Stapânul banilor

Povestiri aproape politiste  Îi trebuia un patent prin debara, prin boxă nu mai dădea de cel cu mânere roşii, din trusa lui de lăcătuşerie, nici pe cel cu mânere albastre pe care i-l lăsase domnul Mărăşanu după ce-i terminase de montat yalla cea nouă de la apartament. Ar fi întrebat-o pe Dora, soţia sa, dar i-a fost teamă că o va auzi din nou cum îi spune că a îmbătrânit şi că nu mai ştie pe unde le pune, sau că le dă, uită la cine şi nu le mai primeşte înapoi. Aşa că a coborât până la Margareta, în parcare, să caute şi acolo. Cine era Margareta? „Dacia” lui cea roşie, pe care o cumpărase când dumneai, maşina, se apropia de „majorat”, adică trecuse binişor de şaptesprezece anişori şi a mai folosit-o cam tot atât şi el. Nu s-a îndurat să o vândă nici atunci când nu a mai vrut să pornească. Dora l-a tot certat că nu scapă odată de ea, mai lua un ban de la fier vechi să-şi plătească taxele. Vecinul de la etajul 1, care avea şi un magazin la parter, i-a reproşat că ocupă locul de parcare, iar el a plătit un loc de parcare la primărie şi tot nu s-a îndurat să o dea. E parte din fiinţa mea, îi spunea el Dorei. Cum să-mi rup de la corp celelalte două „picioare”, acelea care m-au purtat pe cele mai frumoase drumuri ale ţării? Pot eu să dau Valea Prahovei, Nordul Moldovei şi Tranfăgărăşanul la fier vechi?

Margareta se odihnea, obosită după câteva sute de mii de kilometri parcurşi în anii de existenţă, la locul ei plătit cu eforturi financiare, deschisă din când în când de câte un om sărman atunci când nu avea unde să se adăpostească pe vreme rea. Doar la portbagaj părea că nu umblase nimeni. Nici nu ar fi putut, credea Jean, stăpânul maşinii. Antifurtul pe care i-l făcuse din material inox nea Tase, strungarul de la ei de la fabrică, nu avea moarte. Se rupea tabla maşinii şi nu se putea deschide dacă nu răsuceai de şase-şapte ori micuţa cheie tubulară în el. De data aceasta însă antifurtului îi cădea clapa lucioasă în jos, semn că cineva l-a deschis, cu toata arta strungarului Tase.

-Aoleo, sculele mele! a sfârâit inima lui Jean. Şi-a făcut câteva clipe curaj şi a deschis portbagajul, iar clapeta acestuia s-a ridicat surprinzător de repede, fără să mai scârţâie ca uşa unui castel scoţian, aşa cum se întâmpla de fiecare dată. Faţa i s-a luminat şi a zâmbit. Din portbagaj nu părea să lipsească nimic. Ba din contra: în dreapta, lângă roata de rezervă, se observa coala albă cu care era învelit un pachet de formă cubică.

Să fi venit Florin, băiatul cel mare, şi să-mi fi făcut vreo surpriză? s-a întrebat stăpânul maşinii. Sau Ghiţă, prietenul meu, cu complicitatea nevestei  mele? Cum e pus pe şotii… Dar nu, nu este Ghiţă. Nu lăsa el maşina descuiată. Dacă în pachet este vreo… bombă? Auzise el şi de alte cazuri. Văzuse şi la televizor. A dus atent urechea lăngă pachet fără să-l mişte, aşa cum văzuse prin filme, dar nu se auzea niciun tic-tac. Cine să-mi pună mie bombă în maşină? s-a întrebat el. Dacă ar fi una dezactivată, aş lua ceva bani pe ea. Jeane, Jeane, Te-ai scrântit! s-a certat el în gând. Cine să-ţi cumpere ţie o bombă? Şi ce să facă cu ea aici, la noi, în România, unde se zice că exploadează mămăliga, nu bomba?

Gândurile i-au fost întrerupte de Nelu Hrib de la şapte, administratorul blocului cel crăcănat şi ghebos, care a apărut din spatele său pe nepusă masă:

-Ce faci vecine, îţi pregăteşti bolidul? a întrebat el cu un zâmbet zeflemitor pe faţă. Ai auzit că se apropie raliul de la Monte Carlo şi vrei să participi şi tu?

