Adrian Nicola

Afurisita de Matilda

Povestiri aproape politisteBătaia în uşă a făcut-o să tresară cu peria de păr în mână.

-Intră!

Pentru cine te găteşti tu, Elviro? ar fi întrebat-o Matilda, buna ei prietenă, dacă s-ar fi aflat în încăpere. Ce întrebări îmi pui şi tu, Matilda! i-ar fi răspuns ea. Pentru mine, de bună seamă. Am şi eu dreptul la răsfăţ, chiar dacă sunt o văduvă bătrână.

Bătaia în uşă s-a repetat, iar vocea ei puţină, aproape şoptită, micşorată şi mai mult de emoţie, abia s-a auzit spunând acelaşi „Intră!” pe care nici ea nu era încredinţată că cineva l-a receptat.

Am să urc scara până la veranda de sus, şi-a zis, ridicându-şi uşor rochia de satin vişiniu dublată pe deasupra cu dantelă neagră. De acolo se vede mai uşor în faţa uşii.

Jos, pe covorul din faţa uşii nu era nimeni, însă la picioarele ei, sub veranda de la etaj, un tânăr îmbrăcat elegant studia cu interes arhitectura casei vechi. Tânărul era înalt şi zvelt ca un ofiţer de cavalerie, cu părul negru tuns scurt şi gelat, îmbrăcat cu panaloni de blug, cămaşă galbenă şi sacou albastru, cu batistă de mătase viu colorată în buzunarul de la piept.

El e! a tresarit Elvira dându-se după perdea, încercând să oprească cu palma bătăile accelerate ale inimii. Ce trăsnită este şi Matilda asta! a chicotit după câteva clipe, ascunzându-şi gura cu palma. Şi-a pus planul în aplicare până la urmă. Elviro, i-a zis într-o zi, iar ea a crezut că glumeşte, tu ai rămas încă un copil, deşi te apropii de 70 de ani. Nu, nu mă opri! Nu aude nimeni câţi ani ai. Să nu-ţi faci probleme, că nu-ţi arăţi vârsta. Ai rămas fetiţa crescută şi educată la pensionul acela din Elveţia, de unde te-a cules Marcel cu mai bine de 50 de ani în urmă. Tu atunci visai la un prinţ din poveste care să vină şi să te fure dintre zidurile pensionului, dar tot ca în poveste, ca în una din poveştile noastre româneşti, în loc să vină prinţul, a venit broscoiul. Tu l-ai sărutat seara şi te-ai băgat cu el în pat, că aşa spune basmul, sperând că el se va transforma în prinţul mult-visat, dar dimineaţa, când ai dat aşternutul la o parte, ai rămas înmărmurită: lângă tine dormea, cu burta lui verde, dizgraţioasă, în sus, tot broscoiul pe care îl sărutasei scârbită, dar plină de speranţă. Dezamăgirea ţi s-a întipărit pe chip, ţi-a tras de colţurile gurii în jos şi ţi-a ridicat sprâncenele, a mirare amestecată cu tristeţe, ştergându-ţi de pe faţă zâmbetul acela cald, inocent, copilăresc. De atunci faţa ta a devenit una tristă, de o tristeţe perpetuă, dar luminoasă, semn că te-ai consolat cu ceea ce sorţii îţi rezervaseră.

Elvira a protestat. Nu era adevărat! Mati era crudă şi nedreaptă. Ştia doar că Marcel a fost un om minunat. Toată viaţa lui îşi purtase soţia pe palme, ca pe un trofeu preţios pe care se străduia să nu-l scape.

Sigur, a sărit Matilda cu gura. Ai dreptate. Erai pentru el trofeul, cum spui tu, câştigat la un joc idiot dintr-un cazino ticsit de dame şi escroci. Considera că acest trofeu i se cuvine şi orgoliul lui de jucător îl făcea să lupte pentru el. Nu conta dacă te iubea. Aia nu era dragoste, era simţ de proprietate, mai dezvoltat decât la alţii. Tu erai tabloul, balonul, ursuleţul de pluş, câştigat la ruleta sentimentelor, care nu putea să lipsească din galeria trofeelor sale.

Marcel m-a iubit, i-a adus Elvira un ultim şi de netăgăduit argument. Sigur, i-a răspuns Matilda în pornirea ei nebunească de a-i deschide Elvirei ochii acum, când ea se pregătea de multe ori, sufleteşte, de clipa când avea să facă Marea Trecere şi să îi închidă pentru totdeauna. Te-a iubit aşa cum a iubit-o pe Sorell, pe mulatra aia sau pe?…

Nu merit tratamentul ăsta din partea ta, i-a zis Elvira cu ochii în lacrimi, aproape implorând-o să înceteze. Dar, în ziua aceea, Matilda se înarmase cu o putere pe  care nu o avea de obicei, aceea de a convinge pe oricine că doar ea avea dreptate. Tocmai de aceea, i-a replicat prietenei sale nemiloasă. Pentru că tu meritai mai mult decât ai avut. Meriţi mai mult decât ai. Măcar pentru o noapte visul tău din copilărie trebuie să se împlinească şi într-o dimineaţă să te trezeşti în pat lângă un prinţ. Chiar metaforic vorbind. Hei-hei!!! a râs ruşinată Elvira. Poate la 70 de ani… Sau poate după… Poate la 70 de ani! a privit-o serioasă Matilda. Voi da eu un bobârnac noii poveşti, unul care să poată urni din loc fusul ce  toarce fuioarele destinelor. Fără surle şi trâmbiţe, ca la curtea nu ştiu cărui crai, unul calm, ca un clinchet de pahare din cristal umpute cam de un deget cu cea mai fină şampanie franţuzească.

Ce putea însemna asta mai mult decât că, la împlinirea celor 70 de ani, nebuna de Mati va încerca să o bucure făcându-i cadou „prinţul din poveste”, pentru o noapte, aşa cum îi dăduse a înţelege în câteva rânduri? Nu uita, îi zisese ea pe la prânz, ziua ta de naştere are 24 de ore. Începe de la 0 şi se termină tot acolo. Pentru o femeie la vârsta noastră nu mai contează „trandafirii prinşi în buchetul vieţii”, adică aţa ce s-a adunat pe mosor, înseamnă ceea ce a rămas, pentru că trebuie bine drămuit. Nicio clipă nu trebuie irosită. Trăieşte aceste 24 de ore ca şi când ar fi ultimele din viaţa ta!

