cadavrul

CADAVRUL UMBLĂTOR AL UNCHIULUI VASILE

CADAVRUL UMBLĂTOR AL UNCHIULUI VASILE

Întâmplarea de mai jos mi-a fost istorisită cu câţiva ani în urmă de un domn care băga mâna în foc pentru a mă convinge că este reală. I-am mai scos şi adăugat şi eu câte ceva, pentru a putea începe lectura cu tradiţionalul „A fost o dată, ca niciodată…”

Nu ştiu dacă în partea de sud-est a părţii de sud-vest a ţării s-a răsturnat carul cu proşti, dar în mod sigur cei care foloseau respectivul mijloc de locomoţie s-au împrăştiat destul de repede cât vezi şi (mai ale) cât nu vezi cu ochii. Dacă un om de ştiinţă ar fi găsit mecanismul acestei răspândiri şi, mai ales, calea prin care molima prostiei s-a prins atât de repede şi “bine” de foarte mulţi, précis acel învăţat ar fi primit premiul Nobel în domeniul psiho-sociologiei. Sau ar fi fost răpit de extratereştrii, care ni l-ar fi livrat pe post de zeu câteva sute de ani mai târziu. Dacă ştii să o împrăştii prostia, ştii şi mecanismul invers, să-i opreşti expansiunea şi să o elimini. Nu? Dar iată că nu a fost aşa, iar unul din călătorii din căruţa a ajuns aproape prin teleportare să-şi implementeze prostia tocmai în partea de sus a ţării de sus, cum se spune, în satul Molani, găsind solul cel mai fertil pentru a-i sădi sâmburele la familia Marinuţ.

Vestea ajunsă prin telefon în satul de la poalele muntelui căzuse ca un trăsnet asupra familiei respective tocmai când cei doi veri, Octav şi Călin, sărbătoreau împreună cu părinţii lor întoarcerea de la muncă, din străinătate. Se aşezaseră la o masă şubrezită de sub dudul din curte şi cinsteau un pahar de samahoancă cumpărată de la Neculai Sucilă, vecinul lor, la preţ de şampanie franţuzească. Ar fi vrut ei să nu cumpere de la “hoţomanul de Sucilă”, dar de unde să cumpere? În satul lor mai rămăseseră cinprezece-douăzeci de familii, cei mai mulţi dintre săteni fiind pocăiţi, oameni care nu consumau alcool, aşa că ultimul butic la care acesta se vindea închisese de aproape un an. Şi cum stau ei sub dud, cei doi tineri povestindu-le părinţilor despre Europa, priviţi admirativ, cu ochi umezi de lacrimi, de către mamele şi taţii lor, la poartă a bătut Florica Sandei, vecina de la casa din dreapta. A bătut la poartă e un fel de a spune, pentru că portiţa de lemn vechi şi ros de cari numai dacă o deschideai, fără să ştii metoda specială folosită de stăpânii curţii, s-ar fi dărâmat Şi atunci cum să băţi în ea? Poate cu un cui, că nu mai fusese reparată din a doua domnie a lui Petru Rareş. De fapt, femeia a strigat striga cât o ţinea gura:

-Cumătră Catincăăă! Vino puţintel la uluci că am de vorovit o treabî cu matali!

-Nu-i răspunde! şi-a îndemnat Petrea Marinuţ soţia. Dacă-i dai drumul la aiasta nu mai pleacă până nu terminăm “sfecla” din clondir. Şi are fimeia un sorb… Juri că-i gură de canal din şeli di la oraş.

-Cumătră Catincăăă! a insistat Florica. Îi şeava di rău cu Vasîli, cumnatul matali. M-o sunat poliţia taman din Constanţa.

-Olele! s-a luat cu mâinile de cap Catinca. Ce-o fi facut zaltatul şela? Că numai di nacaz o fost.

-Taci, fă, nu fi proastă! a repezit-o Petrea. Ghini că nu-i mort, că încolo…

-Ba îi, a strigat Florica din uliţă, că de-aia m-o sunat.

-Şi di şe mă rog te-o sunat pe tini, fa? a sărit de la locul ei Smaranda, soţia celui mai mic dintre fraţii Marinuţ, Săndel.

-Fiindcă eu nu-s fimeie cu barbat ca matali, şi cumnată pi deasupra. Vasîli îi holtei (sau o fost, ‘aracan di el!), iar eu vădană, aşa că ave la dânsul atunci când l-o găsât mort numărul meu di telefon. Dară nu ştii matali trebile astea. Nici nu ştii la care parte a telefonului să vorgheşte.

-Tăceţi odată! a sărit Săndel de la masă, după ce a izbit-o cu pumnul gata să verse bunătate de samahoancă. Nu vă mai sfădiţi atâta! Ce tot vorgheşti acolo, fată-tu? Ce o păţât fratele nostru şel mari?

-O dat ortul popii, aia o păţât. Îi la “casa morţilor”, taman la Constanţa, la capătul lumii. O zâs poliţaiul şela că s-o înecat la scaldă.

-Ce scaldă, ai înebunit? Fratele nostru nu ştie să înoate! s-a răstit la ea Petrea, fratele mijlociu.

-Taman d-aia. Zâşi că s-o avântat prea tari în volbură şi că o înghiţât mai mutî apă decât o baut el în 65 de ani di viaţî.

-Bietul di dânsu’! a început să plângă liniştit Petrea. Să moară plin cu apă, taman el care ura apa! Şi-o prevestit sfârşitul, ‘aracan di el. O zâs că o să moară înecat –îţi aduci aminte frăţioare Săndel, când am gustat noi dămijana şeia cu vişinatî până când o răsărit soarile?-, dar nu cu apă. L-o blestemat bunul Dumnezeu că ne-o părăsit şi o plecat în lumea largă. Auzi tu? Taman la Constanţa, dincolo di apa şeea mari!

-Şi acum şini îi faşi şeli lumeşti, ca la orşice creştin care păşeşti pi şeaialaltî lumi? a pus punctual pe “I” Catinca.

-Cum şini? Primăria de-acolo, că d-aia îi primării. Or ave ei gologani pentru trebuşoari de-aistea, că-s oamini avuţi, nu ca noi, lipchiţi pamântului.

-Ba nu, a strigat din uliţă Florica. Poliţaiul o zâs că voi, rudele. Încalte că amu v-o adus parale Octav şi Călin, de-i risipiţi pe samahoancă. Nu-I prişină, voi să-l duşiţi sub cruşe pi Dialul Întristării.

-Noi? s-au auzit în cor vocile fraţilor decedatului, Petrea şi Săndel.

-Voi, le-a răspuns Florica. Că voi i-aţi vândut bunătati di casî, i-aţi mâncat viţişoara şi căpriţa din batatură, şi tăti acareturili o datâ cu dânsele.

-Ia, nişti ruini, a dat din mână Catinca. El o zâs să scăpăm di eli, să nu mai plateascâ tăt felul di taxî.

-Da’ gologanii i-aţi luat domniile voastri. Şăpti zâli din postul Sântei Feşioari v-aţi “chilabait”, satane şe sânteţi! O chicăturî di şeava n-aţi pomenit şi altora, că poate şi ei or avut grijă şi rabdari cu Vasîli, fie-i ţărâna uşoarâ!

-D-apăi de-amu musai să ne grijim di tăti şeli, i-a adus Smaranda cu picioarele pe pământ pe ai ei. Di îngropăciuni, încaltea. Daravela-i cum să-l aduşi din şeealaltî lumi?

-Nu-ţi intra la grijî, mamucî! a liniştit-o unul din proaspeţii întorşi de pe drumurile Europei, fiul ei Călin. Merg eu cu vărul Octav, că tot zâşi lumea că suntem siamezi.

-Siamezi? Adică mâţe di şeli colorati? s-a arătat surprinsă şi uşor indignată Smaranda.

-Eşti fraieră, a zâmbit superior cumnatul său Petrea. Am şitit într-o carti că siamezele îs aşele în cari să agaţî tablourile, şeli taman cu icoanili, văcsâti în culori.

-În şe slovă ai şitit matali, bădiţă Petrea? Că ai cam beut şerneala când o fost să te preumbli pi la şele şcoli.

-Perche vă sfădiţi atâta? i-a potolit Octav, intervenind pentru prima oară în discuţie, cu accentual lui de “străin”. Che e, che nu e, una problema e certamente: aici, la voi, la Romania, serviciile e veri … Cum zice la el? Veri… execrabil. Nu dai la el pachet… funduliţe… pentru ingraşat sol, la verme. E posibilo poşta? No e posibilo. Atunci io end mio fratelo Calin mergeamo in dă Constantza subito.

-Dragul mamei! s-a lipit de el Catinca, mama lui. Cum ştii el a grăi pi limba fiarălor! Aşa-i şe-l preumblat şi învaţat, trecut prin lumi, ca-n vorba şeie: Tot paţâtu-i prişeput.

