul nu s-a mai orit speriat ca altă dată. A sărit peste doctor în fotoliu, s-a cuibărit în braţele lui, apoi şi-a întors faţa cu curaj spre tatăl său:

-Ce e, ce vlei? Tu altceva mai stii decât să ţipi si să spui „Andu!”, „Andu!”? Săl!… Sălbaticule!

POVESTIRI (APROAPE) POLIŢISTE

                                FIICA DOCTORULUI      

Aparenta linişte din Vila Cristescu îţi dădea impresia aceea de vulcan nestins, când stai pe un munte de verdeaţă şi tăcere, te bucuri de priveliştea minunată, dar din când în când auzi cum forfotesc măruntaiele pământului, neieşite la suprafaţă de sute de ani. Aşa şi aici: arteziana micuţă din colţul livingului susura ca un izvor de munte, peştişorii clipoceau în bazarul lui Andu, adus aici din dormitorul lui doar ca micuţul „să nu-şi mai zgâiască toată ziua ochii în el”, expresia lui Marius, tatăl lui, fotoliul leagăn al bătrânului doctor Cristescu scârţâind uşor ca un car pe un drum de ţară, lumina aceea pală ce venea din spoturile tavanului şi se unea cuminte cu cea de la geamurile vaste, dinspre terasă, mirosul de muşcate şi roşul vesel al acestora întins pe jumătatea inferioară a peretelui dinspre nord, şi, din când în când, câte o voce ridicată venită dinspre etaj, acolo unde se aflau dormitoarele. Iar se ceartă, şi-a zis doctorul Cristescu, trezit din moţăială, gata să scape ziarul. Şi, deodată, un ţipăt ascuţit de copil. Mezinul familiei, cu un avion jucărie în mână, alergând prin living, plin de noroi pe pantofi, încercând să imite sunetul aparatului de zbor. A dat ocol fotoliului bunicului, apoi şi-a înfipt jucăria în ziarul acestuia, plimbându-l prin încăperea vastă ca pe un trofeu. Plictisit repede de avion, a luat bastonul rezemat de comoda din apropierea fotoliului şi l-a transformat în sabie, începând o „luptă” aprigă cu un inamic văzut de el în persoana bunicului.

-Stai măi!… Sălbaticule! Andu, te spun tatălui tău dacă nu eşti cuminte. Lasă-mi ziarul! Uite, să ştii că nu mai merg cu tine la zoo, la animale, dacă nu te potoleşti.

Însă protestele şi ameninţările bătrânului au trecut pe lângă urechile nepotului, căci şi-a continuat nestingherit „lupta”, cu efecte aproape dezastruoase pentru încăpere: taburetul răsturnat, vaza cea scumpă a Lutmilei, primită cadou de ziua ei, gata să cadă de pe masă, ziarul doctorului împrăştiat în foi prin toată camera, iar covorul plin de noroi.

 -Ce este scandalul ăsta? Ce faceţi acolo? Asta-i casă sau balamuc? Vin într-un minut jos să văd ce se întâmplă.

Vocea aspră ce venea dinspre capătul superior al scării era al lui Marius. Cristescu nu îl vedea din fotoliul său, dar parcă şi-l imagina: înalt, elegant, cu părul dat pe spate şi gelat, cu mustaţa aia a lui îngrijită ca a unui englez de viţă veche, scăpărând din priviri şi urlând ca un apucat. De unde dracului i-o veni eleganţa asta rece şi violenţa, nu înţeleg, şi-a zis doctorul în gând. Părinţii lui, munteni blajini din Ardeal, care toată viaţa au făcut naveta la combinatul chimic în care au lucrat, fără a pierde aerul neaoş al omului de la munte, durdulii, mereu cu palinca în nas, obrajii roşii şi zâmbetul pe buze. Iar el? Parcă le are lipite cu un adeziv care nu-i dă voie să le deschidă decât lăţimea unei linii trase cu marcărul.

-Nu e nimic, i-a strigat bătrânul domol. Andu, se joacă.

-Asta-i joacă? E tâmpit? De ce mama dracului i-am mai cumpărat atâtea jucării, să urle ca un idiot? Andrei, treci în camera ta, că de nu!…

-Strigi degeaba. A ieşit deja în curte.

