În joaca pescăruşilor

                  

Uşa comisarului şef Mircea  Filipescu s-a deschis, iar pe ea a intrat Ilie însoţit de un tânăr. Blond, înalt, îmbrăcat modern, cu părul atârnându-i pe o parte ca după o luptă, tânărul îşi trăgea nervos braţul din strânsoarea poliţistului.

-L-a prins ajutorul ofiţerului de serviciu noaptea aceasta, în spate, la arhive. Scotocea pe acolo. Cred că voia să deschidă uşa aia metalică de la beci, că avea cu el o şurubelniţă. E fraier! Noi abia o deschidem ziua, cu cheia. Uşa aia s-a înţepenit, pentru că este deschisă doar din joi în paşti. A dat să fugă, dar Voicu este iute de picior, după cum ştiţi. L-a ajuns din câţiva paşi, nu a apucat să sară gardul dinspre Ştefan cel Mare.

-Ce a motivat? Bănuiesc că a stat cineva de vorbă cu el.

-Sigur, băieţii de la echipa de evenimente. A fost o noapte mai liniştită decât de obicei şi au avut timp să se ocupe şi de el. Se poartă cam ciudat însă. Nu a vrut să semneze procesul-verbal. Mai mult, nu vrea să scoată niciun cuvânt, doar a mâzgălit pe o bucată de hârtie numele dumneavoastră.

-Ia loc, Darius! s-a adresat comisarul tânărului, iar acesta s-a aşezat pe unul din fotoliile din faţa biroului, sub privirile perplexe ale agentului de poliţie. Te rog să iei loc şi tu, Ilie!

-Cum, dumneavoastră chiar îl cunoaşteţi pe zănaticul ăsta!?

Mirarea lui Ilie pusese punct zgomotului din cameră. În loc de răspuns, comisarul a început să mâzgălească ceva pe o hârtie de pe birou, senin, liniştit, de parcă era singur în încăpere şi zâmbea unei amintiri frumoase. Ilie a rămas stânjenit, simţind că el şi tânărul musculos, cu plete blonde, făceau parte dintr-o lume paralelă cu cea a comisarului. Starea asta a durat câteva secunde şi niciunul dintre bărbaţii din faţa biroului, poliţistul sau delicventul, nu au îndrăznit să rupă tăcerea.

Comisarul a aruncat pixul pe masă cu un gest rapid:

-Da, îl cunosc. De vreo… 29 de ani îl cunosc. Vreau să spun că l-am cunoscut la câtva timp după ce l-a născută mamă-sa.

-Ei bine, asta nu-i dă dreptul să se poarte cu noi arogant, să nu răspundă la întrebări! s-a arătat indignat Ilie. Cum să refuze să-şi declare identitatea? Rudă-rudă, dar legea-i lege. Ce, poliţiştii sunt batjocura lui? Când vor afla băieţii că individul care i-a „fiert” azi-noapte este…

-Nu este rudă cu mine, Ilie, şi-a privit comisarul amuzat subalternul.

-Tu ştii? Dar la eu ştii? a sărit cu gura ţâfnos tânărul, vorbind pentru prima oară în seara aceea cu accentul lui straniu. Dar eu ştii de relaţia ta cu Anjelic chiar din timpul „facerii” la meu. Chiar şi Anjelic ai spus la mine căci ai iubit la ea chiar atunci. Yeees! Se pot dovedi la mine, yeees, cu…

-Dom comisar, eu am plecat, s-a ridicat Ilie de pe fotoliu. Nu cred că este oportun să…

-Stai jos Ilie! Lasă astea, Darius. Ţi-am explicat că nu ai ce să găseşti în arhivele poliţiei oricât ai căuta. Cazul s-a închis de prea mult timp, iar dosarul a fost clasat de către parchet. Era un simplu dosar de moarte suspectă, cum se înregistrează aproape zilnic dosarele tuturor persoanelor găsite decedate pe străzi, în parcuri, în canalizări. Iar astea nu au termen de păstrare mai mare de zece ani. Înţelegi ce zic?

-Inţeleleji, sigur inseleji, doar vorbeşti rumânesc.

-Staţi puţin, domnule comisar! şi-a privit Ilie serios superiorul. Făceţi-mă şi pe mine să înţeleg. Deci hippyotul ăsta, care pare drogat, voia să ne spargă arhiva şi să fure ceva din ea?

-Ce să fure, moliile din hârtie? Gândul lui era să găsească nişte date despre moartea tatălui său. A murit în 1995 în nişte condiţii ce păreau…  să spunem suspecte.

-Şi? Nu a avut timp până acum să afle ce s-a întâmplat cu tatăl său?

-Mama lui l-a luat şi a plecat cu el în Australia. Avea acolo pe fratele ei, singura rudă care îi mai rămăsese din propria familie. Căci rudele din partea lui Anghel, tatăl lui Darius, nu o iubeau prea mult pe Angelica, mama lui Darius. Iar el a venit acum, după atâţia ani, să dezlege misterul morţii tatălui său. Ştie limba maternă cât de cât, pentru că a trăit acolo într-o comunitate de români, dar apoi a plecat la studii şi mai are scăpări la capitolul ăsta.

-Păi bine, frate, ţi-ai găsit să faci anchete pe aici, pe la noi? s-a întors Ilie către tânăr. Ce credeţi voi, ăia de acolo, de peste mări şi ţări, că aici, la noi, în emisfera nordică, în leagănul civilizaţiei, nu există justiţie? Un detectiv de ocazie ne lipsea nouă acum? Să demonstreze ce? Că tatăl său, despre care nici măcar nu ştie sigur că era tatăl său… Că ziceai adineauri că domnul comisar, care… Scuzaţi!