-Da-n şel înveşmântăm? s-a zgârmat Săndel sub şapca adusă cadou de fiul său. Că şi-o luat cu el tăti ţoalili.

-În costumul tău di jinere, a intervenit nevastă-sa, Smaranda.

-D-apăi nu cred că-l încapi, si-a manifestat Săndel îndoiala privitor la mărimile fratelui pe care nu-l mai văzuse de câţiva ani.

-Şi dacă-l strânji o lecuţă îl doari? a găsit Catinca modul de a-l lămuri că pentru hainele unui mort nu-i nevoie de o casă de modă.

-Dar încălţări? a dus Petrea mâna la barbă îngrijorat.

-Am eu o perechi di teneşi care nu mă mai încap. Îs la culoare cum îi şofranul, dar n-are a face.

Smaranda s-a ridicat în picioare cu paharul în mână.

-Sî varsăm o lecuţî, câţiva stropchi, pentru şel dus di pi şestă lumi! a înclinat ea paharul cu băutură. Să hii di sufletul lui Vasâli!

-Da nu pre tari, că-i pacat di bunătati di samahoancă. Iară despre partea sufletulului… Nu prea am auzit să beie.

Drumul spre Constanţa Octav şi Călin l-au făcut cu trenul. În tren, căldură mare, aşa că s-au mutat la vagonul restaurant unde au cheltuit o parte din banii cu care se porniseră la drum pe băutură şi cafele. Mai ales când două tinere drăguţe, pline de viaţă, s-au aşezat la masa lor, au intrat în vorbă cu ei şi apoi le-au servit drept ghizi la Mamaia, la Neptun, prin baruri şi restaurante. Nea Vasile, unchiul lor, avea acum destulă răbdare şi putea să aştepte, congelat cum era.

Într-un târziu şi-au dat seama că dacă mai întârzie pe litoral cu Bleki, fata brunetă şi Bela, cea blondă, cele două cunoştinţe din tren cu care se “zbenguiseră” seară de seară prin câte o cameră de hotel, nu vor mai avea bani de întors acasă nici pentru ei. Singuri, fără “uncheşul Vasîli”. “Doar o seară, de rămas bun, şi gata”, au căzut cei doi de acord. Numai că tinerele, care trăgeau cu urechea, au auzit discuţia şi au realizat că sunt în postura de a fi “seduse şi abandonate” de cei doi “călători prin Europa”, le-au golit portofelele de bani şi au dispărut ca şi când nu ar fi fost. Octav şi Călin şi-au dat seama că sunt lefteri, dar nu au dezarmat. Ştiau din nişte vorbe auzite la biserică faptul că asemenea “încercări” ale vieţii dacă nu te distrug, te întăresc,aşa că şi-au îndreptat paşii cu mult curaj spre morga Spitalului Judeţean pentru a-şi face treaba la care se angajaseră.

La morgă au întâmpinat destule probleme, greu de trecut atunci când nu ai bani. Pentru că verdictul autopsierului de serviciu a fost clar:

-Nu aveţi bani să plătiţi necropsia, spălatul şi toaletarea cadavrului, nu aveţi sicriu şi autospecială dotată special pentru un aemenea transport, cu aer condiţionat, ca să nu se strice “marfa” şi să dăm în vreo molimă, mai ales că a cam trecut “termenul de garanţie”nu vi-l dau. Iar fiecare zi de ţinut aici amplifică cheltuielile.

Au mers ei prin spital, au întrebat în dreapta şi-n stânga, dar nimeni nu le-a dat un sfat mai acătării. Până la urmă providenţa le-a scos în cale salvatorul de unde se aşteptau mai puţin.

-Dacă nu ungi osia, le-a spus Lică Berechet, de origine de prin părţile lor, ajuns mare domn la oraş, paznic de nopte tocmai la morga la care aveau ei treabă, osia scârţâie. Şi atunci face un zgomot care deranjează, iar roata nu se învârteşte.

Octav a fost primul care a înţeles filozofia ungerii osiei, aşa că s-a apropiat de urechea paznicului din gheretă:

-Hau maci trebuire achitare per tuti şmecheria?

-Să facem socoteala, a scos Berechet pixul din buzunarul de la piept şi a început să scrie pe coala albastră cu care era învelită masa. O sută, Carolina, spălătoreasa, două sute Valter, autopsierul, două sute… -a arătat el cu degetul în sus, adică şeful-, total cinci sute. Plus două mie, şapte sute. Fără dric, cai mascaţi şi alte “aere”. Veniţi cu loveaua şi vă luaţi beleaua. Bine?

-No ok! Sevăn suta? a strigat Octav. Perche so maci?

Lică Berechet a închis ghişeul, gata să-i reteze nasul lui Călin, căzut pe gânduri prin deschizătură. Dar acesta nu s-a supărat. L-a împins pe Otav mai în spate, a bătut uşor cu degetul îndoit în geam, a deschis uşurel uşiţa ghişeului şi s-a adresat cu glas mieros paznicului:

-Nenea Bereee! Domnul Berekeeet! Bădia Licăăă! Hai să cădem la învoială! Nici ca mine, nici ca matale: să fie cinci, a desfăcut el degetele mâinii drepte.

-Fără şase nici nu discut.

-Hai cinci jumate! Cinci jumate şi livrezi marfa dimineaţă. Când încep să circule autobuzele cele care merg spre gară?

-La cinci şi jumătate.

-Bine. La cinci suntem aici să ridicăm “coletul”, i-a făcut Călin cu ochiul complice.

Era timp suficient, aşa că au dat o fugă prin oraş. Mai întâi la o casă de amanet la care şi-au vândut lănţişoarele de aur de la gât pentru a face rost de bani, apoi la o alimentară non-stop de unde şi-au luat de-ale gurii şi o sticlă mare de alcool. Când au deschis-o, tot cartierul a căpătat un miros puternic de tescovină.

-Porca mizeria, a plescăit Octav din buze şi s-a strâmbat când a gustat din ea, chiar în faţa magazinului. Che faceare bre, Calin, volare parfumato nostro ancl?

-Nici să nu grăieşti! i-a smuls Călin sticla din mână. Din aiasta bea şi unchiuleţul. Şi bea şi acuma, ai să vezi.

-Caman men! Ancl bea in purgatorio, bicos e ded.

-Aici îi şpilu. N-ai priceput. Dar ai să vezi o lecuţă mai încolo, când ne întâlnim cu dânsul.

Era el Lică, paznicul de la morgă, Berechet după nume, dar nu le-a acordat mai mult de cinci minute celor doi nepoţi ca să-şi ia unchiul. Aceştia l-au îmbrăcat în grabă cu costumul de ginerică al fratelui Săndel, la care s-au chinuit destul să încheie nasturii, căci era destul de strâmt. I-au pus în picioare tenişii, iar pe cap Octav i-a îndesat şapca lui cu cosorog, frumos colorată, cu insemnele unei echipe de fotbal american. În grabă au uitat să-i scoată din piept floarea de lămâiţă cerată, mai mult galbenă decât albă, pe care o purtase cu drag în piept tatăl lui Călin în urmă cu 27 de ani.

-Dar ce-i faceţi, măi, îl duceţi la nuntă? Gândind după floarea din piept, căci după şapcă şi tenişi pare că-l duceţi la stadion.

Octav s-a uitat tâmp către vărul său, dar se vede că acesta nu luase în seamă gluma paznicului, de care acesta râdea singur în întunericul din faţa cabinei lui, văzându-i cum îl cară, cu mâinile puse după umerii lor, pe băbatul ţeapăn, înţolit destul de ciudat.

-Nu-l ducem la nuntă, a zis Călin făcându-i cu ochiul paznicului, îl aducem. De la nuntă. Că aşa vin oamenii de la petreceri şi cumetrii, baţi. Tâni-l o lecuţă, bre Octav.

A scos din buzunar sticla de tescovină pe jumătate plină şi a început să arunce lichidul puturos pe proaspătul –vorba vine proaspăt, căci era conservat, chiar destul de bine conservat, adică ţeapăn- coleg de drum al său şi al lui Octav.

-Ce-i faci, omule? a întrebat uluit de gest paznicul Berechet.

-Îl îmbălsămez. Cu drojdie îl îmbălsămez, aşa cum şi-ar fi dorit şi el să plece la cele veşnice. Că dacă vine omul de la nuntă bat, a ce miroase, a levănţică?

-A dracului levănţică! a râs paznicul. Semnează în registru că ţi-ai luat “obiectul”, trec eu aici un număr de maşină şi căraţi-vă! Că acuşi mai vine cineva şi dau de dracul. Să nu mai aud de voi!

