Puşcărie sau altar

 

Îi zisese lui odată Mărculescu, atunci când făceau de serviciu împreună pe maşina cea nouă:

-Gonaciule tată, până aici ţi-a fost. Cred că fata asta nouă –Marci, sau cum o cheamă – te perpeleşte şi nu-ţi dă pace. De două ceasuri de când aşteptăm transportul ăsta tu doar butonezi telefonul. Ştiu, nu este frumos, şi te rog să mă ierţi, că sunt colegul tău cel mai bătrân! Am tras „cu geana”, ce să fac. Mă plictiseam să fiu cu tine ca şi când aş fi singur. Numai la poze cu ea te-ai uitat tot timpul ăsta. Tu ştii că nu avem voie cu telefoanele personale la noi până nu conducem obiectivul la locul indicat, dar nu te-ai lăsat. Şi pentru ea ai făcut-o, ţi-ai asumat riscul de a fi sancţionat numai să nu o scapi de sub pleoapă o secundă. Ascultă la mine, fata asta ori te duce la altar, ori la puşcărie, împieliţata!

Drept răsplară pentru ultimul cuvânt, spus dulce de Mărculescu ca într-o poveste pentru copii despre o vulpe, Marius Gonaciu îndreptase spre colegul lui mai vârstic ecranul telefonului pe care se lăfăia într-o poziţie lascivă frumuseţea blondă, cu picioare ce păreau că nu se mai termină, Marci a lui. Dar atât, fără cuvinte, pentru că nu lua atunci pe nimeni în seamă când venea vorba de iubita lui. Era adevărat că nu mai picase în tură cu nea Costică, aşa cum îi spuneau ei lui Mărculescu, ca să îi confirme sau să-i infirme spusele, dar nici ea nu-i dăduse vreun motiv să se îndoiască de dragostea ei, declarată, clamată chiar, spusă până la disperare de frumoasa lui iubită de atâtea ori.

În dimineaţa aceea însă, când s-a trezit să plece la muncă, şi-a adus aminte de vorbele lui Mărculescu: ori te duce la altar, ori la puşcărie. Nu-şi explica exact de ce tocmai ideea asta nu-i dădea pace. Poate pentru că Marci se trezise odată cu el, iar ei îi plăcea de obicei să lenevească până aproape de ora 9, poate pentru gestul ei de a-i pregăti micul dejun –nu era cârcotaş, dar el îşi pregătea singur masa, se şi pricepea mai bine decât ea la treaba asta şi chiar îi făcea plăcere, mai ales când îl pregătea pentru amândoi-, dar şi întrebările alea nevinovate, puse cu noaptea în cap, care le continuau pe cele de seara: Unde lucrezi azi? Cu cine eşti pe maşină? Când termini? Uite, şi acum, când se afla la muncă, iar ea ştia că nu are voie să ia cu el telefonul personal, îl sunase.

-Mă scoţi deseară la o pizza? auzise Marius în receptor glasul acela moale, uşor cântat, care îi era aşa de drag. Vreau la „Vero”, că este mai… Mai adevărat, mai italieneşte, făcuse ea un joc de cuvinte.

Ăsta era motiv să-i periclitezi iubitului tău serviciul, o ieşire în oraş care dealtfel se întâmpla destul de des şi fără alte pregătiri?

Îl sunase pe Mărculescu.

-Nea Costică, ce ştii dumneata de Marci a mea?

-Ce să ştiu? îi răspunsese acesta moale. Că e frumoasă, că o iubeşti…

-Lasă, lasă! Nu mă lua pe mine cu vrăjeli de-astea, că nu ţine! Un copoi ca dumneata nu deschide gura doar ca să-i cadă osul.

-Dacă te referi la discuţia noastră de acum câteva zile, a fost doar o vorbă, acolo, de om bătrân. Dar ce te-a pus pe gânduri aşa de tare de m-ai sunat? Căci de obicei…

-Vorbele dumitale. Vorbele dumitale şi atât. Că le arunci, cad ca obuzul, fac groapă, aruncă schije, produc răni, şi pe urmă… Tăcere. Te-ai şters la gură şi îţi vezi de drum.

-Apropo, ce mai face? Mai sunteţi împreună, nu?

-Acum ce vrei să ştii, dacă mai suntem împreună sau ce mai face? Suntem împreună, ştiai altceva? Şi face destul de bine. Mi-a pregătit micul dejun şi cred că s-a băgat din nou în pat. Ce putea să facă singură acasă?