N-ar fi recunoscut în ruptul capului, dar inaginaţia sa o luase razna rău de tot, iar acum colinda prin saloanele de bal de altă dată, prin care plutise ca un fulg pe aripile valsului, se zbuciumase pătimaş în pasul frânt, autoritar, al tangoului ori săltase neverosimil de veselă pentru o femeie timidă, aşa cum era ea, în ritmuri de polcă şi cadril, prinsă de mijloc de tineri cărora le curgea prin sânge darul de a face femeile să se simtă bine. Şi cum să nu se viseze în alte vremuri şi în alte locuri când avea la picioarele ei, la uşa ei, un tânăr rupt parcă din vremurile apuse ale tinereţii, care o aştepta să o treacă fericită peste pragul celor 70 de ani? Şi-a dat seama că era să spună 70 de primăveri şi a chicotit din nou. Ce nerozie să spui „primăveri” vieţii trecute, părţii superioare din clepsidră în care nisipul este pe sfârşite, trupului ofilit, uitat ca o floare primită împreună cu un vis şi presată apoi între coperţile unui roman despre iubiri neâmplinite!

A deschis uşa cu faţa luminată de o fericire pe care nu şi-o înţelegea, fără ca palma să-i tremure pe clanţă sau privirea să îi cadă spre pământ. Tânărul a privit-o şi i-a întors un zâmbet mai mult decât amabil. Printr-un gest de magician a scos un trandafir roz, catifelat, care se potrivea al naibii de bine pamblicii cu care ea îşi legase părul rărit, dar bine tapat şi tras lejer într-o parte, pe umărul stâng. I-a sărutat mâna galant şi a privit-o galeş în ochi, făcând-o pe biata Eleonora să pară o fetiţă fâstâcită, aflată la prima întâlnire cu un băiat.

-Mă aşteptai, nu-i aşa? Numele meu este Armando.

Insolenţa gestului de a o tutui a făcut-o să ridice o sprânceană, pe care a lăsat-o imediat la loc după ce şi-a amintit scopul venirii lui aici. Te-ai prostit, Elviro! s-a certat ea singură în gând. Ori îţi doreşti să te simţi bine, ori să fii respectată? Este de ajuns că pe preşul din faţa uşii tale ţi-a picat ca din cer un prinţ, fie el şi rod al farsei de care este în stare Matilda.

-Poftiţi, domnule Armando.

-Se poate fără domnule? a privit-o el din nou, apropiindu-se de ea seducător.

-Armando.

-Aşa este mai bine. Dacă vrei să-ţi spun cine m-a trimis şi pentru ce, o pot face. Dar cred că s-ar pierde din vraja acestei întâlniri. Putem avea mai puţină lumină în livingul tău? a întrebat el, dar nu a mai aşteptat răspuns. S-a apropiat sigur, de parcă ar fi ştiut unde se află, de locul în care se găseau întrerupătoarele electrice şi a lăsat aprinsă doar o aplică mică, ce lumina mai mult peretele din dreapta.

-Ah, uituc ce sunt! a făcut el gestul de a se lovi uşor cu palma peste frunte. Am uitat şampania.

-Nu-i nimic, am eu. Uite aici. Şi două pahare. Atât te rog, să o deschizi şi să torni tu.

-Cu mare bucurie. Este singurul lucru ce ar fi lipsit la o întâlnire cu o doamnă încântătoare. Cu o doamnă de poveste, aşa cum eşti tu.

Afurisita de Matilda! şi-a zis. Se pare că i-a dat mai multe amănunte despre mine decât era nevoie. Inclusiv teoria ei cu povestea.

***                                      ***                             ***

Nu şi-a dorit niciodată poliţia în casă. Nici măcar în tinereţe, când Marcel înscenase un jaf pentru a justifica lipsa unei părţi a bijuteriilor de familie, pe care, de fapt, el le pierduse la cărţi. Nici măcar în noaptea în care peste ea năvălise Markos, prieten de „salon” al soţului său, şi încercase să o violeze în propriul budoar. Nu, şi-a zis sieşi şi apoi a spus-o celor apropiaţi, nu am nevoie de poliţie. Dacă ai nevoie de autorităţi ca să îţi orânduieşti viaţa înseamnă că ceva este în neregulă cu tine. Doar de gura Matildei a acceptat ca Mircea Filipescu, comisarul, un amic al prietenei sale -vai, ce amici mai are şi fata asta!- să-i calce pragul. Pusese însă condiţii: doar el singur, fără câini, criminalişti, amprente şi larmă. Cunoştea tupeul poliţiştilor de pe tot mapamondul şi era sigură că ar fi intrat cu cizmele nepermis de mult în viaţa ei, mult prea liniştită pentru a fi tulburată de un fapt banal, furtul unui inel. Este adevărat, un inel destul de valorors, dacă nu financiar, cel puţin vorbind de valoarea lui sentimentală. Pentru că i-l făcuse cadou… Da, i-l făcuse cadou cineva, la Monaco, iar ea îi spusese lui Marcel că şi l-a cumpărat singură, din economiile ei.

-Am înţeles, doamnă Velicenco…

-Mircea, nu îi mai spune aşa, a sărit Matilda din colţul ei, deşi promisese să nu se amestece în discuţie. Sună atât de ciudat numele ei de familie, încât nu cred să o mai fi strigat cineva pe el în ultimii 10 ani. Cred că l-a şi uitat.

-Nu fi ipocrită! a privit-o Elvira pe sub sprâncene, derulând procesul acela sofisticat de a turna ceaiul învârtind farfurioarele şi ceştile după un ritual deprins de pe cine ştie ce paralele şi meridiane. Crezi că numele tău, Sacagiu, sună mai bine? Aş fi bucuroasă, domnule comisar, dacă mi-aţi spune pe numele mic, Elvira.