-Taci dracului! s-a repezit la el tânărul. Nu vezi că baţi campi?

-Uite ce e!… Şefu, dacă ăsta mai vorbeşte aşa, eu îl altoiesc de nu se vede. Eeeh, drăcia dracului! Nu doar ruda dumneavoastră de ar fi, chiar şi nepotul lui „Arcu de trimf” sau verişor cu „Casa Poporului” să fie. Eeeh!

-Darius, îţi atrag atenţia că în ţara noastră orice jignire adusă unei autorităţi constituie infracţiunea de „Ultraj” şi se pedepseşte destul de aspru. Dacă vrei să ajungi după gratii, îţi spun, este destul de uşor.

-Ooo yeees! Autorităţii… Cine este asta, autorităţi, el?

-Ştii ce? Nu fă pe prostul cu mine că nu-ţi merge! s-a aplecat comisarul uşor peste birou.

-Ok, ok! Nu vreau să supăr la tine, nu de-aia treci ocean şi continent. Dar simt nu vrei ajuţi la mine. O yees! Şi atunci faci singur ce poţi. Ok? Pui tu la loc al meu, ce faaace?

-Aş crede ce mi se spune şi m-aş întoarce acasă, la treburile mele. Să-mi trăiesc propria viaţă aşa cum ştiu eu, nu împreună cu nălucile şi labirinturile vieţilor altora. Uite! Nici tu nu ştii bine ce faci. Eşti confuz şi amesteci treburile. Adineaori spuneai că nici măcar nu eşti sigur că Anghel este tatăl tău, insinuai că eşti fiul meu, dar vii de la zeci de mii de kilometri ca să afli de ce a murit Anghel.

-Eşti sau nu, el crescuuut la mine. El dat educaţiaaa. El dat numeee. Nu acel ce dai din fund deasupra la mama este tatăl. Yees!

-Când a murit Anghel, tatăl lui, Darius avea… Zece ani? s-a întors Filipescu spre Ilie.

-Ooo, yees! Corect, corect.

-Angel Pîrîianu navigase ca secund destul de mult timp. Apoi  se debarcase şi fusese cooptat în colectivul de la Căi Navigabile.

-Nău, nău.! Minciuna! Minciuna! Nu debarcat, nu debarcat, oprit, aşa spui, oprit. Tragi dreapta, cum zice. Ai primit şef-brevet, comandant şi iei loc la altcineva, yeees! Ca să nu iei loc altcineva… Crâââc!

-Gestul lui Darius este sugestiv. Anghel Pîrîianu a fost găsit spânzurat de una din macaralele de pe cheiul unei dane îndepărtate din port, la care se făceau operaţiuni de încărcare-descărcare a mărfurilor generale. Corpul lui plutea deasupra apei, la doi-trei metri de creasta valului, cu un stol de pescăruşi vioi jucându-i-se în jur, apucaţi de o neînţeleasă bucurie. Cercetarea morţii acestuia nu a scos în evidenţă nimic deosebit, chiar dacă se punea întrebarea cum a ajuns trupul deasupra apei. Căci persoanele care se spânzură îşi azvârl de sub picioare un scăunel, un butuc, un obiect, nu îşi împing în lături… marea. S-a presupus atunci -şi experimentele judiciare  au dovedit varianta plauzibilă- că braţul macaralei era îndreptat spre cheu, sinucigaşul s-a urcat pe o stivă de boxpaleţi până ce a ajuns la cârlig, apoi a legat de acesta o bucată de parâmă ceva mai subţire, s-a spânzurat, aruncându-se în gol de pe stiva aceea de lemn şi a fost găsit a doua zi dimineaţa legănându-se deasupra valurilor, bătut de vântul ce se stârnise peste noapte, care a împins şi braţul neasigurat cu piedica. În sângele i-a fost găsit suficient alcool care să-i dea curajul de a se sinucide.

-Yeees? Spui, spui! Cum a ajuns trup la el la apa? Spui, spui, comisar! Asta clar este? Care person verificat la macara? Haide, spui? Niciunul, ok?

-De caz nu m-am ocupat eu ca să ştiu totul în amănunt, dar ştiu că nu a existat nici un dubiu în privinţa asta. Din documente reieşea că s-a urcat atunci, la cercetare, pe macara, chiar Bontea, ofiţerul care făcea ancheta. Judiciarist bătrân, versat, de la Poliţia Portului, pe care nu-l putea înşela nimeni în probleme de logică, iar intuiţia lui era proverbială, a constatat că piedica ce fixa braţul macaralei fusese lăsată trasă de către macaragiu, din neglijenţă, la terminarea programului de lucru, aşa că o purtase vântul spre larg. Dacă vântul ar fi fost mai puternic, putea flutura cadavrul ca pe un steag. Simbol lugubru al neputinţei de a vieţui într-o lume care nu este făcută pentru toţi oamenii.

-Ok, ok! Nu tu judeci tata la mine! Acşept asta chestia, cu macara duci-vii. Tu spui la Bontea verificat. Cât înalt eşti cabina la macara? Metri mulţi, ok? Duezeci-treezeci?

-Cam aşa. Oricum, macaraua era destul de înaltă. Trebuie să ajungă…

-Yeees? Yeees? Cum urcat Bontea dacă ai rău de inalţimea? De ce n-ai zburat Bontea cu avionul la fiica al lui, in GB? I-a fost frica la el de regina?

-Cum adică?… Bontea are?…De unde ştii chestia asta?

