comisar şef (r) Adrian NICOLA

Sticla cu vişinată

Povestiri aproape politiste

Proverbul „Tot răul spre bine”, ca mai toate proverbele poporului, s-a adeverit şi acum. Adică răul de mişcare al Anei îl situa pe el pe scaunul din dreapta al şoferului, aşa că avea timp suficient să iasă din starea de încordare în care se aflase în ultima vreme. Verdele copacilor de pe marginea drumului, câmpurile întregi de galben semănate cu rapiţă, casele satelor înşirate de-a lungul drumului naţional, cu arhitectura ce le făcea să nu semene una cu alta, muzica ce venea din radiocasetofonul de la bord, atenţia veselă a Anei la trafic ce-i dădea un fel de încordare la câte o manevră, toate îi aduceau o stare de plăcută, o portiţă de a ieşi din cotidian şi de a evada într-o atmosferă destinsă, altfel decât cea de la serviciu, aşa cum el şi-o dorise  atunci când luase hotărârea de a pleca în concediu.

-La ce te gândeşti?

Ana trăsese  cu coada ochiului şi îl simţise mai dus pe altă lume, nu cum era el de obicei.

-La nimic.

-Şi la ce te gândeşti tu atunci când nu te gândeşti la nimic? Nu-mi răspunde „La tine” că te dau jos din maşină.

-La verde, la galben…

-Şi la… puţin mov? Ştii bancul, nu?

-La asta nu. Deocamdată.

-Mircea, eu tot nu înţeleg. Ce ţi-a venit cu concediul ăsta tocmai acum, când spuneai că ai foarte mult de lucru? Te-am văzut puţin necăjit şi nu ţi-am mai zis nimic. După câte ştiu eu supărarea nu este specifică oamenilor care pleacă în concediu. Vacanţa înseamnă veselie…

-…Umbreluţe, baloane, găletuşe, rucsacuri, biciclete sau batiste fluturate pe un peron de gară. Poate la voi, la şcoală.

-Nu fi obraznic! În definitiv ce-ai vrea tu să însemne? Cadavre, dacă se poate în putrefacţie? Violuri de bătrâne? Copii maltrataţi? Las-o!…

Muzica din bord se schimbase şi în locul pop-ului autohton dinspre bord veneau clinchetele de vis ale unei muzici de pian. Filipecu spunea ori de câte ori avea prilejul că primise cultura „Maria Lătăreţu” şi, din când în când, luase cursuri de Maria Tănase, la el, la ţară, unde se născuse şi crescuse în epoca patefonului şi a pik-up-ului. Dar asta nu-i turna ceară în urechi la auzul unor sunete frumoase venite de la pian, violoncel ori din alt instrument. Îi era ciudă însă că nu le cunoştea prea bine nuanţele, nu le putea distinge chichiţele interpretării şi nu putea diferenţia cui aparţin degetele care zburdă miraculos pe claviatura pianului. Bunăoară acum, nu îşi putea da seama dacă muzica îi aparţinea lui Claiderman sau lui Andre Rieu. Aşa că se auzi spunând, fără nicio legătură cu muzica:

-Mă gândeam la Calistrat.

-La şeful tău? Mă faci să râd. Plecăm în concediu să ne simţim bine şi tu te gândeşti la?… E ca şi cum te-ai aşeza la o masă plină de bunătăţi şi te-ai gândi la vomă.

