Lăutarii Constanţei vechi

lautariÎn centrul oraşului, acolo unde se aduna lumea în serile frumoase de vară, la restaurante sau cofetării, îşi găseau vadul şi formaţiile de muzicanţi, localnici sau veniţi aici doar pentru durata sezonului. Iată cum prezenta un ziar din iunie 1895 atmosfera creată de aceşti muzicanţi şi cum aprecia prestaţia lor:

De câteva zile a sosit în oraşul nostru o orchestră compusă din 10 persoane, sub conducerea cunoscutului violonist Dumitru Moţoescu, care distrează publicul din Constanţa în fiecare seară la cofetăria şi cafeneaua D-lui Andrea Dascalopul din centru oraşului. Frumoasele bucăţi ce execută aceşti buni muzicanţi, precum şi armonia cu care cântă, fac să capete lauda generală a publicului. În fiecare seară câte ceva nou, astfel că faţă cu măestria cu care întreaga trupă ştie să se achite, atrage atât de multă lume din cea mai aleasă, că adesea nu se mai găsesc scaune. Opere, valsuri şi în special apreciatele cântece naţionale sunt executate excelent de bine.

Muzica se făcea auzită în diverse moduri pe străzile Constanţei, iar pe lângă lăutarii ce colindau cârciumile, în locurile publice, de promenadă sau la bâlciuri se auzea mai tot timpul şi flaşneta, sau caterinca. Pentru a avea voie să umble cu flaşneta pe stradă, solicitanţii se adresau cu cereri primăriei oraşului; aşa se întâmpla, de exemplu, în ianuarie 1901, când consiliul local admitea ca “să se acorde numitului Tănase Constantin o cărţulie conform legii asupra comerţului ambulant, spre a-şi exercita meseria de muzicant cu o flaşnetă”.

Primăria taxa şi ea localurile ce aveau şi orchestre, ceea ce provoca nemulţumirea patronilor, iar documentele de arhivă ne prezintă în detaliu situaţia, aşa cum era ea la începutul anului 1910, în Constanţa. La acea dată, Vartolomeu, Galitopol, Caterinoglu şi alţi proprietari de asemena stabilimente, se adresau supăraţi, primarului, cu următoarea plângere: “Subsemnaţii, comersanţi de băuturi spirtoase, alegători, având şi localuri de berărie, unde în timpul serii de la orele 8 – 12, avem în localuri câte o pereche de lăutari compusă din trei persoane (Sic!) care sunt asistaţi de două cântăreţe ale lor, care distrează publicul numai cu arii naţionale, pentru aceasta ne vedem taxaţi fiecare cu suma de lei cinci pe fiecare seară, asimilându-ne ca localuri de spectacole. Cum însă noi nu avem localuri de spectacole ci pur şi simplu local de berărie cu lăutari naţionali şi cum bântuie în acest an o criză nemaipomenită, din care cauză nu putem scoate nici taxele adevărate cuvenite statului şi comunei pentru comerţul ce facem”. Consilierul Ion Berberianu face apoi o vizită berăriilor “în cestiune” şi raportează situaţia primarului. Aflăm astfel că la berăria lui Iani Caterinoglu, din str. Cuza Vodă “cânta o bandă de lautari compusă din patru bărbaţi şi două femei”, iar la Berăria Gruber “cânta un lăutar şi fiica lui cânta la pian”. Cât despre criza ce afecta comerţul, aflăm date din referatul întocmit de inspectorul comunal, la 10 iulie 1910, deci în plin sezon estival. Acesta vizitase localul din str. Ion Lahovari nr. 26 şi constatase următoarele: “suplicantul Stavru Galitopol are în adevăr un stabiliment de berărie, având şi pentru distracţia publicului o bandă de muzicanţi orientali; în toată sala nu se gaseau decât două mese la care nu se găseau decât doi indivizi cu câte un ţap dinainte, ceea ce probează că toată lumea merge la cinematografuri, lasând pe ceştilalţi în imposibilitate de a-şi câştiga existenţa”.

La aceeaşi berărie, în ziua de 6 februarie 1910 Alexandru Bujor un alt muzicant din Constanţa, obţinea permisiunea de a organiza un bal în beneficiul muzicanţilor.

