atitudini

Misia e misie

De multe ori, meseria de poliţist, ca şi altele dealtfel, te obligă să faci lucruri care nu îţi fac plăcere, chiar unele pe care le urăşti. Nu cred că ciobanului, care duce în spinare cu trudă un munte întreg mielul beteag până când se vindecă, nu i se frânge inima când, după ce l-a văzut sănătos, este tăiat pentru o masă îmbelşugată. Sau, şi mai rău, chiar el trebuie să-l sacrifice. Nici gospodina care caută oul la lumina lumânării să-i vadă sămânţa, apoi ţine puiul scos de sub cloşcă, cu puf de aur, smerită, în pumn, îi dă să mănânce şi îl ridică de jos când picioarele, cât acul de subţiri, nu îl susţin, apoi îi dă un nume şi îl strigă pe bătătură anul întreg până când prinde carne şi pene pe el, nu cred că are sufletul uşor şi lipsit de păcat atunci când îl dă spre sacrificiu. Şi totuşi, ciobanul şi gospodina şi crescătorii de cai, şi doctorii siliţi să-şi opereze copiii sau alte persoane iubite, şi alţii, şi alţii, îşi fac meseriile, uneori cu lacrimi în ochi. La fel ca ei, poliţiştii, ca şi alte persoane implicate în sistemul judiciar, sunt puşi destul de des, poate mai des decât alţii, să ia măsuri care nu le sunt pe plac. Şi dacă lor nu le sunt pe plac, celor care asistă la spectacolul social cu atât mai puţin.

Mi-am dat încă odată seama de asta zilele trecute când un important post naţional de televiziune a prezentat un caz care a stors multe lacrimi şi blesteme telespectatorilor. Pe scurt, o bătrânică vindea zarzavaturi la un colţul unei străzi din capitală şi a fost „ridicată” de poliţiştii locali de la „locul faptei” pentru comerţ stradal neautorizat. Au gonit-o din locul respectiv, i-au „confiscat” obiectul contravenţiei şi nu au vrut în ruptul capului să o lase să-şi câştige bănuţul necesar traiului în colţul ales anume de tanti Niculina, contravenienţa de serviciu aproape zi de zi. Cineva, poate un binevoitor, poate un justiţiar, poate o persoană dornică să apară pe facebook sau pe micul ecran, a filmat şi a difuzat groaznica acţiune a poliţiei. Iar cei din studiou au despărţit firul în patru mai multe zile, cu venerabila doamnă de faţă, găsind între privitori oameni cu suflet care să o ajute să aibă un trai mai bun decât cel de până atunci.

De aici comparaţia. Iată, doamnelor şi domnilor, că mai există şi oameni buni, oameni adevăraţi care îşi ajută semenii. Cu mila creştină în suflet. În plan opus el, poliţistul. Bestia cu chip de om, lipsită de sentimente umane şi de discernământ, care a închis ochii când s-a furat flota ţării şi nu a văzut cum s-au îmbogăţit unii în detrimentul celorlalţi, dar a văzut pe o biată bătrână, săracă şi sufocată de greutăţi, că vinde două fire de verdeaţă sădite cu propriile mâini pentru a avea cu ce să se întreţină, transformând-o în „cel mai periculos infractor al ţării”. Pe cine nu ar impresiona o asemenea poveste tristă? Cine nu ar lăsa să-i pice măcar o lacrimă şi nu ar scăpa printre buze o sudalmă la adresa cruzilor poliţişti?

În ziua în care cazul mamei Niculina ţinea aprins probabil o oră micul ecran, la acelaşi post de televiziune, dar şi la altele, se prezenta un alt caz: un tânăr din Bucureşti, fost fotbalist, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice şi fără a poseda permis de conducere, a făcut o manevră riscantă pentru el şi pentru ceilalţi participanţi la trafic, iar când un poliţist a încearcat să-l oprească l-a luat pe capotă, târându-l treizeci de metri pe carosabil. Ulterior, poliţistul a fost transportat la spital pentru a i se acorda îngrijiri medicale. Ce caz! mi-am zis. Încă „o pâine de mâncat” pentru jurnalişti. Să vezi anchete, mixaje şi montaje, interviuri în direct, impresii „la cald” de la cei implicaţi! A cui este maşina, cum a ajuns pe mâinile infractorului, de unde ştie acesta să conducă dacă nu avea permis, a procedat poliţistul conform prevederilor legale şi procedurale, ce trebuie să se facă pentru a se reduce riscul de accidente la poliţiştii din stradă? Iată doar câteva întrebări la care eu aşteptam un răspuns. Nu l-am auzit, pentru că subiectul ultragierii prin accidentarea cu intenţie a poliţistului a durat în medie… două minute de post de televiziune.