-Deci tânărul a intrat, a desfăcut şampania şi aţi băut câte un pahar. Probabil aţi conversat. Despre ce?

-Credeţi că este aşa de important?

-Pentru mine important poate fi orice amănunt. Sunt sigur că o persoană inteligentă şi fină cunoscătoare la oameni, cum mi-a spus Mati că sunteţi dumneavoastră, a reţinut destule amănunte interesante, importante pentru o eventuală anchetă.

-Am spus, fără anchete! Consideraţi-vă invitatul meu la ceai şi atât.

-Dar care la plecare nu şterpeleşte un inel, nu s-a putut abţine Filipescu, iar remarca lui a adus un pufnit în râs, bine şi la timp camuflat cu palma ca să nu se transforme în râs, dinspre colţul Matildei.

-Şi eu am înţeles ceva de la Matilda: că atunci când vreţi, sunteţi un adevărat gentleman. Pentru a evita un şir prea lung de întrebări, am să vă povestesc cum s-a derulat întâlnirea cu … Armando. Niciodată nu mi-a fost ruşine cu faptele mele, dar întotdeauna m-am simţit penibil să-mi etalez viaţa ca la un joc de cărţi. Iar tu, Matilda, nu mai râde. Tot timpul am crezut că tu l-ai trimis. Doar tu erai în stare să-mi faci…

***                                  ***                                ***

Deşi nu aştepta pe nimeni, masa din living era pregătită: lumânări, vin de Porto, două tacâmuri, fructe, fursecuri şi bomboane, iar alături de locul în care stătea ea de obicei, unul din romanele a cărui lectură o reluase după mai bine de 30 de ani. Ura mâncatul de sendvişuri, direct din mână sau de pe farfurii de carton, de unică folosinţă. Ar fi fost în stare până şi mărul să îl taie cu cuţitul pe jumătate ţinându-l cu furculiţa. De obicei seara nu mânca, bea ceai de plante, cu  multă lămâie, îndulcit cu miere de salcâm şi ronţăia ceva, dar tot aşezată la masa pregătită cu tot fastul. Armando a ghicit parcă locul în care se afla pik-up-ul vechi şi a pus o muzică abia auzită, un vals care te tranporta în alte timpuri şi-n alte locuri. A prins-o de mijloc şi s-au învârtit de câteva ori uşor. Apoi el s-a oprit, simţindu-i respiraţia grea şi a sărutat-o pe obraz, chiar lângă urechea stângă, şoptindu-i de parcă s-ar fi aflat într-un loc înţesat de lume şi nimeni nu ar fi trebuit să audă:

-Eşti superbă!

Ea s-a retras sfioasă, cu faţa roşie de emoţie, şi s-a aşezat pe un fotoliu din partea opusă mesii.

-Este cald? Să deschid o fereastră?

-Nu este cald în cameră, draga mea, căldura vine din trupul tău în care energia aşteptă în stare latentă, ca lava dintr-un vulcan, de ani şi ani.

-Apropo de vulcani, a încercat ea să schimbe vorba. Când am fost cu Marcel, soţul meu, pe Kilimanjaro…

-Nu mă îndoiesc că o femeie ca tine s-a format călătorind mult. Nici diamantele nu se şlefuiesc uşor, dragă Elvira. Din nefericire, cele mai multe dintre ele, după ce capătă forma perfectă, sunt închise în seifuri, în bănci sau în sertare, la un loc cu rufăria intimă, pentru că doamnele nu au voie de la soţii lor să le poarte în public. Ori le e teamă să le scoată, ori le lipsesc ocaziile în care să le expună privirilor. Sau poate că doamnele devin invidioase pe strălucirea lor, care nu se trece aşa cum trece viaţa lor, iar altele consideră că privirile domnilor vor rămâne prea mult timp pe afurisitele de pietre şi prea puţin pe chipul, pe corpul lor. Apropo…

***                                             ***                                        ***

-…Care este bijuteria ta preferată? a continuat comisarul.

-De unde ştiţi? a făcut Elvira ochii mari. Chiar aşa a fost. I-am răspuns că inelul cu piatră de opal, primit în dar la Monaco.

-Apoi dumneavoastră aţi scos inelul de unde îl ţineaţi…

-Din cutia aceasta de bijuterii, pe care o ţineam aici, în scrin.

-Bineînţeles că aţi pus cheia scrinului deasupra lui. Sau într-o vază, în ceva, de deasupra sau din apropietea scrinului.

Elvira nu a răspuns. Comisarul părea să ştie tot, de parcă ar fi fost acolo, iar ea se simţea ca o şcolărisă prinsă cu lecţiile nefăcute, lucru ce i se întâmplase doar de câteva ori în cei 70 de ani de viaţă.

-Spuneţi-mi, l-aţi prins cumva? Amănuntele astea…

-Ar fi fost o josnicie din partea mea să vă supun la un asemenea supliciu doar de dragul de a vă răscoli nişte amintiri neplăcute.

Neplăcute? şi-a zis în gând Elvira. Dacă toate amintirile mele ar fi la fel de neplăcute… Îi venea să  chicotească, aşa cum o făcea de obicei, în stilul său caracteristic, atunci când îşi amintea ceva nostim, dar s-a abţinut. Ce-ar fi zis Matilda, că s-a scrântit?

***                                     ***                                       ***

Ea a venit cu inelul cu piatră de opal şi l-a ridicat între privirile sale şi aplica de pe perete din care venea lumina. A privit sclipirile fiecărei tăieturi în parte, iar el şi-a apropiat obrazul de al ei, gest motivat de găsirea aceloraşi unghiuri ale nestematei. Apoi brusc a întors-o cu faţa spre el şi a sărutat-o prelung pe gură. Inelul i-a alunecat femeii din palmă şi a căzut pe parchet, scoţând un sunet ca un clopoţel. Sunetul acela a trezit-o pe Elvira din vrajă. S-a dezlipit delicat de bărbat şi s-a adunat pe sine, căutând, în genunchi, inelul sub masă. Dar imediat a izbucnit în râs, pentru că s-a trezit cu capul lui alături de al său. Acest râs al ei a însemnat descătuşarea, întoarcerea sa înapoi cu cel puţin câteva zeci de ani. Orice inhibiţie i-a dispărut, iar gesturile, vorbele, i-au devenit tinere şi fireşti, ca ale oricărei femeie mature, dar plină de viaţă. S-a lăsat îmbrăţişată, sărutată, cucerită deci, de bărbatul elegant şi elevat pe care îl cunoştea parcă de când lumea. Şampania din sticlă s-a terminat curând, iar ei au mâncat împreună fructe şi au băut vin de Porto, timp de câteva ore bune.