-A ieşit în curte, a ieşit în curte, s-a maimuţărit Marius pentru a-şi imita socrul. Să-l înveţi un lucru bun nu ştii, ştii doar să-i iei apărarea. Ce dracului, tataie, am crezut şi eu că dacă ai fost doctor –ce doctor oi fi fost şi tu pe-acolo, pe la spital- eşti în stare să ţii în frâu un puşti de 4 ani!

-Puştii nu sunt cai să-i ţii în frâu. Da, da, aşa să ştii! Şi să mai ştii că şi cailor li se pune frâu doar o parte a zilei. Sunt liberi să zburde…

-Sigur, bine că ştii tu! s-a îndepărtat Marius de balustrada ce mărginea scara bombănind. Apoi vocea i s-a auzit departe, probabil în dormitor, continuând pe acelaşi ton.

Andu nu era afară. Se ascunsese după comodă când auzise vocea puternică a tatălui său, iar după plecarea acestuia la dormitor şi-a scos pantofii şi a plecat în vârful picioarelor pentru a-i aşeza în vestibului de la uşă, alături de celelalte încălţări. Apoi a încercat să alăture şi să împăturească foile de ziar, care nu s-au lăsat aduse la forma dinaintea „războiului” de mânuţele lui mici. Apoi, fără nicio invitaţie, s-a aciuat în braţele bunicului. Cum i-a simţit inima bătându-i cu putere, bătrânul s-a înduioşat. L-a strâns la piept continuând să se legene.

-Tataie, tu stii cât de mult te iubesc? Uite atâta! şi-a îndepărtat băieţelul braţele fără să-şi privească bunicul.

-Da? Chiar mă iubeşti? Şi dacă mă iubeşti de ce mă superi? De ce faci atâtea năzdrăvănii?

Andu şi-a întors faţa către a bunicului şi l-a privit curios:

-Chial nu stii? Pentlu că sunt copil.

Uşa dinspre intrare s-a deschis şi pe ea a intrat un bărbat încărcat de bagaje. Cristescu a tresărit pentru că nu-l cunoştea. L-a lăsat pe Andu jos şi s-a ridicat din fotoliu sprijinit de baston.

-Cine eşti dumneata şi ce cauţi aici?

În locul lui a răspuns o voce feminină, venită din spate.

-Nu bate la el, domnul Cristescu, e cu mine.

De după omul cu bagaje a ieşit în faţă o femeie cu o faţă plată şi pomeţii ieşiţi în exterior, urâţică, dar deosebit de elegantă, trecută destul de des prin saloanele de înfrumuseţare.

-Nu cunoşti la mine? Mai neim is Marta, sistăr la Marius.

-Aha, Marta? Nu te-am mai văzut…

-Nu aveai cum. Eu fost plecat… In ocşidănt.

-Şi? Acum?

-Ai gândit sa retragi. Tut mai bine in ţara tău. Parcă aşa si dice, nou?

-Aproximativ. Şi unde vei locui? Mergi la ai tăi, în Ardeal?

-Nici nu ghindeşti. Vreau isi, bicos ai un proiect!… Ai ghindit sa mergi la hotel, bat Ted nu suporsi asta, hotel. Si de ce stai in hotel chind frate la mine ai aşa caza. Uat, cine-i chid? Hei, pitic, mai neim is Marta, care este nume la tine? Dacă spui, dai una jucaria.

Andu s-a ascuns după bunic şi l-a tras de mânecă să-şi plece capul mai aproape de al lui.

-Tataie, cine este ulâta asta?

Bunicul i-a zâmbit, l-a mângâiat pe frunte şi l-a adus uşor în faţa sa:

-Doamna este Marta, mătuşa ta. Sora mai mare a tatălui tău.

 -Hei-heei! Maar!

Marius cobora scările în fugă, lipăind din papuci. Era îmbrăcat cu halatul lui de casă din mătase, iar la gât purta rulat fularul, chiar dacă toamna nu reuşise să alunge temperaturile plăcute ale verii. Marta i-a sărit în braţe şi s-a lăsat învârtită de el. Apoi s-au aşezat pe canapea ţinându-se de mâini, uitând de muntele acoperit de bagaje numit de ea cu câteva clipe înainte Ted.

-Când ai sosit? Ai călătorit bine?

-Ieees. Ai am pusin obosit. Dacă ai Ted uith mi, io solo multo relaxata. Oooo! Ted! Mio cara! Ai uitat la el complentamente. Laşi bagaj, cara, stei tu dă fotol.

