Salvamarul în Constanţa veche

             

   Băile de mare de la sfârşitul secolului XIX erau aşezate în zona fostului hotel Carol I, azi comandamentul flotei, precum şi în zona de la poarta III – poarta IV a portului Constanţa; la acestea, considerate a fi băile din oraş, se adăugau cele de la Vii, adică din dreptul Centrului de scafandri de astăzi, la care se ajungea mai greu, cu trenul sau cu trăsurile. Aceste stabilimente de băi erau date în concesiune unor întreprinzători care construiau cabinele, podeţe, garduri despărţitoare pentru zonele folosite de bărbaţi şi cele de femei. Măsurile de siguranţă pentru cei ce se scăldau în apa mării erau puţine, sau ni s-ar părea astăzi curioase. Astfel, locul de scăldat era îngrădit, iar înotătorii erau legaţi cu câte o frânghie de siguranţă.

   Casa Vapor

  Despre problemele legate de băile în marea liberă, citim dintr-o scrisoare a concesionarului băilor din oraş, Dimitrie Nicolaescu, următoarele rânduri: “în toţi anii se întâmplă nenorociri, înecându-se în mare câte cineva şi aceasta din cauză că se permite tuturor să facă baie in largul mării şi unde voiesc. Primăria a ales un loc în anul trecut din josul stradei Mangalia, unde poate să facă baie publicul sărac, luând dispoziţiuni totodată de a interzice oricui să facă băi, decât acolo şi la băile înfiinţate de mine ca antreprenor, unde sunt terenurile nepericuloase, fiind alese de dl. inginer al comunei”[1]. Ca urmare se emitea o ordonanţă a primăriei în acest sens.

   Cu timpul au apărut la aceste băi şi barcagii angajaţi însă de primărie. Aşa îi găsim în documente pe Mihail Constănţeanu, în anul 1893, sau pe Gheorghe Aslan, ce făcea serviciul de barcagiu la băile de la Vii, cu barca sa, pe timpul sezonului din anul 1896[2]. Dintr-un alt document de arhivă ne dăm seama că postul de barcagiu la băi era destul de dorit; iată un fragment dintr-o cerere depusă la primărie în septembrie 1899: “subsemnatul Ioan Gheorghiu din oraşul Constanţa, informându-mă că la această onor primăriei se cere un barcagiu pentru sezonul băilor de la viile acestui oraş, fiind locul vacant şi cum eu dispun pentru asemenea întreprindere care am <sic!>o barcă proprietate a mea. Întrunesc toate condiţiunile şi dovedesc că sunt singurul barcagiu român în oraşul Constanţa”[3].

La 22 iunie 1910, în şedinţa consiliului local, consilierul ajutor de primar Virgil Andronescu aducea în discuţia colegilor săi chestiunea serviciului de salvare la mare. Redăm din cuvântul său: “în toţi anii s-au angajat câte două bărci pe lângă fiecare din stabilimentele de băi de mare pentru ca aceste bărci să fie la îndemâna scăldătorilor spre a le da ajutor în cazul când vreunul ar fi expus înecului”; anul acela ca şi în anii anteriori, s-au adresat în acest sens Căpităniei portului Constanţa, care a pretins însă suma minimă de 700 lei pentru închirierea unei bărci. În urma dezbaterilor ce au urmat consilierii au decis să îl autorizeze pe primar spre “a angaja două bărci din care una cu doi oameni pentru băile de mare de mare de la Mamaia şi alta cu un singur om pentru băile de mare din oraş, cu preţul de 500-600 lei pe tot timpul sezonului pentru ambele bărci, iar conducătorii lor să fie obligaţi prin contract a nu părăsi plaja şi a fi în permanenţă la dispoziţia scăldătorilor, fiindu-le cu desăvărşire interzis a se depărta de plajă sau a plimba persoanele care le-ar face asemenea propuneri”[4].

