NOAPTEA MĂNUŞII NEGRE

NOAPTEA MĂNUŞII NEGRE

-Haide, haide, haide! Aleargă, aleargă!

-Ce sunt eu, fotbalist? Lăsaţi-i şefu’ să fugă! Încotro or să fugă? Îi prindem noi, doar nu fug din ţară. De pe continent.

Hoinar lăsase pasul moale. Se vedea că ţine pasul cu ceilalţi cu dificultate după răsuflarea grea, repetată la intervale scurte de timp, care îl făcea să scoată din gâtlej un fel de şuierături.

-Crezi că mie îmi place, Hoinarule? Nu-mi mergea cafeaua aia pe care am lăsat-o la televizorul din sala de şedinţe? Dar şi dacă-i prindem!…

Comisarul şef Filipescu se împiedică, dar îşi reveni destul de repede. Noaptea de păcură făcea ca luminile ce veneau de la vilele de pe malul ghiolului să le stăpungă privirile poliţiştilor cu mii de săgeţi.

-Dacă-i prindem faceţi cinste? s-a amestecat şi Gigi Condescu în discuţie. Comisarul îl cunoştea după voce, dar şi prin faptul că era singurul pentru care alergarea aceea era un adevărat galop de sănătate. Lui îi plăcea fotbalul, ca şi celorlalţi, numai că ura televizorul. Prefera să fie în teren.

-Da. Sigur că da, Marine.

-Oooo! s-a auzit vocea lui Condescu. Unde?…

-Taci Condescule! Unde este Marine? Cinci şi-un sfert? Lasă-mă cu prostiile astea, spune-mi după Mamaia. În direcţia cărui hotel? Siret? Iar noi mergem spre?… Spre Iaki? Sigur, dacă tot nu putem să vedem meciul, măcar hotelul lui Hagi. Băieţi, mai hăis! Comandă Filipescu. Adică mai spre stânga, cam 45 de grade. E bine Marine? Puuuţin mai la dreapta, zici tu?

Pe inspectorul Marin comisarul îl instalase de la început ca punct de observare, atârnându-i la gât binoclul cu infraroşii, la al doilea nivelul al unei vile în construcţie, şi ţinea legătura cu el prin hands-free.

-Scorul cât e, Marine? întrebase Filipescu. Te-ai interesat?

-Nu, s-a auzit în căşti vocea lui Marin. Lumea arde…

-Las-o să ardă, măi, i-a ţipat comisarul în telefon, împiedicându-se de o sârmă răsărită în potecă. Şi să nu cumva să spui chestia aia cu baba care se piaptănă! Ai înţeles? Altfel…

Convorbirea s-a întrerupt, iar Marin a pus pentru câteva secunde binoclul pe locul în care se aflau colegii lui. În locul unui şir de oameni, a văzut o grămadă. Condescu se păbuşise chiar în faţa lor, Hoinar peste el, iar comisarul punea moţ grămezii.

-A luat-o spre dreapta şi se deplasează paralel cu malul ghiolului, spre oraş, şi-a reţinut Marin râsul.

-E departe? a întrebat comisarul.

-Nu, cam la 100 de metri în faţă şi la dreapta dumneavoastră. Aleargă bezmetic, pentru că el nu are nici un ajutor care să-l… Din când în când se opreşte câteva secunde. Probabil a obosit.

-De unde ştii tu? s-a auzit vocea comisarului înfundată. Mari specialişti!… Nici nu s-a uscat bine cerneala pe diplome şi… Hoinar, la 45 de grade stânga spre Mamaia! Condescu, la 45 grade spre şosea!

Comisarul şef Filipescu s-a avântat, greoi însă, înainte, către serele de la Cişmea. Vedea luminiţele slabe ale lanternelor de la telefoanelor mobile ale colegilor. Băieţi deştepţi! şi-a zis comisarul. Suspectul le vede şi va veni către mine. Dar şi când pun mâna pe el!…

-Ce face, se întoarce? l-a auzit pe Marin. Vine către dumneavoastră. E la vreo 15-20 de metri.

Filipescu s-a oprit şi s-a ghemuit aproape de pământ. Respira greu, iar solul, înmuiat uşor de umezeala nopţii şi frământat pe tălpile pantofilor, îi formaseră la picioare adevăraţi chirpici. Se auzeau paşi venind către el, aşa că a strâns din pleoape, încercând să rupă întunericul cu privirea. Se auzeau şi din lateral urme de paşi, sacadate dintr-o parte, târşîite din alta. Sunt Hoinar şi Condescu, îşi zise comisatul. L-am prins!

Nu a avut însă timp să se bucure prea tare. O durere ascuţită în antebraţul stâng l-a fulgerat şi a izbit cât a putut de tare cu pumnul drept. Căinele care îl muşcase s-a îndepărtă schilăind în direcţia ghiolului.