I-ar fi zis ceva „de dulce”, dar nu îşi punea mintea cu el, aşa că s-a mulţumit să-i răspundă în doi peri:

-Nu. O repar să o pun la dispoziţia voastră, a ăstora de la Asociaţie. Am auzit că aveţi atâtea probleme, că nu ştiţi cu ce să le mai căraţi. Că de-aia primiţi salarii, nu? Să jucaţi table la biroul asociaţiei.

A întors spatele lui Hrib şi s-a făcut că scormoneşte în portbagaj. După un timp a văzut picioarele scurte şi crăcănate ale lui Hrib ducând povara trupului gros în direcţia opusă Margaretei, a învelit pachetul într-o bluză de salopetă şi a plecat fluierând spre apartament. A pus pachetul pe masă şi a început să sune la telefon. Ghiţă era plecat la ţară, la ai lui, i-a spus chiar Flori, soţia sa, iar Florin, băiatul său cel mare, tocmai plecase într-o delegaţie, pe undeva pe lângă Cluj.

S-a frământat cât s-a frământat până când a intrat Dora, soţia sa, în sufragerie şi l-a găsit holbat la pachetul de pe masă.

-L-am găsit în portbagajul Margaretei, i-a spus el.

-Ce e în pachet, Jeane mamă?

-Nu ştiu, că nu am căutat în el.

-De ce?

-Pentru că nu este al meu.

-Bărbate, te-ai scrântit? Păi dacă este la tine în maşină, e ca şi cum ar fi în casa ta. Şi, ce este în casa ta, este ca şi cum ar fi al tău. Nu-i aşa?

-Şi dacă este o?… O armă? Nu mă duc la puşcărie nevinovat.

-Nu. Te duci şi o arunci pe râpă, undeva. Sau în mare. Ai grijă să nu te vadă nimeni şi… Cine ştie că ai aruncat-o tu?

-Eu, tu şi… Şi dacă îmi ia amprentele?

-Nu cred că dacă o arunci în apă… Mai sigur e dacă foloseşti mănuşi.

-Nu am. Ai uitat că le-am pierdut? Mi-ai promis că-mi faci cadou altele, de ziua mea, dar nu te-ai ţinut de promisiune. Şi ziua mea a trecut.

-Aoleo, Jeane! Ce mă fac eu cu tine? Cum a trecut măi ziua ta?

-Eu sunt născut pe 8 august, iar acum suntem în ultima zi a lui septembrie. Şi mi-ai făcut cadou un briceag de altoit, nu mănuşi. De parcă eu aş şti să te altoiesc. Şi aş avea ce.

-Vezi să nu te altoiesc eu pe tine, Jenele mamă! Cum era să-ţi fac cadou mânuşi, frate? Vara? De cealaltă zi, a numelui, de sfântul Ion Botezătorul, îţi fac cadou mânuşi. Ţi-ai găsit acum… Ţi-e frică, asta e. Stai că îţi dau eu o pereche de mânuşi.

În căteva secunde a venit de la bucătărie cu o pereche de mănuşi textile, pluşate, foarte colorate, doar  cu câte un deget, pe care ea le folosea pentru a nu se frige atunci când punea mâna pe tigăi şi crătiţi. El le-a luat, le-a întors pe toate părţile şi le-a pus pe masă lângă pachet.

-Nu pot. Sunt murdare de grăsime. Murdăresc hârtia. Nu, nu… Nu pot.

Dora a plecat din nou şi a venit cu o pereche de foarfece cu care a tăiat sfoara ce lega în cruce pachetul.

-Stai! Ce faci, ai înebunit!

Protestele lui Jean Sărăcuţu au fost inutile, faptul fusese împlinit. Sfoara din cânepă maron se odihnea pe faţa de masă, iar Dora desfăcea tacticoasă, cu degetele ei lungi, hârtia pachetului. Nici nu a apucat să înlăture bine hârtia de deasupra şi din pachet au apărut celebrele personalităţi tipărite pe bancnotele autohtone de 100 şi 200 de lei, Mihai Eminescu şi Nicolae Iorga. Doar în partea de sus, căci sub primul strat de lei erau euro. Ambii soţi Sărăcuţu au dus mâinile la gură, dar expresiile feţelor acestora erau diferite. În timp ce Jean era îngrozit, parcă dăduse cu ochii de executorul de la bancă, gata să-i ia apartamentul pentru ratele neachitate, faţa Dorei s-a luminat, femeia a tras un chiot şi a început să ţopăie, cum nu o mai făcuse de mulţi ani, şi să strige cât o ţinea gura:

-Uraaa! Suntem bogaţi! Suntem bogaţi!