***                                    ***                                         ***

-V-aş propune să ne ocupăm puţin de un factor numit timp, a schimbat comisarul cât se poate de elegant discuţia. Nu de latura filozofică, deşi, vă mărturisesc sincer, sunt tentat uneori să o fac. Acum, în ultima parte a vieţii, când rămâne din ce în ce mai puţin. De partea fizică, aceea lumească, vreau să vorbim, care pentru noi, poliţiştii, are adesea o însemnătate aparte.

Obişnuit cu limbajul specific profesioniştilor din breasla sa, îi venea greu să-şi caute vorbele ca la un discurs, dar privind la femeia din faţa sa, străveziu de fină, delicată, sensibilă, a realizat că doar o vorbă nepotrivită, adăugată la încordarea evenimentului, şi ar fi făcut-o să izbucnească în lacrimi. Şi atunci el nu ar mai fi putut să-şi facă meseria. Doar pentru asta venisea acolo, nu pentru cafea, fursecuri şi vişinată.

-Pe la ce oră credeţi că a intrat pe uşa dumneavoastră musafirul?

-Cred că abia trecuse de ora zero. Cu doar câteva clipe înainte de a suna la uşă am auzit clopotul de la biserica Sfântul Nicolae Vechi. Şi acela bate întotdeuna fix la doisprezece noaptea.

-Şi a plecat?…

-Pe la cinci. Cocoşii se auzeau dinspre răsărit. Am auzit şi bătăile slabe ale pendulei de pe hol, dar vă mărturisesc că nu am fost foarte atentă la ele şi nu le-am numărat. Dealtfel ăsta este şi motivul pentru care am mutat-o de aici, din living, pe holul de la intrare, să nu stau cu ochii prea mult pe ea. Ar fi fost destul de trist să mi se măsoare scurgerea vieţii, ca unui osândit.

-Ha-ha! Osândita! Cu cavaleri în budoar şi se crede o victima. Mă faci să râd, draga mea Elvi!

Uitaseră de Matilda, care asculta cât se poate de tăcută, aproape nemişcată, în colţul său. Elvira a tresărit, surprinsă de sarcasmul prietenei sale.

-Să înţeleg că eşti invidioasă?

-Nicidecum. Numai că omul acesta vrea să te aducă în anul „doi zero unu patru”, „undeva, în România”, iar tu continui să pluteşti pe deasupra saloanelor şi a mediilor cu iz de parfumuri dulci amestecate cu putregai, specifice mai degrabă sfârşitului de secol nouăsprezece.

-Nu înţeleg ce vrei să spui, draga mea.

-Filipescu încearcă să nu-şi scoată mănuşile în prezenţa ta, aşa că am să traduc eu. Vrea să spună că nici Don Juan, nici Casanova şi nici Romeo sau alţi amanţi şi îndrăgostiţi ai lumii nu prea au stat aşa mult la amantele sau iubitele lor. Mai aveau şi ei copii pe acasă, neveste, mai mergeau pe la slujbe. Nu se hrăneau doar cu sex. Pe de altă parte, vorbind despre partea feminină a chestiunii, oricine te-ar privi şi-ar da seama că nu eşti femeia care să se cuibărească la pieptul bombat al unui bărbat tânăr şi să doarmă liniştită până ce camerista deschide larg draperia grea şi lasă lumina să pătrundă. Ce s-a mai întâmplat în aceste cinci ore? Asta vrea să ştie comisarul.

Elvira a plecat privirile în pământ, cu faţa aprinsă, ca o puştoaică.

-Nu ştiu de ce eşti aşa crudă. Cum nici nu reuşesc să te zăresc bine din colţul acela mai întunecat, parcă nici nu eşti tu, prietena mea. Singura mea prietenă. Şi, dacă domnul Mircea a fost atât de delicat încât să nu facă cu mine o anchetă –în definitiv nu asta am dorit-, s-a ivit din întuneric adevăratul anchetator. Acuzator chiar.

Şi-a şters cu batista o lacrimă şi a continuat.

-Sigur, timpul a trecut destul de repede. Partida de intimitate a durat… Nici nu ştiu cât a durat, o clipă sau un ceas. După ce s-a consumat m-am simţit ruşinată.

-Ruşinată de actul în sine sau de preludiu? Să nu zici că nu are importanţă, că nu-i aşa. „Mozoleala” de la început te convinge dacă să mergi mai departe sau să renunţi.

-Matilda! Te rog!

Vocea comisarului a îngheţat discuţia aceea inegală. Elvira părea un pui, iar Matilda un vultur gata să-l înhaţe. Ce i-o fi venit? s-a întrebat comisarul care o ştia destul de bine şi nu-i cunoştea aceasta faţă.

-Mulţumesc, domnule! Iată că m-am înşelat când am refuzat să stau de vorbă cu poliţişti. Am să răspund însă ingratei de Mati, chiar dacă în alte împrejurări nu aş fi făcut-o la unul din o mie de mojici. Da, a fost un preludiu destul de lung, iar Armando ştie să o facă teribil de bine. Credeam că a fost ales să facă asta de cineva care a probat mai întâi pentru sine.

-Am să revin totuşi la timp, a ieşit din subiect comisarul. Cea mai sumară socoteală nu duce la mai mult de două-trei ceasuri această întâlnire. Vă mărturisesc că înainte de a veni la dumneavoastră, de fapt imediat după ce am aflat ce vi s-a întâmplat, am făcut o mică investigaţie. Aşa am aflat că cineva l-a văzut pe tânăr. L-a văzut şi când a venit, şi când a părăsit locuinţa.

