Misia e misie

De multe ori, meseria de poliţist, ca şi altele dealtfel, te obligă să faci lucruri care nu îţi fac plăcere, chiar unele pe care le urăşti. Nu cred că ciobanului, care duce în spinare cu trudă un munte întreg mielul beteag până când se vindecă, nu i se frânge inima când, după ce l-a văzut sănătos, este tăiat pentru o masă îmbelşugată. Sau, şi mai rău, chiar el trebuie să-l sacrifice. Nici gospodina care caută oul la lumina lumânării să-i vadă sămânţa, apoi ţine puiul scos de sub cloşcă, cu puf de aur, smerită, în pumn, îi dă să mănânce şi îl ridică de jos când picioarele, cât acul de subţiri, nu îl susţin, apoi îi dă un nume şi îl strigă pe bătătură anul întreg până când prinde carne şi pene pe el, nu cred că are sufletul uşor şi lipsit de păcat atunci când îl dă spre sacrificiu. Şi totuşi, ciobanul şi gospodina şi crescătorii de cai, şi doctorii siliţi să-şi opereze copiii sau alte persoane iubite, şi alţii, şi alţii, îşi fac meseriile, uneori cu lacrimi în ochi. La fel ca ei, poliţiştii, ca şi alte persoane implicate în sistemul judiciar, sunt puşi destul de des, poate mai des decât alţii, să ia măsuri care nu le sunt pe plac. Şi dacă lor nu le sunt pe plac, celor care asistă la spectacolul social cu atât mai puţin.

Mi-am dat încă odată seama de asta zilele trecute când un important post naţional de televiziune a prezentat un caz care a stors multe lacrimi şi blesteme telespectatorilor. Pe scurt, o bătrânică vindea zarzavaturi la un colţul unei străzi din capitală şi a fost „ridicată” de poliţiştii locali de la „locul faptei” pentru comerţ stradal neautorizat. Au gonit-o din locul respectiv, i-au „confiscat” obiectul contravenţiei şi nu au vrut în ruptul capului să o lase să-şi câştige bănuţul necesar traiului în colţul ales anume de tanti Niculina, contravenienţa de serviciu aproape zi de zi. Cineva, poate un binevoitor, poate un justiţiar, poate o persoană dornică să apară pe facebook sau pe micul ecran, a filmat şi a difuzat groaznica acţiune a poliţiei. Iar cei din studiou au despărţit firul în patru mai multe zile, cu venerabila doamnă de faţă, găsind între privitori oameni cu suflet care să o ajute să aibă un trai mai bun decât cel de până atunci.

De aici comparaţia. Iată, doamnelor şi domnilor, că mai există şi oameni buni, oameni adevăraţi care îşi ajută semenii. Cu mila creştină în suflet. În plan opus el, poliţistul. Bestia cu chip de om, lipsită de sentimente umane şi de discernământ, care a închis ochii când s-a furat flota ţării şi nu a văzut cum s-au îmbogăţit unii în detrimentul celorlalţi, dar a văzut pe o biată bătrână, săracă şi sufocată de greutăţi, că vinde două fire de verdeaţă sădite cu propriile mâini pentru a avea cu ce să se întreţină, transformând-o în „cel mai periculos infractor al ţării”. Pe cine nu ar impresiona o asemenea poveste tristă? Cine nu ar lăsa să-i pice măcar o lacrimă şi nu ar scăpa printre buze o sudalmă la adresa cruzilor poliţişti?

În ziua în care cazul mamei Niculina ţinea aprins probabil o oră micul ecran, la acelaşi post de televiziune, dar şi la altele, se prezenta un alt caz: un tânăr din Bucureşti, fost fotbalist, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice şi fără a poseda permis de conducere, a făcut o manevră riscantă pentru el şi pentru ceilalţi participanţi la trafic, iar când un poliţist a încearcat să-l oprească l-a luat pe capotă, târându-l treizeci de metri pe carosabil. Ulterior, poliţistul a fost transportat la spital pentru a i se acorda îngrijiri medicale. Ce caz! mi-am zis. Încă „o pâine de mâncat” pentru jurnalişti. Să vezi anchete, mixaje şi montaje, interviuri în direct, impresii „la cald” de la cei implicaţi! A cui este maşina, cum a ajuns pe mâinile infractorului, de unde ştie acesta să conducă dacă nu avea permis, a procedat poliţistul conform prevederilor legale şi procedurale, ce trebuie să se facă pentru a se reduce riscul de accidente la poliţiştii din stradă? Iată doar câteva întrebări la care eu aşteptam un răspuns. Nu l-am auzit, pentru că subiectul ultragierii prin accidentarea cu intenţie a poliţistului a durat în medie… două minute de post de televiziune.

Nu pot eu să măsor gravitatea şi interesul public al celor două cazuri, nici nu pot influenţa în vreun fel politica editorială a posturilor de televiziune, dar mi se pare flagrantă discrepanţa dintre modul de abordare a celor două probleme. În ambele este vorba de poliţistul din stradă, dar când este vorba de culpabilizarea omului legii mi se pare că măsura interesului este nepermis de mult mai mare decât atunci când trebuie să i se prezinte meritele, duse uneori până la sacrificiu.

Atât ar fi de spus acceptând punctul de vedere al realizatorului emisiunii ce o evoca pe bătrână, căci, privind strict legal şi regulamentar, personal consider că acţiunea poliţistului sau poliţiştilor din acest caz nu a fost una ilegală sau abuzivă. Asta era misia lor atunci, să combată comerţul stradal neautorizat. Şi în Franţa, în Spania, în Anglia sau Elveţia sunt oameni săraci, dar i-aţi văzut pe străzile capitalelor acestora vânzând pătrunjel? Nu, dar pe cei care vând droguri, chiar şi ţigări de contrabandă cred că i-aţi văzut sau i-aţi simţit, dacă aţi fost pe acolo. Mă întreb ce ar spune şi ce ar face realizatorii emisiunii despre mama Niculina dacă mâine dimineaţă nu ar putea intra la serviciu pentru că în faţa clădirii în care lucrează 20-30 de bătrâne ar vinde acolo zarzavaturi? Le-ar cumpăra la toate lemne de foc şi le-ar repara acoperişurile de la case? Dacă răspunsul este „da” să ştiţi că nu este suficient. Ţara este plină de venerabile şi respectabile doamne cu destine de plâns, asemănătoare cu cel al doamnei din emisiune, iar ele aşteaptă să ne îndreptăm privirile şi puterile asupra adevăraţilor vinovaţi de starea lor. Nu poliţistul din colţ este vinovat pentru că nu au ce mânca, nu au ce îmbrăca sau cu ce se încălzi, cu toate păcatele lui. Dar despre asta se poate discuta îndelung, altfel decât să culpabilizăm pe cei care au doar vina de a-şi face datoria, cu sau fără voia lor.

Ştiu că prin prisma celor de mai sus voi putea fi considerat un om crud, lipsit de inimă, insensibil la suferinţele semenilor, abrutizat de o meserie ingrată. Însă nu este deloc aşa. Provin dintr-o familie modestă şi privesc întotdeauna suferinţele bătrânilor prin ochii mamei mele, nevoită să trăiască dintr-o pensie nesimţită de 450 de lei pe lună. Nu am pus ghilimele la cuvântul nesimţită, pentru că aşa cataloghez gestul de a da asemenea pensii oamenilor care au muncit o viaţă în această ţară, gestul celor care cred că o persoană poate trăi din aceşti bani.

Comisar şef ( r ) Adrian Nicola