-Nu stă frumos unui cadru didactic ca tine…

-Eeeei-na! Doar vouă, poliţiştilor, vă stă bine să spuneţi orice. Aveţi scuza, limbajul infractorilor şi nevoia de a vă face înţeles lor. Eu ştiu că atunci când vorbeşti altă limbă decât partenerul de discuţie –nu sună frumos cuvântul „partener”, dar nu găsesc acum altul- apelezi la un translator. Şi de ce te gândeai la?…

-Când am intrat la el în birou avea pe faţă zâmbetul ăla tâmpit –vezi? Nici eu nu găsesc totdeauna expresiile cele mai elegante-, zeflemitor-arogant, pentru care îţi vine uneori să-i tragi palme. Cred că trebuie să te dai bătut, Filipescule. Oricum, rutina aia de audiere a martorilor, care martori identificaţi de voi în niciun caz nu-ţi pot oferi o probă sau un indiciu mai concret, care să te ducă la o finalizare a cazului, o pot face „trepăduşi”,  băieţii din echipă. Auzi, trepăduşi! Îmi venea să sar la el peste birou. Oricum, nu avem timp să ne mai ocupăm de chestia asta, a continuat el. Aşa a zis şi procurorul. Ne-au „intrat” şi cazuri noi pe care trebuie să le preiei, aşa că pune-i ştampila „Clasat” şi hai mai departe. Oricum, numai tu erai în stare să faci moarte suspectă dintr-o sinucidere clară ca „Bună ziua!”. Niciodată nu am fost de acord cu faptul că expresia asta, „Bună ziua!”, ar avea ceva clar în ea, dar m-am abţinut. Uite, avem aici… Şi mi-a întins peste birou un dosar. Pas!i-am zis şi am tras mâinile lăsându-i dosarul să cadă şi hârtiile să se împrăştie. Am ceva ce mă ţine. Nu, nu un  junghi. O hârtie, o cerere de concediu „caldă”, gata aprobată, cu ordinul de deplasare ataşat. Mai am fix o zi şi plec în concediu. Mircea, uite ce e, mi-a zis el cu sprânceana ridicată şi foarte serios: dacă pleci în concediu, apoi să fii în concediu. Nu mă înteresează unde. Te cunosc destul de bine şi ştiu că eşti în stare să lucrezi la cazul ăsta –văd eu că nu-ţi dă pace-, sub acoperirea concediului. Nu-mi face poliţie particulară, că!…

-Ei, uite, asta chiar îmi place şi îmi retrag cuvintele de mai înainte referitoare la Calistrat. Dacă tot pleci în concediu, fă-ţi concediul! Lasă în coşul de la baie „rufele” murdare de la serviciu şi dă bice automobilului! Cu nevasta ta, dacă nu se poate şi cu copii, ca altă dată. Apropo de concediu, poate îmi spui şi mie unde mergem.

-Nu ştiu. Undeva, departe.

-Departe de ce, Mircea?

-Îţi jur că nu m-am gândit la nimic concret. Poate ai tu vreo idee, vreo propunere. Pate îţi doreşti un loc anume.

-Luvru!…

-Pofta-n cui! La Cuca Măcăii nu vrei?

-Ba da. Nu prea ştiu  pe unde vine, dar cu tine merg de drag până la capătul lumii. Dacă lumea o avea un capăt. Şi totuşi, încotro mergem?

-Spre paralela 45. Către Carpaţii… Meridionali… Vedem noi.

Ana l-a privit din nou cu coada ochiului şi nu i-a plăcut ce vedea. Mircea nu era în apele lui, cum se spune. Şi îl ştia un catâr, în stare să ţină în el orice nemulţumire, să o lase să îl roadă mental până ajungea la doctor.

-Şi la ce lucrai?

-La cazul „Pietraru”.

Roţile maşinii au scrâşnit, iar trupul comisarului s-a dus mult în faţă şi doar centura de siguranţă l-a ajutat să nu vină cu capul la bord. Ana s-a întors spre el şi faţa ei exprima groză, nedumerire, stupefacţie.

-Cum? Vera? Tudor? Mircea, ce s-a întâmplat?

-Tudor. A murit. Nu ţi-am spus, pentru că oricum nu puteai să mergi la înmormântare. A fost dus de către soţia lui pentru a fi înmormântat în Franţa.

-Vera e în Franţa?

-S-a despărţit de mult de Vera. Cealaltă, ultima. Diana.

Aana a semnalizat şi s-a înscris din nou pe şosea.

-Bietul Pietraru! Cum a murit?