  Anul următor se schimbă primarul şi se uită de cheltuielile specifice verii, astfel că putem citi în arhivă, că în şedinţa de la 21 iulie 1911, primarul Titus Cănănău solicita un credit extraordinar “pentru plata a două bărci de salvare cu câte doi marinari fiecare, care fac serviciul lal băile de mare de la Mamaia şi la cele din oraş, pe timp de trei luni, de la 15 iunie până la 15 septembrie”. Cităm în continuare: “D-l Primar luând cuvântul arată că această cheltuială din scăpare de vedere, nefiind trecută în bugetul anului curent şi cum trebuia neapărat angajate asemenea bărci, pe baza recomandaţiunei de i s-a făcut de către D-l Comandant al portului, a angajat pe D-l A. Dumitru, s-a încheiat cu numitul contract, cerând Consiliului să voteze deschiderea unui credit de lei 1200”[5].

   Pe strada Fructelor nr. 17 locuia la acea vreme barcagiul Anton Dumitru, care după cum aflăm din documentele de arhivă, se ocupa cu acest serviciu. Iată ce îi scria el primarului la 2 iunie 1914: “Vă rog cu cel mai profund respect să binevoiţi a dispune să mi se dea, ca în toţi anii, paza de salvare cu bărcile de la Băile Mamaia, ca unul care am avut şi în anii precedenţi, cu acelaşi preţ ce onor Primăria are prevăzut în bugetul comunei…”. Acelaşi primar amintit mai sus încheia la 7 iunie contractul, sezonul estival apropiindu-se, iar pregătirile trebuind a fi terminate rapid. Conform acestui contract, barcagiul Anton Dumitru avea obligaţia de a face serviciul de pază cu o barcă de salvare la Mamaia, cu doi oameni bine instruiţi şi altă barcă, cu alţi doi oameni, la băile din oraş. Articolul 4 din contract prevedea următoarele: “Bărcile trebuie să fie prevăzute cu toate aparatele de salvare ca: colaci de scăpare, frânghii, rame, ancore, etc., iar în caz de avarie a bărcilor să fie înlocuite de îndată cu altele. Tot asemenea se vor înlocui şi oamenii în caz când se îmbolnăvesc cu alţii tot atât de buni şi instruiţi”. Atribuţiile pe care le aveau barcagii (ce nu purtau încă denumirea de salvamari, sub care îi ştim noi) reies din următorul articol al contractului amintit: “Barcagii nu au voie a părăsi plaja, nici un moment, în timpul cât se fac băile şi sunt datori a fi cu cea mai mare atenţiune dând imediat ajutoarele necesare, în caz când vreunul din scăldători ar fi supus înecului, de asemenea le este cu totul interzis a face plimbări pe mare cu persoane care le-ar face asemenea propuneri”.

  Angajamentul era valabil în perioada 1 iunie 1914 – 15 septembrie 1914, iar Anton Dumitru avea fixate atribuţiile foarte clar pentru activitatea sa zilnică; urma astfel “a fi la dispoziţia scădătorilor cu una din bărcile lor, la stabilimentul de băi de la Mamaia, înainte de sosirea primului tren ( ce aducea în fiecare zi sezoniştii din oraş la plaja Mamaia) şi nu va părăsi plaja, decât după plecarea ultimului tren. În acest scop va avea un carnet, în care antreprenorul exploatării băilor sau reprezentantul acestuia, va însemna zilnic îndeplinirea acestei condiţiuni; iar la stabilimentul de băi din oraş, antreprenorul sau reprezentantul său va certifica pe un carnet identic cu cel prevăzut mai sus, că barcagii s-au prezentat la plajă la orele 6 dimineaţa şi nu au părăsit-o înainte de apusul soarelui”. Plata acestui serviciu era în valoare de 1200 lei, plătiţi în trei rate egale[6].

 Ani mai târziu, în iulie 1923 primarul Constanţei încheia un contract asemănător cu barcagiul Nicolin Hristu, dar care se angaja doar cu o barcă şi doi oameni, pentru băile de la Mamaia, în schimbul sumei de 6000 lei[7].

  Grija pentru acest serviciu de protejare a celor ce făceau băi de mare, se vede şi din proiectul de regulament pentru organizarea şi funcţionarea plajelor maritime, întocmit în anul 1928 de Societatea de hidrologie medicală şi Ministerul  Sănătăţii. Se prevedeau acolo următoarele: “un post de ajutor pentru cazul de înec va funcţiona în permanenţă; o barcă va pluti continuu în raza celor ce iau baia; barca nu are voie a pleca în alt serviciu”[8].

