La Cafenea în Constanţa veche

La Cafenea în Constanţa veche

O notă specifică a oraşelor porturi, aşa cum era Constanţa la sfârşitul secolului al XIX-lea, era prezenţa cafenelelor, locul de întâlnire al marinarilor, dar şi al comercianţilor, al lucrătorilor portuari, în general al lumii pestriţe ce “colora” străzile oraşului. Cafenelele au fost astfel o prezenţă constantă în viaţa cotidiană a Constanţei, despre ele găsindu-se informaţii atât în documentele de arhivă, în presa vremii, cât şi în paginile scrierilor literare.

S6303693

Pe la 1880 în Constanţa erau 12 cafenele, printre care cele ale lui Hagi Nazar, din strada Traian nr. 36, a lui Nicolae Peratis şi cea a lui Garabet Bedros, ambele din Piaţa Independenţei. Din documentele păstrate rezultă că toţi aceşti cafegii erau tineri, cel mai în vârstă fiind Dimitri Apostol, de 50 de ani.

Pentru a înţelege ce loc ocupau cafenelele în viaţa economică a oraşului, amintim o statistică a anului 1888; la acea dată oraşul avea 38 de cafenele şi 23 de cârciumi, la o populaţie de 6191 suflete.

La vremea respectivă aprobările pentru a deschide un astfel de stabiliment se dădeau de prefect (apoi de primar) şi după îndeplinirea unor condiţii prealabile. Astfel, în vara anului 1887 se putea citi în Monitorul oficial următorul anunţ:

“Locuitorul Ibraim Halil voind a deschide în acest oraş un stabiliment public de cafenea, se publică, conform art. 4 din regulele privitoare la stabilimente publice, spre a se dovedi dacă numitul n-a fost căzut în vreo pricină corecţională sau tras înaintea vreunui tribunal, pentru bănuială de crimă sau vină, rugând pe toţi cei ce vor cunoaşte că planează asupra numitului vreun fapt penal, a încunoştiinţa această prefectură în termen de 40 de zile…”.

Câţiva ani mai târziu, în toamna lui 1889, Ana Ornstein se adresa primarului cerându-i aprobarea de a deschide “în acest oraş strada Elenă [azi str. N. Titulescu], la Hotel Panaioti, un Café Concert şi cu aceasta veţi face cea mai mare umilinţă cu o femeie văduvă, cu patru copii orfani”. Aprobând cererea respectivă, primarul cerea totodată poliţaiului local, ca prin agenţii săi “să supravegheze ca acest local să nu fie transformat în café chantant sau să se atingă întrucâtva moralitatea publică, el nu va servi decât ca un simplu local de distracţiune”. Tot atunci se aproba şi lui Ştefan Stoienescu să deschidă “un stabiliment de cafenea fără băuturi spirtoase” pe strada Mircea ce Mare nr. 3.

Pentru a putea deschide o cafenea, solicitatntul depunea şi o “garanţie” din partea unor persoane cunoscut în oraş, din care rezulta “că este persoană onorabilă şi se bucură de bună opiniune publică şi n-a fost expus judecăţei”. La una din aceste cereri (din 7 iunie 1893), primarul Mihail Koiciu punea următoarea rezoluţie: “Se va răspunde domnului prefect că numitul Ibraim Suleiman este locuitor din acest oraş şi se bucură de bună reputaţiune. Cu aceasta se va comunica domnului prefect că numărul cafenelelor s-a înmulţit peste măsură, căci toţi acei care nu voiesc să muncească şi dispun de un capital cât de mic, deschid cafenele spre a câştiga mai uşor. Eu consider aceasta ca un simptom caracteristic al leneviriii şi aş fi de părere că acest fel de oameni ar trebui abătuţi de la această cale prejudiciabilă intereselor generale, nemaipermiţându-se deschiderea neîncetată de asemenea cafenele”. Cu toate acestea numărul cafenelelor creşte continuu, chiar în acel an înfiinţându-se alte 18 asemena localuri.

Cafeaua se procura în acea vreme prin angrosiştii locali, precum Solomon Iaphet, S. Diamandopol şi Teodor Russu, care aduceau în luna august 1890, de exemplu, 4679 kg. cafea în saci. Despre preţul cafelei aflăm din statistica anului 1895, de la Constanţa, unde un kilogram de cafea costa între 2,85 şi 3,50 lei, iar un kg. de zahăr 90 de bani – un leu.

Dintr-o altă statistică, a consumului public, află că locuitorii Constanţei consumaseră în luna ianuarie a anului 1898, 2.688 kg. cafea, 2 hectolitri de vin, 60 hectolitrii de bere şi 440 litri de coniac şi rom.

