Nu ne luaţi sediul!

  Aici, în sala de aşteptare de la ofiţerul de serviciu, era locul prin care se intra în curte, un fel de poartă fără poartă, iar din curte se cobora la subsol, la bufet. Un fel de Han al Ancuţei la care fiecare spunea ce a mai auzit, ce a mai făcut. De după ghişeu ne privea mereu amuzată tanti Nina, femeia care stătea peste program pentru noi, cei fără casă, fără familie, atunci când plecam în misiuni, şi ne aştepta cu doi „Fraţi Petreuşi”, perechea de peşti congelaţi pe care trebuia musai să îi cumperi dacă vroiai şi un şniţel, dar pe care mulţi îi plăteau şi nu-i consumau, devenind hrană pentru întârziaţi şi holtei ca noi.

  De la ofiţerul de serviciu se coboara la demisol. Imediat în stânga se afla arestul, locul în care a coborât Lucian Tomitanul, cu straiele şi cârja lui arhiepiscopală, operat pentru a doua oară pe cord deschis, venit cu prietenul meu, Gheorghe Stoica, pe atunci protopop al Constanţei, să aducă agheazmă, în zi de Bobotează, poliţiştilor, dar şi „celor căzuţi în păcat”, despre care sfinţia sa spunea că au mai mare nevoie de ea decât cei aflaţi pe calea cea dreaptă.

  În capătul scărilor şi al holului de la demisol era o sală mai mică în care s-au turnat scene din filmul „Faleze de nisip”, în care îmi face plăcere să-l revăd chiar acolo, în sala aceea, pe colegul meu criminalist Gheorghe Dinu, care mai târziu avea să devină avocat şi om politic şi să candideze la preşedinţia României.

  Chiar aici, la demisol, „în groapă”, la venirea mea în poliţie am găsit o seamă de ofiţeri tineri: Florin Ionescu, Gigi Jearnea, Gigi Timaru, viteazul sfârşit din viaţă la vârstă fragedă, în urma unei răni căpătate în timp ce prindea în flagrant un tâlhar, Petrică Enache, Doru Gheorghiţescu, Petre Şandru, Titi Pirloagă şi alţii. Fuseseră luaţi pe lângă ei şi şcoliţi de seniori, şefii de compartimente, de la parter, marii judiciarişti ai acelor vremuri, care ştiau totul despre hoţii care operau în domeniul lor de competenţă: Florică Tianu, cu memoria şi flerul lui nemaiîntâlnite de mine în carieră, Toni Scholler, rece şi exact ca un ceasornit, Antohi Costache, un fel de detectiv american, elegant şi deştept, mai târziu Nicu Biţu, cel mai mare poliţist ţigan pe care l-a avut această ţară, un om de  bunătate şi o omenie mai rar întâlnite şi alţii.

  Tot la parter, pe partea dinspre stradă, era Evidenţa Populaţiei, unde Marian Vicenţiu, doamna Vasilovici, doamna Stana şi ceilalţi pictau litere de tuş, adevărate opere de artă, pe buletinele de identitate. Iar în capul holului era o uşă, mai mereu închisă, ce dădea în holul oficial, cel zidit în piatră, acolo unde un perete întreg era acoperit cu o hartă a litoralului, colorată şi plină de luminiţe, cum rar vedeai pe vremea aceea, pe care o revăd cu plăcere în filmul „Septembrie”, povestea aceea cinematografică avăndu-i ca protagonişti pe actorii Geo Costiniu şi Ada Onesa.

  La etajul 1 erau comandanţii, colonelul Gheorghe Alexandru, dârz, corect, exact, care ne învăţa pe noi, cei tineri, să producem documente de necombătut şi să trăim omeneşte, chiar şi în condiţiile acelea, colonelul Munteanu, nea Tică, aşa cum îl alinta o Dobroge întreagă, omul care înainte de pensie nu s-a sfiit să intre în forţă într-un apartament din proaspătul cartier Poarta 6 şi să tragă cu pistolul după nişte tâlhari, şi alţi şefi veniţi ulterior, ajutaţi de secretara Smaranda, cea care ştia dacă eşti chemat la şef de bine sau de rău după expresia feţei acestora, mereu veselă şi binevoitoare.