  După război lucrurile încep să se aşeze, iar în anul 1933, la 14 iunie, se înfiinţa Societatea de salvare a naufragiaţilor în apele teritoriale româneşti, pusă sub înaltul patronaj al Regelui Carol al II-lea, care pentru îndeplinirea sarcinilor ce şi le asumase, avea nevoie însă de fonduri materiale însemnate, astfel că primăria Constanţa primea la 15 mai 1936 o solicitare în acest sens. Din acest document vedem însă mai concret cum se punea problema la acea vrem, astfel că vom reda în continuare câteva fragmente din acest act:

   “Societatea Salvamar, în urmărirea realizării programului ei de asistenţă, doreşte să înfiinţeze pe plajele staţiunilor balneare un număr de posturi de supraveghere şi de salvare, cu scop de prevenire a accidentelor de înec şi de ajutorare în caz de astfel de accidente”.

  “Un post de supraveghere şi de salvare se va compune dintr-o cabană (demontabilă) – adăpostind inventarul de prim ajutor – şi din 2 – 3 – 4 bărci(cu inventarul lor de salvare) care vor patrula şi vor supraveghea în timpul cât publicul face baie, dând ajutor în caz de nevoie. Inventarul de prim ajutor va cuprinde aparate de respiraţie artificială pentru readucere la viaţă a înecaţilor, truse cu medicamente-pansamente-instrumente, brancard, telefon, etc.

  Numărul acestor posturi va fi bineînţeles în funcţie de necesităţile locale. Astfel, la Constanţa socotim că ar fi necesare cinci posturi şi anume: unul la Băile Moderne, unul la Duduia, unul la Domniţa Ileana şi două la Mamaia.

  Costul unui post complet (cu 3 bărci) este de aproximativ lei 100 000. prin urmare cheltuiala de investiţie pentru Constanţa ar fi de lei 500 000. Pe de altă parte, amortizarea, întreţinerea şi personalul unui post necesită o cheltuială anuală de minimum lei 50 000, deci un total anual de minimum lei 250 000 pentru cele 5 posturi.

  Aceste cheltuieli societatea noastră nu le poate suporta din veniturile ei actuale şi deci înfiinţarea posturilor de salvare pe plaje este legată de posibilitatea de a găsi resurse speciale locale care să asigure cel puţin acoperirea cheltuielilor anuale. Dacă această acoperire este asigurată, societatea noastră îşi poate lua sarcina de a procura sumele necesare pentru investiţiuni”[9].

  Lucrurile nu se schimbă  totuşi peste noapte, astfel că în vara anului 1934, Petculescu Ion se adresa primarului cu speranţa obţinerii autorizaţiei de a presta serviciul respectiv. Iată un fragment din cererea sa: “Subsemnatul am fost şi anul trecut ca salvator cu două bărci la Băile Mamaia şi aşi dori ca şi anul acesta să-mi admiteţi a fi salvator cu bărcile spre a da ajutor publicului, în caz când ar fi în pericol de înec. Totodată pun la dispoziţie şi barca pentru plimbare pe mare. Vă rog respectuos domnule Primar să admiteţi cererea mea şi a dispune să mi se dea autorizaţie fără nicio plată din partea nimănui”[10].

  În vara anului următor, serviciul balneo-climatic din cadrul Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor sociale, intervenea la primaria Constanţa pentru organizarea unui serviciu de salvare pe plajă. Citim astfel în documentul de arhivă: “Având în vedere nenorocirile ce se întâmplă prin înecurile repetate în Mare în timpul sezonului balnear, avem onoare a vă ruga să binevoiţi a lua măsurile necesare de urgenţă pentru organizarea unui serviciu de salvare şi o bună supraveghere a înotătorilor în Mare. Deasemenea va funcţiona în permanenţă un post de ajutor medical în apropierea plajelor marine, cu un personal medical sau auxiliar permanent în postul de observaţie de la plaje”. Răspunsul primarului Horia Grigorescu era scurt şi la obiect: “în staţiunea de băi Constanţa şi Mamaia, există posturi de ajutor, înfiinţate de către soc. Salvamar”[11].