Trecând “în altă gamă”, vorbim despre un instrumentist, cunoscut şi iubit de constănţenii de atunci, atât de mult încât la dispariţia sa ziarul “Marea Noastră” a publicat un înduiăşător necrolog, pe care îl redăm în continuare:

De către o mulţime neobişnuită de prieteni a fost întovărăşit spre locul de veşnică odihnă cunoscutul harmonist Alexandru Palanciof. Rămăşiţă sinceră de pe vremea când zaiafeturile constănţenilor nu cunoşteau destrăbălarea beţiilor de astăzi, Alexandru Palanciof amuza pe prieteni cu harmonica lui, într-un mod cum numai cei ce-au cunoscut nostalgia orientului ştiau să guste. Românizat prin excelenţă, făcându-şi o meserie onestă din harmonica lui, în timpul din urmă el era agreatul nunţilor intime, unde Alexandru lungea cheful până a doua zi târziu, cu accentele duioase ori săltăreţe ale clapelor pe care era un fermecător stăpân. Şi transportând pe visătorul tineret cu “valţul” furnica pe bătrâni cu chindia săltăreaţă, mişcând pe moşnegi din loc cu hora molcomă şi sfârşind cu sârba asudată şi aprinsă.

Era o vreme când “caterinca” era veselia la Constanţa; mai apoi i-au luat locul lăutarii, care au căzut şi dânşii victime ale jazzband-ului, aşa că din duioşia veche numai Palanciof mai rămăsese – ca să se ducă şi el. Cei ce au cunoscut Constanţa de acum trei decenii măcar, s-ar putea întreba pe drept azi: la o nuntă albaneză cine să mai dibuiască    notele, cine, ca-n patria şkiptarilor ? La cununia bulgară cine să amestece acordurile paşilor domoliţi cu accentul cimpoiului? Dar săltând ca la “patrida” care armonist va mai putea reda sirto-ul cu notele duioase, la nunţile de la noi, aşa cum le pângea Alexandru? Iată o întreagă poemă care a luat sfârşit. Şi cânta Palanciof doina Oltului şi pe Jianca, tot aşa cum o legăna pe Ardeleanca – iar în zorii nunţilor mai sărăcuţe le cânta mireselor, după datini şi localităţi: bucureşteneşte la bucureşteni sau ardeleneşte la mocani, ca la Rasgrad la ai lui, ca la Smirna la ceilalţi – şi toţi erau încântaţi depotriva căci era al tuturora şi toţi ai lui. E un păcat pentru casele de speculă a plăcilor de gramofon că nu l-au prins pe Alexandru Palanciof în podoabele creaţiilor sale – şi astfel din toată reminiscenţa intimă ce supravieţuia unui armonios trecut cu dansuri – azi n-a mai rămas nimic. Deşertăciune a deşertăciunilor!.

Semnate cu un pseudonim, o iniţială sau chiar nesemnate, articolele-necrolog sunt totuşi bine scrise şi probabil că sunt mai “din inimă” decât cele cu alte subiecte.

Pe de altă parte, în unele cazuri, sunt printre puţinele surse pe care le mai găsim azi, atunci când vrem să cunoaştem viaţa cotidiană a Constanţei de la începutul secolului trecut. Să ne oprim acum asupra articolului intitulat “Sărmanul Chiribuş”. În toamna anului 1931 se stingea un alt lăutar cunoscut al Constanţei, un personaj pitoresc, de care fireşte, ziariştii şi-au adus aminte să scrie atunci când au aflat că s-a dus…

După ce de la război încoace a fost şi a rămas admiratul tuturor localnicilor cheflii şi nu. După ce n-a fost petrecere mai pe sprânceană unde fiind nevoie de un Barbu Lăutaru, Chribuş să nu fie invitat. După ce chiar cucoanele din societatea “bună” pretindeau soţilor la onomastice “să facă rost” de Chiribuş. După ce cântecele lui şi vocea au trecut din centru la perferie – iată-l pe patul de boală pe admiratul tuturor. Şi de luni întregi vioara lui n-a mai fost auzită, iar vocea i se pierduse într-o răguşeală cumplită – şi nu ştiu cum, nici n-avea parcă rost vioara fără vocea lui Chiribuş. Toate le îndura insă cântăreţul. Dar a venit toamna, cu taxele copiilor la şcoală, cu lipsurile ei, cu sărăcia şi cu … spectrul iernii care a fost grozavă şi l-a împietrit de tot. A mai colindat odată oraşul, a trecut prin faţa grădinii “Zece Mai”, pe care a o desfătase în trecut; a luat-o pe Carol în jos spre Grand Hotel şi s-a oprit colţ cu Ştefan cel mare, … luând drumul de veci. Afară de amărâta lui soţie şi copii, cine să mai plângă oare după Chiribuş?.

Viaţa lautarilor nu era uşoară, iar câştigurile obţinute nu le puteau asigura o existenţa decentă întotdeauna, astfel că s-au strâns şi ei, ca şi alte categorii profesionale, în asociaţii ce urmăreau ajutorarea membrilor lor aflaţi în imposibilitatea de a muncii.