-Mai bine nu, a intervenit Marius. Să ducă bagajele în camera de sus, în camera pregătită pentru voi. Dar… Stai puţin! Fă-mă să înţeleg! Dacă nu-i spuneai două ore ce să facă cu bagajele, tipul stătea cu ele în mâini.

-Ţi-ai spus bai phfon, eşti pusin… timpitzel, dar credincios. Şi in pat…

S-a dat la urechea lui Marius, i-a spus ceva şi ambii au izbucnit în râs. Apoi s-au ridicat şi au pornit-o spre scări, iar doctorul i-a strigat ginerelui:

-Ludmila ştie că aveţi musafiri? Eu nu cred că ştie, altfel nu dădea drumul menajerei.

-De ce trebuie să ştie ea? i-a răspuns cu o întrebare Marius în timp ce urca scările, fără să privească spre Cristescu. Ea le ştie pe-ale ei, cred că bănuieşti despre ce vorbesc. Migrene, ameţeli… Normal. Iar azi, dacă e sâmbătă, e somn. O cafea nu a fost în stare să facă.

-Andu a mâncat cu mine.

-O, mio fratelo! Iu aar engri for un cafi? Faceam un capucin…

Ludmila nu a coborât nici la prânz. Tatăl ei, doctorul Cristescu, a privit din cinci în cinci minute în sus, fără să o vadă. La prânz Marius a plecat cu sora lui şi însoţitorul ei în oraş să servească masa, iar el i-a dat lui Andu să mănânce şi i-a spus o poveste ca să adoarmă. A moţăit la televizor până când puştiul a coborât, apoi au făcut o plimbare prin parcul din apropiere. Acolo, la locurile de joacă pentru copii, a întâlnit-o pe Luiza, prietenă bună a Ludmilei şi mama lui Sergiu, băieţelul cu care se juca destul de des Andu.

-Domnul Cristescu, vă rog să-l mai lăsaţi pe Andu, îl aduc eu mai târziu. Se  joacă frumos împreună.

După ce doctorul s-a ridica să plece, ea l-a oprit:

-Domnule doctor, nu vă supăraţi, dacă vreţi îmi spuneţi, dacă nu… Ce este cu Ludmila? M-am întâlnit cu ea la market şi nu mi-a plăcut cum arăta. Am încercat să stau de vorbă cu ea, dar a evitat discuţia şi a plecat.

-Nu ştiu nici eu. O cunoşti bine, este introvertită, nu se destăinuie. Nu prea port să stau de vorbă cu ea. Ori e cu Marius, ori cel mic, ori se închide în camera ei. Şi cu Andu vorbeşte destul de puţin. Chiar acum merg să văd ce face. La revedere! Te sun eu înainte de a-l lua pe Andu.

Cum prin living şi bucătărie nu esra nimic mişcat, doctorul şi-a dat seama că fiica lui nu coborâse, aşa că a urcat scările şi a bătut la uşa dormitorului.

-Ludmila! Te rog să deschizi! Ştiu că eşti acolo. Deschide Ludmila! Nu suntem decât noi doi acasă şi vreau să discutăm ceva.

Uşa nu s-a deschis, iar de dincolo de ea nu s-a auzit niciun zgomot.

-Vroiam să-ţi spun ceva de Andu, a încercat el să o înduplece cu un argument legat de copil, ştiind că asta o sensibiliza cel mai mult. Uşa însă a continuat să rămână încuiată. Dacă nu deschizi, intru cu forţa!

Doctorul s-a rezemat, sleit de puteri, de peretele de la hol. Era tentat să se aşeze pe fotoliul din holul de la etaj, dar ştia că s-ar fi ridicat apoi mai greu, mai obosit decât când se aşezase. A mers în dormitorul lui, dar nu s-a întins pe pat. A ieşit pe terasa care înlănţuia faţada dinspre sud, despărţită doar între camere printr-un gărduţ de aproape un metru înălţime şi a început să-şi mute picioarele cu ajutorul mâinilor peste aceste obstacole. Aşa cum bănuia, uşa de la dormitorul Ludmilei şi a lui Marius era întredeschisă, iar el a intrat. Fiica sa era întinsă pe pat, îmbrăcată cu o cămaşe de noapte lungă, din mătase de culoare bej. Faţa ei, de obicei albă, în contrast cu părul smolit, acum era şi mai albă. Avea paloarea aceea nesănătoasă, pentru care trimiţi omul la doctor, iar lui Cristescu i s-a oprit pentru câteva clipe respiraţia. Ludmila avea pielea rece şi un firivcel de spumă roşietică i se scurgea de la încheietura buzelor. A scos telefonul şi a sunat:

-Salvarea? Vă rog să veniţi de urgenţă la Vila „Doctor Cristescu”…

Apoi a mai format un număr:

-Luiza? Sunt doctorul Cristescu. Te rog să-l mai ţii tu pe Andu…

Cei de la Urgenţă au fost categorici: Ludmila Tudorie ingerase substanţe care o puteau ucide, probabil o cantitate mare de medicamente, deocamdată necunoscute. Dacă nu era adusă la spital, în scurt timp putea să moară. I-au făcut spălături stomacale şi toată gama de proceduri specifice în asemenea cazuri, iar pe doctorul Cristescu l-au trimis acasă când au ştiut în mod cert că pericolul trecuse. La plecare, asistenta Ganciu, Fănica, cum îi spunea el când lucraseră împreună, l-a ajuns în curtea spitalului:

-Domnule doctor! O ştiu pe Ludmila de când era de o şchioapă, aşa că vă spun, chiar dacă ştiţi că nu am voie să o fac: nu a fost un accident. Ori a încercat să-şi pună capăt zilelor, ori… A şi băut foarte mult alcool. Ceva tărie, nu ştiu exact ce.

Cristescu ştia că Ludmila începuse să bea. Marius chiar îi reproşa asta făţiş, fără jenă, de faţă cu el şi cu copilul. O ştia însă cu psihicul destul de puternic, chiar dacă nu se descărca de energiile negative acumulate nici măcar destăinuindu-se cuiva. Dar să se sinucidă? Nu, nu s-ar fi gândit la asta în ruptul capului. În ciuda problemelor dintre ea şi soţul ei nu existau alte motive ca să-şi pună capăt zilelor. Îşi amintea de o discuţie purtată la masă, Făcuse pe Andu la aproape 40 de ani, cănd nu mai credea nimeni că se mai poate, şi era atât de fericită încât a zis: „Acum. că mi-am îndeplinit visul de a avea un copil, pot să… Ba nu, trebuie să mai trăisc cel puţin încă atât, ca să-l pot ajuta până va ajunge şi el la 40 de ani”.

Dar dacă ea nu ar fi vrut să-şi ia viaţa, atunci?… Marius? Marius era puţin mai… filfizon, mai infatuat, dar nu-l credea în stare de altă violenţă decât cea verbală. Conducea propria-i afacere şi câştiga destul de bine. De multe ori a vrut să o oprească pe Ludmila de a merge la serviciu. „Mergi acolo să-ţi baţi capul cu atâta lume, i-a zis el, în loc să stai acasă şi să ai grijă de copil”. Dar nu, ea avea simţul datoriei şi fusese învăţată să muncească, aţacă nu a vrut în ruptul capului să renunţe la serviciu, invocând faptul că i se pare penibil statutul, chiar şi denumirea, de casnică.

Şi atunci? De ce bea Ludmila mai mult decât îi trebuie? Era ceva ce doctorul nu-şi putea explica. L-a sunat pe Gil, prietenul din copilărie al fiicei sale, pe care lui i-ar fi plăcut să-l aibă ginere. Au avut o convorbire telefonică de jumătate de oră, iar acesta l-a liniştit pe bătrân în privinţa Ludmilei. Nu, nu era nebună, nici sinucigaşe nu era, ci doar speriată.

-Am să-i fac o vizită la spital, a încheiat el discuţia.

-Nu ar fi rău, dar ai grijă să nu te întâlneşti acolo cu Marius. Eşti singurul bărbat din lume care îi trezeşte gelozia. Vezi când te hotărăşti să mergi la spital, acum nu este cooperantă. Şi încă ceva. Dacă ai nevoie de ajutor când vrei să intri la ea, caut-o pe Fănica, asistenta Ganciu, care a lucrat  cu mine. Te va ajuta ea.

Gândurile îl prinseseră atât de tare  pe doctor încât uitase complet de Andu. Noroc cu Luiza, căci l-a sunat ea.

-Domnul doctor, să nu vă îngrijoraţi. Andu este bine, tocmai a început o „luptă” crâncenă cu Sergiu, iar eu îi las să se agite, să-şi consume energia.

-Să nu transpire. Răceşte cam uşor.

-Nicio grijă! I-am schimbat deja de haine. Am sunat-o şi pe Ludmila, dar nu-mi răspunde.