Cu autobuzul nu a fost greu decât la urcare şi la coborâre, unde unchiul Vasile “refuza” să-şi folosească picioarele. Altfel, în autobuz erau puţini călători la ora aceea, iar în interior nu era prea multă lumină. Mai greu a fost în sala de aşteptare. L-au pus în şezut pe o bancă, rezemat cu spatele de spătarul acesteia. Octav s-a aşezat lângă el, iar Călin a plecat să cumpere bilete. Între timp Octav şi-a adus aminte că nu mai are ţigări, aşa că l-a lăsat singur pe bancă şi a dat o fugă la peron unde se afla un magazin la care se găseau ţigările pe care de obicei le fuma el. Rămas singur şi fără sprijin pe bancă, trupul unchiului Vasile s-a lăsat uşor într-o parte până când a căzut cu partea superioară pe banca goală, ca şi când ar fi dormit, picioarele rămânându-i jos. “Somnul” lui i-a atras atenţia unui tip la vreo 45 de ani, tuns în cap şi purtând haine mai degrabă de iarnă decât pentru perioada aceea de sfârşit de vară, pe care parcă scria “puşcărie”. Individul s-a apropiat de unchiul Vasile, s-a uitat în stânga şi în dreapta, apoi s-a aşezat alături de el, pe bancă, şi a început să-l pipăie. A băgat uşor mâna în buzunarul din dos al sacoului şi a căutat, rămânând cu privirea în faţă. “Nimic”, şi-a zis el, dar nu s-a descurajat. Şi-a mutat zona de acţiune la buzunarul de la spate al pantalonilor, dar nici acolo nu a găsit nimic. “Acolo nu, acolo nu, unde ţine fraierul lovelele?s-a întrebat el în gând. “Poate pe cap, sub şapcă”, şi-a zis el strecurându-şi palma sub insemnele echipei de fotbal american pe care unchiul Vasile le purta. Dar când a simţit că palma atinge o piele rece ca de şarpe, cum numai simţise doar la atingerea morţilor, a încremenit pe bancă, devenind mai ţeapăn decât înţepenitul întins pe bancă. Mintea îi refuza să mai gândească. Singurul gest pe care a fost în stare să îl facă a fost să deschidă gura pentru un ţipăt. Care cu siguranţă ar fi trezit din somn sau amorţeală întreaga staţie CFR, cât este ea de mare, poate chiar şi blocurile învecinate ei. Nu a reuşit însă să-l ducă la bun sfârşit, adică să-i dea drumul afară, căci un pumn bine plasat şi izbit cu putere de Călin l-a făcut să cadă moale pe partea cealaltă a băncii pe care “dormea” o parte din somnul de veci unchiul Vasile.

Cumpăraseră trei locuri pentru a călători comod, căci drumul era destul de lung, iar cei doi nepoţi începeau să simtă încărcătura emoţională a decesului uncheşiului lor drag, cărat cu caznă, dar şi cu duioşia aducerilor aminte din copilăria lor. Căci unchiul Vasile era “şmecherul” familiei, fratele cel mare şi “dezgheţat” al taţilor lui Octav şi Călin, singurul care mai aducea şi pentru ei câte o bomboană sau un covrig. Câştiga bine sau nu câştiga, nimeni nu ştia, căci el era mereu vesel, bine îmbrăcat şi pus pe şotii. Mureau muierile satului după el, între care şi Florica Sandei care nu mai făcea de mult un secret din asta, mai ales după ce îi murise soţul, prins de ulmul din curte în timp ce îl tăia . Zic gurile rele că nici Smarandei, mama lui Călin, nu-i fusese indiferent, iar bârfitorii cei mai mari nu pregetau să afirme nici că băiatul, Călin… Ce mai încoace şi încolo: că ar fi semănat mai bine cu unchiul Vasile decât cu Săndel, tatăl lui. Gura satului nu o astupă nici pământul. Cum să nu semene, doară Vasile şi Săndel erau fraţi, semănau şi ei doi, nu?

Au ajuns primii în compartiment, aşa că l-au putut aşeza lângă geamul exterior pe unchiul Vasile. L-au rezemat bine în colţ, de geam şi de peretele compartimentului, apoi i-au tras şapca în faţă să nu i se vadă figura aceea rigidă şi începutul de rânjet ce i se aşternuse pe faţă destul de sinistru. În compartiment au sosit mai apoi doi tineri, un băiat şi o fată, proaspăt căsătoriţi, care mergeau în voiaj de nuntă în nordul Moldovei, să viziteze mânăstirile. Le-au spus-o chiar ei, între două săruturi. Păreau aşa de îndrăgostiţi unul de celălalt încât se sorbeau din priviri. Nici măcar mirosul puternic de alcool puturos din compartiment nu-i deranja. Ea s-a aşezat vizavi de unchiul Vasile, iar el alături de ea, strânşi unul în altul, de parcă formau un singur trup.

Aproape de plecarea trenului din gară lângă tânărul însurăţel a mai venit o bătrână care a tot strâmbat din nas, a bolborosit ceva neânţeles şi apoi a plecat în căutarea altui compartiment în care să poată călători, mai puţin invadat de putoarea alcoolului ieftin, aproape înnecăcios.

Încă înainte de plecarea trenului din gară cei doi însoţitori ai bărbatului “îmbălsămat” cu rachiu s-au scuzat companionilor de călătorie:

-Venim de la o nuntă care s-a cam întins. Trei zile şi trei nopţi o ţânut cheful, le-a zis Călin. Tatăl meu, fratele lui, a arătat spre Vasile, o plecat cu maşina, în care au încăput doar cele trei fimei ale noastre şi el, ca şofer. Iar noi şi uncheşul –care s-o bucurat tăti cele trei zile şi trei nopţi de ospeţîia de aici- am plecat cu trenul. Acum el îi cam “obosit” şi-o să-l lăsăm să doarmă.

Au mers o oră, au mers două, până când gâtlejurile celor doi cărăuşi s-au încins atât de tare încât dacă ar fi suflat peste “balsamul” lui Vasile ar fi luat foc. Ceva bani mai aveau, aşa că au luat drumul vagonului restaurant. Nu înainte de a le spune celor doi tineri din compartiment:

-Dacă se trezeşte unchiul Vasile, să-i spuneţi, rogu-vă, că noi am plecat la vagonul restaurant să luăm câte un bitter!

Când au ajuns la vagonul restaurant, la o masă au zărit din spate două fete. Octav i-a “mângâiat” coastele vărului cu un cot care era aproape să-i taie răsuflarea acestuia.

-Volare! Due gagicii. Andiamo!

-Măi Octav, fratele meu! l-a oprit blâd Călin. Eu zic să chibzuim o lecuţâ la ceea ce avem de făcut. Acum nici gologani nu prea îş… Îl avem şi pe uncheş asupra noastrî…

Nici nu apucase să termine ce avea de spus, că Octav se şi aşezase la masa celor două. Când s-a apropiat şi Călin-minune! Cele două erau Beki şi Bela. De data aceasta Beki era blondă, iar Bela brunetă.

-V-am prins, hoaţelor! s-a repezit la ele Călin şi le-a apucat pe amândouă de păr peste masă. Vă dau pe mâna poliţiei. Ne-aţi furat muncuşoara noastră şi aţi fugit ca nişte blestemate. Poliţia! Să vină poliţia!

Din spate însă cineva îl bătea pe umăr. Şi nu era vărul Octav, era o namilă de om cu faţa turtită de loviturile primite în timp prin lupte grele purtate pe cine ştie ce meleaguri. Uriaşul i-a dăruit un rânjet ştirb care vroia să semene cu un surâs, apoi i-a tras un pumn ca un ciocan în moalele capului, încât Călin s-a scurs jos, între mese, de parcă era de ceară şi ajunsese în contact cu un cuptor încins. De vreun ajutor nu putea fi vorba, pentru că vărul său îşi adusese aminte nu numai de graiul matern, dar şi de proverbul românesc ce zice că “fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă”, aşa că o luase “la sănătoasa” în direcţia opusă celei din care veniseră. S-a ridicat năuc şi Călin, dar nu atât de năuc încât să nu profite de momentul prielnic oferit de cele două femei care îl recompensau pe uriaş cu câte un pupic. Aşa că şi-a urmat vărul, împleticindu-se.

La două vagoane mai departe au zărit compartimentul în care se aflau doi poliţişti în uniformă şi doi dintre controlorii trenului, stând de vorbă cu câte o cafea în mână, aşa că au zăbovit acolo până la prima gară în care a oprit trenul. Au coborât pe partea opusă peronului şi au trecut de vagonul restaurant, apoi au urcat în vagonul în care se afla compartimentul lor. De pe culoar se auzeau strigăte pe peron, aşa că s-au uitat curioşi, mai ales că au văzut pe Beki şi pe Bela îndepărtându-se în fugă spre oraş. În urma lor, namila care îl culcase pe Călin la pământ alerga greoi strigând în gura mare:

-Puneţi mâna pe ele! Prindeţi hoaţele! Poliţia!