În câteva secunde feţei lui Jean nu îi mai rămăsese centimetru pătrat nepupat de soţie, iar el nu a întrerupt-o şi nu a protestat. Şi aşa nu mai primise atâtea pupături adunte la un loc în ultimii 10 ani din viaţă. Şi apoi, bucuria nu costă parale. De ce să-i strice plăcerea? Cât timp a ţopăit ea, Jean a strâns la loc pachetul şi a dat să iasă cu el pe uşă. Numai că Dora a sprijinit uşa sufrageriei cu fundul şi nu a vrut în ruptul capului să lase ieşirea liberă. Te pui cu fundul femeii?! şi-a zis Jean şi a pus pachetul pe masă, acolo unde fusese. Apoi şi-a şters cu dosul palmei transpiraţia de pe frunte.

-Degeaba te opui, eu tot mă duc şi-i predau la poliţie.

-Ai înebunit? Avem datorii la bancă, Jeane. Ai văzut ce mai vin ăia după bani. Trăim din pensia mea, că pe a ta ai poprire.

-Asta este. Am luat bani trebuie să-i dăm înapoi.

-Fiu-tău ăl mare, Florin, şade cu chirie într-un apartament de 40 de metri pătraţi, împreună cu Anda şi copilul, claie peste grămadă. Celălalt, ăl mic, e student şi munceşte la firma aia de curierat să-şi facă bani de taxe.

-Foarte bine! Nu noi l-am învăţat aşa? I-am dat o educaţie sănătoasă.

-Şi mai vreau şi eu, Jenică mamă, să mai mergem şi noi altundeva decât la Amara, şi Techirghiol, cu mâncarea în traistă şi cafeaua în sticlă. Ca Popeasca de la patru măcar, pe-aci, pe la Bulgari sau la Lepşa, că ai auzit-o ce se mai laudă.

-Şi Amara şi Techirghiol sunt două staţiuni corespunzătoare pentru afecţiunile şi posibilităţile noastre materiale. Chiar tu ai spus după fiecare concediu că te-ai simţit foarte bine. Nu? Acum le găseşti cusururi. Uite ce e! Eu plec la poliţie. Aşa este cinstit. Cine ştie cine plânge după ei.

-Gândeşte-te puţin, bărbate! Cine are atâţia bani la un loc, are cel puţin încă pe atâta în realitate. Tu dacă ai avea doar banii ăştia, ai umbla cu ei aşa, făcuţi pachet, ambalaţi în hârtie, ca să ajungă în portbagajul Margaretei? Am stat toată ziua la televizor, că azi a fost sărbătoare şi nu s-a lucrat, şi am tot butonat telecomanda. Până acum –iată! Este aproape şapte seara, a trecut soarele de chindie- nu am văzut niciun anunţ că cineva a pierdut, că i s-au furat sau ceva de genul ăsta. Poate că stăpânului banilor nici nu-i pasă. O fi vreun milionar excentric care venea cu ei de la banca asta de la colţ, s-a cherchelit puţin şi a confundat maşina lui cu a noastră…

-Ha, ha, ha! Tu te auzi ce prostii îndrugi? Un milionar care să confunde maşina lui, vreun Maseratti sau ceva de genul ăsta, cu Margareta noastră, Dacia 1300 an de fabricaţie 1980. E cel mai amuzant lucru auzit de mine azi. Îmi pare rău că nu pot să-i spun şi  lui Ghiţă. Ce-am mai fi râs! Uite ce e! Eu ştiu un lucru: nu sunt ai mei şi gata. Ai cui sunt, cum i-a strâns,  ce face cu ei, nu mă in-te-re-sea-ză. Noi de bani nemunciţi nu am avut niciodată parte. Nu am câştigat la loto sau la loz în plic, nu am primit pomeni de la nimeni, iar tot ce am realizat a fost prin truda noastră.

-Am realizat pe dracu! a spus înciudată Dora, ignorând învăţăturile mamei ei care niciodată nu îi dăduse voie să rostească numele necuratului. Numai că Jean asta nu a mai apucat să audă: înşfăcase pachetul şi fugise cu el pe uşă, lăsându-şi soţia plângând înciudată şi izbind cu pumnii în masă.

