Poliţie şi birocraţie

După cum se observă şi din această pagină, niciodată nu am fost certat cu scrisul, nu am tras cu lene condeiul pe hârtie, mi-a fost drag să aştern cuvinte, propoziţii, fraze pe care să le pot citi eu, pe care să le poată citi alţii. Cu toate acestea, scrisul în extrem, peste măsură, m-a enervat întotdeauna, mai ales când ştiam că nu este nevoie de el. Să fii poliţist, mai ales unul de teren, şi să ţi se ceară hârtii pentru fiecare pas pe care îl faci, iată un adevăr care devenise frâna în calea muncii noastre încă din tinereţea mea de poliţist. Dar pe atunci volumul de hârtii pe cap de poliţist nu reprezenta nici zece la sută din cel de acum. Au simţit asaltul hârtiilor, la vremea aceea, chiar şi ruşii, care la unul din congresele partidului lor şi-au propus reducerea birocraţiei, iar ai noştri s-au hotărât să elimine fenomenul într-un mod original: ne-au „subţiat” cota de hârtie atât de mult încât cel mai tare poliţist a devenit acela care avea cunoştinţe la Fabrica de Celuloză şi Hârtie, existentă pe vremea aceea în Constanţa. Ori de câte ori se ridica problema prin şedinţe şefii de la prezidiu o considerau de luat în seamă, fiecare găsindu-i câte un efect nociv, dar rămânea scrisă în procesul-verbal şi murea cu timpul neluată în seamă. (Chiar aşa, că tot vorbim de birocraţie şi hârtie consumată aiurea, dacă documentul respectiv se numeşte proces-verbal de ce mai trebuie să fie şi scris?). Atunci eu am zis, iar colegii mei au fost de acord: Va revoluţiona poliţia acela care va reuşi să înlăture din aparat hârtiile, să le micşoreze volumul şi să le scurteze circuitul. Din păcate nu a existat până în prezent acel „revoluţionar” care să numească un om deştept şi cu experienţă, în stare să disece procesele din sistemul poliţienesc, să vadă câte hârtii se fac fără rost şi să le „toace” fără milă.

Aveam noi şi argumente când pusesem gând rău hârtiilor şi mişcării lor. În afară de cunoscuta părere că „birocraţia taie pădurile patriei”, că se cheltuie bani pentru birotică (iată, între timp s-a inventat şi această adevărată industrie), argumentul forte era timpul. Timpul poliţienesc. Pentru că dacă cineva stă în birou o oră pentru a întocmi un raport, mai mult sau mai puţin util, postul lui dintr-un loc de interes pentru poliţie şi cetăţeni rămâne descoperit. Adunând aceste ore de rapoarte, socoteam noi atunci, înseamnă, la nivel macro, unul din oraşele mari ale ţării fără poliţie. În plus, acea hârtie inutilă trebuia citită şi rezoluţionată de un şef, care pierdea şi el timp cu asta, trebuie înregistrată şi expediată prin corespondenţă de altcineva etc., pentru ca ea să ajungă la un domn „de sus”, a cărui funcţie abia s-a creat şi care nu prea ştie ce are de făcut, care o capsează şi o pune într-un dosar cu şină agăţat în biblioraft, urmând să o mai scoate de acolo atunci când trebuie să o arhiveze. Căci e normal, nu? Domnul „de sus” trebuie să-şi justifice şi el activitatea şi, mai ales, salariul. De multe ori procesul nu se opreşte aici, pentru că hârtiile se adună, dospesc, cresc în volum, şi atunci domnul face o mulţime de alte rapoarte pentru a se mai crea o funcţie, căci este nevoie de cineva care să le aranjeze şi să le… aerisească.

Ce este mai rău, este că birocraţia nu apasă pe umerii cetăţenilor doar indirect, prin efectele pierderii timpului poliţiştilor prin birouri, ci şi direct. Pentru că vine omul cu o petiţie la poliţie şi ofiţerul de serviciu i-o citeşte şi îi spune: Nu e bine! Trebuie să mai anexaţi şi un o cerere după formularul X. Este modelul afişat pe tabla din sala de aşteptare. Să nu-mi spuneţi că nu aţi ştiut de acest model, pentru că şi la noi a sosit doar de câteva zile. Pleacă omul acasă, pentru că nu oricine este pregătit şi în stare să mai facă o cere în sala de aşteptare şi vine peste cinci zile când un alt ofiţer de serviciu îi spune: Nu e bine! Formularul X era greşit, aşa că s-a scos. În locul lui s-a introdus formularul Y. Aşa că faceţi dumneavoastră o cerere după acest model!

Poate unii dintre dumneavoastră consideră exagerat acest exemplu, vă ziceţi că trăim în era calculatoarelor, a petiţiilor on-line, a plăţilor şi corespondenţei electronice, când şi copii, sau mai ales copii, se joacă, nu alta, cu calculatoarele. Aşa este, s-au introdus calculatoare şi la poliţie, dar nu s-a renunţat peste tot la hârtii. La hârtiile inutile, mă refer, nu la cele necesare muncii. Mi-a povestit cineva foarte apropiat şi în care am deplină încredere cum a încercat să depună un set de acte la poliţie pentru o anumită problemă, iar poliţistul care primea aceste documente i-a cerut să vină cu ele după ce le face un opis, în care să scrie la ce pagină se găseşte fiecare din cele 5 documente de câte o pagină, pe care el să confirme că este aşa, că la pagina 3 se găseşte documentul care trebuie să fie la pagina 3 şi nu cel de la pagina 4. Şi nu cred că vreun şef a cerut asta, dar este grea viaţa de birou, aşa că respectivul trebuia să şi-o mai uşureze niţel.

Cu toate astea, eu încă mai sper că se va găsi cineva care să se întrebe de ce pe zi ce trece se împuţinează numărul poliţiştilor din stradă în detrimentul celor din birouri. Poate că astfel va ajunge şi la capitolul „Birocraţie” şi va pune o minte inginerească să micşoreze acest mediu al hârtiilor din poliţie.

 

                                                Cms. sef. (r )

                                                            Adrian Nicola