-A fost găsit împuşcat în apartamentul lui de lux de aici. Cu arma lui, pe care o ţinea cu mâna dreaptă.

-Nu înţeleg. Din ce îmi spui tu pare a fi o sinucidere. Dacă este aşa, ce treabă mai aveai tu? Voi? Şi de ce există un dosar privitor la moartea sa?

- La orice moarte violemtă se întocmeşte un dosar, numai că eu am cerut să fie considerată moarte suspectă, nu sinucidere, şi să fie cercetată ca atare.

-Sigur, tu! Nici nu se putea altfel. Gică Contra ce eşti! Ol!…

-Te-am rugat să nu mai foloseşti expresia asta. Voiai să spui „oltean căpos”, cred eu. Nu de-alta, dar nu şade bine unei dăscăliţe cu toate gradele didactice să folosească pleonasme.

- Lasă asta! Ce te-a făcut să consideri suspectă moartea lui Tudor?

-Din câte îl cunosc eu, şi îl cunoşti şi tu aproape la fel de bine, iubea prea mult viaţa ca să şi-o curme singur. Apoi, Tudor era puţin narcisist, se iubea destul de mult pe sine ca să-şi facă singur rău. Iar viaţa lui era a unui om împlinit, nu avea nevoie de nimic pentru a fi fericit.

-De unde ştii tu de ce avea el nevoie? Oamenii se schimbă, Mircea. Evoluează. Sau involuează. La fel şi nevoile lor. Nu l-ai mai văzut de atâţia ani, nu ai de unde să ştii cum trăia, ce vroia, cum gândea, mai ales după ce a dat de bani. Ştii şi tu că banuleste ochiul dracului. Te prosteşte, te înnebuneşti. Îţi atârnă adesea logica în cui. Gândeşte-te şi tu la câştigătorii marilor premii de la loto…

         *                                            *                                        *

Comisarul şef Mircea Filipescu îl cunoscuse pe Tudor Pietraru cu mult înainte de 1989, pe când acesta era şef de secţie într-o fabrică din oraş. Erau aproape de aceeaşi vârstă, tineri şi entuziaşti, şi aveau câteva lucruri în comun –dorinţa pentru drumeţii, formaţia Phoenix şi cititul erau câteva dintre ele-, iar acestea îi alimentau cu subiecte inepuizabile de discuţie şi le asigurau clipe plăcute împreună. Ana şi Vera, cele două soţii, îşi găsiseră şi ele numitorul comun, cum se spune. Compatibilitatea, înţelegerea, toleranţa, făcuseră din ele două partenere de petrecere plăcută, calmă, odihnitoare, a timpului liber, chiar şi atunci când cei doi bărbaţi nu erau prin preajmă.

Îşi făcuseră vizite în familie, fie la Pietraru, fie la Filipescu, merseseră în această formulă de vreo două ori în concedii, la un grătar, la pădure, la plajă sau la cinema. Cei doi prieteni se mai întâlniseră la o bere sau o cafea în oraş, ele gătiseră de câteva ori împreună nişte prăjituri, lăsând cei trei copii, pe Dan al lui Pietraru şi pe cei doi copii ai familiei Filipescu, să se joace împreună. Iar prietena asta a durat vreo căţiva ani. Nu s-a întâmplat nimic rău între ei, doar că lupta cu viaţa i-a separat. Obligaţiile de părinţi sporiseră, problemele de serviciu erau din ce în ce mai multe şi pentru unii şi pentru alţii, odată cu evoluţia lor în erarhia profesională, aşa că abia mai aveau timp pentru ei şi ai lor. În plus, o dată cu promovarea ca director adjunct Tudor primise de la întreprindere un apartament mai mare în partea opusă a oraşului, iar legătura se rupsese.