Poliţistul care l-a primit s-a uitat la el curios, i-a dat ocol în holul de la ofiţerul de serviciu, apoi s-a apucat de completat nişte formulare, dându-i şi lui Jean Sărăcuţu o coală de hârtie să scrie ce şi cum.

-Asta e, a comentat agentul de poliţie ca pentru sine. Unii nu au bani să treacă strada, iar alţii nu ştiu ce să facă cu ei.

-Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit! i s-a adresat Jean care îi auzise fără să vrea comentariul. Eu şi ai mei nu avem bani, suntem plini de datorii dar… Am considerat că aşa este moral. Şi legal, nu?

-Sigur, sigur. Conform Codului Penal însuşirea bunului găsit se pedepseşte dacă bunul respectiv nu este predat în termen de zece zile de la găsirea lui. Eu nu mă refeream strict la dumneata, mă refeream mai ales la ăla care i-a pierdut sau i s-au furat. Nici măcar nu a catadicsit să vină să reclame că a rămas fără ei, aşa de mult îi pasă dacă îi are sau nu. Acum trebuie să aflăm noi cine este ca să-i restituim.

-Şi, dacă nu-l găsiţi, ce se întâmplă cu banii?

-Ar trebui să vă spun ceva care să vă mişte, să vă dea impresia că gestul dumneavoastră este unul măreţ. Ceva de genul „case de copii abandonaţi”, „azile de bătrâni”, „bolnavi de SIDA”, „persoane cu handicap”. Astea prind cel mai bine la oamenii simpli şi sunt „la modă” în zilele noastre. Eu vă spun că dacă nu le găsim stăpânul vor intra în contul statului. Ca într-un fel de cutie a milei fără fund. Dar nu apucă ei, banii, contul ăla. Află careva de ei şi vine să-i revendice. Fie că sunt, fie că nu sunt ai lui.

-Cum… careva? Stăpânul lor, vreţi să ziceţi. Nu?

-Stăpânul lor. Să zicem. Aici sunt bani căt de-o vilă. Sau cât reportul la categoria I a extragerii loteriei de la sfârşitul săptămânii. Nu extrem de mulţi, dar nici puţini. Nu-şi găsesc bănuţii ăştia „orfani” un „tătic”?

Banii au fost fotografiaţi, număraţi la casa de schimb valutar din colţul străzii, care avea maşină de numărat şi era deschisă la ora aceea, inventariaţi bucată cu bucată şi s-a încheiat un proces verbal. Se apropia de crucea nopţii când Jean, căscând de oboseală, era condus la ieşirea din sediul poliţiei. Căscatul i-a fugit ca prin farmec şi faţa de om care aşteaptă somnul a devenit una cuprinsă de spaimă. O dată trecut de pragul sălii de aşteptare o mulţime de lumini i-au invadat privirile, iar el nu a mai văzut nimic. Zeci de reporteri şi operatori se îngrămădeau în jurul său, iar întrebările se amestecau fără ca el să aibă răgazul să răspundă la ele:

-Unde i-aţi găsit?

-Aveţi o stare materială bună?

-Ce v-a îndemnat să predaţi banii la poliţie?

-Sunteţi căsătorit? Aveţi copii?

De undeva, din spatele lui, a venit un ins negricios, cu un cap mai înalt  ca el, ca un luptător de categoria grea, care i-a împins uşor pe jurnalişti de lângă el, apoi l-a introdus într-o maşină elegantă, mirosind a parfum fin, inundată de o muzică odihnitoare, venită în surdină de cine ştie unde. Individul a încuiat maşina şi a plecat, nu înainte de a-i spune cu voce fermă:

-Boss vrea să te cunoască. Eu ţi-o spun cu frumosul, să nu-mi faci probleme. Să nu-ţi treacă prin cap să o ştergi că dai de dracu!  Stai acolo cuminte că ai aer, mirosuri, muzică, iar între scaunele din spate găseşti un frigider. Ia-ţi de acolo ceva de baut sau de mâncat.