-Yes, ai rau de inalţimea. De la fiice la el ştii. Argentina, cea mare, ai fost colega la mine, la scola. Acum stai Stensfield, pastrat legătur la facebook. El a spus ai rău la inalţimea. Cum urci la macara?

-Nu ştiu. Nu am ştiut asta, dar am să verific. Chiar dacă este asa, chestia asta nu schimbă cu nimic datele problemei.

-Ok, ok! Şi alcool? Cum explici, alcool? La el alcool? Mult alcool?

-Mai bea omul la supărare, s-a amestecat Ilie în vorbă. Uite, şi eu, câteodată mă mai ameţesc. Şi de bucurie, nu numai de supărare.

-Tu, „autoritate”, mai bine ţine la gura închis. Scoţi prostii. Ok? Poate tu acuma ai beut. Cum sa bei el, dacă la el no plaşi alcool? Yes? Yes?

-Aşa este, tatăl lui nu consuma alcool. Foarte rar, la ocazii, câteva grame, să nu facă notă discordantă faţă de cei cu care se afla la masă.

-Şi atunci?

Nedumerirea lui Ilie, alăturată celei a tânărului româno-australian, l-au făcut pe comisar să cadă pe gânduri, trezind celorlalţi doi suspiciuni mai mari decât faptul în sine. Dacă cineva ar fi putut răzbate prin reţeaua întortocheată a gândirii sale, ar fi lămurit uşor problema. Pentru că lui Filipescu îi era clar: nu exista niciun dubiu, Anghel Pîrîianu băuse în noaptea aceea. Se ştia şi unde, se ştia şi ce, dar nimeni nu ştia de ce. Cu excepţia comisarului şi a mamei băiatului, Angelica Pîrîianu.

L-a trimis pe tânăr acasă, pe Ilie la problemele lui, doar gândurile nu şi le putea trimite nicăieri. Acestea erau deja plecate departe, colindau peste ani şi ajunseseră la femeia trupeşă, înaltă şi cu forme accentuate, căreia cea mai mică adiere de vânt îi mişca părul înfoiat, ca pe o văpaie blondă, ce atrăgea privirile tuturor. Acum putea să recunoască, şi altora putea să o recunoască, nu doar lui: nici privirile lui nu fuseseră scutite de atracţia magnetică a femeii aceleia voluptoase, a cărei simplă trecere pe lângă tine îţi sugera budoarul ca o pictură de Boticelli. Nu fusese îndrăgostit de ea, îşi spusese de multe ori asta parcă pentru a se convinge singur că legătura lui cu Angelica Pîrîianu se bazase pe atracţia sexuală şi nu pe sentimente. Dealtfel, vizitele lui acasă la frumoasa blondă nu duraseră mult. Când o văzuse în parc, de departe, la braţul soţului ei, îi urmărise cu privirea mult timp, fără ca vreunul dintre ei să-şi dea seama că sunt studiaţi atent. Angelica îl sorbea din priviri pe Anghel aşa cum nu ştia să o fi făcut cu vreun alt bărbat. În ochi îi jucau lumini pe care el nu le văzuse, părul ei frumos se aşeza cuminte pe umărul însoţitorului, iar de sub rochia ei strânsă pe talie se zbăteau toate formele acelea ce ieşeau în evidenţă, chemând parcă, cerşind, apropierea trupului bărbatului pe care îl ţinea strâns de braţ. Atunci şi-a dat seama că acela este bărbatul pe care Angelica îl iubeşte, nu el, nu altul dinaintea lui sau alt posibil viitor amant. Unicul iubit, al frumoasei femei râvnită de toţi.

Rămăseseră prieteni, fără ca în mintea vreunuia dintre ei să se strecoare vreodată urma celor câteva ceasuri, ce nu adunau orele unei zile, petrecute de ei doi împreună. Ea îl născuse pe Darius, iar Anghel nu mai plecase pe mare un timp. Mai făcuse apoi  două-trei voiaje şi a pus vaporul pe masa din sufragerie, cum se spune, rămânând pe uscat.

După câţiva ani Angelica le făcuse cunoştinţă celor doi. El este Anghel, soţul meu, el e Mircea Filipescu de la poliţie. Şi atât. Anghel nu întrebase niciodată de unde se cunosc, ea şi Filipescu. Nici nu avea de ce fără să pară penibil. Dacă ar fi vrut să îl mintă, Angelica l-ar fi putut minţi fără niciun efort. Mircea Filipescu era destul de cunoscut în oraş ca să nu mai fie o surpriză pentru un soţ că soţia sa îl cunoaşte. Faptul că nu a pus niciodată întrebări care nu ar fi făcut bine nimănui, a dus la apropierea lor, a celor doi bărbaţi, şi o relaţie de amiciţie s-a legat între ei. Stăteau la o cafea când se întâlneau în oraş şi aveau, în general, suficiente subiecte de discuţie. S-au întâlnit şi toţi patru de căteva ori, soţii Pîrîianu şi soţii Filipescu, dar numai întâmplător, pe la nunţi, revelioane sau alte evenimente de genul ăsta, însă nu se putea spune că au fost prieteni, prieteni de familie. Chiar dacă Angelei se pare că i-ar fi surâs ideea –Mircea Filipescu era un tip agreabil, iar Ana, soţia sa, o gospodină desăvârşită, volubilă şi binevoitoare în a-şi oferi ajutorul, atunci când era nevoie de el. Dar atât, pentru că Ana, soţie de poliţist, căpătase un fler al ei, „nasul” care îi spunea de cine să se apropie şi pe cine să ţină departe, ca un radar detector de pericole.