-Nu avea cum să-ţi răspundă. Am internat-o la spital. De aceea nu am venit după băiat. Îmi cer scuze!…

-Cum? Ce e cu Lumi? Ce s-a întâmplat?

-Nu este nimic grav. Cred că din greşeală a luat mai multe pastile decât trebuia. Acum este în afara oricărui pericol.

-Pastile? Ce-i trebuiau ei pastilele? Eu nu o ştiam bolnavă.

-Nu ştiu nici eu. Aveţi grijă să nu afle băiatul, s-ar speria.

-În privinţa lui Andu să nu vă faceţi probleme. Rămâne aici peste noapte, nu ar fi prima dată când doarme cu Sergiu. Vă sun mâine, poate mai aflaţi ceva despre ea. Să-i transmiteţi multă sănătate, vă rog!

A închis telefonul şi l-a aşezat pe comoda de lângă fotoliu. Ar fi trebuit să mănânce, să-şi ia pastilele, dar nu avea niciun chef. Şi-a pus alături telecomanda televizorului şi s-a aşezat pe fotoliul leagăn în care îşi petrecea o mare parte din zi. A deschis televizorul şi a căutat un canal  cu animale, căci acestea îi desfătau privirea şi îi potoeau şuvoiul gândurilor. Nu a privit mult, cam cinci minute, şi l-a apucat toropeala. Deodată s-a trezit speriat: televizorul urla cu sonorul dat la maxim. S-a uitat speriat în jur, iar de după fotoliu a ieşit maimuţărindu-se, cu telecomanda în mână, Ted, însoţitorul Martei. Mirosea puternic a alcool şi avea părul ciufulit. Semăna cu un maimuţoi de pluş, cu un clovn mai puţin vopsit. După apariţia lui, au apărut Marius şi Marta râzând tare, sprijinindu-se unul de celălalt. Au format toţi trei un fel de horă şi au început să ţopăie în jurul fotoliului.

-Sigur, tu te distrezi, dar de familie nu-ţi pasă! a zis bătrânul ca pentru sine, lăsând bărbia în piept şi legănându-se cu gândul departe.

Marius şi-a oprit companionii, făcând un semn cu mâna:

-Ce ai spus? Ce-a spus? Parcă am auzit ceva de familie. Am auzit ceva de familie de la cineva care nu prea ştie ce înseamnă familia. Soţie, nu are, deşi putea şi trebuia să aibă. Stă de 30 de ani văduv, că este mai comod aşa. Fiica, i-a crescut mai mult singură, căci el a văzut-o între două gărzi şi o plimbare prin străinătate. Iar acum dă lecţii.

-Eşti crud, eşti nedrept, şi mincinos pe deasupra. Mi-am iubit prea mult soţia ca să…

-Ţi-ai iubit soţia? Te-ai iubit prea mult pe tine.

-Iar aşa-zisele plimbări, au fost congrese internaţionale, simpozioane, la care am fost invitat. Dar tu? Ce ştii tu de familie? O neglijezi pe Lutmila şi te ţii doar de distracţii.

-O neglijez pe Ludmila? Să zică mersi că un bărbat ca mine…

-Uno rili macio, l-a completat Marta cu limbajul ei „internaţional”. Tut la dama place la el. Estem belisim.

-Ce ştii tu de Ludmila? a privit Cristescu de jos, printre sprâncenele lui dese, către ginerele său. Probabil că te duci noaptea în dormitor şi nici nu observi dacă este sau nu în pat. Dimineaţa, mai spre prânz, de fapt, când binevoieşti să te scoli, ea nu mai este. Se scoală, pregăteşte copilul, îi dă să mănânce, pleacă apoi la serviciu, în timp ce tu te lăfăi.

-Habar nu ai, domnule doctor, a rostit Marius zeflemitor, accentuând ultimele două cuvinte. I-am spus să o termine cu serviciul ăla idiot, dar nu m-a ascultat. Dacă ar fi stat acasă probabil nu s-ar mai fi întâlnit cu… cine ştie cine. Aşa este mai simplu, scapă de mine, apoi vine acasă unde găseşte totul făcut de menajeră, îşi ia „picăturile”, adică juma de kil de „albitură”, cel puţin, şi doarme ca o nesimţită. Cum face şi acum, a strigat el ultimele cuvinte, ca şşi când ar fi vrut  ca insulta lui să se audă sus, în dormitor.