-Suspectul se întoarce către oraş. De ce v-aţi mişcat, domnule comisar? Venea direct în braţele dumneavoastră.

În loc de răspuns Marin l-a auzi pe Filipescu strigând cu putere în telefon, încât instinctiv a îndepărtat galena de la ureche:

-Spre oraş, băieţi!

A dus mâna la antebraţ, iar sângele i-a murdărit palma cu lichidul lipicios. Apăsarea cu podul palmei drepte acolo unde bănuia că este muşcătura nu însemna mare lucru, aşa că şi-a reluat alergarea. I se părea şi mai greu acum, după ce stătuse mai bine de un minut pe vine.

Trecea prudent prin spatele uneia dintre serele de flori şi s-a oprit pentru câteva secunde, fascinat ca un copil care descoperă pentru prima dată beneficiile curentului electric. În interiorul serei era luminat. Altă lume acolo, în afară de lumină: straturile de flori minunat colorate, aleile drepte, ghivece de flori suspendate. Suspectul nu-i prost să-şi arate faţa intrând în seră, şi-a zis, trezindu-se la realitate. S-a zărit însă trupul unui bărbat care se străduia să pătrundă, din interior, de la lumină, întunericul de afară. Probabil paznicul serei respective.

A sărit un gard mai mic decât un stat de om de înălţime medie. Se afla probabil în curtea „cişmelelor”, a puţurilor de apă potabilă care dădeau denumirea zonei. Strada Cişmelei, Popasul Cişmea, intersecţia de la Cişmea… Se spunea că era cea mai bună apă de băut din Dobrogea şi că grecii o captau încă din antichitate şi o duceau pe apeducte tocmai la Histria. Terenul era curat, simţea la mers netezimea lui, aşa că şi-a îndreptă trupul şi a păşit încet, pipăind pământul cu talpa.

-Staaai! Stai că trag! s-a auzit somaţia rostită cu forţă, hotărât, de cineva din faţa sa.

-Sunt de la poliţie, comisarul şef Mircea Filipescu.

-Şi eu de la interpol, NATO şi KGB. Toate deodată. Dacă faci un pas, te împuşc! Mâinile sus!

-Nu pot. M-a muşcat un câine.

-Iar pe mine m-au muşcat de doi. Sus mâinile, că trag!

Imediat ce şi-a termină de rostit ameninţarea a răsunat un foc de armă.

-Crezi că glumesc? Sus mâinile!

În curtea depozitelor de apă erau câteva lumini răzleţe, îndepărtate, de care Filipescu s-a gândit să se folosească pentru a scăpa de omul înarmat. Altfel risca să piardă urma suspectului şi trebuia să muncească apoi mai mult pentru identificarea şi prinderea lui.

-Scot legitimaţia şi mă îndrept spre stâlpul acela cu bec. Tu ai armă, ce ţi se poate întâmpla? Şi o să vezi că…

-Sus mâinile! a strigat omul înarmat. Dacă ar fi fost lumină, comisarul i-ar fi văzut faţa învineţită, ochii ieşiţi din orbite şi spumele de la gură. Culcat! Culcat, n-auzi? Trag! Culcat!

Şi încă o detunătură de armă a spart liniştea nopţii şi l-a determinat pe comisar să se culce la pământ. Cine i-o fi dat descreieratului ăstuia o armă pe mână?s-a întrebat Filipescu fierbând de furie.

Imediat după al doilea foc de armă s-au auzit voci venind dinspre stradă, acolo unde se afla poarta depozitului.

-Ce e, ce s-a întâmplat? s-a auzi o voce familiară comisarului.

-Un bandit, a răspuns omul cu arma, iar în vocea lui se simţea mândria pentru bravura sa. Vrea să otrăvească puţurile, să omoare locuitorii oraşului.

-Tâmpenii! Ţi-a rămas asta în cap de la meciul cu turcii de la televizor sau te crezi pe vremea lui Ştefan cel Mare? Ridică-te! s-a aplecat omul venit dinspre poartă la cel culcat cu faţa în jos pe pământul rece şi l-a ajutat să se ridice. Domnul Filipescu!? Dumneavoastră?

-Mulţumesc, colega! Sunt cu echipa operativă de la Municipiu în urmărirea unui suspect. Iar individul acesta…

-E paznicul de la cişmelele regiei de apă. Puţin cam zelos, dar altfel un băiat bun şi destul de… De inimos. Ne-a ajutat…

-Ajutat pe dracu’. Am pierdut suspectul din cauza lui.

-Nu, nu l-aţi pierdut. L-am prins noi, eu şi băieţii din subordinea mea, care lucrează în dispozitivul de noapte.

-De unde ştiaţi unde se află?