Ofiţerul de serviciu de la Poliţia Portului a răspuns destul de repede la telefon, iar Filipescu a recunoscut vocea piţigăiată a lui Herţea.

-Şi dumneavoastră mă întrebaţi de Bontea, domnule Filipescu? Doar ce am scăpat de un şmecher care vroia să afle unde este, ce face, unde-i sunt membrii familiei. Bineînţeles că nu i-am spus, mai ales că tinerelul nici nu este cetăţean român, nu ştiu de ce îi trebuiau lui date despre un poliţist de-al nostru. Dumneavoastră vă spun, ca între colegi. Sunt vreo 10 ani de când s-a pensionat şi s-a mutat în judeţul Tulcea. Are apartament la oraş, dar stă mai mult în Deltă, la o verişoară, după cum mi-a spus el acum 4-5 ani. Ne-am întâlnit întâmplător prin centru. Tocmai îşi vânduse apartamentul de aici, în care oricum nu stătea nimeni. El cu soţia, la Tulcea, în apartamentul socrilor, Marius, fiu-său, s-a căsătorit la Bucureşti şi stă cu părinţii soţiei într-o vilă acolo, iar fiică-sa Argentina este stabilită în Anglia.

-El o vizitează oare pe fiică-sa? Eu dacă aş avea pe unul din copii acolo, nu ar mai scăpa uşor de mine.

-Dar eu? a sărit cu gura Herţea. Am văzut toate albumele posibile cu Marea Britanie. Dacă vrei, îţi spun acum ce înălţime şi deschidere are Tower Bridge, cum se recrutează oamenii din regimentul de gardă al reginei, ăia cu căciuloaiele cât toate zilele, unde este stadionul Wembley şi câte locuri are, sau de ce Henrik al optălea…

-Şi de ce nu te-ai dus?

-Ca şi în cazul lui Bontea, şi la mine cauza este o boală. El are rău de mişcare şi de înălţime, iar eu sufăr de o boală numită „bani”. Sau, mai bine zis, „lipsa de bani”. În plus eu mai am o belea: fiică-mea este stabilită la Dorneşti, nu la Stansfield, ca a lui Bontea. Dar de ce toată lumea întreabă de Bontea azi, măi, Mircea?

-Toată lumea? Eu şi… un băiat, după cum spuneai tu.

-A mai fost pe la mine şi Velican. Îl ştii pe Velican, ăla de la SRI. Precis îl ştii. Ăla înalt, brunet, care s-a însurat cu fata lui Turturică.

-Hei! Ce-i cu Velican?

-Nu mai trecuse pe aici de vreo căţiva ani. Pe vremuri, când era la secţia lor din port, mai stăteam la o bârfă, chiar şi cu o cafea în faţă, dar de când l-au luat la secţia regională… Nu l-am mai văzut. A apărut acum. Că ce mai fac, că una, că alta. Sanchi, mă trage el pe mine de limbă, de parcă aş fi vreun copil. Că i-am şi spus: Păi tocmai pe mine ţi-ai găsit să?…

-Ce vroia să ştie despre Bontea?

-La fel ca tine: pe unde mai este, ce mai face şi alte alea.

Ziua următoare, în principalele ziare din oraş şi în două ziare centrale apărea un anunţ, la rubrica decese. Cu durere în suflet –spunea anunţul- colegii şi familia anunţă trecerea în nefiinţă a celui ce a fost comisarul şef de poliţie (în rezervă) Alexandru Bontea, în urma unui tragic accident ce a avut loc în Delta Dunării

Aşa cum se aştepta, comisarul Mircea Filipescu şi-a primit de la Bontea porţia de înjurături şi ameninţări cu instanţa de judecată pentru „gluma de prost gust” făcută. Aflase de la ziarele respective cine dăduse anunţul şi îl sunase pe Filipescu dis de dimineaţă.

-Bine, Bontea, admit că ai dreptate să mă bălăcăreşti, dar altfel nu puteam să dau de tine. Iar eu vreau să stăm cinci minute de vorbă. Nu, nu sunt nebun, spune-mi unde eşti azi şi acolo voi veni să te caut. Nu, nu pot să-ţi spun prin telefon, sunt prea multe „urechi” pe fir. Cum nu mai există fir? Există, nu le purta de grijă. Telefoanele noastre sunt legate la mult mai multe fire acum, când nu mai au fir, decât atunci când erau pe fir. Cum nu înţelegi? Lasă că îţi explic eu.

Întâlnirea cu Bontea a avut loc într-o staţie de combustibil de la graniţa celor două judeţe.

-Mai întâi îţi cer scuze pentru cacealmaua aia cu… Azi am dat o dezminţire în toate ziarele, aşa că bucură-te de viaţă, cum zice un băiat la radio. Eşti viu şi în ziare. M-a costat destul de scump, dar e „chilipirul” meu. Ce nu face omul pentru o informaţie, căci pentru asta aveam nevoie de tine. Vreau să-mi povesteşti despre Anghel Pîrîianu.

-Ce să-ţi povestesc? Mai degrabă să-mi povesteşti tu mie, că eraţi amici. Poate chiar mai mult decât amici.

-Bontea, nu-i de glumă! Te caută mai multă lume. Şi nu toţi sunt interesaţi de tine doar profesional, ca mine. Ieri numele îţi era pe toate buzele, şi nu doar pentru ce am dat eu la ziar. Se afirma că, de fapt, ai fost omorât, nu ai fost victima unui accident. Şi toţi spuneau că ţi-ai primit „recompensa” pentru că ai fi măsluit nu ştiu ce probe în cazul morţii lui Anghel Pîrîianu.