-Dacă ţi-ar păsa cât de cât de familie acum nu ai urla aşa. Ţi-ai aduce aminte că ai un copil, nu doar o nevastă, care acum ar trebui să doarmă. De unde să ştii tu că soţia ta este la spital? De la bar? Nici nu-ţi păsa de asta.

-Hospital!?a intervenit Marta, clătinându-se pe picioare. Ludmila estem malad? Che, che? Ai răcit la ea?

-Cum e la spital? Ce caută la spital?

-Se pare că a înghiţit ceva, probabil pastile, a mormăit doctorul, rezemând capul de săpătarul fotoliului cu privirile ridicate spre tavan.

-E laşă, asta e. Nu a avut curajul să-ţi spună ce am hotărât împreună, şi nici pe mine nu m-a lăsat. Bine că i-am luat un acord scris, o declaraţie în faţa notarului, altfel s-ar fi răzgândit şi mi-ar fi încurcat treburile. Aşa cum mi le-a încurcat de când am cunoscut-o. Nu ştiu cine dracului m-a pus să o iau de nevastă. Frumoasă, nu e, deşteaptă, nici atât. Pe deasupra mai umblă şi cu cinzeaca în poşetă ca ultimii boschetari.

-Atunci?… De ce te-ai ţinut atât de capul ei? Ai trăit cu ea aproape 10 ani înainte să vă căsătoriţi, aşa că ai avut timp suficient să o cunoşti. Nu a trecut mult de când umpleai casa cu buchete de flori. Sau ai făcut-o pentru?… Pentru averea mea? Spuneai că nu ştiu ce hotărâre aţi luat împreună. Nu cumva e ceva legat tot de asta?

-Ai ghiciiiit! Dar numai pe jumătateee. Noi doi am hotărât să vindem şi să plecăm din ţară. Ne ajută Marta să găsim un loc liniştit unde…

-Treaba voastră. Vindeţi ce aveţi, nu pot eu să mă opun. De ce i-ar fi fost jenă Ludmilei să-mi spună asta? Nu, nu cred că ăsta ar fi un motiv ca cineva să încerce să se sinucidă.

-Ohooo! Ce tare eşti! Vino să te pup! a luat Marius capul socrului său  între palme şii l-a pupat zgomotos pe frunte. Atunci semnează actele astea, a scos el din comodă o servietă şi din aceasta un plic mare cu documente.

Bătrânul şi-a pus ochelarii care îi atârnau la gât cu un şnur şi a luat teancul de hârtii, înclinândiu-l pentru a obţine o lumină mai bună.

-Ce sunt astea? Cum? Acte de donaţie.

-Da, sigur, o donaţie să-i spunem… parţială. Tu ne dai casa, iar noi îţi cumpărăm o garsomieră. O garsonieră bună, într-o zonă… acceptabilă. Nu am mai trecut acolo, în acte, celelalte mărunţişuri. Ceasul acela de aur, inelele soacrei mele, ce se mai găseşte prin caseta aceea mişto.

-Ai cotrobăit prin odaia mea, canalie? a încercat Cristescu să se ridice de pe fotoliu. Mâna puternică a lui Ted, aflat alături de el, l-a apăsat însă ferm, iar „gorila” i-a aruncat un zâmbet acru, indicându-i tăcere cu degetul aşezat peste buze.

-În ciuda stării noastre… euforice, în seara asta suntem pregătiţi. Avem tot ce ne trebuie: hârtii pentru notar, pix şi stilou, la alegere, declaraţia fiicei tale de renunţare în favoarea mea la partea ei de averea în schimbul custodiei copilului, dovada depunerii actelor de divorţ, un avion care abia aşteaptă să ne primească şi… multă răbdare.

-Ce nevoie ai de banii mei? Spuneai că ai destui şi o îndemnai pe Ludmila să nu mai muncească.

-Banii, bătrâne, dacă nu o ştiai, ţi-o spun eu, niciodată nu sunt destui. Sunt ca salteaua şi plapuma, cu cât stratul este mai gros, cu atât ţin mai mult de cald. Şi eu nu vreau să răcesc şi să ajung la spital, ca fiică-ta.

-Şi dacă nu vreau să semnez?