Nu pot eu să măsor gravitatea şi interesul public al celor două cazuri, nici nu pot influenţa în vreun fel politica editorială a posturilor de televiziune, dar mi se pare flagrantă discrepanţa dintre modul de abordare a celor două probleme. În ambele este vorba de poliţistul din stradă, dar când este vorba de culpabilizarea omului legii mi se pare că măsura interesului este nepermis de mult mai mare decât atunci când trebuie să i se prezinte meritele, duse uneori până la sacrificiu.

Atât ar fi de spus acceptând punctul de vedere al realizatorului emisiunii ce o evoca pe bătrână, căci, privind strict legal şi regulamentar, personal consider că acţiunea poliţistului sau poliţiştilor din acest caz nu a fost una ilegală sau abuzivă. Asta era misia lor atunci, să combată comerţul stradal neautorizat. Şi în Franţa, în Spania, în Anglia sau Elveţia sunt oameni săraci, dar i-aţi văzut pe străzile capitalelor acestora vânzând pătrunjel? Nu, dar pe cei care vând droguri, chiar şi ţigări de contrabandă cred că i-aţi văzut sau i-aţi simţit, dacă aţi fost pe acolo. Mă întreb ce ar spune şi ce ar face realizatorii emisiunii despre mama Niculina dacă mâine dimineaţă nu ar putea intra la serviciu pentru că în faţa clădirii în care lucrează 20-30 de bătrâne ar vinde acolo zarzavaturi? Le-ar cumpăra la toate lemne de foc şi le-ar repara acoperişurile de la case? Dacă răspunsul este „da” să ştiţi că nu este suficient. Ţara este plină de venerabile şi respectabile doamne cu destine de plâns, asemănătoare cu cel al doamnei din emisiune, iar ele aşteaptă să ne îndreptăm privirile şi puterile asupra adevăraţilor vinovaţi de starea lor. Nu poliţistul din colţ este vinovat pentru că nu au ce mânca, nu au ce îmbrăca sau cu ce se încălzi, cu toate păcatele lui. Dar despre asta se poate discuta îndelung, altfel decât să culpabilizăm pe cei care au doar vina de a-şi face datoria, cu sau fără voia lor.

Ştiu că prin prisma celor de mai sus voi putea fi considerat un om crud, lipsit de inimă, insensibil la suferinţele semenilor, abrutizat de o meserie ingrată. Însă nu este deloc aşa. Provin dintr-o familie modestă şi privesc întotdeauna suferinţele bătrânilor prin ochii mamei mele, nevoită să trăiască dintr-o pensie nesimţită de 450 de lei pe lună. Nu am pus ghilimele la cuvântul nesimţită, pentru că aşa cataloghez gestul de a da asemenea pensii oamenilor care au muncit o viaţă în această ţară, gestul celor care cred că o persoană poate trăi din aceşti bani.

Comisar şef ( r ) Adrian Nicola 

Nimic nou despre fierul vechi

       „Ciuma postdecembristă a economiei naţionale” sau „Mina de aur a îmbogaţirilor peste noapte”, iată doar două denumiri pe care le putem da fără teama de a greşi  raptului numit „negoţul cu fier vechi” care a transformat în ruine combinate, complexe, fabrici şi uzine, reţele de electricitate şi de îmbunătăţiri funciare, a lăsat treceri peste ape fără poduri şi apele fără vapoare, transformând în ruină ceea ce s-a construit cu trudă, nu de către Ceauşescu sau comunişti, ci de toată ţara cu o râvnă de care nu au dat dovadă parcă nici duşmanii cei mai înfocaţi ai ţării. S-au găsit nişte oameni cu demnităţi care să declare toate acele edificii nerentabile şi mâncătoare de bani, pentru ca alţii, cu funcţii ca şi ei, să le vândă pe nimic la oricine era destul de „şmecher” să le transforme în fier vechi sau să le vândă ca pe fierul vechi chiar dacă erau noi. Aşa s-au transportat pe la miile de centre pentru achiziţionarea materialelor refolosibile roţile de transmisie ale economiei ţării, destul de rentabilă la schimbarea regimului din moment ce, cu banii obţinuţi din ea, s-a plătit imensa datorie a ţării, au plecat „afară” ca reziduuri, artizanii dezastrului s-au îmbogăţit, iar noi trebuie să povestim copiilor şi nepoţilor, începând cu „A fost odată…”, că în România au existat combinate siderurgice şi vapoare construite de români, au existat chiar şi complexe în care erau crescute vaci şi herghelii de cai, pe care le pot admira în poze vechi sau la muzee, împăiate.