  La acest etaj lucrau cei de la cercetări penale, conduşi de Cornel Georgescu, „tatăl” dosarelor penale, iar în capăt, pe dreapta, era o sală mică, cea în care eu, împreună cu Toni Popescu, Gigi Mihalache, Nicu Slabu, Virgil Roşoi, Mircea Cojanu, Ion Popa şi alţi absolvenţi ai şcolii de ofiţeri, eram primiţi, cu tot cu geamantane, pe 18 septembrie 1980 şi repartizaţi să lucrăm, mulţi dintre noi până la pensie, în acea clădire.

  La etajul 2, spre strada Stefan cel Mare lucra Biroul Economic, iar cea mai  mare parte a acestui etaj şi a ultimului era destinat celor de la Pază şi Ordine, sectorişti, agenţi de ordine şi ofiţeri. Erau nume mari şi acolo, sectorişti învăţaţi şi respectaţi, pe care îi ştiau şi copii din cartier: Radinski, Calen, Chera, Mitică Toma, Moldoveanu, Goşman, Cernăianu, Stamate, Zamfirescu Pompiliu, Iliuţă, Iuruc, apoi cei mai tineri, Moşu, Leocă, Baciu, Toma Ion, Marin Olteanu, Calenic, Bobeică, Gheorghe Gheorghe, Cernat, Barbacaru, Anghel Iordan, apoi Iaşcă, Dane, Ciubotaru, Ciupic şi multi alţii, selectaţi dintre cei mai buni subofiţeri. Ne-a fost şef Nicolae Dinu, care la un  moment dat fusese cel mai tânăr şef birou Circulaţie –cum se numea pe atunci – din ţară, apoi, timp de mulţi ani, Ion Cîrlig, acela care avea să ajungă general şi să conducă destinele Inspectoratului ani buni, cu multe succese ce aveau să-l consacre ca pe unul dintre cei mai iubiţi oameni din judeţ. Referindu-mă atât la poliţişti, cât şi la civili.

  În colţul clădirii către bulevard, la ultimul etaj, în cel mai răcoros birou din clădire, iarna, şi cel mai călduros, vara, mi-am început eu viaţa de poliţist, lucrând noapte de noapte şi, uneori, şi ziua, timp de doi ani şi jumătate, cu cel mult o pauză de o noapte pe săptămână. Aici colegul meu Matei Valeriu, ceva mai mare, mai vechi şi mai învăţat decât mine în ale meseriei, mi-a pus pe masă într-o noapte o busolă cu ajutorul căreia ar fi trebuit să găsesc mai uşor literele pe tastatura maşinii de scris, acolo Cornel Teleman mă învăţa cine sunt oamenii cu care lucrez, acolo adormeam cu capul pe masă spre dimineaţă, pe la patru şi jumătate-cinci, când ajungeam, frânt de oboseală, după atâţia kilometri parcurşi pe jos, printr-un oraş pe care ajunsesem să-l cunosc noaptea perfect, dar care ziua mă speria.

  Aceasta era clădirea Poliţiei Municipiului Constanţa, cea situată în centrul municipiului, între străzile Ştefan cel Mare, 6 Martie (Atelierelor) şi Cuza Vodă. La fel ca mie, clădirea aceasta poartă amintirile a sute de poliţişti. Fiecare încăpere, fiecare treaptă a scărilor, înseamnă istorie. Istorie, nu numai pentru poliţişti, istorie şi pentru generaţii întregi de constănţeni care s-au fotografiat primind buletinul de identitate aici, la 14 ani, iar acum sunt bătrâni. Istorie pentru cei care îşi căutau rezolvarea problemelor pe vremea când nu existau secţii de poliţie. Istorie din istoria acestui oraş.

  Iar acum? Ce vreţi să faceţi acum? Să daţi altă destinaţie clădirii construite în 1967 pentru liniştea constănţenilor? Nu ajunge că centrul civic şi comercial al acestui oraş arată ca după bombardament, mai vreţi să-i luaţi şi poliţia? Gândiţi-vă de mai multe ori, oameni buni, înainte de a comite un gest ce ar putea fi de nereparat, înainte ca Poliţia Municipiului Constanţa să fie aruncat cine ştie unde! Şi luaţi aminte, el nu a fost construit acolo pentru poliţişti, a fost construit pentru oameni. Pentru locuitorii municipiului, pentru turiştii care încă mai vin în Constanţa, pentru vârstnicii rezervişti MAI care sunt obligaţi să meargă tocmai în cartierul Palas ca să-şi plătească cotizaţiile.

                                                                     Cms.sef ( r ) Adrian Nicola