-A, asta este cu totul altceva. Avem variantă de rezervă pentru cazul ăsta. Nici nu ştii pe cine avem noi în maşinăăăă. Pe Anduuuu. Care este foarte bucuros să meargă cu mine la Disneyland, la Paris, aşa cum i-am promis. Ştiu că tu şi Ludmila nu aţi putea trăi fără el. Şi, dacă aţi putea trăi fără el, treaba cu trăitul am putea-o rezolva foarte uşor. Fiica ta e pe moarte, la spital, aşa că tatăl, deznădăjduit, îi urmează drumul, ca într-o familie de sinucigaşi simpatici. Şi, dacă nu te sinucizi singur, te „sinucidem” noi.

-Chel tragedi!s-a apropiat de Cristescu Marta, vărsând ca din greşeală pe pieptul acestuia din paharrul cu băutură pe buza căruia îşi plimbase până atunci limba. Uuuups! Un „cribit”… zbang… bufff! Faier!

-Faceţi cu mine ce doriţi! s-a lăsat iarăşi moale în fotoliu doctorul. Oricum sunt bătrân şi mult nu o să mai trăiesc. Nu mi-e frică de moarte.

-Nu fi tâmpit, că pierdem avionul. Ţi-am spus, în maşină se află nepotul tău pe care ştiu că îl iubeşti. Cine ştie ce se poate întâmpla dacă mai stă mult acolo. Până şi maşinile astea de generaţie mai recentă emană o grămadă de noxe. Nu? Hai, semnează!

-Oricum, semnătura mea nu valorează nimic dacă nu  este dată în faţa unui notar.

-Ce grijuliu eşti, moşule! Şi ai dreptate. Nu este valabilă, dar notarul este aici. Nu-l vezi tu pentru că eşti bolnav. Uite-l pe Teognoste, notarul, chiar la masa aceea din colţ, redactează actele. A venit pentru că este interesat. Chiar el vrea să cumpere magherniţa asta la care tu îi spui casă. Ce i s-o fi căşunat pe vechitura asta, nu ştiu. Pentru ea s-a deranjat notarul la miez de noapte, cu doi martori după el. Nu-i aşa, notarule?

-Bineinţeles! a rostit Marta, îngroşându-şi vocea, ceea ce i-a declanşat o tuse prelungă, ce a făcut-o să roşească la faţă mai  ceva ca un ou de paşti.

Marius i-a făcu un semn cu capul, iar sora lui a ieşit pe uşa principală spre stradă. După mai puţin de un minut telefonul lui Marius a sunat, iar el i l-a dat doctorului:

-Vorbeşte!

-Spui „Hello!” la bunic puşti! Haida, vorbeşti!

Apoi s-a auzit vocea lui Andu:

-Tataie, vleau la tine! Nu mai vleau în maşină, vleau la tine!

Cristescu s-a înmuiat. A scăpat telefonul din mână şi a simţit cum privirile i se acoperă cu lacrimi. Nu mai simţise nevoia de a plânge de la moartea soţiei sale. Dacă ea ar fi fost lângă el l-ar fi îndemnat acum să plângă, să se uşureze, spunându-i că este un gest omenesc, perfect normal. Dar ea nu mai era demult decât în gândurile sale. Şi nici Lutmila nu era, singurul lui copil, singura lui rudă, speranţa lui de ajutor atunci când mu va mai putea. A pus capul în palme şi plânsul l-a înecat, zguduindu-i trupul. Nici nu a auzit bătăile uşoare din uşa exterioară cărora le-a răspuns Marius.

-Haide Marta, ce naiba, chiar aşa de rău te-ai îmbătat!

Dar bătăile încete şi rare, abia auzite, au continuat.

-Marta, nu ai înţeles?! a ţipat Marius din toate puterile. Încetează dracului! Nu avem timp de joacă, idioato!

Cu toate astea bătăile au continuat, parcă la o intensitate şi frecvenţă Mai mare. Iar acum veneau parcă din mai multe locuri, nu doar dinspre uşă.

-Ted, du-te tu şi adu-o, că dacă mă duc eu îi crăp capul ăla sec.

Ted, cu zâmbetul lui tâmp pe figură, s-a îndreptat domol spre uşă.

-Haide Ted, te duci azi?

Amicul Martei ajunsese însă la uşă. A deschis-o, iar Marius l-a văzut cum zboară înapoi aproape un metru, iar pe uşă, în locul Martei, intră Gil, prietenul din copilărie al Ludmilei, pe care el fusese întotdeauna gelos.

-Tu? Ce cauţi tu aici, Fierăscule? Marşi imediat afară!