Nu mi-am propus să fac politică, de care încerc de ani de zile să mă ţin departe, dar problema „fierului vechi” m-a preocupat cât timp am lucrat în poliţie şi continuă să mă preocupe ca simplu cetăţean, pentru că a rămas aproape neschimbată şi de actualitate şi acum, după 25 de ani de când românii şi-au propus să schimbe răul cu binele. Am încă impresia că dacă s-ar fi interzis negoţul acesta murdar în care unii au făcut cu sacrificii, iar alţii îşi umplu buzunarele cu arginţi, nepăsători de ce vom lăsa generaţiilor viitoare, ţara ar fi arătat altfel. Că dacă s-ar fi stabilit strict cine face acest negoţ, cu ce fel de metale şi în ce condiţii nu ne-ar mai fi frică să mergem cu trenul pentru că s-au furat contacţii de la semnalizare ori saboţii de la vagoane, nu am ezita să dăm drumul staţiilor de pompare pentru a deseca locurile inundate de intemperii cu teama ca hoţii „cârtiţă” să nu fi furat conductele magistrale de sub pământ şi apa să ajungă la alţi oameni sau să trecem podurile de metal cu grija ca „achizitorii” de fier vechi, porecliţi şi Magneţi, să nu fi tăiat treptele sau elementele de susţinere, iar noi să ne prăbuşim în gol. Dacă nu credeţi pe cuvânt că este aşa, întrebaţi preoţii la bisericile cărora „bat” clopote electronice, pentru că cele tradiţionale au fost furate, ori pe oamenii care merg la cimitir să pună o lumânare şi o floare la mormintele celor plecaţi din această lume, dar nu mai ştiu unde să-şi verse durerea pentru că metalul din cruce sau din gardul împrejmuitor al mormântului a luat drumul străinătăţii, transformat în ero în teancul ce rupe buzunarele deţinătorilor de castele sau insule prin arhipelaguri ale căror nume nu ştiu nici să-l pronunţe. Întrebaţi la ortopedie, de oamenii care şi-au rupt picioarele în canalizările ale căror capace au dispărut peste noapte, la societăţile de asigurări la care oamenii cer acoperirea daunelor pentru că s-au trezit cu roţile maşinilor în acestea sau administratorii asociaţiilor de proprietari, care nu-şi mai găsesc grătarele metalice din faţa scării blocurilor sau ghenele de gunoi din spatele acestora. Ca să fac o glumă, până şi cei de la vulcanizări sunt supăraţi pe hoţii de fier: nici cuie nu se mai găsesc pe stradă, să mai facă omul o pană la maşină şi să mai aibă şi ei câţiva clienţi.

De curând, am fost martor la o prindere în flagrant din categoria celor arătate mai sus. Un grup de trei tineri au fost prinşi în flagrant în timp ce tăiau cu un aparat o conductă pentru irigaţii, mai înaltă de doi metri. Mai întâi m-a frapat dotarea lor. Aparat pentru tăiat, dotat cu un cuţit special, tub de oxigen, butelie de aragaz, chingă cu care să se agaţe pentru a lucra la înălţime, chei şi alte ustensile. Nu erau din localitatea pe teritoriul căreia se săvârşise fapta, dar nici nu aveau cu ei vreun mijloc de transport, indicii suficient care să dea de bănuit că o a patra persoană, cu un mijloc de transport, probabil acelaşi cu care trebuiau să transporte şi bunurile furate, i-a dus acolo.

În afară de dotare m-a surprins atitudinea lor. Cei trei nu erau deloc îngrijoraţi că au fost prinşi, nici măcar cel care mai avea o condamnare cu suspendare sub control judiciar în executare. Apoi, erau siguri că li se dă drumul, ceea ce s-a şi întâmplat, dar şi că vor primi înapoi ustensilele folosite la furt.