Nici nu a avut puterea să se împotrivească, să protesteze, chiar dacă ştia că se află la câţiva paşi de clădirea poliţiei. Vocea lui King Kong, cum i-a zis el în gând, îl paralizase şi prin cap au început să-i treacă tot felul de gânduri. O fi tipul ăla, Boss, cum îi zisese „micuţul”, stăpânul banilor sau vreunul care vrea să-i ia? Dacă spune că a avut mai mulţi bani? Sau că în pachet a mai fost şi altceva în afara banilor? Cine ştie, poate să îl bănuiască pe el că i-a furat sau că i-a ascuns, că ar fi complice cu hoţul. Sau că a oprit din ei. Se ştia curat, dar tot felul de scenarii îi treceau prin cap.

Chestia asta i-a captat atenţia atât de mult încât nici nu şi-a dat seama că a trecut mai bine de un ceas. Abia când portierele maşinii s-au deschis, iar interiorul s-a luminat a tresărit de parcă s-ar fi trezit dintr-un vis. King Kong s-a aşezat la volan, iar pe bancheta din spate, lângă el, a venit un tip slab, cu faţa ascuţită, mustaţă subţire şi părul rar lipit de ţeastă, îmbrăcat foarte elegant, cu câţiva ani mai tânăr ca el, care a comandat cu voce tare:

-Dă-i drumul, Fane!

Apoi l-a privit cu aceeaşi curiozitate cu care îl privise poliţistul atunci când predase pachetul cu bani.

-Deci mai există oameni ca dumneata, a vorbit el deschizând frigiderul şi scoţând din el două pahare. Am înţeles că ai şi un nume predestinat, Jean Sărăcuţu. Numai că tu nu eşti nici sărac, nici sărăcuţ, eşti bogat, domnule. Cum dracului îngrămădeşte natura asta toate virtuţile în câte un singur individ, lăsând restul societăţii cu câte o aşchie pe cap de locuitor, nu ştiu! i-a întins el, privindu-l cu mirare, un pahar de whiskey cu gheaţă. Mie, recunosc, nu mi-a repartizat mai deloc din categoria asta, dar mi-a dat, în compensaţie, altele: curaj, îndrăzneală… Azi, dacă nu ai de-astea, sau eşti ca tine, un virtuos, câinii te mănâncă. Dar lasă că mai vorbim noi de chestii de-astea. Noaptea-i lungă, viaţa-i şi mai lungă. Mergem la clubul meu. Am acolo un colţ liniştit, ne mai spunem de-astea, de-ale noastre.

-Ştiţi, eu aş fi vrut…, a îndrăznit Jean.

-Dacă vrei altundeva, ok. Mergem până la mine să-ţi pui o ţoală corespunzătoare, apoi dăm o fugă unde vrei tu. Monte Carlo, Las Palmas. Pe-aici, prin Europa. Fane, avionul este disponibil?

-Yes boss! a strigat matahala de la volan. Mai mişto e la Monaco, boss, mai băgăm şi noi o fisă la învârtitoare.

-Spune ce doreşti şi sunt al dumitale. Nu că am recuperat mărunţişul de la presari, domnule. Dă-i dracului de bani! Putem cheltui în noaptea asta –ce a mai rămas din ea- de două ori mai mulţi, dar vreau să cunosc şi eu exemplarul ăla rar, pe cale de dispariţie, care…

-Trebuie împăiat, boss –s-a auzit vocea lui Fane- şi dus la…, la grădina zoologică, să-l vadă toţi. Aşa om…

-La grădina zoologică ţi-am rezervat un loc ţie, dragul meu Fane. Tu eşti o nouă specie de animal de companie. Pe Jean ar trebui să-l ducă la muzeu, la Antipa, după ce se va plictisi de viaţă, să-l măsoare ăia, anropologii. Sau să încerce să-l reproducă, să-l cloneze. Tu mai bine mână la club, că văd că prietenul meu Jean nu are altă preferinţă.

În câteva clipe limuzina a oprit în dreptul unui club pe a cărei faţadă jucau mii de lumini multicolore. Badiguarzii de la intrare au făcut loc prin mulţime omului care părea să le fie şef, înclinând toţi capul la trecerea prin dreptul lor şi spunând aproape şoptit, cu respect:

-Să trăiţi, domnul Lulu.

În separeul cu lumini puţine şi fotolii confortabile în care s-au instalat s-au perindat câteva fete cu corpuri diafane, aproape dezbrăcate, care au însoţit aducerea bunătăţilor, însoţită de gesturi lascive, apoi de mângâieri şi chiar săruturi pe obrazul celor doi bărbaţi. Lulu Păltineanu a tras-o pe una dintre ele pe genunchi, i-a muşcat buzele, apoi a împins-o brutal în lateral.