Veselia celor doi veri a fost absolută. Niciodată nu mai râseseră cu atâta poftă. Căzuseră pe jos de râs, iar ochii le erau împăienjeniţi de lacrimile care se strecurau pe obraji spre bărbie. S-au recules, au intrat în compartiment, dar nu s-au putut abţine nici acolo şi au mai râs destul de mult timp, sprijinindu-se şi oprindu-se din cădere unul pe celălalt, hohotind şi plesnindu-şi palmele. La un moment dat râsul s-a mai domolit şi i-au privit pe cei doi tineri însurăţei, aflaţi în ceea ce trebuia să însemne cea mai fericită şi romantică perioadă din viaţa lor. Aceştia nu numai că nu râdeau, erau ţepeni şi albi la faţă ca varul. Călin şi Octav s-au uitat unul la altul.

-S-or şi sfădit, i-a şoptit Călin la ureche lui Octav. Se împacă ei, ca doi îndrăhgostiţi, n-avea grijă. Diseară, în pat!

Octav nu numai că nu avea nicio grijă de împăcarea celor doi tineri căsătoriţi, dar rămăsese mai ţeapăn decât aceştia, cu privirile aţintite spre locul de pe de lângă fereastră, acolo unde ar fi trebuit să se afle cadavrul unchiului Vasile. Locul era gol.

-Unde?… Unde este?… Unde este…unchiul Vasile? a reuşit cu greu să întrebe Călin, înnecându-se cu vorbele.

Fata l-a privit dusă parcă pe altă lume pe prospătul soţ, dar acesta tăcea şi nici măcar nu clipea, imobil ca o statuia. Atunci tânăra i-a tras o palmă peste obraz, iar el s-a trezit parcă dintr-un somn greu.

-Unchiul Vasile? a întrebat el repezit. Nu v-aţi întâlnit cu el? S-a trezit, m-a întrebat unde îi sunt nepoţii, iar eu i-am spus aşa cum m-aţi rugat: ”La vagonul restaurant să bea câte un bitter.” S-a ridicat şi a plecat. A zis că are şi el poftă de un bitter. Cu gheaţă, lămâie şi sirop de trandafiri.

Când tânărul a rostit aceste vorbe ca pe o poezie, Octav s-a prăbuşit leşinat pe banchetă, iar Călin le-a oferit tinerilor însurăţei ocazia să asiste în direct la o minune. Părul lui negru s-a albit pe loc, devenind coliliu, ca al unui vârstnic. Iar în cădere s-a prins cu mâna de semnalul de alarmă, cel mai apropiat şi singurul punct de sprijin pentru el.

Trenul s-a oprit, iar în compartimentul lor au dat năvală controlorii împreună cu şeful de tren şi cei doi poliţişti, începând două anchete separate pentru a elucida misterul opririi garniturii în câmp.

Ce se întâmplase? După plecarea celor doi nepoţi la vagonul restaurant, proaspeţii căsătoriţi şi-au văzut de giugiuleli pe banca lor, vizavi de locul în care unchiul Vasile îşi “dormea” ultima călătorie pe luna aceasta. Probabil că rigiditatea cadavrului scăzuse datorită dezgheţării, dar şi a mişcărilor de du-te-vino ale vagoanelor şi frânarilor trenului. Mai întâi i-a căzut puţin buza inferioară, dezvelind o parte din dantura de jos, ca un râmjet batjocoritor. Apoi şapca i-a căzut de pe cap şi, o dată cu ea, pleoapa dreapta i s-a lăsat în jos, astfel că mortul a căpătat o privire fixă, rece. “Zâmbetul” şi privirea fixă la un loc îi dădeau unchiului Vasile un aer de insolenţă şi parşivitate care, în general, este greu de trecut cu vederea, mai ales când este vorba de doi îndrăgostiţi.

Iniţial cei doi tineri din compartiment nu l-au luat în seamă –un om beat, ce să-i faci?-, dar văzând că rânjetul şi privirea insistentă persistă, bărbatul i s-a adresat individului de vizavi:

-Domnule, vă rog să daţi dovadă de puţină decenţă! Nu ne mai priviţi atât de insistent la soţia mea!

Unchiul Vasile însă a continuat să privească şi să rânjească în direcţia tinerei soţii, care se străduia cât putea de mult să-şi acopere pulpele, genunchii, sânii, trăgând de fusta mult prea scurtă şi bluza strâmtă pentru a nu lăsa la vedere ceea ce le place bărbaţilor să privească. Soţul ei şi-a repetat avertismentul, de data asta pe un ton mult mai dur:

-Măi nene, nu ai înţeles? Nu te mai uita la soţia mea că!… Am înţeles, eşti beat, dar asta nu scuză holbarea dumitale. Ce, nu-ţi este ruşine? Suntem pe mahala? La bar? Te mai rog încă odată să încetezi! Altfel…

Văzând că nimic nu se schimbă în comportamentul insolentului de pe canapeaua cealaltă, tânărul s-a ridicat furios şi i-a tras un pumn sub bărbie unchiului Vasile, care l-a proiectat pe pardoseală. Femeia şi-a tras soţul furios înapoi şi s-a aplecat să-l ajute pe bătrânul culcat la podea. La atigerea acestuia şi-a dat seama că este mort. A scos un ţipăt scurt, a început să tremure şi să plângă.

-L-ai omorât!

După un timp soţul ei şi-a revenit şi a tras draperiile de la ferestrele dinspre culoar. A deschis geamul exterior, s-a forţat cât de tare a putut pentru a-l ridica, respingându-şi soţia care îl implora să înceteze, şi a împins cadavrul în exterior.

Cei doi nepoţi ai unchiului Vasile, Călin şi Octav, împreună cu prospătul însurăţel, au ajuns în puşcărie pentru profanarea de cadavre. Acolo au avut surpriza să-l întâlnească şi pe uriaşul din tren, care le snopise în bătaie pe Beki şi Bela, cele două “fete” de care îi legau amintiri (ne)plăcute. Cele două companioane de ocazie au ajuns, la rândul lor, în spital, datorită “tratamentului” administrat de însoţitorul lor din trenul de întoarcere.

Cadavrul unchiului Vasile a fost găsit în apropierea unei localităţi a cărei primărie l-a înmormântat pe propria cheltuială. După câteva luni, Călin şi Octav au primit la penitenciar o scrisoare din Noua Zeelandă, de la… unchiul lor, Vasile. Nu, nu era o glumă. Cadavrul cărat de ei cu atâta trudă, aducător de necazuri, nu era al lui Vasile Marinuţ, unchiul lor. Actele acestuia, împreună cu un rând de haine, unchiul le abandonase pe plaja “Modern” înainte de a se urca pe vaporul care să-l ducă ilegal în cealaltă parte a ecuatorului. Avea pregătite documente false de călătorie, aşa că atunci când a văzut că un bărbat de vârstă apropiată cu el a fost găsit înecat în mare, nu a stat prea mult pe gânduri şi a schimbat hainele şi documentele sale reale cu ale mortului. Apoi pe cele ale înecatului le-a aruncat într-un tomberon de gunoi din zona porţii principale de intrare în Portul Constanţa. Toate manevrele astea le făcuse nu pentru a-şi deruta propriile rude, ci pentru a induce în eroare poliţia şi a-şi şterge ultimele urme ale existenţei sale pe aceste meleaguri.

Dragii mei nepoţi Octave şi Căline, le scria unchiul Vasile din Noua Zeelandă, cu gramatica lui învăţată la şcoala primară din Molani. Nu mam mai rîs aşa de tari de la pişicheriile lui ăia doi, Stan şi Bran. Că voi taman ca ei sînteţi. Iam trimăs un sutar de creiţari de cei verzi lu’ Florica Sandei. Că tare o fost ghiduşă de şi-o bătut joc de voi în asemeni hal. Că doară ea ştie că nu eu îs acela mortu şi chiar o spus la poliţie chestia asta, dară şi-o bătut joc de voi o lecuţă. Plăvanilor. Că deamu dacă staţi la răcoare poate vă mai vine mintea la cap şi învăţaţi şi voi o meserie mai acatării. Să nu să mai râdă proasta satului di voi. Şedeţi ghinişor acolo că îi di haleală şi hodină. Hai să vă fie de cap. Unchiul Vasile. Peseu: Mam răzgândit, nu mai stau argat la aiştea. Când viu deaci cu ceava gologani deschid o afacere cu morţi. Iară pe post de manechine ca să înveţe angajaţii să umble cu morţi o să vă folosesc pe voi doi.

Heeei! Acum că v-am spus întâmplarea toată judecaţi şi dumneavoastră: a greşit cu ceva poporul român, cel mai mare producător de proverbe, zicători şi alte ziceri cu tâlc, uşor de priceput şi de minţile mai puţin luminate, când a creat atâţia Păcală, Pepelea şi pe aceia care au roit în jurul lor, ca muştele la miere? Sunt de acord cu dumneavoastră că nu, pentru că, iată, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.