-Baliverne! Nu am ascuns nimic. Eram asistat şi de o procuroare atunci, procuroarea Mânzatu. O ştii, era dată-n… mă-sa! Nu m-a lăsat „slobod” un minut la cercetarea aceea, s-a ţinut de mine ca scaiul. Că mă căutau alţii, este treaba lor. Mie să-mi spui de ce mă căutai tu.

-A ajuns la noi un tânăr, venit tocmai din Australia, care spune că este fiul lui Anghel Pîrîianu şi a cerut să fie scoasă din arhiva urma dosarului. Ştii că arhiva de la voi, de la Poliţia Port, a fost întregită cu a noastră şi acum este la noi, la subsol. Când am întrebat de tine la foştii colegi de la Port, mi-au spus că te-a căutat acolo şi băiatul acela, australianul, dar te-au căutat şi cei de la SRI, cărora se pare că ai uitat să le laşi adresa de la noua ta reşedinţă. Ori, când te caută SRI-ul, nu-i a bună. Mai ales când căutările se fac „pe faţă”, nu în secret, conform regulilor acestora.

-Nu este nimic de ascuns în cazul acela. O moarte suspectă, „curată”, fără probleme. Omul s-a spânzurat. Ce trebuia să mai urmeze?

-Bontea, poţi să dai la întors pe cine vrei, dar nu pe mine. Poate procuroarea aia a ta a înghiţit găluşca, dar eu…

-A înghiţit mai multe, dar nu găluşti, pastile. A murit acum două luni.

-Şi asta nu-ţi spune nimic? Nu te îngrijorează deloc? Toată lumea ştie că ai rău de înălţime şi că nu aveai cum să verifici personal macaraua de al cărei braţ era agăţat Pîrîianu. M-am şi mirat când am aflat că te-ai mutat în Deltă, pentru că nici tangajul bărcii nu se împacă cu răul de mişcare. Dealtfel, nu mă interesează unde stai, vreau doar să ştiu ce s-a întâmplat la cercetarea aceea. Mai ales că Anghel nu era un beţiv, ştie toată lumea chestia asta, nu se putea să aibă alcoolemia aceea de doi la mie. Aproape de comă.

-Ai dreptate, Filipescule. Nu am urcat eu în macara. A urcat Hary, procuroarea Henrieta Mânzatu. O ştii şi tu, era ca o capră. Trebuia să ştie ea tot. Ar fi vrut să urce împreună cu  mine şi eu am profitat de asta. I-am spus că nu avem loc amândoi în cabina aceea cocoţată deasupra mării. Ea a ascultat atentă împreună cu mine instructajul inginerului care se ocupa de macaralele de cheu, a luat şi ea o cască, la fel ca mine, o salopetă, dar a urcat numai ea. A spus că, de fapt, persoana care urca voiniceşte scara de metal eram eu. Atât. În rest, totul a fost aşa cum scrie în acte. Inclusiv alcoolemia decedatului. Am asistat personal la recoltare. Am ţinut sticluţele la mine, la birou, în frigider, apoi am dus personal proba la medicina legală. Nu am plecat de lângă chimistă până nu a făcut-o, iar contraproba a mai stat vreo doi ani la mine în birou, nu cât săune legea că se păstrează.

-Tocmai aici se ridică un semn de întrebare. Cei ce trebuiau să înţeleagă au înţeles probabil că exista o problemă medicală, nu puteai să urci tu personal pe macara. Dar de ce nu a urcat alt poliţist din echipă? Nu era musai să te cocoţi tu personal acolo unde se joacă pescăruşii.     

-A fost decizia ei. Ori tu, ori eu singură, a zis ea destul de serios ca să pricep că nu aveam ce discuta în privinţa asta.

Bontea a făcut ochii mari. O maşină cu doi bărbaţi în ea s-a oprit în spatele colţului dinspre stradă al staţiei, nici în staţie, nici afară din ea.

-Mi-ai adus musafiri, canalie, a izbucnit Bontea scrâşnind din dinţi.

-Nu poţi să mă numeşti pe mine canalie. Ştie toată lumea că nu sunt un trădător. Ştii şi tu asta. Este posibil să fi fost „luat în faruri” de careva, dar asta nu face din mine o canalie. Lasă-i să privească. Parcă spuneai că nu ai nimic de ascuns, că nu este nici  problemă în legătură cu cazul Pârâianu.

-Cel puţin eu nu ştiu că ar exista ceva. Mi-am făcut datoria şi atât.

-Ascultă Alexandru Bontea, crezi că am bătut aiurea drumul acesta? Uite, pentru tine fac un compromis: te scap de „băieţii cu ochi albaştri”, dar îmi dai un fir pe care să pornesc.

-Ok, spune-mi cum procedăm!

-Acolo unde m-am născut eu se spune că ce-i în mână nu-i minciună. Firul! Dă-mi capătul lui, de rest mă ocup eu!

-Georges Mânzatu. Stai de vorbă cu el.

-Fiul procuroarei?

-Nu, soţul acesteia. Spui că te-am trimis eu „pentru că nu se poate altfel”. Îl găseşti la adresa pe care ţi-o scriu eu pe biletul ăsta. Dar te rog, Mircea, ai grijă de el, căci e un om care a făcut mult bine. Şi mie, şi…

-Şi cui?

-Şi ţării, Filipescule. Să mergem!

