Nu sunt bani?

Vă mărturisesc încă de la începutul acestui material, am crezut că dintre organele statului de după 1989 poliţia este instituţia cea mai puţin iubită de către guvernanţi. nu sunt baniAm căutat o explicaţie şi am găsit-o eu atunci în trecutul ei. E fosta miliţie, mi-am zis, oamenii ăştia din guverne, parlamentarii, poate au avut ceva de suferit de pe urma uneia din laturile represive ale statului comunist. Şi, ca să-mi argumentez, îmi dădeam mereu ca exemple pe “Seniorul” Coposu, pe Ion Diaconescu, pe Ticu Dumitrescu şi alţi bărbaţi trecuţi prin puşcăriile începutului de epocă socialistă de sub tutela rusească sau rusofilă. Iată însă că anii au trecut, cei pe seama cărora puneam eu aversiunea faţă de poliţie s-au dus la cele veşnice ori s-au retras demult din politică, dar instituţia poliţiei continuă să fie considerată “cenuşăreasa” tuturor guvernelor. De la un timp, de când citesc câte ceva despre istoria poliţiei, am început să mă consolez cu gândul că acest gen de comportament faţă de una din instituţiile vitale ale statului nu datează de acum, de două-trei decenii, este o meteahnă veche de care nu putem scăpa. Iată, bunăoară tocmai aici, în revistă, într-un număr trecut, citeam că la alipirea de urbea noastră a localităţilor rurale Brătianu, Viile Noi şi Anadalchioi, azi cartiere ale Constanţei, s-au desfiinţat posturile rurale de jandarmerie, dar administraţia a refuzat mult timp să înfiinţeze acolo structuri de poliţie care să apere pe cei deveniţi peste noapte cetăţeni ai bătrânului Tomis tocmai ca să nu cheltuiască bani şi pentru alte efective. Şi exemple de acestea se găsesc cu duiumul în presa vremii.

M-am gândit la acest gen de abordare a viziunii asupra poliţiei cum, la sfârşit de an 2013, când suntem cetăţeni europeni, cu pretenţii de ţară civilizată, dar criminalitatea este în puternică ascensiune şi încrederea cetăţenilor în organele de ordine publică scade odată cu contribuţia acesteia la apărarea vieţii şi proprietăţii individuale. În asemenea condiţii orice management normal (ce mult ne-a mai plăcut nouă acest cuvânt, ce l-am mai trâmbiţat ani de zile ca pe a nu ştiu câta minune a lumii şi ce puţin ţinem cont de regulile lui în ultimul timp! ) ar “pompa” resurse pentru înlăturarea “vulnerabilităţilor”. La noi este tocmai invers: creşte infracţionalitatea, dar scad efectivele (cel puţin cele din stradă) şi sereduc fondurile alocate pentru nevoile organelor de ordine. Aşa se face că guvernanţii au luat o hotărâre cel puţin ilară, una care pe mine m-a făcut să izbucnesc în râs. Şi nici nu poţi să nu râzi, chiar dacă râsul este unul amar, când auzi că pentru anul 2013 poliţiştii vor primi banii pe… jumătate de uniformă. Parcă îi şi vedeam prin locurile publice doar cu pantaloni, fără geacă, sau invers, cu geacă, dar fără pantaloni. Sau cu uniforma având doar mâneca dreaptă de la veston şi cracul stâng de la pantalon. Imaginaţia oamenilor este bogată, se poate face apel la diferiţi stilişti care să combine în fel şi chip această jumătate de uniformă. Mai ales că, nu cu mult timp în urmă, dacă îmi amintesc eu bine, spunea cineva de la nivel destul de înalt că vor fi invitaţi designeri celebri de pe meleagurile mioritice sau de aiurea să-şi pună imaginaţia la contribuţie pentru a crea poliţiştilor uniforme mai ceva ca a gărzilor regale britanice.

Îmi cer iertare pentru lipsa mea de imaginaţie, dar încă nu-mi dau seama, serios vorbind, cum ar putea beneficia poliţiştii de această jumătate de uniformă. Să nu-mi spuneţi că vestea este legată de interzicerea folosirii uniformei de poliţie de catre tot felul de personaje fără a avea acest drept (iată, în sfârşit, o măsură înţeleaptă în această privinţă!) şi că poliţiştii vor împrumuta din recuzita lui Garcea, a Mondenilor, a Cârcotaşilor sau altor purtători (ilegali) de uniformă.

Şi pentru că tot începusem cu scuzele, vă spun că o parte a consecinţelor banilor (din ce în ce mai) puţini alocaţi poliţiştilor care apară cetăţenii –nu mă refer la alte structuri despre care nu am informaţii- am constatat-o chiar zilele acestea în Constanţa. Şi m-a durut, ca unul care a pus suflet în promovare structurilor moderne, europene, ale poliţiei. Pe stradă patrulau foştii mei subalterni de la poliţia de proximitate, compartimentele de mică criminalitate sau pază. Nu este o ruşine, când interesele instituţiei o cer pot ieşi în stradă şi comandanţii, problema este că aceştia îşi lasă propriile probleme nerezolvate, care probleme, în timp, duc la aceleaşi consecinţe: creşterea criminalităţii prin lipsa prevenţiei, sporirea nemulţumirii cetăţenilor pentru nerezolvarea problemelor etc. Se deprofesionalizează, amestecă lucrurile şi, mai ales, au o scuza pentru nereuşitele lor:”Am făcut altceva decât îmi cer competenţele”.

M-am întrebat ce poate face un şef de poliţie locală, un şef de poliţie orăşenească, un şef de secţie, în asemenea condiţii. Poate să se plângă şi să se scuze că nu are oameni şi mijloace de patrulare, poate să se cârpească, rotind oamenii pe principiul “iei dintr-un buzunar ca să bagi în altul” ori ia poziţia “ghiocel” şi aşteaptă să treacă bilanţul cu speranţa că nu va ieşi prea “şifonat” de şefi. Cel mai greu este însă atunci când cetăţeanul vine la audienţă şi-l întreabă unde era poliţistul care trebuia să-l apere atunci când a fost tâlhărit, sau când vreun nemernic i-a intrat în intimitatea intimităţilor sale, în locuinţă. Pentru că nu face parte din psihologia victimei atitudinea de compasiune faţă de instituţia poliţiei, reprezentată prin acest şef ţi nu-I găseşte acestuia nicio scuză în faptul că nu are oameni, maşini, uniforme şi câte şi mai câte. Iar faptul că nu sunt bani, că ţara este săracă, nu mai este de mult o motivaţie plauzibilă pentru niciun om în stare să apese telecomanda de la televizor.        

 

                                           Comisar şef (r)

                                                      Adrian Nicola