Adrian Nicola

POVESTIRI (APROAPE) POLIŢISTE

CADAVRUL UMBLĂTOR AL UNCHIULUI VASILE

Întâmplarea de mai jos mi-a fost istorisită cu câţiva ani în urmă de un domn care băga mâna în foc pentru a mă convinge că este reală. I-am mai scos şi adăugat şi eu câte ceva, pentru a putea începe lectura cu tradiţionalul „A fost o dată, ca niciodată…”

Nu ştiu dacă în partea de sud-est a părţii de sud-vest a ţării s-a răsturnat carul cu proşti, dar în mod sigur cei care foloseau respectivul mijloc de locomoţie s-au împrăştiat destul de repede cât vezi şi (mai ale) cât nu vezi cu ochii. Dacă un om de ştiinţă ar fi găsit mecanismul acestei răspândiri şi, mai ales, calea prin care molima prostiei s-a prins atât de repede şi “bine” de foarte mulţi, précis acel învăţat ar fi primit premiul Nobel în domeniul psiho-sociologiei. Sau ar fi fost răpit de extratereştrii, care ni l-ar fi livrat pe post de zeu câteva sute de ani mai târziu. Dacă ştii să o împrăştii prostia, ştii şi mecanismul invers, să-i opreşti expansiunea şi să o elimini. Nu? Dar iată că nu a fost aşa, iar unul din călătorii din căruţa a ajuns aproape prin teleportare să-şi implementeze prostia tocmai în partea de sus a ţării de sus, cum se spune, în satul Molani, găsind solul cel mai fertil pentru a-i sădi sâmburele la familia Marinuţ.

Vestea ajunsă prin telefon în satul de la poalele muntelui căzuse ca un trăsnet asupra familiei respective tocmai când cei doi veri, Octav şi Călin, sărbătoreau împreună cu părinţii lor întoarcerea de la muncă, din străinătate. Se aşezaseră la o masă şubrezită de sub dudul din curte şi cinsteau un pahar de samahoancă cumpărată de la Neculai Sucilă, vecinul lor, la preţ de şampanie franţuzească. Ar fi vrut ei să nu cumpere de la “hoţomanul de Sucilă”, dar de unde să cumpere? În satul lor mai rămăseseră cinprezece-douăzeci de familii, cei mai mulţi dintre săteni fiind pocăiţi, oameni care nu consumau alcool, aşa că ultimul butic la care acesta se vindea închisese de aproape un an. Şi cum stau ei sub dud, cei doi tineri povestindu-le părinţilor despre Europa, priviţi admirativ, cu ochi umezi de lacrimi, de către mamele şi taţii lor, la poartă a bătut Florica Sandei, vecina de la casa din dreapta. A bătut la poartă e un fel de a spune, pentru că portiţa de lemn vechi şi ros de cari numai dacă o deschideai, fără să ştii metoda specială folosită de stăpânii curţii, s-ar fi dărâmat Şi atunci cum să băţi în ea? Poate cu un cui, că nu mai fusese reparată din a doua domnie a lui Petru Rareş. De fapt, femeia a strigat striga cât o ţinea gura:

-Cumătră Catincăăă! Vino puţintel la uluci că am de vorovit o treabî cu matali!

-Nu-i răspunde! şi-a îndemnat Petrea Marinuţ soţia. Dacă-i dai drumul la aiasta nu mai pleacă până nu terminăm “sfecla” din clondir. Şi are fimeia un sorb… Juri că-i gură de canal din şeli di la oraş.

-Cumătră Catincăăă! a insistat Florica. Îi şeava di rău cu Vasîli, cumnatul matali. M-o sunat poliţia taman din Constanţa.

-Olele! s-a luat cu mâinile de cap Catinca. Ce-o fi facut zaltatul şela? Că numai di nacaz o fost.

-Taci, fă, nu fi proastă! a repezit-o Petrea. Ghini că nu-i mort, că încolo…

-Ba îi, a strigat Florica din uliţă, că de-aia m-o sunat.

-Şi di şe mă rog te-o sunat pe tini, fa? a sărit de la locul ei Smaranda, soţia celui mai mic dintre fraţii Marinuţ, Săndel.

-Fiindcă eu nu-s fimeie cu barbat ca matali, şi cumnată pi deasupra. Vasîli îi holtei (sau o fost, ‘aracan di el!), iar eu vădană, aşa că ave la dânsul atunci când l-o găsât mort numărul meu di telefon. Dară nu ştii matali trebile astea. Nici nu ştii la care parte a telefonului să vorgheşte.

-Tăceţi odată! a sărit Săndel de la masă, după ce a izbit-o cu pumnul gata să verse bunătate de samahoancă. Nu vă mai sfădiţi atâta! Ce tot vorgheşti acolo, fată-tu? Ce o păţât fratele nostru şel mari?

-O dat ortul popii, aia o păţât. Îi la “casa morţilor”, taman la Constanţa, la capătul lumii. O zâs poliţaiul şela că s-o înecat la scaldă.

-Ce scaldă, ai înebunit? Fratele nostru nu ştie să înoate! s-a răstit la ea Petrea, fratele mijlociu.

-Taman d-aia. Zâşi că s-o avântat prea tari în volbură şi că o înghiţât mai mutî apă decât o baut el în 65 de ani di viaţî.

-Bietul di dânsu’! a început să plângă liniştit Petrea. Să moară plin cu apă, taman el care ura apa! Şi-o prevestit sfârşitul, ‘aracan di el. O zâs că o să moară înecat –îţi aduci aminte frăţioare Săndel, când am gustat noi dămijana şeia cu vişinatî până când o răsărit soarile?-, dar nu cu apă. L-o blestemat bunul Dumnezeu că ne-o părăsit şi o plecat în lumea largă. Auzi tu? Taman la Constanţa, dincolo di apa şeea mari!

-Şi acum şini îi faşi şeli lumeşti, ca la orşice creştin care păşeşti pi şeaialaltî lumi? a pus punctual pe “I” Catinca.

-Cum şini? Primăria de-acolo, că d-aia îi primării. Or ave ei gologani pentru trebuşoari de-aistea, că-s oamini avuţi, nu ca noi, lipchiţi pamântului.

-Ba nu, a strigat din uliţă Florica. Poliţaiul o zâs că voi, rudele. Încalte că amu v-o adus parale Octav şi Călin, de-i risipiţi pe samahoancă. Nu-I prişină, voi să-l duşiţi sub cruşe pi Dialul Întristării.

-Noi? s-au auzit în cor vocile fraţilor decedatului, Petrea şi Săndel.

-Voi, le-a răspuns Florica. Că voi i-aţi vândut bunătati di casî, i-aţi mâncat viţişoara şi căpriţa din batatură, şi tăti acareturili o datâ cu dânsele.

-Ia, nişti ruini, a dat din mână Catinca. El o zâs să scăpăm di eli, să nu mai plateascâ tăt felul di taxî.

-Da’ gologanii i-aţi luat domniile voastri. Şăpti zâli din postul Sântei Feşioari v-aţi “chilabait”, satane şe sânteţi! O chicăturî di şeava n-aţi pomenit şi altora, că poate şi ei or avut grijă şi rabdari cu Vasîli, fie-i ţărâna uşoarâ!

-D-apăi de-amu musai să ne grijim di tăti şeli, i-a adus Smaranda cu picioarele pe pământ pe ai ei. Di îngropăciuni, încaltea. Daravela-i cum să-l aduşi din şeealaltî lumi?

-Nu-ţi intra la grijî, mamucî! a liniştit-o unul din proaspeţii întorşi de pe drumurile Europei, fiul ei Călin. Merg eu cu vărul Octav, că tot zâşi lumea că suntem siamezi.

-Siamezi? Adică mâţe di şeli colorati? s-a arătat surprinsă şi uşor indignată Smaranda.

-Eşti fraieră, a zâmbit superior cumnatul său Petrea. Am şitit într-o carti că siamezele îs aşele în cari să agaţî tablourile, şeli taman cu icoanili, văcsâti în culori.

-În şe slovă ai şitit matali, bădiţă Petrea? Că ai cam beut şerneala când o fost să te preumbli pi la şele şcoli.

-Perche vă sfădiţi atâta? i-a potolit Octav, intervenind pentru prima oară în discuţie, cu accentual lui de “străin”. Che e, che nu e, una problema e certamente: aici, la voi, la Romania, serviciile e veri … Cum zice la el? Veri… execrabil. Nu dai la el pachet… funduliţe… pentru ingraşat sol, la verme. E posibilo poşta? No e posibilo. Atunci io end mio fratelo Calin mergeamo in dă Constantza subito.

-Dragul mamei! s-a lipit de el Catinca, mama lui. Cum ştii el a grăi pi limba fiarălor! Aşa-i şe-l preumblat şi învaţat, trecut prin lumi, ca-n vorba şeie: Tot paţâtu-i prişeput.