Cu toate acestea Mircea îl simţise mereu aproape pe Tudor, chiar dacă nu se mai văzuseră. Gândul acesta al lui se putea pune pe seama unui gest al prietenului său la care nu se aştepta. În zilele confuze şi sângeroase ale lui decembrie 1989, când mulţimea dezlănţuită, devenită dintr-odată crudă, barbară, năvălise peste instituţiile şi funcţionarii statului, după Judeţeana de Partid următoarea ţintă fusese sediul Inspectoratului Ministerului de Interne. Toată lumea văzuse la televizor cum sunt arestaţi fără vreo judecată buni şi răi, meseriaşi şi canalii, slijbaşi şi politruci. Atunci gândul lui Pietraru zburase la prietenul său Mircea Filipescu, pe care nu-l mai văzuse de vreo doi ani. Dacă păţeşte ceva?şi-a zis şi a plecat spre Inspectorat. A înfruntat toate obstacolele ce i s-au ivit în cale cu disperare şi Dârzenie. Îl dăduseră înapoi, dincolo de mulţimea din jurul clădirii, tot felul de „autorităţi” născute pe moment, pe listele redactate de o fată care învăţase în puşcărie să bată la maşină. S-a opus ţi atunci a fost percheziţionat şi i s-au pus cătuşele: în geanta pe care o ducea cu el  avea haine, care în nebunia aceea cu teroriştii au fost considerată a face parte dintr-o recuzită de deghizaj, iar un individ de la gărzile patriotice a spus că semăna cu nu ştiu ce arab şi a fost la un pas de a fi arestat. S-a zbătut, a ţipat, a explicat şi a căutat prin jur oameni care îl cunoşteau şi tot a reuşit să ajungă la Mircea. Îl găsise pe holul instituţiei, lipit cu spatele de perete, cu gradele rupte, obosit, dezarmat, şi la propriu şi la figurat. Îi dăduse hainele acelea civile aduse anume pentru asta de acasă pentru a se îmbrăca cu ele şi stătuse lângă el până ce mulţimea fusese scoasă din clădire prin autoritate unei persoane anonime ce se recomandase printr-o portavoce a fi comisar de poliţie (la vremea aceea cuvintele comisar şi poliţie aveau altă conotaţie), iar conducerea instituţiei fusese preluată de nişte anonimi care nu ştiu ce este cu ei, nicidecum în stare să orânduiască activitatea într-o asemenea instituţie. Cu abilitatea cunoscută, Tudor intrase printre ei. Pentru tine o fac, îi spusese lui Mircea. „Emanaţii revoluţiei”, cum li s-a zis ulterior, au văzut în Pietraru omul care ştie ce înseamnă organizare, ordine şi disciplină, şi îl numiseră şef civil, alături de un ofiţer de la armată, al Inspectoratului.     

După reluarea mersului aproape normal al ţării, Tudor plecase la întreprinderea lui, la care fusese numit director. Apoi nu s-au mai văzut iarăşi mulţi ani. S-a auzit că a plecat din ţară, chemat în occident să muncească în domeniul în care lucrase şi aici. Apoi cineva i-a spus că şi-a făcut o făbricuţă a lui, că a avut idei frumoase, care îi aduseseră succes pe piaţă şi câştigase banii cu care să-şi deschidă propria afacere. S-au întâlnit în urmă cu doi-trei ani într-un mall din oraş. Tudor l-a zărit şi s-a repezit după el aproape alergând. S-au îmbrăţişat gălăgioşi, stârnind priviri pline de reproş ale celor din jur. Apoi au mers la un restaurant de la ultimul etaj unde stătueră de vorbă unde nu mai ştiau ce să-şi sună mai întâi şi unde au petrecut clipe frumoase, de aducere aninte.