-Eeei, s-a dat pe reţea, prin staţia de radio emisie-recepţie. Am ştiut tot timpul pe unde alergaţi după el.

Comisarul l-a măsurat la lumina lanternei de la telefon. Subcomisarul Mîndrescu era îmbrăcat într-o uniformă impecabilă, iar pantofii îi străluceau. Apoi a îndreptat fascicolul spre el. Hainele îi erau rupte şi murdare, iar sângele i se prelingea din antebraţul stâng spre palmă.

-Şi? De ce nu aţi venit să ne ajutaţi? Parcă este în raza teritorială a secţiei voastre, nu?

-Avea vreun rost să mai intrăm şi noi pe câmpul ăla? Uniforma asta trebuie păstrată, pentru că mai e destul de mult până vom primi alta. Oricum, tot noi l-am prins.

-Unde este? a întrebat Filipescu după câteva clipe de tăcere şi scrâşnint din dinţi. Vreau să stau de vorbă cu el două minute.

-În maşina cea mare. Îl păzesc colegii de pe patrulă.

A cerut să rămână singur cu suspectul. Ceilalţi poliţişti –sosiseră şi cei civili care participaseră la urmărirea pe câmp a suspectului, alături de el- au privit curioşi ce face Filipescu în maşină. Mai întâi l-a ridicat pe suspect de pe canapea şi i-a dat ocol în maşina înaltă, de patrulare, uşor aplecat de spate. Apoi i-a desfăcut cătuşele şi i s-a uitat la palme, după care s-au întreţinut ca două cunoştinţe vechi preţ de câteva minute. L-a dezbrăcat de geacă, pe care a pus-o într-o pungă, apoi a coborât din maşină şi s-a dus direct la Mîndrescu:

-S-a lămurit. Recunoaşte crima. Până dimineaţă, când vine procurorul la serviciu –a fost doamna procuror la faţa locului, cel puţin aşa mi s-a spus prin telefon, dar a plecat să se odihnească- vă ocupaţi dumneavoastră de cercetarea lui.

-Ştiţi… Eu… Competenţa…

-Competenţa vine o dată cu experienţa. Iar la persoanele superdotate, cum ştiu că eşti dumneata, nici de această experienţă nu este nevoie. Mare lucru să iei o declaraţie unui tinerel! Sau unui paznic. Cei din echipa mea, s-a întors el către colegi. Mergeţi acasă! Sau unde credeţi că că vă puteţi odihni. Dimineaţa, la 7, vă aştept cu cafeaua.

Apoi s-a întors serios spre Mîndrescu:

-Care este scorul?

-Care scor? Nu ştiu. Despre ce vorbiţi?

* * *

În mai puţin de 10 minute toţi poliţiştii din judeţ, de la punctele de frontieră şi din judeţele limitrofe, căutau un bărbat de înălţime medie, în vârstă de circa 40 de ani, slăbuţ, de statură potrivită –nu avea mai mult de 5o de kilograme-, purtând un hanorac cu glugă pe sub o geacă de culoare bleomarin, blugi, iar în picioare pantofi sport tip adidas de culoare neagră, cu dungi laterale oblice de culoare alb sau gri. Poliţiştii care primiseră ordinul de urmărire au privit cu scepticism posibilitatea depistării bărbatului: semnalmentele furnizate nu aveau nimic ce ar fi putut diferenţia pe suspect de cel puţin 5% din bărbaţii de vârsta şi condiţia lui socială. Nu vă grăbiţi! li se spusese. Există şi ceva special la acest individ. Purta o mănuşă, o singură mănuşă din material textil de culoare neagră, pe mâna dreaptă. Când a fost momentul să se speculeze pe această temă, s-a arătat că acesta putea purta mănuşa doar pentru a-şi masca amprentele de pe pahare sau sticle, pentru a nu se tăia când avea să spargă lampa electrică din tavanul barului sau pentru că acesta ar fi avut ceva de acoperit: o rană, o cicatrice, un tatuaj sau un alt semn care l-ar fi putut da de gol.

Puţinele maşini aflate în trafic la acea oră au fost oprite şi controlate, ca şi oamenii care se îndreptau cu paşi grăbiţi să ajungă la locuri de muncă unde activitatea începea foarte devreme. S-a intrat şi în localurile în care tinerii încă se mai distrau. În unul dintre ele surpriza a fost imensă atunci când a fost întâlnit un client care purta o mănuşă din material textil pe mâna dreaptă. A fost imobilizat în forţă şi dus la maşina poliţiei. Ulterior aveau să constate că aproape toţi clienţii din local purtau câte o mănuşă, ca şi cel dus de ei la dubă: se împlineau patru ani de la moartea megastarului Michael Jakson, iar membrii unui fan club, de fapt nişte tinere echipate ca acesta, împărţiseră asemenea mănuşi iubitorilor muzicii megastarului. Şi nu numai acolo, în mai multe discoteci din oraş, astfel că prezenţa „înmănuşaţilor” pe străzi şi în taxiuri nu mai era ceva special.