-Da-n şel înveşmântăm? s-a zgârmat Săndel sub şapca adusă cadou de fiul său. Că şi-o luat cu el tăti ţoalili.

-În costumul tău di jinere, a intervenit nevastă-sa, Smaranda.

-D-apăi nu cred că-l încapi, si-a manifestat Săndel îndoiala privitor la mărimile fratelui pe care nu-l mai văzuse de câţiva ani.

-Şi dacă-l strânji o lecuţă îl doari? a găsit Catinca modul de a-l lămuri că pentru hainele unui mort nu-i nevoie de o casă de modă.

-Dar încălţări? a dus Petrea mâna la barbă îngrijorat.

-Am eu o perechi di teneşi care nu mă mai încap. Îs la culoare cum îi şofranul, dar n-are a face.

Smaranda s-a ridicat în picioare cu paharul în mână.

-Sî varsăm o lecuţî, câţiva stropchi, pentru şel dus di pi şestă lumi! a înclinat ea paharul cu băutură. Să hii di sufletul lui Vasâli!

-Da nu pre tari, că-i pacat di bunătati di samahoancă. Iară despre partea sufletulului… Nu prea am auzit să beie.

Drumul spre Constanţa Octav şi Călin l-au făcut cu trenul. În tren, căldură mare, aşa că s-au mutat la vagonul restaurant unde au cheltuit o parte din banii cu care se porniseră la drum pe băutură şi cafele. Mai ales când două tinere drăguţe, pline de viaţă, s-au aşezat la masa lor, au intrat în vorbă cu ei şi apoi le-au servit drept ghizi la Mamaia, la Neptun, prin baruri şi restaurante. Nea Vasile, unchiul lor, avea acum destulă răbdare şi putea să aştepte, congelat cum era.

Într-un târziu şi-au dat seama că dacă mai întârzie pe litoral cu Bleki, fata brunetă şi Bela, cea blondă, cele două cunoştinţe din tren cu care se “zbenguiseră” seară de seară prin câte o cameră de hotel, nu vor mai avea bani de întors acasă nici pentru ei. Singuri, fără “uncheşul Vasîli”. “Doar o seară, de rămas bun, şi gata”, au căzut cei doi de acord. Numai că tinerele, care trăgeau cu urechea, au auzit discuţia şi au realizat că sunt în postura de a fi “seduse şi abandonate” de cei doi “călători prin Europa”, le-au golit portofelele de bani şi au dispărut ca şi când nu ar fi fost. Octav şi Călin şi-au dat seama că sunt lefteri, dar nu au dezarmat. Ştiau din nişte vorbe auzite la biserică faptul că asemenea “încercări” ale vieţii dacă nu te distrug, te întăresc,aşa că şi-au îndreptat paşii cu mult curaj spre morga Spitalului Judeţean pentru a-şi face treaba la care se angajaseră.

La morgă au întâmpinat destule probleme, greu de trecut atunci când nu ai bani. Pentru că verdictul autopsierului de serviciu a fost clar:

-Nu aveţi bani să plătiţi necropsia, spălatul şi toaletarea cadavrului, nu aveţi sicriu şi autospecială dotată special pentru un aemenea transport, cu aer condiţionat, ca să nu se strice “marfa” şi să dăm în vreo molimă, mai ales că a cam trecut “termenul de garanţie”nu vi-l dau. Iar fiecare zi de ţinut aici amplifică cheltuielile.

Au mers ei prin spital, au întrebat în dreapta şi-n stânga, dar nimeni nu le-a dat un sfat mai acătării. Până la urmă providenţa le-a scos în cale salvatorul de unde se aşteptau mai puţin.

-Dacă nu ungi osia, le-a spus Lică Berechet, de origine de prin părţile lor, ajuns mare domn la oraş, paznic de nopte tocmai la morga la care aveau ei treabă, osia scârţâie. Şi atunci face un zgomot care deranjează, iar roata nu se învârteşte.

Octav a fost primul care a înţeles filozofia ungerii osiei, aşa că s-a apropiat de urechea paznicului din gheretă:

-Hau maci trebuire achitare per tuti şmecheria?

-Să facem socoteala, a scos Berechet pixul din buzunarul de la piept şi a început să scrie pe coala albastră cu care era învelită masa. O sută, Carolina, spălătoreasa, două sute Valter, autopsierul, două sute… -a arătat el cu degetul în sus, adică şeful-, total cinci sute. Plus două mie, şapte sute. Fără dric, cai mascaţi şi alte “aere”. Veniţi cu loveaua şi vă luaţi beleaua. Bine?

-No ok! Sevăn suta? a strigat Octav. Perche so maci?

Lică Berechet a închis ghişeul, gata să-i reteze nasul lui Călin, căzut pe gânduri prin deschizătură. Dar acesta nu s-a supărat. L-a împins pe Otav mai în spate, a bătut uşor cu degetul îndoit în geam, a deschis uşurel uşiţa ghişeului şi s-a adresat cu glas mieros paznicului:

-Nenea Bereee! Domnul Berekeeet! Bădia Licăăă! Hai să cădem la învoială! Nici ca mine, nici ca matale: să fie cinci, a desfăcut el degetele mâinii drepte.

-Fără şase nici nu discut.

-Hai cinci jumate! Cinci jumate şi livrezi marfa dimineaţă. Când încep să circule autobuzele cele care merg spre gară?

-La cinci şi jumătate.

-Bine. La cinci suntem aici să ridicăm “coletul”, i-a făcut Călin cu ochiul complice.

Era timp suficient, aşa că au dat o fugă prin oraş. Mai întâi la o casă de amanet la care şi-au vândut lănţişoarele de aur de la gât pentru a face rost de bani, apoi la o alimentară non-stop de unde şi-au luat de-ale gurii şi o sticlă mare de alcool. Când au deschis-o, tot cartierul a căpătat un miros puternic de tescovină.

-Porca mizeria, a plescăit Octav din buze şi s-a strâmbat când a gustat din ea, chiar în faţa magazinului. Che faceare bre, Calin, volare parfumato nostro ancl?

-Nici să nu grăieşti! i-a smuls Călin sticla din mână. Din aiasta bea şi unchiuleţul. Şi bea şi acuma, ai să vezi.

-Caman men! Ancl bea in purgatorio, bicos e ded.

-Aici îi şpilu. N-ai priceput. Dar ai să vezi o lecuţă mai încolo, când ne întâlnim cu dânsul.

Era el Lică, paznicul de la morgă, Berechet după nume, dar nu le-a acordat mai mult de cinci minute celor doi nepoţi ca să-şi ia unchiul. Aceştia l-au îmbrăcat în grabă cu costumul de ginerică al fratelui Săndel, la care s-au chinuit destul să încheie nasturii, căci era destul de strâmt. I-au pus în picioare tenişii, iar pe cap Octav i-a îndesat şapca lui cu cosorog, frumos colorată, cu insemnele unei echipe de fotbal american. În grabă au uitat să-i scoată din piept floarea de lămâiţă cerată, mai mult galbenă decât albă, pe care o purtase cu drag în piept tatăl lui Călin în urmă cu 27 de ani.

-Dar ce-i faceţi, măi, îl duceţi la nuntă? Gândind după floarea din piept, căci după şapcă şi tenişi pare că-l duceţi la stadion.

Octav s-a uitat tâmp către vărul său, dar se vede că acesta nu luase în seamă gluma paznicului, de care acesta râdea singur în întunericul din faţa cabinei lui, văzându-i cum îl cară, cu mâinile puse după umerii lor, pe băbatul ţeapăn, înţolit destul de ciudat.

-Nu-l ducem la nuntă, a zis Călin făcându-i cu ochiul paznicului, îl aducem. De la nuntă. Că aşa vin oamenii de la petreceri şi cumetrii, baţi. Tâni-l o lecuţă, bre Octav.

A scos din buzunar sticla de tescovină pe jumătate plină şi a început să arunce lichidul puturos pe proaspătul –vorba vine proaspăt, căci era conservat, chiar destul de bine conservat, adică ţeapăn- coleg de drum al său şi al lui Octav.

-Ce-i faci, omule? a întrebat uluit de gest paznicul Berechet.

-Îl îmbălsămez. Cu drojdie îl îmbălsămez, aşa cum şi-ar fi dorit şi el să plece la cele veşnice. Că dacă vine omul de la nuntă bat, a ce miroase, a levănţică?

-A dracului levănţică! a râs paznicul. Semnează în registru că ţi-ai luat “obiectul”, trec eu aici un număr de maşină şi căraţi-vă! Că acuşi mai vine cineva şi dau de dracul. Să nu mai aud de voi!