Bontea avea maşina trasă pe o alee ce ducea la o fermă avicolă, într-un fel de parcare în care mai erau 5-6 maşini, cam la 50 de metri de benzinărie, aşa că nimeni nu putea să ia în calcul urmărirea lui. Filipescu şi-a pornit maşina şi a început să ruleze cu Bontea pe scaunul din dreapta încet, precaut, cu ochii în oglinda retrovizoare. A redus viteza şi mai mult, apoi a accelerat pe porţiuni scurte, spre disperarea celor din maşina care îi urmărea. La un moment dat i-a obligat pe urmăritori „să ia sârba înainte”, cum îi plăcea lui să spună, adică să treacă în faţa lor. Ştia că aceştia îi vor aştepta la intersecţia cea mare situată la mai puţin de 2 kilometri de benzinărie. Dar mai ştia că acolo se afla permanent un echipaj de poliţie. S-a apropiat de cei doi poliţişti şi a scos legitimaţia pe geamul deschis:

-Sunt comisarul şef Mircea Filipescu şi mă aflu în misiune. În Volvo-ul bleomaren de acolo se află doi indivizi pe care nu-i cunosc. Ne-au şicanat în trafic mai bine de 30 de kilometri, probabil ne confundă cu cineva. Nu am voie să cobor din maşină ca să nu compromit misiunea, aşa că vă rog să vă ocupaţi dumneavoastră de ei!

Când cei doi poliţişti au urcat în maşina lor şi au pornit spre ei, urmăritorii au demarat în trombă. S-au văzut girofarurile, au pornit să urle sirenele, semn că începuse o urmărire.

-Acum vor fi obligaţi să-şi scoată legitimaţiile, a zâmbit Filipescu. Dar tot mai durează vro 5 minute până când scapă de poliţişti. Ai timp să-ţi iei maşina şi să te faci nevăzut.

-Sigur că da. Nu mă mai găsesc cu toate radarele din lume. Cunosc zona ca în palmă, toate drumurile ştiute sau nici măcar ghicite. Salut! Mulţumesc şi ai grijă Mircea!

Maşina care îi urmărise l-a ajuns din urmă pe comisar peste vreo zece minute, venind în goană din spate. Le-a făcut cu mâna un semn pe geamul deschis, iar ei l-au depăşit privindu-l cu coada ochiului. A văzut apoi Volvo-ul pe o stradă din prima localitate de la graniţa judeţelor şi a ştiut că se vor întoarce. Nu el era „obiectivul” lor, îl puteau găsi oricând, Bontea era ţinta.

Pe „domnul inginer” Georges Mânzatu, cum îl ştiau sătenii, a fost lesne să-l găsească: tocmai ieşea de la primărie, acolo unde ajuta cu ce putea la bunul mers al comunităţii, fără remuneraţie, cum singur avea să spună.

-Avem mult de lucru. Uite, acum am fost să mă interesez când aduc balastrul pentru podul cel mare. Acum vine toamna, vin ploile, şi iar trebuie să-l închiem de teamă să nu se dărâme. Spuneaţi că vreţi să staţi de vorbă cu mine. Doriţi ceva oficial? Că atunci ar trebui să mergem la postul de poliţie. Cred că este cineva acolo, tocmai a trecut la deal Dorian, şeful de post.

-Nu, deocamdată vreau să vorbesc cu dumneavoastră între patru ochi. Cât se poate de neoficial. M-a trimis Alex Bontea „pentru că altfel nu se poate”. Este expresia lui, pe care a pus un accent destul de ciudat.

Omuleţul vioi, puţin trecut de un metru şaizeci, cu chelie pe toată partea din faţă, s-a înmuiat deodată, pierzându-şi entuziasmul de până atunci. Fără să i se spună ceva a urcat pe partea dreaptă în maşina comisarului şi i-a făcut semn acestuia cu mâna spre una din direcţiile ce pornea de la bifurcaţia din centrul satului. Comisarul a condus până când Georges Mânzatu i-a făcut un alt semn şi au intrat pe un drum pietruit spre o poartă pe care scria „Canton silvic”.

-Azi nu este nimeni aici. M-a rugat Vlase, cantonierul, să mai arunc eu câte o privire, pentru că el este plecat până mâine pe la prânz. Am de gând să dorm aici noapte asta.

-Şi cum ajungeţi acasă la dumneavoastră după ce plec eu de aici?     

-Simplu. Vedeţi dealul din spatele cantonului? Dacă îl urci şi apoi îl cobori ajungi exact în spatele casei mele, la marginea satului. Mie îmi place foarte mult mersul pe jos, care în alte ţări a devenit sport naţional datorită binefacerilor lui. Acum vă rog să-mi spuneţi ce vreţi de la mine!

-Nimic deosebit: vreau să-mi spuneţi ce ştiţi privitor la Anghel Pîrîianu. La moartea şi, mai ales, la viaţa lui. L-am cunoscut şi eu destul de bine. Cel puţin aşa credeam până zilele trecute. Constat pe zi ce trece că mi-a ascuns destul de multe despre el, că lungile noastre discuţii nu aveau nimic personal. Erau doar nişte discuţii banale, de pierdere a vremii şi alungarea plictiselii. Nu ştiu dacă a fost atât de abil încât să urmărească el să afle ceva de la mine. sau despre mine.

-Şi cum ai fi vrut să fie, domnule comisar? Sincer sută la sută? Putea să aibă încredere în dumneata si să-ţi spună tot?

-Bine, dar ce secrete putea ascunde un bărbat… cuminte, ca Anghel?…

-Când am venit pe drum încoace mi-am amintit: dumneata erai bărbatul cu care se iubea Angelica, nevastă-sa. Se vede şi acum că l-ai privit tot timpul ca pe o victimă, nu ca pe un amic. Cuminţenia aceea de care vorbeai vine tocmai de la părerea dumitale despre el. Poate consideri normal în situaţia în care vă aflaţi. Dumneata, poliţistul Filipescu, cunoscut în oraş de toţi cei care trebuie să-l cunoască, se simţea îndreptăţit să se culce cu muierea ştersului ăluia de Pîrîianu, un personaj insipid din flota română.