  De numele acelei societăţi, cu sediul în Bucureşti,  se leagă şi construcţia Cazinoului Salvamar de la Mamaia, ridicată în primăvara anului 1935, pe un teren donat de primărie[12]. Imobilul cunoscut şi sub numele de Casa Bărcilor, era destinat să asigure obţinerea de fonduri pentru această societate. Pe de altă parte, presa locală era încântată de noua podoabă a staţiunii, pentru că “această nouă şi monumentală clădire vine să completeze un gol”. Inaugurarea sa avea să aibe loc în ziua de 20 iulie “cu tot fastul cuvenit”, ştiut fiind că în acele zile regele Carol al II-lea urma să se afle la Constanţa, pentru a participa la manifestările legate de Ziua Marinei. De aceea societatea Salvamar a organizat, împreună cu Liga Navală şi un concurs nautic, pentru ofiţerii din Marina Regală, Flotila de Hidroaviaţie şi I.M.E.F., între orele 17 şi 19[13].

  În anul 1936, societatea Salvamar obţinuse şi concesiunea exploatării Băilor Mamaia, ceea ce ar fi trebuit să îi permită, pe baza fondurilor obţinute, să organizeze mai bine activitatea posturilor sale de salvare. Şi totuşi, în iulie acelaşi an, Chestura poliţiei Constanţa sesiza primăriei cazul gardianului comunal Pandrea Alexandru, care se înecase în mare, la băile Duduia, din cauza valurilor. Chestorul remarca însă şi faptul ca “soc. Salvamar nu are nici un post de ajutor şi nici bărci sau oameni de salvare, pe litoralul şi plăjile marine din acest oraş”. Inspectorul societăţii Salvamar la Constanţa, Lt. C-dor D. Niculescu se adresa şi el primăriei, solicitând ca societăţii să i se permită să încaseze câte 50 de bani la fiecare bilet vândut pentru Plaja Modern, ca şi în anul anterior. Considera aceasta ca “un minim faţă de sacrificiile materiale pe care Societatea le-a făcut şi le face încă, pentru înzestrarea posturilor de salvare şi prim ajutor cu un personal şi material care să corespundă scopului”[14]. Şi i se aproba.

   În anul 1939 primar la Constanţa era generalul Nicolau, care s-a străduit să pună ordine în administraţie, după cum vedem din documentele de arhivă cercetate. Societatea Salvamar s-a oferit să asigure un post dublu “de ajutor şi salvare”  la plaja Mamaia, contra sumei de 85 000 de lei, iar dacă primăria dorea, putea asigura unul simplu la plaja Modern, unde nu fusese nimic anul anterior, pentru 45 000 de lei. Primăria a acceptat oferta, dar doar cu suma de 100 000 de lei, din care o parte trebuia plătită apoi barcagiului Pais Christache, cu care se învoise de la 21 iunie până la sfârşitul sezonului, contra sumei de 7 000 de lei. Desigur societatea Salvamar, condusă la acea vreme de C-amiralul adj. Nicolae Păiş, a acceptat şi această condiţie[15].

   După cum se vede, problemele despre care aflăm în fiecare vară, legate de plata celor ce practică această meserie pe plajele noastre, nu sunt noi…

                                                                  Dr. Constantin Cheramidoglu



[1] S.J.A.N. Constanţa, fond Primăria Constanţa, dosar 26/1898, f. 8.

[2] Ibidem, dosar 29/1893, f. 41; dosar 34/1896, f. 6.

[3] Ibidem, dosar 41/1899, f. 28.

[4] Ibidem, dosar 52/1910, f. 158.

[5] Ibidem, dosar 53/1911, f. 178.

[6] Ibidem, dosar 16/1914, ff, 11-12.

[7] Ibidem, dosar 9/1923, f. 19.

[8] Ibidem, dosar 19/1928, f. 2.

[9]Ibidem, dosar 24/1934, f. 6.

[10] Ibidem, dosar 9/1934, f. 29.

[11] Ibidem, dosar 8/1935, f. 30.

[12] Ibidem, Fond Tribunalul Constanţa, Grefa, transcrierea nr. 8447/1935.

[13] “Revista Băilor”, an VI, nr. 48 din 16-20 iulie 1935, p. 1; “Revista Băilor”, an VI, nr. 55 din 12-16 august 1935, p. 1.

[14] S.J.A.N. Constanţa, fond Primăria Constanţa, dosar 21/1936, ff. 36, 49.

[15] Ibidem, dosar 37/1939, f. 43.