-Dacă vrei una, două, nu te sfii. Pot să te şi aştept. Am alături un pat…

Aaaa! Era să uit. Eşti însurat, nu? Un om ca tine nici nu poate să conceapă viaţa altfel decât într-o familie frumoasă. De-aia ai şi predat banii ăia. Chiar aşa, de ce dracului ai predat banii la poliţie? Dădeai şi tu o fugă prin Europa sau Asia, îţi plăteai ratele, dacă ai, îţi luai o maşină. De ce, domnule?

Jean auzise prin oraş de Lulu Păltineanu lucruri diferite. Că era interlop şi făcuse o avere destul de mare pe căi nu prea cinstite, greu de descifrat, că era rău cu unii, dar făcuse şi gesturi caritabile, care îl aduceau mereu în postura de invitat pe la întreceri sportive, baluri şi spectacole în scop caritabil, că era, deci, un personaj controversat al urbei. Acum îl privea şi nu putea citi pe faţa lui decât mirare, aşa că s-a mulţumit să îi răspundă sec, în timp ce ciocnea cu el paharul pe care i-l înmânase:

-Pentru că nu erau ai mei.

-Dar ce, crezi că ai mei erau? Banul e ban, Jeane. Azi e al tău, mâine e al altuia. E făcut să circule, nu este al cuiva ca un bun imobil.

-Cum adică? Cum nu erau ai dumneavoastră?

-Scuteşte-mă de politeţurile astea! De azi, pentru tine eu sunt Lulu. Să revenim. Banii nu erau ai mei. Erau ai lui Oanţă Gargare, angrosistul de legume. Avea o datorie neachitată la mine –e drept, de vreo zece ori mai mică- şi a venit scadenţa. I-am spus, pentru fiecare telefon pe care i-l dau să-i amintesc de datorie suma se dublează. Iar acum a trebuit să-i iau.

-Sărăcuuuţul! Şi cum i-aţi… i-ai luat? A păţit ceva?

-Nu-l mai sărăci atâta că nu este deloc sărac. Mi-a cerut banii la poker. Rămăsese fără lichidităţi în seara aia. Şi se codea să umble la „conturi”. Am făcut o înţelegere, a şi scris şi a semnat că este de acord cu condiţiile puse de mine. Zicea că simte că are noroc. Noroc pe dracu! L-au „făcut” alde Nelu Măgaru de şi-a lăsat acolo şi ţoalele. Doar cravata i-au mai lăsat-o băieţii. Suvenir. Ce-am mai râs! Dar nu te întrista atâta, că nici el nu i-a făcut cinstit. Banii. În general, vreau să zic. Dar cred că este deja un pleonasm să spui „bani mulţi, făcuţi cinstit”. Cine ştie cum se face, să-mi dea şi mie reţeta.

-Eu tot nu înţeleg. Cum au „aterizat” banii ăştia în portbagajul Margaretei? A… Daciei mele? Aşa îi spunem noi în familie.

-Simplu. Loto –îl ştii pe Gimi Loto, nu se poate să nu-l ştii- avea să ia nişte bani de la Pietraru, ăla de la „Hanul Soarelui” care are afaceri cu „grăunţe”. Cu cereale adică. Dar avea şi să-i dea lovele şi el lui Gargale. Au „tras cu urechea” la tefefoane ai lui Oanţă Gargale şi l-au auzit „ciripind”. Povestea lui frate-său cum îl dusese pe Pietraru noaptea într-o criptă din cimitir şi-l încuiase acolo, să-l facă pe ăla să-i dea banii luaţi de la el cu camătă. Erau dublu sumei pe care trebuia să mi-o dea Gargare mie, dar nu asta contează. Am pus pe băieţi să mi-l aducă pe Pietraru. Ăla s-a cam codit, dar nu a avut încotro. Fane, că nu, să-l „aranjeze” un pic, dar i-am zis: Fără zgârieturi şi tamponări, Fane, că am nevoie de el nereşapat. Aşa că am simplificat operaţiunile astea puţin, le-am combinat, cum s-ar zice. Adică Pietraru –înţelegi?- să-mi dea mie direct banii pe care aveasă-i dea lui Gimi Loto, care la rândul lui avea să-i dea lui Oanţă Gargale, iar ăsta avea să-şi dea datoria la mine. Cred că diferenţele de sume nu contează prea mult. Mai presus de sumă, e cuvântul. Nu e cavalereşte să rămâi dator la cineva. Poate doar dacă e bancă. Sau stat, că de acolo nu se cunoaşte.