Cu autobuzul nu a fost greu decât la urcare şi la coborâre, unde unchiul Vasile “refuza” să-şi folosească picioarele. Altfel, în autobuz erau puţini călători la ora aceea, iar în interior nu era prea multă lumină. Mai greu a fost în sala de aşteptare. L-au pus în şezut pe o bancă, rezemat cu spatele de spătarul acesteia. Octav s-a aşezat lângă el, iar Călin a plecat să cumpere bilete. Între timp Octav şi-a adus aminte că nu mai are ţigări, aşa că l-a lăsat singur pe bancă şi a dat o fugă la peron unde se afla un magazin la care se găseau ţigările pe care de obicei le fuma el. Rămas singur şi fără sprijin pe bancă, trupul unchiului Vasile s-a lăsat uşor într-o parte până când a căzut cu partea superioară pe banca goală, ca şi când ar fi dormit, picioarele rămânându-i jos. “Somnul” lui i-a atras atenţia unui tip la vreo 45 de ani, tuns în cap şi purtând haine mai degrabă de iarnă decât pentru perioada aceea de sfârşit de vară, pe care parcă scria “puşcărie”. Individul s-a apropiat de unchiul Vasile, s-a uitat în stânga şi în dreapta, apoi s-a aşezat alături de el, pe bancă, şi a început să-l pipăie. A băgat uşor mâna în buzunarul din dos al sacoului şi a căutat, rămânând cu privirea în faţă. “Nimic”, şi-a zis el, dar nu s-a descurajat. Şi-a mutat zona de acţiune la buzunarul de la spate al pantalonilor, dar nici acolo nu a găsit nimic. “Acolo nu, acolo nu, unde ţine fraierul lovelele?s-a întrebat el în gând. “Poate pe cap, sub şapcă”, şi-a zis el strecurându-şi palma sub insemnele echipei de fotbal american pe care unchiul Vasile le purta. Dar când a simţit că palma atinge o piele rece ca de şarpe, cum numai simţise doar la atingerea morţilor, a încremenit pe bancă, devenind mai ţeapăn decât înţepenitul întins pe bancă. Mintea îi refuza să mai gândească. Singurul gest pe care a fost în stare să îl facă a fost să deschidă gura pentru un ţipăt. Care cu siguranţă ar fi trezit din somn sau amorţeală întreaga staţie CFR, cât este ea de mare, poate chiar şi blocurile învecinate ei. Nu a reuşit însă să-l ducă la bun sfârşit, adică să-i dea drumul afară, căci un pumn bine plasat şi izbit cu putere de Călin l-a făcut să cadă moale pe partea cealaltă a băncii pe care “dormea” o parte din somnul de veci unchiul Vasile.

Cumpăraseră trei locuri pentru a călători comod, căci drumul era destul de lung, iar cei doi nepoţi începeau să simtă încărcătura emoţională a decesului uncheşiului lor drag, cărat cu caznă, dar şi cu duioşia aducerilor aminte din copilăria lor. Căci unchiul Vasile era “şmecherul” familiei, fratele cel mare şi “dezgheţat” al taţilor lui Octav şi Călin, singurul care mai aducea şi pentru ei câte o bomboană sau un covrig. Câştiga bine sau nu câştiga, nimeni nu ştia, căci el era mereu vesel, bine îmbrăcat şi pus pe şotii. Mureau muierile satului după el, între care şi Florica Sandei care nu mai făcea de mult un secret din asta, mai ales după ce îi murise soţul, prins de ulmul din curte în timp ce îl tăia . Zic gurile rele că nici Smarandei, mama lui Călin, nu-i fusese indiferent, iar bârfitorii cei mai mari nu pregetau să afirme nici că băiatul, Călin… Ce mai încoace şi încolo: că ar fi semănat mai bine cu unchiul Vasile decât cu Săndel, tatăl lui. Gura satului nu o astupă nici pământul. Cum să nu semene, doară Vasile şi Săndel erau fraţi, semănau şi ei doi, nu?

Au ajuns primii în compartiment, aşa că l-au putut aşeza lângă geamul exterior pe unchiul Vasile. L-au rezemat bine în colţ, de geam şi de peretele compartimentului, apoi i-au tras şapca în faţă să nu i se vadă figura aceea rigidă şi începutul de rânjet ce i se aşternuse pe faţă destul de sinistru. În compartiment au sosit mai apoi doi tineri, un băiat şi o fată, proaspăt căsătoriţi, care mergeau în voiaj de nuntă în nordul Moldovei, să viziteze mânăstirile. Le-au spus-o chiar ei, între două săruturi. Păreau aşa de îndrăgostiţi unul de celălalt încât se sorbeau din priviri. Nici măcar mirosul puternic de alcool puturos din compartiment nu-i deranja. Ea s-a aşezat vizavi de unchiul Vasile, iar el alături de ea, strânşi unul în altul, de parcă formau un singur trup.

Aproape de plecarea trenului din gară lângă tânărul însurăţel a mai venit o bătrână care a tot strâmbat din nas, a bolborosit ceva neânţeles şi apoi a plecat în căutarea altui compartiment în care să poată călători, mai puţin invadat de putoarea alcoolului ieftin, aproape înnecăcios.

Încă înainte de plecarea trenului din gară cei doi însoţitori ai bărbatului “îmbălsămat” cu rachiu s-au scuzat companionilor de călătorie:

-Venim de la o nuntă care s-a cam întins. Trei zile şi trei nopţi o ţânut cheful, le-a zis Călin. Tatăl meu, fratele lui, a arătat spre Vasile, o plecat cu maşina, în care au încăput doar cele trei fimei ale noastre şi el, ca şofer. Iar noi şi uncheşul –care s-o bucurat tăti cele trei zile şi trei nopţi de ospeţîia de aici- am plecat cu trenul. Acum el îi cam “obosit” şi-o să-l lăsăm să doarmă.

Au mers o oră, au mers două, până când gâtlejurile celor doi cărăuşi s-au încins atât de tare încât dacă ar fi suflat peste “balsamul” lui Vasile ar fi luat foc. Ceva bani mai aveau, aşa că au luat drumul vagonului restaurant. Nu înainte de a le spune celor doi tineri din compartiment:

-Dacă se trezeşte unchiul Vasile, să-i spuneţi, rogu-vă, că noi am plecat la vagonul restaurant să luăm câte un bitter!

Când au ajuns la vagonul restaurant, la o masă au zărit din spate două fete. Octav i-a “mângâiat” coastele vărului cu un cot care era aproape să-i taie răsuflarea acestuia.

-Volare! Due gagicii. Andiamo!

-Măi Octav, fratele meu! l-a oprit blâd Călin. Eu zic să chibzuim o lecuţâ la ceea ce avem de făcut. Acum nici gologani nu prea îş… Îl avem şi pe uncheş asupra noastrî…

Nici nu apucase să termine ce avea de spus, că Octav se şi aşezase la masa celor două. Când s-a apropiat şi Călin-minune! Cele două erau Beki şi Bela. De data aceasta Beki era blondă, iar Bela brunetă.

-V-am prins, hoaţelor! s-a repezit la ele Călin şi le-a apucat pe amândouă de păr peste masă. Vă dau pe mâna poliţiei. Ne-aţi furat muncuşoara noastră şi aţi fugit ca nişte blestemate. Poliţia! Să vină poliţia!

Din spate însă cineva îl bătea pe umăr. Şi nu era vărul Octav, era o namilă de om cu faţa turtită de loviturile primite în timp prin lupte grele purtate pe cine ştie ce meleaguri. Uriaşul i-a dăruit un rânjet ştirb care vroia să semene cu un surâs, apoi i-a tras un pumn ca un ciocan în moalele capului, încât Călin s-a scurs jos, între mese, de parcă era de ceară şi ajunsese în contact cu un cuptor încins. De vreun ajutor nu putea fi vorba, pentru că vărul său îşi adusese aminte nu numai de graiul matern, dar şi de proverbul românesc ce zice că “fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă”, aşa că o luase “la sănătoasa” în direcţia opusă celei din care veniseră. S-a ridicat năuc şi Călin, dar nu atât de năuc încât să nu profite de momentul prielnic oferit de cele două femei care îl recompensau pe uriaş cu câte un pupic. Aşa că şi-a urmat vărul, împleticindu-se.

La două vagoane mai departe au zărit compartimentul în care se aflau doi poliţişti în uniformă şi doi dintre controlorii trenului, stând de vorbă cu câte o cafea în mână, aşa că au zăbovit acolo până la prima gară în care a oprit trenul. Au coborât pe partea opusă peronului şi au trecut de vagonul restaurant, apoi au urcat în vagonul în care se afla compartimentul lor. De pe culoar se auzeau strigăte pe peron, aşa că s-au uitat curioşi, mai ales că au văzut pe Beki şi pe Bela îndepărtându-se în fugă spre oraş. În urma lor, namila care îl culcase pe Călin la pământ alerga greoi strigând în gura mare:

-Puneţi mâna pe ele! Prindeţi hoaţele! Poliţia!