-Cred că va veni timpul să fii întrebat ce cauţi tu aici, în casa asta. Este cazul să-ţi faci bagajele şi să pleci. Şi să iei cu tine „gunoiul”, a arătat el spre Ted, care zăcea pe pardoseală. Pe zdreanţa de soră-ta nu mai este nevoie să o cari, o găseşti în maşină, gata „ambalată”.

-Tu-mi spui mie să plec? Tu? Cine eşti?…

-Nu el, eu, s-a auzit din spate o voce. Eu îţi spun să pleci.

Părea vocea Lutmilei, dar nu putea să fie ea. Lutmila era la spital şi, în plus, vocea aceasta nu era a ei decât ca timbru. Vocea Ludmilei era aproape stinsă, te aşteptai să se oprească înainte de a termina de rostit cuvintele pe care le avea de spus. Marius s-a întors brusc în direcţia uşii care dădea la garaj, de unde venea vocea hotărâtă. În holul mic, proţăpită pe ambele picioare, ţinând un pistol în mâna dreaptă, stătea chiar soţia lui, Lutmila.

-Tu aici? Erai la… Te-am văzut chiar eu cu perfuziile la mâini.

-Mai am şi eu noroc, iubitule. Nu noroc cu doctorii care m-au „îngrijit”, nici cu tata, care m-a găsit „inconştientă” şi m-a dus la spital, nici măcar cu Gil Fierăscu, prietenul meu, bunul şi veşnicul meu prieten, care m-a ajutat şi în chestia asta, ca în atâtea altele. Am avut noroc cu Andu. Da, da, nu te mira, cu Andu, fiul nostru. Când a venit să-l schimb, ca să meargă cu tata la plimbare, mi-a adus pistolul ăsta. Intrase, din greşeală, spunea el, dar eu cred că din curiozitate, în camera unde sunt bagajele celor doi intruşi. Acolo a văzut în unul din geamantane pistolul ăsta şi a crezut că este o jucărie pentru el. Cum nu era o jucărie, am început să-mi pun întrebări. Pentru ce ar veni cineva în casa mea înarmat. L-am sunat pe Gil şi…

-Opreşte-te Ludmila! Oricum nu poţi să dovedeşti nimic. Ai la tine un pistol, pe care probabil l-ai strecurat în bagajele surorii mele, pe masă ai nişte documente care nu înseamnă nimic…

Ted s-a ridicat în fund şi şi-a scuturat capul, ameţit încă de pumnul primit. Dar nu a apucat să stea aşa decât câteva secunde. Bastonul doctorului Cristescu a zburat spre el şi l-a izbit în creştet, culcându-l la loc.

-Îţi spuneam că nu înţeleg ce cauţi tu aici. Acum pot să mă explic. Vila Cristescu are suflet, Marius Tudorie. Tu nu ai înţeles şi nu vei înţelege niciodată asta, pentru că tu vezi în ea doar banii pe care i-ai putea scoate dacă ai vinde-o. Poate dacă ai fi cunoscut-o cât de cât ţi-ai fi dat seama că de azi, de când acasă era doar Lutmila, ea are ceva în plus: nişte camere de luat vederi. Acolo sus, între luminile policandrului, sub scara care duce la etaj şi aici, în colţul bibliotecii. Şi dacă nu ai ajuns încă să cunoşti această casă, va trebui să pleci din ea. Acum, fără să pui condiţii.

-Cum adică? Eu sunt…

-Nu mai eşti nimic. Ai cerut divorţul, iar notarul a emis deja actele. Trebuie doar să le semnezi. Inclusiv renunţarea la custodia copilului. Şi le vei semna, pentru că altfel o să schimbi domiciliul la Jilava. Pentru tentativă de omor, şantaj, răpire de minori şi altele se dă cam mult.

-Bine, am să plec. Cu banii mei…

Gil a izbucnit în râs.

-Cu banii tăi? S-a aflat în târg că eşti falit, dobitocule. Şi plin de datorii pe deasupra. Că doar de-aia vroiai banii pe Vila Cristescu, nu?

Ludmila a deschis uşa din spatele ei şi pe ea a intrat Andu alergând spre bunic:

-Tataie! Tataie!

Marius s-a uitat urât la el:

-Andu!

Dar copilul nu s-a mai orit speriat ca altă dată. A sărit peste doctor în fotoliu, s-a cuibărit în braţele lui, apoi şi-a întors faţa cu curaj spre tatăl său:

-Ce e, ce vlei? Tu altceva mai stii decât să ţipi si să spui „Andu!”, „Andu!”? Săl!… Sălbaticule!