-De unde ştii dumneata toate astea?

Faţa comisarului se albise. Gura îi rămăsese fără salivă, iar el făcea eforturi să-şi dezlipească cu limba buzele de maxilar. Ştia că interlocutorul său nu are dreptate. Avusese o aventură cu Angelica, dar pe atunci habar nu avea cine este Anghel. Acea aventură fusese mai mult o furie între două animale bipede, un bărbat şi o femeie. O chemare a trupurilor, nu o iubire încărcată de sentimente. Cu toate astea nu putea riposta la vorbele dure ale pirpiriului. Avea şi el partea lui de dreptate.

S-au aşezat în spatele casei, sub un foişor acoperit cu stuf vechi, înnegrit de vreme, iar Georges Mânzatu a scos o găleată de apă din făntână şi i-a dus comisarului într-o cană de tablă, găsită marginea betonată.

-E greu bagajul tinereţii, domnule Filipescu, uneori e neghicit de greu. M-ai întrebat de unde ştiu toate astea. Nu pentru asta ai venit la capătul ăsta de lume, că eu ştiu ceva ce dumneata vrei să afli?

Comisarul a sorbit cu nesaţ din apa rece, rece, sălcie.

-Nu despre mine vreau să ştiu, îţi dai seama. Am încă memoria destul de bună. Vroiam să aud ceea ce nu ştiu eu despre el, despre Pîrîianu. Pentru că altfel nu se poate, ca să-l citez din nou pe Bontea.

-De ce, pe dumneata vrei să te excluzi din poveste? Nu prea se poate.

Ar fi vrut să-i spună lui Mânzatu că nici el nu ştie de ce se află acolo cu adevărat. Că nu venise ca cineva să fie judecat pentru legătura lui de odinioară cu Anjelic, aşa cum îi spunea fiul ei. Motivul era că aşa i se indicase. Bontea îi spusese să meargă la soţul procuroarei Henrieta Mânzatu, care avea legătură cu cazul Pîrîianu doar pentru că participase la cercetarea morţii acestuia. Şi pentru că se urcase ca o capră pe macara în locul lui Bontea. Deodată s-a trezit ca dintr-un vis: realiza că cheliosul din faţa lui habar nu avea ce şi cât ştie el în problema asta, aşa că a prins curaj.

-Uite ce e, domnule „inginer”! Nu am venit aici să mă judeci dumneata. Lucrez la un caz, iar amănuntele pomenite de dumneata sunt lipsite de importanţă. Asupra soţiei dumitale planază suspiciuni de necinste ce-i poate păta reputaţia aia de procuror dat dracului când este vorba de respectarea legii. Altfel, te puteam cita fără să bat drumul pe coclauri.

Soţul procuroarei Mânzatu s-a aşezat pe bancă. Pentru prima dată de când sosiseră la canton întrerupea deplasarea aceea rapidă, cu sau fără motiv.

-Despre dumneata şi Angelica Pîrîianu ştiu de la Anghel.

A făcut o pauză scurtă. În timpul acesta ar fi putut să-l privească în faţă pe Filipescu, să-i vadă reacţia, să se bucure de ceea ce vede, dar privirile i-au rămas îndreptate spre masa din lemn cu vopseaua coşcovită.

-Poate nu ştii, şi este normal să nu ştii, pentru că în afară de noi doi şi şeful nostru nimeni nu ştie asta. Nici măcar nevastă-sa: noi doi eram colegi.

-Cum adică? Unde eraţi colegi?

-Nu, nu la locurile de muncă pe care le cunoştea lumea. Amândoi eram ofiţeri de informaţii sub acoperire. Eu la locul meu de muncă, el la locul lui de muncă. Teoretic nu trebuia să ştim unul de altul, dar a scrântit-o odată şeful nostru. Ne-am întâlnit amândoi la „Tanti Vanda”, o casă conspirativă în care ne redactam rapoartele. Regula era că acolo nu trebuia să se afle decât şeful şi cel mult una din „fantome”, cum ne spuneau ceilalţi membri ai serviciului. Cei care lucrau pe faţă, ca angajaţi ai Securităţii.

-Cum… când…? De unde ştia Anghel de mine şi Angelica.

-În „unul din voiaje”, aşa cum ştiau ai lui, sigur şi dumneata, că este plecat, Pîrîianu era de fapt la „reciclare”, la una dintre locaţiile noastre conspirate de lângă Bucureşti. A venit mai înainte cu o zi decât venea vaporul pe care se ştia că navigă. A motivat la şefi că trebuia să cumpere câte ceva de la shop, de undeva, nu putea veni „din voiaj” cu mâna goală. Nu a putut rezista să nu o vadă pe Angelica măcar de la distanţă. Şi a văzut-o la balcon, fericită, îmbrăcată cu un capot subţire şi cu părul răvăşit, trimiţându-ţi dumitale pupici în timp ce ieşeai din bloc, ca un mascul feroce, îmbătat de aburii succesului la dame. Încă de atunci a vrut să se sinucidă, dar nu l-am lăsat eu. L-am ţinut ascuns la noi acasă, eu şi Hary a mea, pentru a-i oferi convingerea că nu doar pentru virtutea sa ori a soţiei se trăieşte.