* * *

-Alo! Domnul comisar şef Filipescu? Mîndrescu sunt.

-Ce este, domnule Mîndrescu, aţi aflat cât este scorul?

-Nu ştiu la ce vă referiţi.Vroiam doar să vă raportez. În legătură cu suspectul, cu Sibiceanu. L-am anchetat până acum, dar nu recunoaşte.

-De la ce oră la ce oră?

-Cum adică?

-Vă întrebam când aţi început şi când aţi terminat ancheta?

-Are vreo importanţă? Dacă vreţi neapărat… De pe la cinci, cinci şi jumătate şi până… Până pe la şapte.

-Acum este şapte şi jumătate.

-În fond, eu nu v-am sunat să vorbim despre ore. Despre caz voiam să discutăm. Adică să vă raportez.

-Bine, raportaţi! Dar să ştiţi că eu nu v-am cerut niciun raport. Doar dacă vreţi dumneavoastră…

-Ştiţi? Vroiam să vă cer un sfat. Suspectul nu recunoaşte. Ce fac?

-Ce să recunoască?

-Comiterea crimei pentru care este suspect.

-Păi dacă este suspect, ce să recunoască? Între suspect şi autor nu există semn de egalitate.

-Atunci dumneavoastră de ce îl alergaţi pe câmp noaptea trecută?

-Pentru că era suspect.

-Suspect… Suspect putea fi tot cartierul.

-Sigur, dar eu l-am ales pe el, nu tot cartierul. Au fost şi nişte martori care au sunat la dispecerat.

-Nu cred că de-aia.

-Bine, atunci rectific: îl alergam de emoţie.

-Cum adică de emoţie?

-Dacă ai noştri alergau mai puţin decât adversarii, m-au luat emoţiile. Aşa că am luat-o eu la alergat. Şi dacă nu aveam după ce… Şi totuşi, tipul, suspectul, ce zice?

-Eu îl întreb dacă el l-a omorât pe Nestorescu şi el…

-Degeaba. Trebuia să-l întrebaţi de Colac, nu-l ştie de Nestorescu.

-Care colac? Nu ştiu la ce colac vă referiţi.

-Geraldo Nestorescu zis Colac. Dacă-l întrebaţi doar de poreclă …

-Credeţi? Mă duc să-l întreb.

-Nu. Nu cred.

-De ce?

-Pentru că l-am întrebat eu aseară.

-Şi ce a zis?

-Parcă dumneata îmi raportai mie, nu invers. Spune dumneata primul!

-Zice că nu a luat niciun ban.

-Aha. Aşa mi-a spus şi mie când am stat cu el în maşină.

-I-auzi! De ce oare?

-Pentru că nu a luat.

-Ce?

-Bani.

-De la cine?

-Ce faceţi, domnule subcomisar? Faceţi anchetă cu mine?

-Când aţi coborât din maşina în care era suspectul aţi afirmat că acesta a recunoscut crima.

-Sigur. A recunoscut. În fond este o crimă să nu iei bani pentru un serviciu pe care îl faci cuiva, nu? Pe criza asta, când ţi oferă, iar prin buzunarele tale suflă vântul…

-Cine i-a oferit?

-Criminalul.

-Criminalul? De ce?

-Ca să alerge pe câmp. Cu noi după el. Ca… Ca fotbaliştii noştri care… 0-2? Ăsta e scor? Păi dacă era Mişu Mardeiaşu’!… Sau Fane Babanuuuu’!…

-Ăştia la ce echipă joacă?a mai reuşit să întrebe subcomisarul înainte ca Filipescu să închidă telefonul.

* * *

Încă din maşină Goglează, pe numele său adevărat Vasile Sibiceanu, suspectul după care alergaseră Filipescu şi colegii săi pe câmp, recunoscuse faptul că a văzut tot. Necunoscutul intrase în bar şi se aşezase la masa lui. I-a atras de la început atenţia pentru că purta pe mâna dreaptă o mănuşă. O mănuşă neagră, din material textil. L-a întrebat ce bea. Bitter. Bitter băuse şi până atunci. Nu prea era obişnuit cu băuturile tari, aşa că le prefera pe cele dulci, care atenuau tăria alcoolului. A cerut să fie adusă o sticlă de Bitter, iar pentru el o bere. Sticlă plată, de jumătate de kilogram. I-a turnat în pahar şi sticla şi-a îndesat-o în buzunarul de la geacă.

-Uite şi banii ăştia! i-a zis omul cu mănuşă.