-Totuşi, ce rol avea Margareta în combinaţia asta?

-Păi avea, sigur că avea. Hârbul tău a jucat rolul de puşculiţă. Ca purceluşii ăia pe care îi puneam noi pe televizor sau pe macrameul nevestei de pe raftul bibliotecii din sufragerie.

Faţa lui Jean s-a luminat. Avea, în sfârşit, un subiect comun de discuţie, accesibil şi lui.

-Şi nevasta ta face?…

-Fosta. Făcea, nu ştiu dacă mai face, că nu am mai văzut-o de vrea cinci ani. I-am dat nişte „mărunţiş” şi s-a mutat cu fiu-meu în Caraibe. Nu cred că acolo au ăia aţă şi croşete. Nici ea nu cred că mai… Şi, cum îţi spuneam, dacă Pietraru nu s-a lăsat nici la mine, am pus „farurile” pe el. S-a prins idiotul că vreau să-i fac cheia, i-a ambalat ca pe un cadou de Crăciun şi l-a trimis pe tâmpitul ăla de Mihalache –la aşa stăpân nici nu se putea altfel de slugă- să ducă pachetul la poştă. Să-l ascundă, chipurile. Cine l-ar fi văzut pe gorila de Mihalache cu faţa aia a lui de buldog, intrând cu pachetul lui Pietraru la o poştă, ar fi crezut că ăla, Pietraru, trimite ceva sorăsei sau altei rude sărace la ţară. Păi bine frate, Pietraru are elicopter şi trimite colete prin poşta naţională ca în secolul nouăşpe? Numai mintea lui Fane mai poate emite asemenea idioţenii. Când l-am auzit mi-a venit să vomit. Prostule, i-am zis, de căsuţă poştală ai auzit? Du-te şi află ce număr are a lui Pietraru, la noapte „descuiem” dărăpănătura aia de poştă şi ne luăm banii.

-Şi? Aţi?…

-Nu a fost nevoie. Încercând să afle numărul de la căsuţa poştală al lui Pietraru sau al firmelor lui, Fane s-a întâlnit acolo cu Mery, asistenta ăstuia. Altă proastă şi aia. De multe ori mă mir cum de nu face explozie locul în care se află ea în acelaşi timp cu Fane. Cred că explozia de prostie ar cuprinde jumătate de oraş. În schimb, arată bine dobitoaca. I-a plătit Pietraru atâtea „ciopârţeli” încât cred că nici partea dintre picioare nu mai e a ei. Cum a văzut-o, lui Fane i s-au şi înodat balele între bombeiele pantofilor. În loc să vadă sacoşa aia de şaptezeci de bani din mâna târfei şi să-şi dea seama că aia scosese „coletul”, el a invitat-o la o cafea. Asta îl vrăjeşte şi îi dă întâlnire la „Pamplona”, peste două ceasuri, iar omul meu lasă porumbiţa din gheare, fericit nevoie mare că ce cucerire a făcut el. Noroc că i-a văzut Ciupitu, unul din oamenii mei, şi i-a luat urma gagicii. Proastă, proastă, dar s-a prins că e filată şi a băgat maşina prin toate parcările din cartierul în care stai tu, ca să scape de urmărire. S-a trezit Ciupitu cu maşina ăleia parcată undeva, între blocuri, dar ea nicăieri. S-a dat lângă maşina tipei şi a văzut sacoşa pe bancheta din spate. I-a spart cu cotul geamul portierei, a scos sacoşa şi s-a dus la maşina lui. Dar ce să vezi? Sacoşa era identică cu cea din mâna lui Mery, dar în ea erau doar nişte chestii de damă: sutiene, bluze, prostii dia astea. Stând el în maşină şi gândindu-se ce să facă, vede pe un nene, ghebos şi crăcănat –chiar aşa mi l-a descris, ghebos şi crăcănat-…

-Nu cumva ăsta era Nelu Hrib, vecinul meu? a sărit Jean din fotoliu, gata să răstoarne paharul de băutură.