-O-ho! Ce fată gospodină! Se pricepe, se pricepe?

-Desigur. Găteşte chiar foarte bine. Ştie şi să spele, şi să calce…

-De-aia îmi era frică, Marius dragă, să nu te calce prea tare. Nu are 25 ARC la maşina aia, a ei, roşie?

-Ba da. Ce legătură are maşina ei cu călcatul rufelor?

-Are, pentru că chiar acum a trecut prin radarul meu. Ştii că aparatul ăsta nu minte, este bine reglat. Doar ce i-am făcut verificarea metrologică.  Iar maşina ei a trecut pe aici. Are 20 de kilometri plus faţă de viteza legală. Adio abecedar! Zboară cam tare patul ăla al ei în care spuneai că s-a băgat.

A întrerupt râsul potolit al lui Mărculescu şi a sunat-o pe ea.

-Ce faci iubire, te-ai trezit?

Inainte să-i audă glasul, i-a auzit suspinul acela, combinat cu un soi de plictiseală şi căscat, care vroia să spună totul fără un cuvânt.

-Nici aşa, nici aşa. Dormitez, dragule. Probabil se aude muzica, am găsit o melodie mişto la televizor. Tu ce faci?

-Nu ştii? La muncă. Vroiam doar să te întreb de maşina ta, pentru că am uitat aseară. Ai rezolvat problema aia cu suspensia?

-Da, iub. Mi-a făcut-o Andru cât am băut o cafea la ei, la servis. Acum se odihneşte frumos în parcare. Şi eu aş vrea să fac acelaşi lucru, dar tu mă ţii la taclale. Hai paaa! Puup!

S-a repezit la Voican, colegul său, care fuma o ţigară pe o bancă, la câţiva metri de maşină.

-Am o problemă urgentă. Te rog să rămâi singur la maşină. Mă întorc repede, da? Spui că „m-a apucat burta”, dacă te întreabă cineva.

-Marius! Stai Marius!

Lui Voican nu i-a mai răspuns nimeni. Marius Gonaciu se aruncase într-un taxi care pornise cu viteză spre cartierul în care locuia. Maşina roşie a lui Marci nu era în parcare, iar în casă nu era nimeni. Patul din dormitor era răvăşit, aşa cum îl lăsase, vasele de la micul dejun vraişte, iar în sufragerie mai multe haine de-ale ei aruncate pe fotoliu şi canapea.

A avut noroc, nu se întâmplase nimic la maşina de serviciu în timpul în care el lipsise, a rămas doar faţa mirată a lui Voican care nu a mai cerut nici o explicaţie. Seara au mers la pizzeria la care vroise ea, la „Vero”. Ar fi vrut să o întrebe unde a fost şi, mai ales, de ce l-a minţit, dar de câte ori adusese vorba despre evenimentele zilei, inclusiv despre serviciul lui, ea îl oprise cu un gest calm, atingându-i uşor mâna.

-Ştii ce, dragule? Nu vrei să lăsăm deoparte mizeriile astea zilnice şi să ne simţim bine în tăcere? Auzi zvonul ăsta de muzică mişto? Nu ştiu cine cântă, pentru că nu e muzica mea preferată, dar se aude ca lumea. Vreau să-ţi simt pulsul în tăcere, fără să amestecăm în ecuaţia eu-tu pe miliţienii tăi de la serviciu, traficul, radarul şi alte alea. Nu-i aşa, iub, că e mai cool?

Cum nu putea să-i refuze o asemenea invitaţie la linişte tocmai ei, femeia care de obicei îţi făcea capul ţăndări cu vorbăraia ei? Şi-a înfipt evenimentul în minte chiar în colţişorul acela cu dileme şi a lăsat viaţa să rezolve ce avea de rezolvat. Învăţase de la tatăl lui că timpul rezolvă multe. Iar din cariera de poliţist ştia că nu întotdeauna unu plus unu fac doi. De ce să complice lucrurile? O minciună face câteodată mai mult decât zece adevăruri. Avea şi frumoasa asta a lui viaţa ei, nu se născuse atunci când o văzuse el prima oară, la firma aceea de transport a lui Beno. Aşa cum avea şi el viaţa lui. Se punea în locul ei. Bunăoară, el fusese „cuplat” aproape doi ani cu Corina şi parcă se mai simţea încă în apartament mirosul parfumului ei. Dacă l-ar fi chemat Corina pe el, de exemplu, să-i aducă ceva uitat de ea la el acasă, cum s-ar fi justificat în faţa lui Marci? Am fost să mă întâlnesc cu… fosta? Ce ar fi făcut gelozia ei din sinceritatea lui? Poate aşa a gândit şi ea atunci când s-a hotărât să treacă sub tăcere plecarea grăbită spre Bucureşti.