-Şi ce vrei de a mine? a privit Goglează mirat banii ce i se arătau pe sub masă. Mă pui să semnez vreun ştat de plată? Vreo factură? Nu vreau banii tăi. Bani au tot proştii, s-a umflat el în pene. Ce vrei?

-Te dezbraci şi pui geaca pe spătarul scaunului tău, la fel cum fac şi eu cu a mea. Seamănă ca format, numai că a mea este neagră şi a ta bleomarină. Când se stinge becul din salon, iei geaca mea pe tine şi fugi în direcţia ghiolului, departe de şosea, apoi spre oraş, printre vilele care se construiesc. Nu este nevoie să alergi prea tare, să nu se ia vreun câine după tine. În buzunarele gecii mele nu este nimic în afară de sticla ta de Bitter. Te opreşti şi mai iei câte o gură când ai poftă. Dacă vezi că vine cineva spre tine mai alergi puţin. Şi iar te opreşti. Ca într-un joc.

-Îmi place, s-a amuzat tânărul. Oricum nu am unde să dorm la noapte. M-a dat partonul afară. Şi eu acolo dormeam, la el la vilă.

Străinul cu o mănuşă a luat geaca lui Goglează, s-a clătinat puţin ca şi când ar fi fost beat şi s-a îmbrăcat cu ea. Apoi a mers spre toaletă, iar când a ajuns sub lampa electrică din apropierea mesei de biliard la care jucau doi tipi cu muşchii bine „lucraţi” prin sălile de forţă, a împins pumnul cu mănuşa în sus şi în salon s-a făcut întuneric. Doar dinspre bar mai venea o lumină slabă, la care cei prezenţi nu au văzut mai nimic clar prin vânzoleala care s-a produs. Când cineva a aprins o brichetă în apropierea mesei de biliard, a văzut pe unul dintre amatorii jocului cu tacul prăbuşit cu faţa în jos, cu lama unui pumnal înfiptă între omoplaţi. La câteva secunde, patronul localului, Alberto Negrea, care tocmai venise la local să facă monetarul şi să ia banii din vânzări, s-a ciocnit în uşă de un individ îmbrăcat cu geacă, care ieşea în goană din bar, îndepărtându-se aleargând prin spatele clădirii spre câmp. A intrat în bar, unde barmana încerca să facă lumină cu o lanternă, şi a văzut pe bărbatul mort de lângă masa de biliard. S-a aplecat să vadă dacă mai respiră, iar când a ridicat capul să spună că celui căzut nu-i mai bate inima, în local nu se mai afla decât personalul de serviciu. Aşa că a sunat la 112.

* * *

Comisarul şef Filipescu, căruia nu îi plăceau deloc coincidenţele când avea de a face cu cazuri atât de serioase precum morţile suspecte, ideea cu mănuşile a la Michael Jackson nu i s-a părut deloc o simplă întâmplare, aşa că a trimis o echipă să investigheze chestia asta prin localurile la care fuseseră găsiţi asemenea „înmănuşaţi”. Îl obseda ideea, poate şi din cauza măinii sale stângi, muşcată de câine, care îl durea destul de tare, în ciuda grijii cu care tânăra asistentă se străduia să îi curăţe rana.

-Mai aveţi mult, domnişoară… Amelia? a silabisit el numele de pe ecuson.

-Eli. Puteţi să-mi spuneţi Eli, domnule comisar. Nu mai am mult de curăţat, dar apoi vine doamna Maricica, asistenta şefă. S-a amuzat puţin când a auzit că v-a muşcat câinele. Săracul câine, a zis ea, cred că nu i-a fost bine dacă s-a luat gură în mână cu domnul Filipescu.

Fata a început să râdă.

-Nici nu o învinovăţesc de cele spuse. Cât am tachinat-o eu pe tema faptului că nu se căsătoreşte… Şi de ce vine şi ea? I s-a făcut dor de mine?

-Poate că da. Adevăratul motiv însă este acela că trebuie să vă facă injecţia, vaccinul antirabic. Aşa că am să mă grăbesc, iar îmi spune că sunt înceată. În dimineaţa asta chiar ar avea dreptate, sunt cam obosită. Dar vă rog să nu-i spuneţi. Am fost aseară la o sărbătoare, o… onomastică a unei prietene.

-Onomastică? Nu-mi aduc aminte să fi fost vreun sfânt al cărui nume să fie dat la botez românilor, deşi sunt bine pus la punct cu sărbătorile creştine. Cum o cheamă pe prietena ta?

-Mă scuzaţi! Se vede că sunt obosită. De fapt am fost la o aniversare. Prietena mea, Elena, a împlinit 25 de ani şi am fost în club.

-V-aţi întâlnit cu Michael Jackson?