-Nu înţeleg. De ce a mai vrut să mă cunoască? De ce m-a acceptat în preajma sa, a soţiei sale?

-Te-a studiat, domnule. Voia să vadă ce ai dumneata şi nu are el. De ce femeia lui, pe care o iubea enorm, te preferase lui fie şi numai accidental.

-Şi? A găsit răspunsul?

-Da: dumneata puteai fi lângă ea atunci când avea nevoie de afecţiune, de un umăr pe care să-şi rezeme capul… Poate de dragoste. Nu cele intime, aşa cum s-ar crede sau frumuseţea dumitale de erou grec îmbăiat în şampanie franţuzească. Ceea ce s-a dovedit ulterior că este adevărat. Nu erai cu nimic mai presus decât Anghel, doar că „răspundeai la chemări” atunci când ea refuza să fie singură.

-Neimportant! Ce s-a întâmplat totuşi cu Anghel Pîrîianu? Bănuiesc că nu eu eram motivul pentru care s-a spânzurat. Este ceva legat de locul dumneavoastră de muncă?

-Nu a fost nimeni în mintea lui ca să ştie ce gândea în acele momente, ce l-a determinat să ia hotărârea. Cert este că unul dintre motive puteai să fii şi dumneata. Mai este însă unul destul de important, cel legat de locurile noastre de muncă. Al meu şi al lui. Anghel a avut ghinion. Şi nu a rezistat. A avut ghinion să se afle pe lista furnizată de un turnător de la „nivel înalt”. Nu ştiu cum, eu nu figuram pe ea, dar el da. De la turnător lista a ajuns la un ziar de scandal de undeva din ţară. iar unul din şefii acestuia, cu influenţe şi la o televiziune naţională, a început să-i şantajeze: plătiţi sau  te punem pe sticlă.

-Şi? Ce era aşa de rău? Decât să-ţi iei viaţa…

-Nu uita că era după Revoluţie. Oamenii erau isterizaţi, erau în stare să-şi sacrifice şi fraţii dacă ar fi fost securişti, terorişti. Şi-au sacrificat conducătorul într-o zi considerată de ei sfântă. Ce ar fi zis vecinul meu, care mă ştia  inginer în Şantierul Naval, atunci când ar fi aflat cea de-a doua meserie? Apropo, eu chiar sunt inginer. Am absolvit Politehnica la Bucureşti şi am lucrat ca inginer în paralel cu… Că eu am lucrat în contrainformaţii? Că am apărat ţara de spioni din interiorul şi din afara ţării sau că tot ce nu i-a fost lui bine mi se poate datora mie? Ce ar fi zis colegii mei din şantier, împreună cu care înjuram regimul şi spuneam bancuri cu Nicu şi Leana ori cu Bulă? Că eu eram cu ei sau că i-aş fi incitat ca să-i pot turna apoi?

-Faptul că dumneata nu ai fost şantajat are o explicaţie. Nu aceea că nu erai pe listă, nu are logică. Explicaţia este Hary, doamna Henrieta Mânzatu, soţia dumitale. Ar fi culmea să şantajezi pe soţul unei procuroare care se afla încă în activitate şi era destul de puternică. Mă întreb de ce nu l-a ajutat şi pe Anghel.

-Am aflat târziu de şantaj, după ce s-a sinucis. Din scrisoarea de adio pe care o am bine ascunsă. Soţia mea i-a luat-o din buzunar fără ca cineva să vadă asta. Doar Bontea, vulpoi bătrân cum este, a observat, iar ea a trebuit să-i spună totul.

-De-asta este căutat? Ştiţi cumva şi cine îl caută?

-Băieţii cei noi. De fapt, nu pe el îl caută, ci pe mine. Poate nici pe mine, secretele pe care le deţin şi pe care nu le vor afla niciodată.

-De ce? Poate ajută cumva la dezvoltarea economică ţării?

-Ce dezvoltare? Pot fi folosite oricum: pentru ca cei de la putere să mai fure câte ceva şi să ducă pe „afară”. Sau pentru vendete politice ori pentru acoperirea unor megafurturi ce au distrus economia ţării. Mai bine mor eu şi ele odată cu mine. Şi, crede-mă, sunt pregătit, moral şi logistric, pentru asta.

 

Darius era pregătit pentru drumul lui de întoarcere. Purta pe spate un rucsac în care avea câteva lucruri, îşi cumpărase bilete pentru avion şi pentru tren până la Bucureşti, iar Filipescu îl pregătise moral. Ştia că tatăl său se sinucisese pentru că ar fi urmat calvarul suferinţei, pentru el şi apropiaţi,  consecinţă a unei boli incurabile. Comisarul îi pusese în mână şi copia unui bilet de analize care demonstra asta. Băuse tocmai pentru că era nonalcoolic şi ştia că aşa va fi în stare să facă pasul spre lumea cealaltă, pasul despărţirii de el, de Darius şi de Angelica, fiinţele cele mai dragi lui pe lumea aceasta.

-Apropo de mama ta. Nu i-ai cumpărat nimic care să-i aducă aminte de ţară, de locurile natale?

-Am vrut se cumper ceva Brincuşii, dar nu am putut. Nici nu ai vrut. Masa Tacerii i-ar fi adus aminte de tata, Poarta la Sarut, de tine, iar Coloana de la Infinit era rea… Prea inalt. Prea metal. Face problem la avion. Miuzic? Yeees, rumenian miuzic. No problem, tot timp asculţi asta la internet.

-Nici eu nu i-am luat nimic, dar te rog să-i duci totuşi ceva din partea mea.

Comisarul i-a aplecat capul tânărului şi i-a pus pe frunte un sărut.