Transporturile alea speciale continuaseră. Şeful îl trimitea mereu în misiunile legate de ele, poate pentru că îl considera pregătit deja pentru ele. Ştia tot dichisul lor, pe unde intră în judeţ şi în oraş, unde trebuie să ajungă, pe ce traseu, cu ce viteză se circulă, cum se procedează la semafoare sau în caz de blocaj în trafic, cu cine ţine legătura şi ce canale şi coduri radio se folosesc. Doar atât îl rugase pe şef, să nu-l mai repartizeze cu nea Costică Mărculescu. I-a spus că uneori îl apucă somnul şi moţăie, dar adevăratul motiv era tachinarea lui privitor la Marci. Mai ales că acum avea şi un motiv cât se poate de real, plecarea aceea a ei fără ca el să ştie ceva. Şi nu-l putea minţi pe nea Costică, aşa că preferase îndepărtarea acestuia cu ajutorul şefului. Iar şeful îi făcuse pe plac şi i-l dăduse pe Voican, un băiat mai apropiat ca vârstă de el. Se spunea că este puţin cam turnător, că mai „bagă rapoarte pe sub uşă” la câte un şef, dar poate nu era decât un zvon răutăcios. Cel puţin despre plecarea lui de la misiune nu se auzise un cuvânt. Şi, la urma urmei, cu ce avea să-l „toarne”? Altceva nu mai făcuse, era un poliţist destul de corect. Nu ţi-e frică de spioni dacă nu ai ce ascunde, îşi zisese el.

-Vreau să plec câteva zile la mama, i-a spus într-o seară Marci, privindu-l în ochi, ţinându-l după ceafă cu ambele mâini şi aşternându-i din când în când pupături pe diferite porţiuni ale feţei. Te superi iub?

Cum putea să se supere? Era chiar mulţumit de situaţie. Nu stricau câteva zile în care el să fie doar cu el, să-şi lase gândurile „la decantat”, să înlăture din ele influenţa prezenţei ei.

Ea plecase într-o zi pe la prânz, când el era liber şi se afla acasă, ca şi când ar fi mers la piaţă. Cu geanta pe mână şi atât.

-Nu ai cumpărat nimic pentru ai tăi? a întrebat-o curios. Un cadou, ceva. Spuneai că ai şi o nepoţică, cel puţin pentru ea. Iar tu? Nu ai nevoie de haine de schimb? În ce o să dormi?

-Am câte ceva în portbagajul maşinii, un trening, nişte chestii… Nu uita că merg la ţară, unde nu prea ţine să-ţi pui pe tine ţol de fashion.

El s-a gândit puţin şi s-a apropiat de ea:

-Uite ce e: dacă ai nevoie de ceva bani să nu te jenezi şi să-mi ceri. Am ceva economii, m-aş bucura foarte tare să te pot ajuta. Pe tine, pe ai tăi. Dacă nu te ajut eu, atunci cine?

-Mulţumesc, iub! Eşti drăguţ. Ar fi naşpa rău să vin eu la tine, la patru luni de când suntem împreună şi să cerşesc: Dă-mi şi mie o lovea!

Imitatul cerşitului o prindea destul de bine şi o făcea hazlie. Oricum era o tipă pozitivă, destul de relaxată şi relaxantă, dar atunci când încerca să imite pe cineva sau ceva devenea atât de nostimă că-ţi venea să muşti din ea ca dintr-o prăjitură apetisanta. S-a repezit şi el cu privirea hulpavă, nesătulă,   pe chipul ei, simţind o căldură în tot corpul. A prins-o apoi cu palmele de obraji şi i-a muşcat buzele cărnoase. Cum să te mai gândeşti la alte nebunii ale lui nea Costică şi ale altora? Dacă pornim la drum cu suspiciuni…