Veselia celor doi veri a fost absolută. Niciodată nu mai râseseră cu atâta poftă. Căzuseră pe jos de râs, iar ochii le erau împăienjeniţi de lacrimile care se strecurau pe obraji spre bărbie. S-au recules, au intrat în compartiment, dar nu s-au putut abţine nici acolo şi au mai râs destul de mult timp, sprijinindu-se şi oprindu-se din cădere unul pe celălalt, hohotind şi plesnindu-şi palmele. La un moment dat râsul s-a mai domolit şi i-au privit pe cei doi tineri însurăţei, aflaţi în ceea ce trebuia să însemne cea mai fericită şi romantică perioadă din viaţa lor. Aceştia nu numai că nu râdeau, erau ţepeni şi albi la faţă ca varul. Călin şi Octav s-au uitat unul la altul.

-S-or şi sfădit, i-a şoptit Călin la ureche lui Octav. Se împacă ei, ca doi îndrăhgostiţi, n-avea grijă. Diseară, în pat!

Octav nu numai că nu avea nicio grijă de împăcarea celor doi tineri căsătoriţi, dar rămăsese mai ţeapăn decât aceştia, cu privirile aţintite spre locul de pe de lângă fereastră, acolo unde ar fi trebuit să se afle cadavrul unchiului Vasile. Locul era gol.

-Unde?… Unde este?… Unde este…unchiul Vasile? a reuşit cu greu să întrebe Călin, înnecându-se cu vorbele.

Fata l-a privit dusă parcă pe altă lume pe prospătul soţ, dar acesta tăcea şi nici măcar nu clipea, imobil ca o statuia. Atunci tânăra i-a tras o palmă peste obraz, iar el s-a trezit parcă dintr-un somn greu.

-Unchiul Vasile? a întrebat el repezit. Nu v-aţi întâlnit cu el? S-a trezit, m-a întrebat unde îi sunt nepoţii, iar eu i-am spus aşa cum m-aţi rugat: ”La vagonul restaurant să bea câte un bitter.” S-a ridicat şi a plecat. A zis că are şi el poftă de un bitter. Cu gheaţă, lămâie şi sirop de trandafiri.

Când tânărul a rostit aceste vorbe ca pe o poezie, Octav s-a prăbuşit leşinat pe banchetă, iar Călin le-a oferit tinerilor însurăţei ocazia să asiste în direct la o minune. Părul lui negru s-a albit pe loc, devenind coliliu, ca al unui vârstnic. Iar în cădere s-a prins cu mâna de semnalul de alarmă, cel mai apropiat şi singurul punct de sprijin pentru el.

Trenul s-a oprit, iar în compartimentul lor au dat năvală controlorii împreună cu şeful de tren şi cei doi poliţişti, începând două anchete separate pentru a elucida misterul opririi garniturii în câmp.

Ce se întâmplase? După plecarea celor doi nepoţi la vagonul restaurant, proaspeţii căsătoriţi şi-au văzut de giugiuleli pe banca lor, vizavi de locul în care unchiul Vasile îşi “dormea” ultima călătorie pe luna aceasta. Probabil că rigiditatea cadavrului scăzuse datorită dezgheţării, dar şi a mişcărilor de du-te-vino ale vagoanelor şi frânarilor trenului. Mai întâi i-a căzut puţin buza inferioară, dezvelind o parte din dantura de jos, ca un râmjet batjocoritor. Apoi şapca i-a căzut de pe cap şi, o dată cu ea, pleoapa dreapta i s-a lăsat în jos, astfel că mortul a căpătat o privire fixă, rece. “Zâmbetul” şi privirea fixă la un loc îi dădeau unchiului Vasile un aer de insolenţă şi parşivitate care, în general, este greu de trecut cu vederea, mai ales când este vorba de doi îndrăgostiţi.

Iniţial cei doi tineri din compartiment nu l-au luat în seamă –un om beat, ce să-i faci?-, dar văzând că rânjetul şi privirea insistentă persistă, bărbatul i s-a adresat individului de vizavi:

-Domnule, vă rog să daţi dovadă de puţină decenţă! Nu ne mai priviţi atât de insistent la soţia mea!

Unchiul Vasile însă a continuat să privească şi să rânjească în direcţia tinerei soţii, care se străduia cât putea de mult să-şi acopere pulpele, genunchii, sânii, trăgând de fusta mult prea scurtă şi bluza strâmtă pentru a nu lăsa la vedere ceea ce le place bărbaţilor să privească. Soţul ei şi-a repetat avertismentul, de data asta pe un ton mult mai dur:

-Măi nene, nu ai înţeles? Nu te mai uita la soţia mea că!… Am înţeles, eşti beat, dar asta nu scuză holbarea dumitale. Ce, nu-ţi este ruşine? Suntem pe mahala? La bar? Te mai rog încă odată să încetezi! Altfel…

Văzând că nimic nu se schimbă în comportamentul insolentului de pe canapeaua cealaltă, tânărul s-a ridicat furios şi i-a tras un pumn sub bărbie unchiului Vasile, care l-a proiectat pe pardoseală. Femeia şi-a tras soţul furios înapoi şi s-a aplecat să-l ajute pe bătrânul culcat la podea. La atigerea acestuia şi-a dat seama că este mort. A scos un ţipăt scurt, a început să tremure şi să plângă.

-L-ai omorât!

După un timp soţul ei şi-a revenit şi a tras draperiile de la ferestrele dinspre culoar. A deschis geamul exterior, s-a forţat cât de tare a putut pentru a-l ridica, respingându-şi soţia care îl implora să înceteze, şi a împins cadavrul în exterior.

Cei doi nepoţi ai unchiului Vasile, Călin şi Octav, împreună cu prospătul însurăţel, au ajuns în puşcărie pentru profanarea de cadavre. Acolo au avut surpriza să-l întâlnească şi pe uriaşul din tren, care le snopise în bătaie pe Beki şi Bela, cele două “fete” de care îi legau amintiri (ne)plăcute. Cele două companioane de ocazie au ajuns, la rândul lor, în spital, datorită “tratamentului” administrat de însoţitorul lor din trenul de întoarcere.

Cadavrul unchiului Vasile a fost găsit în apropierea unei localităţi a cărei primărie l-a înmormântat pe propria cheltuială. După câteva luni, Călin şi Octav au primit la penitenciar o scrisoare din Noua Zeelandă, de la… unchiul lor, Vasile. Nu, nu era o glumă. Cadavrul cărat de ei cu atâta trudă, aducător de necazuri, nu era al lui Vasile Marinuţ, unchiul lor. Actele acestuia, împreună cu un rând de haine, unchiul le abandonase pe plaja “Modern” înainte de a se urca pe vaporul care să-l ducă ilegal în cealaltă parte a ecuatorului. Avea pregătite documente false de călătorie, aşa că atunci când a văzut că un bărbat de vârstă apropiată cu el a fost găsit înecat în mare, nu a stat prea mult pe gânduri şi a schimbat hainele şi documentele sale reale cu ale mortului. Apoi pe cele ale înecatului le-a aruncat într-un tomberon de gunoi din zona porţii principale de intrare în Portul Constanţa. Toate manevrele astea le făcuse nu pentru a-şi deruta propriile rude, ci pentru a induce în eroare poliţia şi a-şi şterge ultimele urme ale existenţei sale pe aceste meleaguri.

Dragii mei nepoţi Octave şi Căline, le scria unchiul Vasile din Noua Zeelandă, cu gramatica lui învăţată la şcoala primară din Molani. Nu mam mai rîs aşa de tari de la pişicheriile lui ăia doi, Stan şi Bran. Că voi taman ca ei sînteţi. Iam trimăs un sutar de creiţari de cei verzi lu’ Florica Sandei. Că tare o fost ghiduşă de şi-o bătut joc de voi în asemeni hal. Că doară ea ştie că nu eu îs acela mortu şi chiar o spus la poliţie chestia asta, dară şi-o bătut joc de voi o lecuţă. Plăvanilor. Că deamu dacă staţi la răcoare poate vă mai vine mintea la cap şi învăţaţi şi voi o meserie mai acatării. Să nu să mai râdă proasta satului di voi. Şedeţi ghinişor acolo că îi di haleală şi hodină. Hai să vă fie de cap. Unchiul Vasile. Peseu: Mam răzgândit, nu mai stau argat la aiştea. Când viu deaci cu ceava gologani deschid o afacere cu morţi. Iară pe post de manechine ca să înveţe angajaţii să umble cu morţi o să vă folosesc pe voi doi.

Heeei! Acum că v-am spus întâmplarea toată judecaţi şi dumneavoastră: a greşit cu ceva poporul român, cel mai mare producător de proverbe, zicători şi alte ziceri cu tâlc, uşor de priceput şi de minţile mai puţin luminate, când a creat atâţia Păcală, Pepelea şi pe aceia care au roit în jurul lor, ca muştele la miere? Sunt de acord cu dumneavoastră că nu, pentru că, iată, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.

Adrian Nicola