-Spioni? Nici nu mă gândeam că prezit interes în cartier.

-Profesorul Cândescu, nu-i aşa comisare? a sărit de pe scaun Matilda. Ţi-am spus eu, Elvira, că tipul ăsta este „în limbă” după tine?

-Aaah! Taci! a mustrat-o cu voce  moale Elvira, astupându-şi urechile cu palmele. Vorbele tale… Nu poţi să spui cu alte cuvinte?

-Este adevărat, un domn Cândescu, care se pare că suferă de insomne, l-a văzut de vizavi pe tânăr. Nu, nu a fost vreo plăcere perversă aceea de a pândi, de a spiona, cum credeţi dumneavoastră. Doar grija exagerată pentru viaţa dumneavoastră şi faptul că îl văzuse pe acelaşi tânăr dând târcoale casei de mai multe ori în ultima săptămână, îmbrăcat altfel decât acum, l-a făcut să devină atent, să pândească, şi chiar să se apropie de fereastra şi să privească în interior dintr-o poziţie destul de incomodă.

-Şi? Ce a văzut?

Întrebarea venise desigur de la Matilda, nerăbdătoare să afle ceea ce prietena sa ştia destul de bine şi părea să ascundă. Numai că Filipescu nu i-a satisfăcut curiozitatea. A tras cu coada ochiului la cele două doamne şi a găsit momentul potrivit să le arunce „bomba”.

-Profesorul, cum îi spuneţi dumneavoastră, crede că l-a recunoscut pe tânăr. Zice dumnealui că i-ar fi fost student cândva, pe când era profesor la o facultate din capitală. V-am spus acest amănunt încredinţat că două doamne adevărate, aşa cum sunteţi dumneavoastră, nu sunt în stare să-şi încalce atât de mult demnitatea încât să meargă la uşa unui venerabil domn şi să-i ceară socoteală. Ori să-i ceară amănunte. Dealtfel, nici nu cred că domnul Cândescu va spune măcar o vorbă despre asta. Mi-a cerut din capul locului să păstrez confidenţialitatea discuţiei, spunând că va nega totul dacă va fi întrebat. Nu vrea să fie implicat cumva prin anchete şi procese.

-Ne poţi spune numele tânărului, comisare? nu s-a putut abţine Matilda, din colţul ei întunecat.

-Doar dacă promiteţi să vă păstraţi eleganţa de a nu-l căuta sau contacta, a privit Filipescu pe rând la cele două doamne. În regulă. Se numeşte Andrei Vinga.

Uimirea, exprimată sonor de Matilda, a însoţit leşinul Elvirei, lunecând în fotoliul pe care era aşezată.

***                                            ***                                      ***

Vinga era numele de fată al Matildei, iar comisarul nu ştia asta. Îl purtase fratele ei, Matei, dar tot mai puţini ştiau pentru că Matei părăsise ţara încă de pe vremea regimului comunist. Acesta lucrase în cercetare la un institut din Bucureşti şi avusese curajul de a nu se mai întoarce de la un congres sau simpozion. Pagubă-n ciuperci! au spus colegii şi şefii lui care îi cunoşteau capacităţile profesionale şi ştiau că nu este de neânlocuit. Numai că cei de la Securitate nu erau de aceeaşi părere. Se zvonea prin cercul celor ineresaţi că Matei nu plecase cu mâna goală, luase cu el şi ceva secrete, pentru că altfel murea de foame la porţile occidentului. Aşa vine vorba. De fapt, cunoştea pe unii din prietenii surorii sale şi spera să găsească ajutor la ei, chiar dacă Matilda venise în ţară atunci când soţul său fusese retras de la ambasada la care lucrase. Cu unii dintre acei prieteni occidentali Matilda Sacagiu venise şi în România, iar Matei se cunoscuse cu ei. Făcuseră împreună excursii pe la mânăstiri şi petrecuseră sejururi la mare sau în Deltă. Numai că singura care îi deschisese uşa fusese Elvira. Ea îl ajutase să-şi găsească o slujbă, este adevărat nu în domeniul în care activase în ţară, dar suficient de bună cât să nu moară de foame. Tot ea îi făcuse cunoştinţă cu câţiva români din diaspora, transfugi ca şi el, unii persecutaţi politic, alţii trădători, dar cu oarece „cheag” în străinătate, şi îl învăţase să se ferească de cei „controlaţi” de serviciile secrete româneşti. Doar că la nici un an de la plecarea din ţară, lui Matei Vinga i-a fost găsit cadavrul într-un apartament din Bonn, iar cei avizaţi au putut recunoaşte „modul de operare” al Securităţii: discreditarea şi eliminarea. Ambele după ceea ce se numeşte în zilele noastre „doi în unu”. Adică nu numai că era mort, cu gâtul strangulat de o eşarfă de mătase de culoare roşie, era şi violat. Chestia asta şi câteva alte lucruri găsite în apartamentul victimei au făcut ca presa să pună imediat „ştampila”: crimă din gelozie între homosexuali.

Autorul faptei nu a fost găsit niciodată, iar singurul fiu al victimei, Andrei, a fost crescut de mama sa, care s-a ascuns ani de zile l-a ascuns pentru a-l feri de stigmatizarea ce urma unor asemenea momente, de colţii aşa-zisului oprobiu public al unei societăţi intolerante la orice însemna abatere de la norme, mai ales de la cele morale.