A lăsat totul deoparte şi s-a concentrat pe problema principală a acelei perioade: serviciul. Devenise stresant, chiar dacă nu făcea nimic deosebit. Simţea o presiune, o apăsare surdă, pusă pe ei de către şefi. Controalele deveniseră mai dese ca niciodată, la instructaj veneau tot felul de specialişti în fel de fel de probleme, care mai de care mai „de sus”, erau contactaţi destul de des prin staţie, iar Aurică, şeful lor direct, insista pe controlul armamentului şi muniţiei. Tocmai el, care chiulea de la trageri şi spunea că este o mare tâmpenie să ai pistol la tine din moment ce faci serviciu în oraş, unde nici nu poţi să tragi. După orice colţ ar putea apărea un nevinovat pe care să-l lovească glonţul. Avea el un caz din ăsta, de pe la Bucureşti parcă, şi îl invoca mereu, cu un copil împuşcat de un poliţist după ce a ieşit de după colţul unui bloc.

-Cred că despre transporturile astea este vorba, şi-a dat cu părerea Voican sorbind din paharul cu cafea. Ăstea au adus încordarea în relaţia cu şefii noştri mai mici. L-ai văzut pe Aurică ieri, când i-am dat rapoartele? Nu mai întreba nici de contravenţii, nici măcar de permisele reţinute în vederea suspendării. Ştii doar ce era la gura lui când cifrele din raport erau zero. „Ai dormit în uniforma statului. Ce activitate este asta? Crezi că aşa se realizează prevenţia, făcând cu degetul drept ameninţare participanţilor la trafic? Ai un cinci cu indulgenţă de la mine azi. Nu-ţi meriţi salariul.” Azi nu-mi venea să cred că este el. L-ai auzit. „Domnilor –devenisem deodată domni, nu mai eram „băi Costele, mă Gigele”-, multă disciplină şi multă atenţie, atât vă rog! Trebuie să simţiţi traficul până la pulsul inimii pietonului şi tachetul cilindrului patru al motorului”. Şi era atât de serios de parcă citea psalmi în biserică, nu ţinea instructajul cu agenţii de circulaţie la intrarea în tură.

Ca şi când s-ar fi auzit pomenit, inspectorului principal Aurică Ulmeanu şi-a făcut auzitâ vocea prin staţie:

-„Doi-patru”, „Doi-patru”, sunt „Astrul”. Sunteţi pe recepţie?

-Recepţie „Astrul”, suntem „Doi-patru”! i-a răspuns prompt Gonaciu.

-Este totul în regulă la voi?

-Da, totul este în regulă. Se circulă fluent, normal, iar carosabilul este „curat”.

-Valorile de trafic?

-Scăzute, ca în orice zi de duminică la ora… cinci treizeci, s-a uitat Gonaciu la ceasul din bordul maşinii.

-Atenţie la răspuns! Nu v-am cerut o analiză pe zile şi ore, vă rog să vă concentraţi, să scurtaţi convorbirile şi să-mi răspundeţi punctual. Da?

-Înţeles!

-Ai intrat în gura lupului! s-a amuzat Voican, strivind în pumn paharul de cafea gol.

-Da, să ştii că nu mai pot de frică. Nu aveam dreptate? Ce întrebări stupide sunt astea? El nu ştie cum este traficul acum?

-Greşeşti, tinere! i-a oprit Voican argumentaţia coborând din maşină să-şi ducă paharul la coşul de la locul de ieşire al autobuzelor din staţia de transport în care aşteptau. Răspunsul nu era pentru el. E clar că mai sunt şi alte „urechi” pe recepţie decât cele care ne ascultă de obicei.

Suna aiurea cuvântul „tinere”, pentru că ei doi erau apropiaţi ca vârstă, dar de data asta trebuia să-i dea dreptate lui Voican. Era încă o dovadă că nu stăteau postaţi la intrarea în oraş de pe acel bulevard doar ca să se „benocleze” pe sub frunzele teilor de pe margine, luminate încă de lămpile electrice. Dar nu a mai avut timp să facă vreun scenariu la ceea ce trebuia să însemne misiunea lor din acea zi, pentru că uşa maşinii s-a deschis, iar pe scaunul din dreapta s-a aruncat vijelios Voican.

-Cum îi comunicai adineaori lui Aurică despre situaţia noastră? Că este bine? Mă tem că l-ai dezinformat pe bietul băiat. Măcar ceva pare să nu fie în regulă. Cel puţin asta este părerea mea. Pe străduţa de vizavi, strada Depoului parcă se numeşte, prima ce dă în bulevard de la intrarea în oraş, am zărit două maşini: o autospecială albă, în spate, şi un SUV de culoare închisă în faţa sa. Nici nu ştiu ce mi-a atras atenţia la ele. Poate faptul că erau pornite, deci aşteaptă pe cineva, poate altceva… Nu ştiu.