-Ce cool! De unde ştiţi? Ne-am întâlnit cu o grămadă de Michael. Ne-au dat şi câte o mănuşă.

Filipescu a devenit deodată atent.

-Cine v-a dat mănuşi, dragă Eli? Am o nepoată care doarme cu posterele lui Michael Jackson lângă pat şi cred că i-aş face o mare bucurie dacă i-aş duce una când mergem în vizită la părinţii ei.

-Cei de la Fan Club-ul megastarului, ei au venit. Chiar am stat de vorbă cu una din fete. Ea a venit la mine, a spus că am fost colegă de şcoală generală cu sora ei şi m-a recunoscut.

-Ştiţi cumva cum o cheamă?

-Nu, dar pot să aflu. Nu mai ştiu nici cum o cheamă pe sora ei. Trebuie să revăd nişte hârtii, „oracolul” meu din generală, şi îmi amintesc cum numele ei. Era multă gălăgie şi nu am auzit foarte bine când s-a prezentat. Am însă o memorie vizuală foarte bună, aşa că după ce văd pozele de acolo îmi dau seama a cui soră este, dintre colegele mele din „generală”.

-Sau îţi spune oracolul. Pitia cu bâlbâielile ei. Cea de la Delfi.

Fata a râs ruşinată.

-Nu cred că nu ştiţi ce este un „oracol”. Caietul acela purtat din mână-n mână în care adolescenţii se grozăvesc cu ideile lor. Dar sunt nişte amintiti grozave. Te amuză ceea ce este scris acolo, mai ales peste ceva ani.

* * *

La sala de forţă în care se antrenau agenţii de pază şi intervenţie ai firmei „One Force” era doliu. Vestea morţii lui Geraldo Nestorescu căzuse ca un trăsnet asupra colegilor şi şefilor acestuia. Sigur, Geraldo nu era chiar un tip comod, de aceea era de preferat să îi fii mai degrabă prieten decât adversar. Se enerva uşor şi din te miri ce, era irascibil şi dădea cu pumnul unde nimerea, dar altfel era băiat bun şi îşi dădea şi cămaşa de pe el. Tocmai de aceea mereu roiau în jurul lui tot felul de admiratori şi pretinşi prieteni. Avea şi prieteni adevăraţi, cu care era împreună aproape zi de zi, cum era Ioni Scarlat, cel cu care juca biliard în seara crimei. Amândoi crescuseră la casa de copii, se ştiau de acolo şi un timp locuiseră împreună într-o cameră închiriată dintr-un fost cămin de nefamilişti. Doar Hermina, fata cu care Ioni se însurase, reuşise să-i „despartă”, în sensul că ei trebuiseră să închirieze o altă cameră atunci când fata plecase de la familia ei pentru a locui cu el. Se întâlneau însă destul de des, la serviciu şi la sală, pentru că acasă la Ioni şi la Hermina el evita să meargă, chiar dacă locuiau în acelaşi bloc.

În seara crimei fuseseră planificaţi împreună pe maşina de intervenţie care acoperea zona acelui cartier mărginaş, rupt cumva de restul oraşului. Părea o coincidenţă oarecum stranie, având în vedere că în ultimul timp cei doi păreau că se evitau, iar cei din jur observaseră asta. Ioni spunea colegilor că şefii îi repartizaseră acolo ştiind că este meciul echipei naţionale de fotbal. Se presupunea că „băieţii răi” stau la bere şi la seminţe pe la câte o terasă cu televizor la care se transmite meciul, nu la barurile şi cluburile pe care le aveau ei în supraveghere. Să mai respire „gladiatorii”, băieţii scoşi „la înaintare”, ca Ioni şi Geraldo, solicitaţi de obicei la toate scandalurile mai greu de stăpânit. Iar ei în seara aceea se plictiseau, aşa că îşi lăsaseră maşina ascunsă pe o străduţă din apropierea, puseseră gecile de la uniformă în portbagaj şi plecaseră să joace biliard la bar.

-Şi totuşi, de ce nu a făcut Ioni Scarlat nimic pentru a-şi ajuta prietenul? întrebase unul dintre băieţii de la sală fără să vadă că cel numit de el s-a apropiat şi se află în spatele său.