Nu pot să cred tot ce spun infractorii, cuvântul lor în balanţă cu cel al poliţiştilor este de neluat în semă, dar ceva sau cineva le-a creat lor acel sentiment de intangibilitate, de invincibilitate, ce le-a atârnat zâmbetele alea sarcastice în colţurile buzelor. Şi faptul că nişte tineri ca ei nu cred în puterea legii m-a pus pe gânduri şi m-a făcut să-mi pun o mie de întrebari. O legislaţie adecvată, care să interzică acest gen de „comerţ” fără verificarea provenienţei bunurilor, cu pedepse pe măsura faptelor? Controlul poliţienesc mai pronunţat la societăţi şi asupra mijloacelor ce transportă metalele? Tratarea acestui gen de infracţiuni cel puţin la nivelul celorlalte din Codul Penal şi continuarea cercetărilor până la descoperirea şi destructurarea grupurilor organizate? Exigenţa pedepsirii celor constituiţi în grupuri şi la repetarea faptelor? Cu ce prevenim şi combatem aceste infracţiuni? Să nu-mi spuneţi că nu-i nimic nou cu fierul vechi! Aş fi foarte dezamăgit să fie aşa şi mi s-ar părea că ţara plânge cu lacrimi de oţel incandescent, în care se amestecă multe, mult prea multe sentimente.

                                                     Cms.şef ( r )

                                                              Adrian Nicola

Cu „beţe” sau fără „beţe”

La fabrică, munca se calculează în bucăţi produs finit ori părţi ale acestuia  realizate într-o unitate de timp. În agricultură, ceea ce ai lucrat într-o zi se contabilizează nu în ore prezente la program, ci în hectare lucrate, rânduri săpate ori cantităţi de legume şi fructe recoltate. În transporturi, eşti apreciat după cantitatea de marfă transportată sau numărul kilometrilor efectuaţi în ore, zile, luni, iar în comerţ eficienţa lucrătorilor este analizată după unităţile vândute sau sumele de bani încasate la vânzare. Până şi bancherii sunt apreciaţi după o serie de indicatori stabiliţi de şefii lor, iar mai nou profesorii au ca barometru al eficienţei rezultatele obţinute de elevii lor la olimpiade, la examene, inclusiv la bacalaureat. M-am întrebat însă, în nenumărate rânduri, cum trebuie măsurată munca poliţiştilor. Vă mărturisesc că nu am ajuns niciodată la acele coordonate materiale, măsurabile, lipsite de subiectivism, care  să nu dezavantajeze o categorie sau alta de poliţişti, dar am fost încredinţat mereu că şi această activitate trebuie măsurată ca toate celelalte.

Au venit de la structurile superioare întotdeauna indicatori de eficienţă pe baza cărora să fie analizaţi poliţiştii, s-au stabilit termene de analiză şi modalităţi în care să se realizeze aceasta, dar niciodată aceste coordonate nu au putut satisface pe deplin, pentru că mai mereu s-au adus argumente care să te facă pe tine, şef de pe o treaptă ierarhică, să fii mulţumit că analiza ta a fost cea mai „cinstită” şi să nu existe măcar un nemulţumit în urma concluziilor formulate. Puteai observa că poliţistul X a rezolvat 10 dosare pe săptămână, iar Y doar două şi, în mod logic, apreciai că X a lucrat foarte mult sau foarte bine, iar Y mai puţin. Practic, nu aveai timp să vezi în cele 30 de minute alocate acestei activităţi pentru analiza a 15-20 de poliţişti. Nu puteai atunci, pe loc, să afli ce complexitate aveau dosarele unuia sau ale altuia. Sau, nu puteai să ştii că un poliţist a aplicat 10 contravenţii în 8 ore de lucru, oprind supărător de nedrept şoferii în trafic şi căutând nod în papură acestora pentru a duce tolba plină cu procese-verbale la sediul poliţiei, iar altul a venit doar cu două amenzi, dar a făcut prevenţie ca la carte copiilor care traversau bulevardul, ieşind de la şcoală. Nici că un poliţist a aplicat 5 amenzi unui grup de vecini de cartier care s-a certat pe depozitarea gunoiului la ghena din spatele blocului, apoi a spart seminţe pe o stradă lăturalnică, pe care nu se întâmplă niciodată nimic, iar altul a alergat, fără succes, după un hoţ, şi la terminarea programului de lucru nu  a prezentat şefului decât uniforma murdară şi ruptă de sârmele dintre blocuri. Cred că sunteţi de acord cu mine, este foarte greu să apreciezi munca unui om nemonitorizat, cu care te întâlneşti la locul lui de muncă decât sporadic, atunci cănd finalitatea muncii este aproape incomensurabilă şi, mai ales, când şeful care trebuie să analizeze nu cunoaşte specificul acelei activităţi cu toate „rotiţele” şi „şaibele” ei. Şi pe oamenii a căror activitate o analizează.