-Orice variantă e posibilă. Pe aici se ajunge uşor la târgul săptămânal. Ştii doar că este duminică şi sunt destui care merg acolo chiar înainte de lăsarea zorilor. Mai ales cei care au maşini de vânzare.

-Şi totuşi… Cine merge cu maşina plină de noroi să o vândă? Ambele sunt destul de murdare, după câte am putut vedea eu. Nu am vrut să-i „deranjez” nici măcar cu o privire.    

 -Ce facem? l-a privit Marius gata sa învârtă cheia în contact.

-Să-i raportăm şefului?

-Şi ce facem cu „urechile” care spuneai că ne ascultă? Ne trezim aici cu cine ştie ce boss, verifică, constată că a fost o alarmă falsă şi încep bancurile alea… Ştii tu, alea răsuflate. „Nu te-ai orientat, nu ai verificat”. Miştourile de doi lei.

Marius Gonaciu a pornit motorul şi în două secunde a întors maşina către strada de vizavi de staţie. S-au auzit cauciucurile scrâşnind, iar cascheta lui Voican s-a dus într-o parte. Când au oprit în faţa celor două maşini suspecte de care îi povestise Voican, şoferii şi pasagerii din acestea aveau aerul unor oameni preocupaţi de ale lor. Bărbaţii de pe bancheta din faţă a autoutilitarei îşi puneau centurile de siguranţă, iar cei din SUV păreau să caute ceva în interiorul maşinii.

Poliţiştii au coborât calmi şi s-au îndreptat către ei, Gonaciu la SUV, iar Voican la autoutilitară.

-Bună dimineaţa! Sunt agentul principal Gonaciu, vă rog să-mi prezentaţi actele pentru control!

Geamul şoferului s-a deschis şi, printre norii de fum de la o ţigară, poliţistul a auzit fără să zărească chipul interlocutorului său:

-Da cu ce am greşit, şefule?

Bărbatul de la volan, căci era sigur un bărbat, s-a aplecat după acte, dar în locul apariţiei acestora s-a auzit zgomot de motor pornit. De fapt s-au auzit două sunete de motoare pornite ca la un semnal. Cu o viteză demnă de cursele auto cele două maşini au pornit deodată, scoţând fum din roţi. Numai că la curse maşinile pornesc în faţă, pe când vele două vehicule murdare de noroi au pornit cu spatele. Încercarea lui Gonaciu de a se prinde din alergare de volanul SUV-ului -un Jeeep destul de înalt şi cu scară laterală- a fost zadarnică. Efortul său ar fi putut duce doar la o târâre a sa de către maşină, cu riscul de a ajunge sub roţi.

După câţiva metri de rulare cele două maşini au întors rapid în direcţia depoului de locomotive, aşa că cei doi poliţişti s-au îndreptat alergând spre maşina lor şi au pornit în urmărirea lor.

-„Astrul”, sunt „Doi-patru”! „Astrul”, sunt „Doi-patru”! Recepţie.

-Comunică pentru „Astrul” „Doi-patru”!

-Am părăsit poziţia şi am plecat în urmărirea a două auto suspecte.

-Dă semnalmentele vehiculelor şi întoarceţi-vă urgent la locul vostru!

-Nu pot, mai avem câţiva metri şi îi ajungem. Suntem pe străduţele astea înguste din cartier, aproape de calea ferată.

-Mi-am dat seama, se aude şuieratul unei locomotive. Abandonaţi urmărirea! Voi trimite pe altcineva în căutarea lor. Întorceţi-vă urgent la locul vostru!

-Nu s-ar putea să continuăm urmărirea şi să meargă altcineva?…

Rugămintea lui Voican a căzut ca o piatră. Vocea inspectorului principal Ulmeanu a tunat aşa cum ei nu-l credeau în stare să o facă.

-Executaţi imediat ce v-am ordonat, altfel puteţi compromite misiunea! Vreţi să daţi de dracul?