-Ghebosul merge la un hârb de Dacie roşie din parcare, având în mână o sacoşe identică aceleia în care tocmai cotrobăia el. Deschide portbagajul şi lasă acolo ceva…

-Al dracului! a şoptit Jean dezamăgit. Ăsta tot timpul a avut antifurt ca al meu. Îmi dispărea câte o şurubelniţă din trusă şi credeam că am înebunit. Nu mai ştiu… Şi Tase, strungarul, pe care eu l-am crezut cinstit. Şi Mery? Mery e Marina, fata „cuminte şi deşteaptă” a lui Hrib? Doamne, Doamne!

-…Şi pleacă grăbit spre bloc. Ciupitu îl aunge în holul scării ce dă în spatele blocului, îi trage una în „sfeclă”, îi ia cheile şi dă să iasă. Numai că în dreptul scării opreşte un gipan din care sar trei haidamaci, fraţi gemeni cu Fane al meu, iar Ciupitu o rupe la fugă cu ăia după  el. Şi, hodoronc tronc, cred că atunci a ajuns la Dacie cineva. Adică tu, omul cinstit, animal pe cale de dispariţie şi proprietarul Daciei roşii. Hai să bem pe chestia asta, frate, că este mai tare ca în filme!

Lulu Păltineanu s-a ridicat, şi-a aranjeat freza privind într-o oglindă numai de el văzută, a luat paharul pe jumătate gol al lui Jean şi pe al lui şi s-a îndreptat spre băruleţul amenajat pe peretele opus fotoliului în care fusese aşezat musafirul.

-Am să prepar pentru tine cocteilul meu secret, după care toţi sunt înnebuniţi. Miki, barmanul, a zis că lucrează o lună gratis dacă îi dau reţeta, dar nu i-am dat-o. Am un ingredient-minune pe care nu-l ghicesc ei.

A turnat, a amestecat, a pus ghiaţă, apoi a picurat ceva dintr-o sticla de sub bar, dar atunci când s-a întors cu cele două pahare în cameră nu mai era nimeni în afară de el. Jean se strecurase uşurel pe uşă, trecuse de paznicii care moţăiau obosiţi şi ieşise în stradă. Se îndepărtase de taximetrele care încă mai staţionau în faţa clubului şi a plecat uşor pe trotuarul gol, cu umerii căzuţi de povara celor petrecute în acea noapte. Deodată privirile i s-au ciocnit de ceva care i-a atras atenţia, ceva care semăna cu o bancnotă. Nu, nu mai vreau., şi-a zis el. Nu merită nici măcar să mă aplec. A făcut câţiva paşi, apoi s-a întors. Era o bancnotă de 500 de euro, pe trei sferturi acoperită de o dală spartă. A ridicat-o, a netezit-o cu palma. Nu mai văzuse niciodată o bancnotă atât de valoroasă. S-a uitat în dreapta şi în stânga, dar pe stradă nu era nimeni. S-a uitat spre blocurile din vecinătate, întinzând bancnota ca şi când ar fi vrut să întrebe „Nu ştiţi cine a pierdut-o?”, dar cuvintele nu-i mai ieşeau din gură. Şi nici nu ar fi avut cine să le audă. În schimb, a auzit el aevea vocea soţiei sale, Dora: „Jenele mamă, nu fi fraier! Cine pierde atâţia bani nu-i pasă de ei. Are cu mult mai mult decât ceea ce a pierdut”.

A împăturit bancnota cu grijă şi a băgat-o în buzunar. O să-i cumpăr Dorei ceva frumos, şi-a zis. Şi mie mănuşi. Poate şi un antifurt mai ca lumea Margaretei, să nu mă mai încred în de-alde Tase strungarul.

A ajuns acasă bucuros şi a sunat la uşă. Greu mai doarme şi Dora asta! Apoi a bătut în uşă. A ieşit Eneasca, vecina de vizavi, somnoroasă, strângându-şi halatul cu cordonul pe corp.

-Nu mai bate, că baţi degeaba. Dora a plecat aseară. M-a rugat să-ţi spun că se mută la copii şi… Şi mi-a mai spus să nu o cauţi. A mai zis ceva, far nu am înţeles prea bine. Ceva cu una Margareta. Cică să te muţi cu aia. Ce dracului, mă Jeane? Eu te credeam om serios şi tu umbli cu bagaboante?

Şi a închis uşa, trântind-o cu putere.

                                                                         cms şef (r) Adrian Nicola