La Bucureşti era o asociaţie a lăutarilor de acolo, numită “Prosperitatea”, care după cum aflăm din documentele de arhivă, organiza în primăvara anului 1937 un bal “pentru strângerea fondului de ajutorare a membrilor ce nu mai pot munci”. Cel care semna solicitarea era preşedintele asociaţiei, cunoscutul Grigoraş Dinicu. La Constanţa s-a înfiinţat în anul 1926 un sindicat al muzicanţilor dobrogeni, cu denumirea “Sf. Ioan Botezătorul”, care în anul 1933 a aderat la Sindicatul Artiştilor Instrumentişti din România, cu sediul în Bucureşti. Articolul 2 din Statut prevedea: “Scopul societăţii este de a aduna prin cotizaţiuni şi donaţiuni provenite de la nunţi, baluri, localuri şi diferite angajamente fonduri care vor forma fondul societăţii sub titlul de fond filantropic”. Cu timpul însa relaţiile cu cei din capitală s-au deteriorat; la Constanţa rămăsese doar o agenţie, ce trebuia să vireze 75% din încasări sediului central, care dispunea liber de aceste sume. Se ajunge astfel la separarea de cei din Capitală şi înfiinţarea unei noi organizaţii profesionale, la conducerea căreia se aflau: Vasile Cercel, M. Bibescu, M. Carabulea şi alţii.

 În vara anului 1931 un ziar cu orientare culturală, “Marea noastră” publica un articol intitulat “Muzicanţii noştri” în care atrăgea atenţia asupra unuia dintre cei mai valoroşi instrumentişti dar şi compozitori, pe care breasla îi dăduse, în oraşul de la malul mării: Gogu Botea. Pentru că astăzi puţini mai ştiu de el, iar o simplă căutare pe internet nu aduce multe date noi, vom reda acest articol, aşa cum a fost el scris acum mai bine de opt decenii.

Nu sunt prea mulţi, dar pe drept cuvânt sunt apreciaţi – şi nu-i apreciem numai noi, constănţenii, liberi să ne fie drag ce-i al nostru, dar ni-i apreciază toţi acei ce ni-i cunosc şi mor cucoanele după ariile lui Moscopol, de un parezamplu. Dar dacă avem muzicanţi apreciaţi, apoi în schimb compozitori n-avem. Şi poate că tocmai de aceea simpaticul virtuos pianist constănţean Gogu Botea, e în acelaşi timp şi unul dintre primii compozitori români care au făcut faimă peste oceane chiar, cu tango-urile lui în special, cântate în toate limbile, în toate cabaretele şi variéteurile din Paris, Berlin, Londra, New York, Moscova, Melbourne şi unde nu? Acesta este pianistul Gogu Botea – care rămâne însă artistul despre care nu s-a scris nimic aproape până la cronica de faţă. Şi omul acesta a muncit şi a meritat.

Dar cu ocazia nunţii Domniţei noastre dulcei, compozitorul G. Botea a trebuit să fie tot “primaş” în inspiraţia lui. I-a închinat lucrarea “Flori de lămâiţă” ca pentru veci să-i amintească pe meleaguri noi, de plaiurile dragi din patria românilor. Drept recompensă, din partea casei M.S. Reginei Maria, Gogu Botea a primit următoarele rânduri:

Domnule, A.S.R. Principesa Ileana a primit compoziţia Dv. “Flori de lămâiţă” şi mă însărcinează a vă mulţumi pentru frumoasa amintire. Primiţi vă rog D-le salutările mele distinse. Adela Cantemir, Sinaia 20 iulie 1931.

Aş mai adăuga doar că cei care vor să audă o piesă de-a lui, “Tango ţigan”, celebră în epocă şi pe care am ascultat-o şi eu în copilăria mea, o pot face, căutând-o pe cunoscutul site de pe internet, dedicat muzicii şi filmelor.

Dar mai erau şi alţi pasionaţi la Constanţa care îşi încercau talentele în compunerea unor piese de succes. Şi ne gândim acum la Al. Niculescu, profesorul de muzică de la liceul Mircea cel Bătrân, despre care s-a scris ca “s-a distins în măestria acestei sublime arte”, dar şi la soţia acestuia, Florica Niculescu, care în primăvara anului 1932 a scris muzica şi versurile unui tango dedicat amatorilor de dans.

Timpul le schimbă însă pe toate şi aşa cum lumea Constanţei veche nu mai există, nici atmosfera restaurantelor de atunci nu mai există. Desigur muzica va crea atmosfera necesară distraţiei întotdeauna, dar va fi altfel de muzică, pentru altfel de oameni. Ceva rămâne totuşi, iar celebrul cronicar bucureştean Constantin Bacalbaşa avea dreptate când scria: “Lăutarii înveselesc şi au înveselit din timpuri pe care nu le putem preciza…”.

                                                                                                                                                   Dr. Constantin Cheramidoglu