-Am înţeles, a părut Voican că se conformează, dar i-a făcut semn colegului său să continuie urmărirea celor două maşini. Am urmărit un Jeep de culoare maro, cu numere de Bulgaria, mai precis de Varna, şi o autoutilitară albă Mercedes, cu vopseaua luată lateral dreapta şi caroseria chituită. Atât cât s-a putut vedea, pentru că ambele sunt foarte murdare de nămol. Ultima nu are plăcuţe de înmatriculare. Ambele maşini au caroserii vechi, uzate, dar motoare destul de bune. În  amândouă se află cel puţin doi bărbaţi (atât am putut vedea noi în faţă).

-Recepţionat. Aţi ajuns la locul vostru?

-Nu. Ne-am îndepărtat destul de mult de…

-Grăbeşte-te, „Doi-patru”! a ţipat din nou Ulmeanu, iar în staţia lui s-au auzit pentru câteva secunde sunetele mai multor sirene.

Exact în momentul acela au văzut că strada îngustă pe care urmăreau cele două maşini se înfundă în terasamentul căii ferată. Au văzut cum cele două maşini urmărite suie piatra terasamentului primei linii de tren şi traversează perpendicular şinele, apoi Jeep-ul face dreapta pe lângă autoutilitară şi îşi continuă mersul hurducăit peste celelalte şine. Atunci şi-au dat seama că Mercedesul a rămas înţepenit pe a doua cale de rulare a trenurilor şi au observat fumul ieşind din pneurile acestuia în încercarea disperată a şoferului de a traversa şinele. Trenul care venea din dreapta părea că merge pe o linie mult prea îndepărtată a antestaţiei şi că nu poate să pună cumva în pericol utilitara, dar cei doi poliţişti au observat îngroziţi dansul din macaz în macaz şi din şină în şină al locomotivei, cu şirul de vagoane după ea. Doi bărbaţi au ieşit în grabă din Mercedes şi au început să alerge, unul în dreapta şi altul în stânga liniei. Se aflau destul de departe de maşină atunci când locomotiva a lovit-o în plin.

Fără o vorbă Gonaciu a întors maşina, a ieşit în bulevard şi a pornit spre locul lor de staţionare. Mai avea cinci-şase sute de metri până acolo când a văzut în depărtare luminile girofarurilor, semn că se apropie „obiectivul”, coloana pe care ei trebuiau să o însoţească. Talpa i s-a lăsat puternic pe acceleraţie şi în căteva secunde a intrat în staţia de transport în comun, locul lor stabilit pentru staţionare. Nu a mai avut timp să o şi traverseze pentru a ieşi prin capătul celălalt, nu au avut nici măcar posibilitatea să blocheze ieşirea din staţia respectivă, aşa că inevitabilul s-a produs. Ca un făcut -pentru că uneori lucrurile par predestinate, exact când nu trebuie să se întâmple ceva, se întâmplă- autobuzul vechi pe care îl văzuseră încă de la sosire, pe care îl credeau de nefolosit, abandonat de cineva pe acolo, s-a avântat spre ieşirea în bulevard când mai erau cincizeci de metri între coloană şi ieşirea din staţie. Au privit îngroziţi: dacă autobuzul ieşea, ar fi blocat calea maşinilor din coloană.

-Încă o maşină staţionată aiurea, s-a auzit vocea lui Voican care părea că urmăreşte alt unghi decât colegul său. Trebuie să ajungem urgent la ea.

-Pe unde? Prin autobuz sau prin coloană? Ori prin gardul ăsta viu, înalt de un metru? Şi autobuzul?… Coloana?…

Voican nu s-a pierdut cu  firea la auzul lamentărilor colegului său şi văzându-i spaima de pe chip.

-Întoarce! a ţipat el, iar maşina poliţiştilor a  scrâşnit din roţi şi a ieşit în bulevard prin partea opusă atobuzului.

Maşina staţionată aiurea pe prima bandă în sensul de mers dinspre centrul oraşului pornise catre ei, către locul din care ieşise şi autobuzul, iar Voican a strigat prin portavoce cât l-au ţinut puterile:

-Opreşte! Este un baraj al poliţiei!

Nici girofarurile, nici somaţiile poliţistului nu au putu opri maşina care îşi mărea viteza pe măsură ce se apropia de barajul lor, al maşinii de poliţie. I-a ocolit, intrând pe sensul opus, iar la trecerea de căteva secunde a acesteia prin faţa celor doi poliţişti  Marius Gonaciu a avut impresia că vede, lipit de geam, chipul din profil al cuiva cunoscut. Nu a apucat să scoată o vorbă şi nici nu ar fi avut de gând să o facă dacă gândul nu i-ar fi fost întărit de Voican, care l-a privit scurt cu coada ochiului:

-Nu era?…

-Nu… Nu cred. Parcă semăna, dar?…

Nu şi-a terminat vorba pentru că a văzut groaza pe chipul lui Voican:

-Dreaptaaa! Au atacat convoiul.