Matilda, ieşită din tiparele acelei societăţi pe care o părăsise datorită plimbărilor sale prin lumea largă, la misiunile diplomatice ale soţului său, a avut şi ea de suferit datorită legăturii de rudenie cu Matei. După retragerea, mult forţată, a lui Niki Sacagiu din diplomaţie, acesta a murit datorită unei comoţii cerebrale, iar ei i s-au închis porţile lumii speciale în care trăise. S-a retras din capitală lângă prietena sa, Elvira, „eşuată la ţărmul Mării Negre ca un Argos părăsit de eroi”, după propria-i expresie, şi a pierdut orice legătură cu soţia lui Matei şi fiul acestuia. Nu o deranja că va fi catalogată drept trădătoarea familiei, a fratelui său. Existau scenarii mult mai credibile care o indicau pe Elvira drept persoana care l-ar fi dat pe Matei pe mâna spionajului românesc. Matilda nu dădea însă crezare unor asemenea zvonuri. De ce ar fi făcut asta? Pe scurt, se spunea că avusese o legătură amoroasă cu Matei Vinga, el o părăsise, iar Elvira se răzbunase. Dar Matilda îşi cunoştea destul de bine prietena. Pentru niciuna dintre ele viaţa celeilalte nu mai constituia un secret după miile de ore de confesiuni pe care şi le făcuseră una alteia, ca într-o spovedanie perpetuă prin care fiecare dintre ele îţi descărca sufletul, scuturându-l de greutatea păcatelor mai mari sau mai mici. Ştia că aceasta nu este în stare de un asemenea gest. Şi mai cunoştea Matilda şi obiceiurile „băieţilor cu ochi albaştrii”, căci soţul său, în calitatea de diplomat, colaborase aproape toată viaţa cu ei. Chiar i-a prezis lui Matei fără ocoliş un „sejur” nu prea lung prin occident, după fuga sa şi modul neglijent de a se expune.

Moartea fratelui o afectase, ca pe orice soră care îşi pierde cea mai apropiată rudă, dar în sinea sa era pregătită să înfrunte necazurile ce pot veni din partea unicului ei frate. Aşa că, o dată cu închiderea lui pentru totdeauna în cavoul familiei, şi-a zidit acolo şi familia, deci şi pe nepotul său, pe cumnata sa şi orice altă rudă, plecând din locul în care ar fi putut fi găsită.

***                                          ***                                              ***

A scos din fişet dosarul „Elegantul”, destul de voluminos, şi l-a aşezat pe mijlocul mesei. Apoi l-a privit lung fără să-l deschidă, iar gândul i-a fugit aiurea. Era sigur că hoţul cel tânăr şi arătos care făcea obiectul acelui dosar, la care ei lucrau de aproape doi ani, era cel care pătrunsese fără teamă în casa şi în patul Elvirei Velicenco. În cazul altui furt din acelaş dosar reparase instalaţia electrică a unei familii, în prezenţa stăpânei casei, iar altora le verificase instalaţia de gaz, eliberându-le chiar un certificat autentic, pe formularul folosit de toţi cei autorizaţi să efectueze asemenea operaţiuni. Fusese într-un caz poştaş, purtând uniforma Poştei Române, iar în altul curierul care livrează un buchet de flori imens unei doamne ce iubea fără speranţă un bărbat căsătorit. Toate deghizările sale avuseseră ca scop pătrunderea în locuinţele victimelor, în general când acasă erau doar femeile, cărora le putea adormi uşor vigilenţa cu farmecul personal. Găsea uşor posibilitatea de a trimite din încăpere pe stăpâna casei după ceva -o fotografie, un document, o carte sau o suma mică de bani, adesea după un pahar cu apă sau o cafea- pentru ca apoi să se strecoare  tiptil în altă cameră, în locurile în care ţineau banii sau bijuteriile.

Cazul fusese numit „Elegantul” pentru că autorul faptelor vorbea şi se comporta cu victimele sale ca un gentleman şi nu deranja niciodată nimic în încăperea din care fura, încât aveai impresia că a ştiut dinainte unde să caute.

Filipescu fusese sigur de la bun început că Elvira fusese victima acestui hoţ abil încă din clipa în care Matilda îi povestise ce a păţit prietena sa. A zâmbit de vorbele acsteia.

-După descriere seamănă al dracului de bine cu cel care m-a prăduit pe mine, zisese ea. Doar că mie mi-a cerut banii pentru amendă, că parcasem în loc nepermis, şi pentru ridicarea şi transportarea maşinii, oferindu-se amabil să-mi aducă maşina înapoi, iar Elvirei!… Tratament, nu glumă!

-Te văd cât se poate de nemulţumită. Ce ai fi vrut, o partidă de amor, ca la madam Velicenco? Să fii mulţumită că ţi-a parcat maşina mai bine decât ai fi făcut-o tu, a şters parbrizul şi luneta, a completat uleiul şi ţi-a lăsat cheia în cutia de poştă. Putea să plece cu maşina ta în lumea largă, mai ales că aveai în torpedou toate documentele. Mai mult, ai primit „cadou” de la el şi o chitanţă pentru banii daţi.

-În plus, te-am cunoscut şi pe tine atunci, sfătuitorul meu în problemele societăţii româneşti actuale. Care nu ai fost în stare să-l prinzi.

Şi totuşi, ceva nu corespundea cu modul de operare din celelalte cazuri. Nu, nu partea amoroasă şi nici faptul că hoţul avea acum un nume, Andrei Vinga. Nici măcar faptul că era nepotul celei mai bune prietene a Elvirei, ea însăşi victima sa în alt caz. Era clar că nu putea fi o complicitate între el şi mătuşa sa, care nici măcar nu-l cunoştea. Întrebarea era de ce hoţul îi luase Elvirei doar un inel? Pe celelalte  victime nu le „iertase” cu nimic, „uşurându-le” de tot ce însemna valoare şi era uşor de valorificat.

Comisarul a zâmbit şi a început să fredoneze o binecunoscută melodie a formaţiei Holograf: „Ţi-am dat un ineeeel. Mare cât inima ta.” Apoi:. „Ţi-am luat un ineeeel. Mare cât inima ta.” Luat, cu ghilimelele de rigoare, pentru că expresia „a lua” căpăta cu totul alt sens decât cel din cântec. Simţea că intrase cât de cât în mintea autorului şi în mod sigur era ceva cu expresia „Mare cât inima ta”.