-Vă spun şi vouuă ceea ce am scris şi în declaraţia de la poliţie, le zisese Scarlat intrând în cercul lor. Pentru că acesta este adevărul. Jucam biliard şi nu aveam nicio treabă cu cei din jur. Ne luasem câte o cafea de la automat şi Geraldo tocmai îmi spunea un banc, în timp ce lovea bilele, aplecat peste masă. Când becul a fost spart şi s-a făcut întuneric eu nu am mai văzut nimic în jur. Geraldo era cu faţa către bar, iar eu către uşă, şi doar dinspre bar venea un strop de lumină. Aşa am văzut eu mai târziu. Lanternele noastre erau în maşină cu restul echipamentelor, iar noi doi vorbeam, unul de o parte a mesei, iar altul de cealaltă, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. De fapt, cred că la un moment dat vorbeam singur. Nu a scos niciun sunet, nici măcar de durere. Este posibil ca ucigaşul să-i fi pus mâna la gură atunci când i-a împlântat cuţitul între omoplaţi. A căzut mai întâi pe masa de biliard peste care era aplecat, şi abia apoi s-a lăsat sub ea. S-a găsit sânge scurs pe catifeaua de pe masă. Doar când barmana s-a apropiat cu lanterna telefonului aprinsă şi patronul a spus că este mort am realizat ce s-a întâmplat şi am alergat la maşină după lanternă, după… Apoi… Apoi am venit la dispecerat speriat, aproape tremurând. Vă poate confirma Viky, ea era dispecerul de serviciu.

* * *

-Alo! Domnul comisar şef Filipescu? Sunt Eli Dorneanu, asistenta de la spital. V-am promis că vă sun să vă spun despre Fan Club Michael Jackson. Am aflat. Pe sora fetei care ne-a împărţit mănuşi în club, colega mea de şcoală generală, o chema Hermina Viziru. Era o fată timidă, slăbuţă, scundă de statură. Nu era foarte deşteaptă, dar toţi profii o ajutau pentru că era foarte silitoare şi cuminte. Nouă nu prea ne plăcea. Cu atitudinea ei de „sfântă” toţi profesorii, chiar şi părinţii noştri, aveau un exemplu pe care ni-l repetau cu obstinaţie. „Uite Hermina! Nu lipseşte de la şcoală, ca voi.” „Luaţi şi voi exemplu de la Hermina!”, zicea profa de Educaţie Tehnologică. „Uite câte lucruri frumoase ştie să facă.” Sau ”Hermina este singura dintre voi care ştie ce vrea de la viaţă”, zicea mama în lungile ei lecţii de morală.

-Şi totuşi, tu ai ajuns asistentă. Şi nu-i rău deloc. Te-ai întrebat vreodată care a fost cursul vieţii acestei fete cuminţi? Poate acum este profesoară, doctoră!

-Da de unde?! Madi, prietena mea cu care m-am sfătuit pentru a-mi aminti cum o chema pe Hermina, mi-a spus că s-a întâlnit cu ea în oraş, cu vreo două luni în urmă. I-a spus că s-a căsătorit cu un băiat bun şi frumos, după ce au stat împreună cam un an de zile, iar el a băgat-o la el la serviciu, la o societate de pază şi protecţie. Face pontaje, acte de angajare… Chestii de-astea de hârţogărie. Care ei îi plăceau destul de mult.

* * *

Autorizaţia de percheziţie domiciliară nu a fost greu de obţinut, având în vedere gravitatea cazului şi raportul detaliat al lui Filipescu. Abia după ce percheziţia s-a încheiat, a fost adus la poliţie, acolo unde Hermina Scarlat aştepta cuminte în sala de aşteptare pe soţul ei, Ionel Scarlat, căruia toţi cunoscuţii îi spuneau Ioni. Când l-a văzut intrând, tânăra femeie s-a ridicat de pe scaun, dar trupul său, chipul său, au rămas împietrite. Ioni s-a repezit la ea, cu mâinile imobilizate în cătuşe, şi a început să-i sărute buzele, obrajii, părul, ochii, în grabă, ştiind că va fi luat de către poliţişti. Din camera lor, strălucind de curăţenie şi ordine, fusese ridicată cămaşa purtată în noaptea aceea Ioni. Poliţiştii o găsiseră în maşina de spălat, iar pe manşetele acesteia putuseră observa două pete mici, maronii, ce s-au dovedit a fi de sânge.

Încă de acasă Hermina le povestise că ea îi planificase împreună în serviciu în „noaptea mănuşilor”. Ei nu-i plăcea Geraldo, Gery, cum îi zicea soţul ei, Colac, cum era poreclit încă din timpul negrei lui copilării. Ioni însă îi ceruse, o rugase chiar, fără să-i explice de ce, s-l lase împreună cu vechiul său prieten.

-Nu-mi plăcea deloc prietenul acesta al lui. Mergeam pe la ei, când stăteau împreună, înainte ca eu şi Ioni să devenim un cuplu, şi dacă soţul meu nu era acolo, încerca să mă „agaţe”. Pentru că nu reuşea, îşi vorbea de rău prietenul, spunând despre el fel de fel de lucruri neadevărate.

-Poate se îndrăgostise de dumneavoastră, i-a replicat poliţistul cu care stătea de vorbă Hermina.