Pe strada îngustă dinspre depou, de unde porniseră ei în urmărirea vehiculelor suspecte, ieşea în bulevard, chiar spre vârful autobuzului, întregind barajul din calea convoiului, o altă maşină, a treia din această categorie, dacă o puneau la socoteală pe cea care le trecuse prin faţă. Care nici nu era a treia, ci a patra, pentru că din staţia Peco, situată la vreo douăzeci de metri în spatele lor, încă o maşină de teren pornise spre cele două camioane din convoi, oprite chiar în dreptul uşii din faţa a autobuzului.

 

Şeful era încruntat şi vorbea cu cineva la telefon. Lui Marius însă îi venea să vomite cu gândul la cele întâmplate. Plecarea din dispozitiv, neaprobată de conducătorul misiunii, chiar justificată într-un fel, dar tot neaprobată era, intervenţia sub orice critică a lui şi a lui Voican în momentul blocării coloanei, dar mai ales… Mai ales… Cum avea să explice prezenţa iubitei lui, a lui Marci, Marcela Ardeleanu, după numele din buletin, în maşina atacatorilor? Să spună că nu o cunoaşte, deşi o prezentase în cercul de colegi drept logodnica sa? Nea Costică Mărculescu chiar?… Aaah, nea Costică!… Câtă dreptate avusese. „…Fata asta ori te duce la altar, ori la puşcărie”.

-Vroiam să vorbesc mai întâi eu cu voi, dar nu mai avem timp, au auzit vocea şefului. Trebuie să mergem în sala de consiliu. Ne vom întâlni acolo cu participanţii la misiune, cu şefii de la Bucureşti şi… Cine ştie mai cine.

Marius ar fi vrut să-l întrebe ce se va întâmpla acum, după întâmplarea asta, după eşuarea misiunii, dar şeful pornise în faţa lor cu paşi lungi şi deşi, încât el şi Voican cu greu puteau să-i stea aproape.

-Domnul comandant! Vă rog, doar o secundă!

A încercat să-l oprească, dar acesta s-a făcut că nu-l aude, intrând vijelios în sala de şedinţe. L-au urmat cât au putut de repede, iar atunci când a păşit în interior picioarele i s-au înmuiat. Noroc că şeful cel mare, de la Bucureşti, i-a făcut semn să se aşeze pe cel mai apropiat scaun de el: în sală era şi… Da, chiar ea era, Marci. Cu părul strâns şi hainele acelea închise la culoare, aşa cum o văzuse lipită de geamul maşinii care îi trecuse prin faţă atunci când coloana a fost blocată şi atacată la intrarea în oraş. Un cot în coaste l-a readus la viaţă. Voican i-o arăta cu capul, de parcă el nici nu ar fi observat-o:

-Am rupt-o-n fericire, frate! Iubita aia a ta…

-Cred că aţi aflat deja, a început şeful cel mare, de la Bucureşti: Cunoşteam despre atacul pus la cale de Beto Tamir asupra celor două maşini care transportau materialele strategice în port. Le-am dejucat însă planul datorită muncii de căteva luni de zile a celor de aici, dar şi a altora, oamenii nevăzuţi ai misiunii. Rolul hotărâtor a fost însă al domnişoarei locotenent  Marcela Ardeleanu, infiltrată în cercul sirianului. A avut rolul să ducă informaţii de la poliţie la terorist, „filtrate şi adăugate”, bineînţeles, iar de la ei ne-a transmis nouă informaţii adevărate, valoroase, cu ajutorul cărora am pus la cale momentul operativ.

-Adică eu?… Tot timpul acesta?…

Gonaciu a dat să se ridice de pe scaun, dar şeful a continuat.

-Un singur lucru am să-i reproşez locotenentului. S-a îndrăgostit de „subiect”, de poliţistul Gonaciu, aici de faţă. Din fericire pentru ea, a raportat din timp acest aspect al misiunii, iar noi am stabilit un plan de măsuri informativ-operative care să ne eficientizeze intervenţia şi să asigure surprinderea adversarului. Dealtfel…

-Adică cum? s-a ridicat din nou Marius de pe scaun. Eu am fost un?… Un subiect? De ce nu… predicat? Am fost un fel de?… Dar ce v-aţi închipuit că sunt eu, statuie? Om de zăpadă? Plastelină? Nu cumva am fost cobaiul care?… Am şi eu sentimente, trăiri.