Andrei Vinga a fost prins după două săptămâni, atunci când încerca să vândă nişte bijuterii furate, într-un oraş din alt judeţ. Locuia efectiv acolo, ca un cetăţean obişnuit, şi venea periodic în oraşul de la malul mării sau în vreuna dintre staţiunile litorale pentru a-şi face rost de bani. Avea o soţie, căreia îi spunea în fiecare lună că pleacă în delegaţie, un copil, pe care îl iubea foarte mult, iar vecinii au avut de spus doar cuvinte frumoase despre familia Vinga. La  percheziţia domiciliară s-au găsit, într-un cufăr din lemn, schiţe, adrese şi chiar fotografii, de la fostele şi viitoarele victime. Între acestea, şi inelul doamnei Elvira, bine curăţat şi aranjat într-o cutie specială.

Pentru a beneficia de clemenţa legii, Andrei a fost sincer în anchetă. Şi-a recunoscut faptele la fel de elegant cum le comisese, păstrând decenţa de a nu da amănunte de can-can şi de a nu face comentarii ilare pe seama victimelor sale. Când ultima pagină a declaraţiei sale era aproape să fie încheiată, comisarul şef Mircea Filipescu l-a privit lung, destul de serios.

-Andrei, cred că ai uitat una din fapte. Sau una din victime: Elvira Velicenco. Doamna care locuieşte…

-Nu este nevoie să-mi amintiţi, domnule. o ştiu destul de bine pe doamna respectivă. Numai că ea nu a fost victima vreuneia din faptele mele. Minciuna care fără consecinţe juridice nu este considerată infracţiune.

-S-a găsit, totuşi, la tine, inelul doamnei respective.

-Îmi pare rău, nu am ştiut că a fost depusă o reclamaţie…

-Nu. Doamna Elvira nu a reclamat nimic. Am avut doar o discuţie ca între prieteni şi mi-a povestit cele întâmplate.

-Nu ştiu ce v-a povestit, dar inelul l-am primit de la dumneaei ca recompensă pentru un serviciu. Ştiu că mă veţi întreba ce fel de serviciu, aşa că voi anticipa. Seviciul de gigolo pentru o seară. Ştiţi că există persoane generoase, mai ales vârstnice, care plătesc câteva ore…

-Câte ore? l-a întrerupt comisarul. Cinci ore de amor cu o femeie de 70 de ani? Sau patru? Sau trei? Fii sincer pănă la capăt, doar eşti un domn!

-În definitiv nu am ce să ascund. Am fost răsplătit de două ori pentru seara aceea. Şi putea să vină şi a treia recompensă dacă aş fi fost dispus să ofer angajatorului meu amănuntele picante ale acestei întâlniri.

-Ce vrei să spui? Despre ce angajator vorbeşti? Elvira?…

-Nu, mătuşa mea. Doamna Matilda Sacagiu.

-Cum? Matilda te cunoaşte?

-Nu destul de bine. M-a întălnit, pentru prima dată în acest oraş, într-un restaurant la care serveam cina. Era cu un grup de prieteni şi m-a rescunoscut. Şi-a dat seama că eu sunt cel care o înşelase şi m-a aşteptat când am ieşit de la toaletă. Mi-a spus că nu mă dă pe mâna poliţiei şi nici nu îmi cere înapoi banii pe care i-am luat de la ea, ba chiar o să mă şi plătească, dacă în seara în care doamna Velicenco împlinea… o vârstă, făceam cu ea amor şi apoi o prădam. Mi-a spus chiar şi unde ţinea bijuteriile. A doua zi, la prânz, ne-am întâlnit la acelaşi restaurant. Mi-a dat  bani, mai mulţi decât ne tocmisem, cu condiţia să-i descriu în amănunt întălnirea. Mi-am oprit doar pe cei cuveniţi şi m-am retras fără a-i satisface curiozitatea bolnavă.

-Atunci de ce ai luat de la casa Velicenco decât un inel?

-Nu l-am luat eu, m-a recompensat cu el doamna Elvira, imediat după ce am făcut sex.

-Şi totuşi? De ce atâtea ore?

-După ce mi-a oferit acel inel am avut o discuţie lungă. Am strâns suficiente date care dovedesc că ea l-a „turnat” securităţii pe Matei Vinga, tatăl meu. Nu ştiu dacă era în slujba instituţiei respective, dacă a vrut să se răzbune pe tata sau a fost obligată prin şantaj să o facă, dar am vrut să mă răzbun pe ea. Să mă răzbun într-un mod ce caracterizează un om cerebral ca mine, printr-o răzbunare care ştiam că afectează o femeie ca ea. Vroiam să se simtă înşelată în amorul propriu, maculată, batjocorită. Mai mult decât violată. Dar ea a crezut că am să o şantajez cu informaţiile mele şi îi voi cere bani, mai ales că făcusem o înregistrare a celor două episoade, cel amoros şi al destăinuirilor. Cred că de teama şantajului a şi acceptat să vorbească cu dumneavoastră atunci când Matilda s-a oferit să vă mijloceasă întâlnirea.

Comisarul a zâmbit şi s-a refugiat în gândurile sale. Gândurile sale privind valori ca prietenia, cinstea, sinceritatea, dar şi aparenţele, impostura, făţărnicia. Deci! Matilda joacă o farsă prietenei sale cu un „cadou-surpriză” uman, dar nu se poate abţine să nu folosească prilejul pentru a o face să sufere ca şi ea, în urma unei fapte ilicite. Un fel de „să moară şi capra vecinului!”, pentru că nu putea uita zâmbetul superior al Elvirei atunci când îi spusese cum fusese înşelată. Aşa că şi-a plătit „cadoul” să o jefuiască. Ce, doar ea să fi păţit ruşinea, iar simandicoasa de Elvira nu? Dar nici Elvira nu se lasă mai prejos. În urma discuţiei din noaptea respectivă află că individul care o prăduise pe Matilda este chiar Andrei Vinga, nepotul ei, dar se mulţumeşte să se pună la adăpostul poliţiei fără a-i spune prietenei sale că îl cunoaşte pe impostor, că este fiul fratelui său Matei. Probabil tot din cauza chestiei cu „capra vecinului”.