Este mult de vorbit despre „arta” de a analiza poliţiştii. Diferenţele dintre o activitate şi alta sunt foarte mari. Nu este totuna să lucrezi în birou, la ghişeu sau pe teren, precum nu-i la fel să fii poliţist în oraş sau în mediul rural, la şes ori în satele împrăştiate pe vârfuri de munte. Şi nu-i totuna să te ocupi de borfaşi, şpringari, şmenari şi maradonişti sau de infractorii din categoria  „gulerelor albe”, baricadaţi în birouri luxoase şi cu armata de avocaţi şi bodiguarzi după ei. Să faci prevenţie ca poliţist de siguranţă publică, alegându-ţi locul şi condiţiile în care să acţionezi sau de la rutieră, cu asfaltul fierbând sub tălpi şi expus privirilor exigente ale miilor de oameni care trec pe lângă tine în 8 ore de lucru.

Şi atunci sunt două probleme: prima, dacă se pot stabili indicatori de analiză viabili, concreţi şi corecţi şi a doua dacă este nevoie de aceştia şi de analiza muncii poliţistului. Nu cumva întrebând poliţistul dacă a aplicat vreo amendă îl împingi pe acesta spre o comportare abuzivă, aceea de a sancţiona pe nedrept un cetăţean doar pentru a satisface „capriciile” şefului? Sau, întrebându-l zilnic câte dosare cu autori necunoscuţi a rezolvat acesta, ştiindu-se deficitar la acest capitol, să găsească un puşti care ar recunoaşte şi că l-a omorât pe John Fitzgerald Kennedy doar de dragul de a deveni „vedetă” printre „găinari” şi va face tot posibilul să-i „umple valiza” cu astfel de fapte? Nu cumva, cerându-i constatarea delictelor va neglija prevenirea lor? Pe de altă parte, poţi să nu întrebi niciodată poliţistul ce a lucrat? Sau poţi să laşi la latitudinea sa ceea ce trebuie să facă zi de zi? Da, poţi, dar numai acolo unde unităţile de măsură sunt concrete, iar munca poate fi apreciată pe principii gen „satisfacţia clientului”. De exemplu, acolo unde infracţionalitatea a scăzut aproape de zero. Numai că, nici în astfel de cazuri, nu renunţi la analiză (nici nu ai putea aprecia reducerea delicvenţei fără aceasta). Mai mult, iei din poliţiştii şi duci în locul în care criminalitatea este în creştere. Unde trebuie, nu-i aşa, să-i analizezi pe poliţişti. Şi ajungem…

Acum, pentru necunoscători, vreau să vă spun că finalitatea aprecierii poliţiştilor nu este reducerea drastică a salariului şi nici afişarea la gazeta de perete a instituţiei la rubrica „Nu faceţi ca ei”. Aceasta te îndeamnă la o autoanaliză şi eşti primul chemat să gândeşti cum să schimbi percepţia despre tine şi să treci deasupra liniei care, de obicei, se notează cu minus. Am întâlnit în cariera mea un singur poliţist care niciodată nu a rezonat la criticile şefilor şi chiar ale colegilor săi. Era încredinţat că nu trebuie să „facă rău” oamenilor, aşa că noţiunile de contravenţii şi infracţiui constatate îi erau cu totul străine. Dar nici nu putea spune ce înseamnă să „faci bine” ca poliţist, pentru că „răul” făcut unuia, precum stoparea activităţii ilicite a unui infractor, înseamnă „bine” alţii, pentru potenţialele lui victime. Pentru că a scoate din trafic un şofer sub influenţa alcoolului sau fără permis înseamnă „rău” pentru el şi „bine” pentru nevinovaţii de pe stradă, iar atunci răul făcut este de neglijat pe lângă  binele de nemăsurat. De fapt, aceasta este esenţa muncii poliţistului, iar cine nu a sesizat-o sau nu o acceptă poate găsi alte meserii în care nu este nevoie să foloseşti instrumentele specificii poliţiştilor. Specifice poliţiştilor de aici şi din toată lumea. Pentru că definiţia din DEX a poliţiei este „Organ de stat care menţine ordinea publică şi reprimă infracţiunile”, iar asta nu se poate face admirând natura sau numărând stelele de pe cer. Sunt destui care o fac, dar pentru asta nu sunt retribuiţi de stat.

Personal, consider că este normal să ţi se ceară activităţi specifice concrete. Ce şi cât, rămâne de discutat. Asta depinde de arta de a conduce a fiecărui şef.

                                      Cms.sef ( r ),

                                                            Adrian Nicola