-Dealtfel, a continuat şeful, ar fi fost prea uşoară, prea facilă această misiune fără povestea lor de dragoste. Ne-am fi bucurat mult mai puţin de reuşită. Ia gândiţi-vă! Teroriştii au aflat de la locotenent Marcela Ardeleanu, care a aflat de la agentul principal Marius Gonaciu, când se face transportul, pe ce traseu şi în ce interval orar. Au făcut un plan simplu. Cu două maşini-momeală îi îndepărtează pe cei doi poliţişti de locul în care avea să se producă blocarea coloanei, ducându-i spre liniile ferate. Cu autobuzul acela vechi blochează şoseaua chiar în faţa coloanei –ştiţi că la misiunile din această categorie am renunţat la maşinile de însoţire în afara localităţilor mari tocmai pentru a nu fi „şarpe cu clopoţei”, cum se spune, adică pentru a nu se atrage atenţia-, iar teroriştii atacă cele două camioane şi sustrag materialele strategice. Numai noi am ştiut însă că adevăratul transport a fost deviat pe alt traseu şi am creat unul fals ca nadă pentru terorişti. Ne aşteptam ca aceştia să fie prinşi de către dumneavoastră, poliţiştii de aici, fără alt ajutor. Nu am înţeles bâlbele voastre în intervenţie decât după ce locotenent Ardeleanu mi-a explicat că, de fapt, nu erau stângăcii ale muncii voastre, ci un soi de relaxare, ca la fotbal, pentru echipa care ştie că are asul în mânecă. Asta pentru că ea îi spusese deja la telefon lui Gonaciu că nu este transportul cel adevărat, ci unul fals. Aşa că este de înţeles de ce poliţiştii au fost aşa de apatici în intervenţie-pentru că ştiau că nu au pentru ce lupta.

-Dar eu… Ştiţi? Nu îmi amintesc să… Şi nici nu cred că…

-Domnul Gonaciu, dacă aveţi ceva de spus, spuneţi! Poate aveţi ceva de comunicat domnişoarei locotenent.  

-Nu, nu am. Am întrerupt comunicarea, recepţie! a răspuns poliţistul dându-şi drumul supărat pe scaun.

-Poate locotenent Ardeleanu are ceva de comunicat agentului principal Gonaciu.

-Dacă îmi permiteţi, domnule colonel.

Marci s-a ridicat şi Marius a privit-o cu coada ochiului.. Nu-i venea să creadă. Parcă nu mai era ea. Ţinută, atitudine, până şi vocea părăsise tonul acela de piţipoancă, cum se spune, piţigăiat şi uşor rugător. Iar el vroia să se însoare cu ea. Ce ar fi spus în lume, „M-am însurat cu locotenentul meu”?

-Vreau să îi spun domnului Marius Gonaciu că nu mi-am bătut nicio clipă joc de el, iar misiunea a fost altceva decât adevăratele gânduri şi sentimente ale mele. Vreau să îi spun că îl iubesc extrem de mult, dacă nu mă mai vrea în viaţa lui, mă voi consola cu gândul că am iubit pe cineva care a meritat să investesc în el încrederea de a porni împreună în viaţă. Un singur lucru m-ar întrista profund, să nu-l mai văd niciodată. Mai ales acum. Acum când…

Lacrimi au început să i se rostogolească pe obraji. Şeful s-a ridicat de pe scaun.

-Locotenent, ascultă comanda la mine! Dreeepţi! La iubitul tău fugaaa… marş!

Marci s-a repezit spre scaunul pe care şedea aiurit de atâtea evenimente Marius Gonaciu, dar acesta a oprit-o cu palma la un pas de el:

-Acum când… ce?

-Acum când… sunt însărcinată.

Au fost îmbrăţişări, au fost aplauze, au fost urale, s-a cântat „Mulţi ani trăiască!” şi au început să se înfiripe gânduri „nevinovate” la… economii, CAR-uri, poate chiar împrumuturi la bănci. Va avea loc o nuntă, nu? Şi un botez, bonus. Poate amândouă deodată.