Printre importatori de cafea din anul 1898 (Tache Manicatide, Gr. Minas, N. Ierusalmi, etc.) îl găsim şi pe doctorul A. Bolton (proprietarul “Farmaciei engleze” de pe strada Carol nr. 54) singurul care aducea cafea prăjită, în bidoane şi nu crudă, în saci, ca ceilalţi. Marfa sosea în portul Constanţa la fiecare săptămână, cu vasele româneşti “Medeea”, “Bucureşti”, “Principesa Maria”, sau străine, ca cel italian “Egadi”.

În anul 1922, în încercarea de a stăvili creşterea preţurilor în localurile de alimentaţie publică, primarul Virgil Andronescu a emis o ordonanţă prin care a fixat preţurile maximale la anumite articole. Astfel, la cafenelele oraşului, (la cele de clasa I) se putea servi o cafea tucească, pentru 1,50 lei sau un schwartz la acelaşi preţ; o cafea cu lapte (220 gr. cu corn sau cozonac) costa 3,50 lei, un capuţiner [capucino de azi!] cu cozonac sau corn era 1,75 lei, iar o cafea Marghiloman se putea servi cu 3,50 lei. Unele nemulţumiri ale comercianţilor au făcut ca primarul să revină asupra ordonanţei şi să dispună ca “până la noi dispoziţiuni ceaiul şi cafeaua turcească pentru toate categoriile de clase se va vinde cu 1 leu şi 50 bani”.

Să vedem însă şi cum era cafeaua turcească, mai bine zis ce reţetă se recomanda celor ce doreau să obţină o adevărată licoare specifică orientului, la porţile căruia ne aflam. O reţetă din epocă suna aşa: “Luaţi şase linguriţe de cafea prăjită, nu arsă şi pisată într-un pisălog de marmură, în pulbere impalpabilă. Adăugaţi şase linguiţe de pulbere de zahăr. Amestecaţi. De altă parte încălziţi apa la 60 de grade centigrade. Luaţi şase ceşti filegene turceşti cu apă, vărsaţi-le într-un ibric. Puneţi la foc ibricul. Aşteptaţi. Cafeaua se va umfla ca laptele. Se umflă odată – ridici ibricul… îl pui din nou pe foc…, se umflă a doua oară – iarăşi ridici ibricul, îl pui din nou la foc, se umflă a treia oară… Iei ibricul de la foc. Pui în ibric trei picături de apă de trandafir. Şi, imediat umpli pe jumătate ceştile, rând pe rând, de la una până la şase; după câteva minute le completezi pe rând de la a şasea până la prima. Repaus. Un minut. Distribuiţi ceştile. Beţi”. Poate părea complicată, dar în acea epocă era apreciată, fiind reţeta dezvăluită de Claude Farrére, considerat un prieten al turcilor; iar procedeul trebuia respectat, “dacă vreţi să beţi o adevărată cafea turcească delicioasă”.

Şi un gazetar local, cu vocaţie literară, Al. Dratski, a scris o poezie dedicată cafenelei de la malul mării, intitulată chiar “Cafeneaua” şi pe care simţim nevoia de a o aduce din nou la lumina zilei:

În scunda cafenea, pe ţărmul mării,

În colţul cel de lume orientală,

Amurgul când vărsa lumnina-i pală,

Atâtea ori, robit mă dam visării…

Şi-n fumul parfumatei ţigarete,

Întrezăream ochi negri de Cadână –

Ori Muezini, când rugi la cer îngână

În Mecca ori Bagdad, pe minarete…

Dar toamna când cerui albastrul zării

Se stinse vraja ’ncetul cu încetul –

Şi par’că port în sufletu-mi regretul,

De scunda cafenea, pe ţărmul mării…

Să vedem acum şi cum era privită cafeneaua în epocă, de vizitatorii Constanţei, iar cel mai bun exemplu sunt paginile scrise de Tudor Şoimaru. Iată un prim fragment;

“…atâtea cafenele în Constanţa: Café Sukina, Café Maritima, puţin mai departe “La Timonier”. Aici vin hamalii din port şi pleava. Se manâncă aterine cu roşii şi se bea vârtos. Se mai desface – pe sub mână – un pachet de ţigări sau câteva brichete scoase pe fundul pălăriei, din port. În Piaţa Ovidiu e luxul. Café Elita are muzică şi se plăteşte. (…) La cafeneaua Vânătorilor joacă biliard grecii si un popă. La Valul lui Traian se toarnă ţuică în loc de rom pe caimac. Şi cafeneaua urca în coasta oraşului. Comerciantul, Selectul, Internaţionalul şi Bucureştii, pentru oamenii pieţii. Tripoli pentru şomeuri şi Naţionalul pentru peşti; au zidarii şi dulgherii cafeneaua lor de breaslă, armenii au Araratul şi birjarii Bazargicul”.

După cum se vede cafenelele au jucat un rol important în viata cotidiană a constănţenilor din acele vremuri, rol care, treptat, s-a pierdut, în favoarea altor genuri de localuri, ca barurile sau berăriile, care în anii de după război s-au înmulţit în Constanţa.

Dr. Constantin Cheramidoglu

Leave a Reply