-Nu cred. Nu mi s-a părut. Mai degrabă nu vroia să mă ştie cu Ioni. Pe el îl sorbea din ochi, nu pe mine. Când jucau câte un joc în doi sau purtau câte o discuţie mai lungă, ochii lui Gery sclipeau de o plăcere ciudată. O dată, când eram în impas cu banii, ne-a propus să ne mutăm în camera lui, să locuim acolo toţi trei. Cum să locuim împreună într-o cameră? i-a zis contrariat soţul meu. Ce, nu s-a mai văzut?i-a zâmbit el. Tu îmi eşti ca un frate, poate şi ea să îmi fie ca o soră.

-Îl uraţi? a întrebat-o brusc poliţistul.

-Nu, nu cred că îl uram, dar îmi era frică de el. De ce ar fi fost în stare să facă el. Poate că îl şi uram, dar nu suficient de tare ca să îl pot ucide.

Mărturia lui Ionel Scarlat avea să întregească tabloul crimei şi să scoată la iveală mobilul acesteia.

-Eu şi Gery ne ştiam de la 10 ani, din casa de copii la care eram împreună. Nu ştiu dacă dumneavoastră cunoaşteţi viaţa din casele de copii. Cel puţin în vremea aceea, era ca la puşcărie. Dacă nu aveai pe cineva care să te apere, ajungeai sluga tuturor. Şi nu numai sluga, dacă mă înţelegeţi.

-Să zicem… jucăria sexuală?

-Cam aşa ceva, domnule comisar şef. Iar eu şi Gery ne apăram reciproc, formam o echipă.

-Şi în sensul arătat de mine, adică sexual?

-Când am fugit din şcoală, asta a venit de la sine. Ce ştiam noi ce este sexul? Dormeam prin frig, pe la canalizări, prin beciuri sau la scări de blocuri. Ca să ne încălzim, trupurile noastre nu mai erau două, formau unul, un întreg. Nu ştiu cum s-a întâmplat, când a fost prima dată sau dacă a fost din iniţiativa vreunuia dintre noi. Ni se treziseră anumite instincte despre care nu ştiam nimic şi pe care nimeni nu ni le explicase vreodată. Cel puţin mie, mi se părea chiar normal. Doar după ce am cunoscut-o pe Hermina…

Ioni Scarlat se trezise parcă dintr-o transă. Privirile i s-au aprins, vorba i s-a înviorat.

-Era altceva, nu un act animalic. Pentru prima dată aflam ce este sentimentul. Cum să vă spun? Când îi atingeam pielea moale sau îmi apropiam buzele de ale ei… Nu aveam nevoie nici de aurolac sau „ierburi”, nici de alcool, casă fiu pregătit pentru a primi… Pentru a primi… Sau a dărui… dragostea cuiva.

-Şi el?

-El? I-am explicat că ceea ce făcusem noi până atunci nu avea nimic comun cu… Că sentimentul era doar frăţesc, iar fraţii nu o fac decât din greşeală sau din neştiinţă. Ori pentru că sunt bolnavi. Iar noi nu eram bolnavi, fusesem până atunci doar needucaţi, neiniţiaţi. El nu, că să stăm toţi trei. Că poate cu Hermina află şi el dacă este la fel şi cu o femeie. Cum adică? i-am zis. S-o împărţim pe Hermina? Şi atunci a început să mă şantajeze. Că dacă nu accept propunerea lui îi va spune Herminei de noi doi.

-Şi? Cum ţi-a venit ideea cu mănuşa, cu schimbatul gecii?…

-De la Flori, sora Herminei. A venit la noi într-o seară cu o pălărie pe cap, aranjată ca Michael Jackson, cu mănuşă doar pe o mână, şi mi-a povestit de chestia asta cu comemorarea megastarului. De tipul care a făcut schimb de geacă în bar şi a spart becul, să nu mă întrebaţi, că nu-l cunosc. Oricum nu ştie de ce l-am plătit să facă chestiile alea. I-am spus că vreau să fac o surpriză cuiva şi, să nu se supere patronul barului că îi spargem becul şi să ne reclame la poliţie, organizăm o diversiune.

-Dar Hermina? Rolul ei?…

-Hermina e un înger. Pe ea să o lăsaţi în pace! În pacea ei minunată, aproape neomenească, de rai sau de început de lume.

Privirea comisarului şef Mircea Filipescu a rămas fixă după ce Ioni Scarlat şi-a încheiat destăinuirea. În birou s-a făcut linişte, iar în semiîntunericul încăperii suspectului i s-a părut că poliţistul adormise, aşa, cu ochii deschişi. Deodată a clipit din gene, fără să se mişte din poziţia aceea imobilă.

-Şi totuşi… Nu ştie nimeni cât a fost scorul la meciul acela nenorocit?

Adrian Nicola

Leave a Reply