Era încurcătura prea mare pe „strada” asta, cu doamne simandicoase, crescute la pension, aşa că Filipescu s-a mulţumit să exclame, folosind un joc de cuvinte:

-Doamne! Doamne! Ce mai doamne!

Atitudini

    Uniforma bunicului

Bunicul meu din partea mamei a murit pe front, la vârsta de 23 de ani, apărându-şi ţara. Ce paradox, să spui bunic unui tânăr de 23 de ani „Bunicule”! Ne-a rămas de la el un mormânt gol, la fel ca al camarazilor lui, pentru că trupurile au putrezit pe câmpul de luptă, departe de ţară, şi o fotografie. O fotografie în uniforma lui de sergent major, trimisă de pe front. Tot la 23 de ani am terminat şi eu şcoala militară de ofiţeri a Ministerului de Interne şi mi-am făcut o fotografie în uniforma mea cea nouă, mândru de ea ca toţi cei care îmbrăcau pe atunci o uniformă. Nu ştiu cum se face, dar fotograful din orăşelul meu de ţară, care nu a călcat niciodată prin casa noastră ca să ştie cum arată fotografia bunicului, a ales pentru mine exact aceeaşi poziţie ca a lui, în picioare şi cu braţul drept rezemat. El de scaun, iar eu de un suport. Părinţii mei ţin alături cele două fotografii, devenite tablouri, aşa că am avut timp, în unul din concediile de odihnă, pe când aşteptam somnul cu ochii pironiţi în pereţii copilăriei, să analizez mai atent cele două tablouri. Amândoi suntem acolo în uniforme, cu pantaloni bufanţi, haine strânse pe trup cu centură, cămaşă cu cravată şi caschetă. Singura deosebire este aceea că el purta în picioare bocanci, de la care porneau obiele până spre genunchi, iar eu cizme de piele. Mi-a atras atenţia faptul că uniforma lui, confecţionată din materiale aspre, grosolane aş zice, comparativ cu ce se poartă în zilele noastre, era impecabilă. Chiar dacă se afla pe front, totul venea bine pe el, iar bocancii îi străluceau.

Aşa de mândru am fost întotdeauna de uniformă, încă din copilărie, încât şi acum, după ani buni de pensionare, cu greu mă despart de vreun element al ei şi am discuţii cu soţia atunci când face curăţenie generală şi vrea sa mai scape din casă de „vechituri”. Nu ştiu dacă dragostea mea pentru uniformă este urmare a educaţiei primite (am purtat uniformă în toţi cei 16 ani de şcoală, iar 8 dintre aceştia i-am petrecut prin internate şi cazarme, trebuind să mi-o îngrijesc singur), a necesităţii de a reprezenta  cum se cuvine instituţia în care am lucrat, a nevoii de a impune respectul de care aveam nevoie zi de zi, ca poliţist, printre oamenii Constanţei, sau a tabloului cu uniforma bunicului care mi-a vegheat copilăria. Poate şi colegii mai vărstnici mi-au inoculat asta, pentru că în vremea aceea respectul pentru uniformă era enorm. Erai luat în râs dacă fularul îţi ieşea mai mult sau mai puţin de doi cenimetri de sub manta, dacă îl aşezai dând stânga peste dreapta şi nu invers, iar lipsa unui nasture de la veston, fie el şi unul de la mânecă, era un adevărat dezastru. Chiar şi în agendele de lucru căteva pagini erau dedicate modului în care se cos epoleţii sau în care se leagă corect nodul la cravată. Azi, asemenea regulamente întâlneşti doar la agenţii de pază, de parcă numai aceştia ar trebui să ştie cum şi când să îşi poarte uniforma.

Veţi spune, poate, că asta nu-i ajuta să prindă mai uşor infractorii, aşa cum, peste ani, unii dintre poliţişti spuneau că pleacă din poliţie când calculatorul va prinde primul hoţ. Nu, o uniformă purtată corect, cu demnitate, nu ajuta, ea însăşi, la prinderea infractorilor, dar constituia unul din elementele de prevenţie. Simpla apariţie a uneia în cartier era în stare să facă linişte pe străzi. Iar despre batjocorirea poliţistului pe străzi sau în alte locuri publice prin gama de fapte ce constituie infracţiunea de „Ultraj”, nici nu se punea problema.

Ştiu că am mai discutat despre problema asta, dar mi-a adus aminte zilele acestea de ceea ce v-am relatat mai sus un fapt. Mă aflam într-un loc foarte aglomerat, printre mijloace de transport în comun, comercianţi, cetăţeni şi maşini parcate, în apropierea unui supermarket, atunci când în peisaj şi-a făcut apariţia un poliţist în uniformă. În mâna stângă îşi ţinea cascheta, în dreapta avea o mapă cu hârtii, gata să se reverse pe asfaltul umed. Purta o „scurtă” de uniformă din material impermeabil, cu elemente reflectorizante, descheiată în totalitate, cu mărginile aduse în lateral care demonstrau clar că nu mai fusese de mult timp încheiată, şi pantaloni bleomarin fără vipuşcă, normali, fără niciun semn că ar aparţine unei uniforme. Mişcările lui rapide şi dezordonate printre oameni şi maşini, modul în care fluiera, striga şi făcea semne cu cascheta cuiva din mulţime văzut doar de el, au stârnit zâmbetele călătorilor ce aşteptau autobuzele. Când s-a apropiat de el din spate un bătrân îmbrăcat sărac şi murdar, l-a tras de mânecă şi l-a întrebat „Auzi mă, de unde pleacă microbuzul spre?…”, poliţistul s-a supărat şi l-a repezit. Cum îşi permitea să i se adreseze aşa lui, un om al legii? E chestie de educaţie! l-a mustrat omul în „uniformă”. 

Poate vi se pare mărunt faptul, privit dintr-un anumit punct de vedere, poate chiar neînsemnat, dar şi mie, simplul cetăţean care l-a privit şi ascultat pe poliţist, mi s-a părut că ceea ce văd şi aud este tot o chestie de educaţie.

Şi atunci, gândul m-a dus la uniforma de pe front, purtată de bunicul meu, prin anul 1944.

                             Comisar şef (r) Adrian Nicola