Printre altele, îi spusese că s-a despărţit de Vera, că au divorţat, iar ruperea căsniciei nu se făcuse în termeni tocmai amiabili. Se judecaseră vreo doi ani pentru împărţirea bunurilor comune, cu certuri pe holurile judeătoriei la fiecare înfăţişare şi vorbe urâte de ambele părţi. La începutul procesului de divorţ şi partaj Vera fusese însoţită la înfăţişări de avocat şi de Dan, fiul lor, care nu depusese niciun efort pentru a-şi ascunde ura faţă de tatăl lui. Mai mult, se apropiase de el când nimeni nu era prin preajmă şi îi şoptise la ureche să înceteze, să nu-l oblige să-şi încalce orice principiu privind respectul ce îl datora tatălui. Ceea ce-i mai rămăsese din acest respect, porţia  aceea care îl obliga să stea de o parte în acest conflict. Şi cum porţia era pe sfârşite…

După un timp Dan nu a mai venit la procese, iar mama lui a apărut însoţită de un bărbat înalt, elegant, solid, despre care ulterior  Tudor a aflat că este Alexandru Marincaş, Al, cum îi spuneau cunoscuţii, fost sportiv, care între timp devenise partenerul Verei. Într-o zi s-a trezit cu acesta în apartamentul pe care îl avea în oraş încercând să-l determine să renunţe la cea mai mare parte a bunurilor din ţară şi la proces. Şi el ar fi vrut să înceteze acest proces, lung, enervant şi obositor pentru ambele părţi, dar nu când vrea Vera şi în condiţiile impuse de ea, şi mai ales de un strâin care nu avea nimic comun cu soţii Pietraru. Mai întâi Marincaş fusese calm, venise cu vorba bună, cum se zice. Dar cum Tudor nu avea de gând să renunţe tonul discuţiei s-a ridicat şi nervii s-au încordat. Pietraru i-a spus din capul locului că nu vroia neapărat bunurile alea, dar avea mândria lui, nu-şi putea lăsa zeci de ani de căsnicie şi de muncă la mâna unui oarecare. Şi i-a mai spus să ţină cont de un lucru, că cine a câştigat toată viaţa nu poate să accepte pierderea pe final. Mai ales dacă la asta s-ar pune dorinţa unui ratat de a câştiga şi el o dată. Atunci Al Marincaş l-a ameninţat că îl va „termina”. Nu cu mâna lui, nu putea să lase singură o femeie minunată cum esteVera. Va apela la asasini plătiţi pentru a-l lichida. Fireşte, mândru cum era, Tudor a considerat că este sub demnitatea lui să nu-şi rezolve singur problemele şi să apeleze la poliţie, aşa că s-a mulţumit să-l dea afară pe ex-sportiv şi să ignore incidentul. Oricât a insistat Filipescu să-l ajute în privinţa asta, Pietraru a refuzat şi l-a rugat hotărât să nu se amestece, afirmând că nici el nu este singur şi, mai ales, neajutorat.

La câteva luni de la întâlnirea lor din Mall cadavrul lui Tudor Pietraru fusese găsit de către poştaş în apartament, într-o baltă de sânge. Sau mai bine zis datorită poştaşului. Acesta sunase la uşa apartamentului, însă nimeni nu-i răspunsese. Avea un plic cu ceva hârtii în el, destul de voluminos, pe care îl purta cu de câteva zile în tolbă, sperând că îl va găsi pe destinatar şi va scăpa de urcatul repetat al scărilor. Nu i-a răspuns nimeni atunci cân a sunat şi s-a gândit că soneria poate fi defectă. Atunci a ciocănit puternic în uşă şi, spre surprinderea lui, uşa s-a deschis. S-a deschis destul de mult încât să se vadă în interior. A strigat, sperând că îi va răspunde cineva din apartament, a bătut  şi a sunat la apartamentele vecine, dar singura persoană ca a ieşit a fost o bătrână, pe jumătate surdă, de la apartamentul vecin. La cercetări s-a stabilit că, de fapt, aceasta era singura persoană ce se afla in apartamentele de pe scara blocului la ora la care se presupunea că ar fi murit Pietraru, aşa că nu exista nimeni care să declare că ar fi auzit detunătura armei.

La venirea poliţiei, cadavrul a găsit pe fotoliul din sufragerie, cu ţeasta în mare parte spartă de un glonţ pentru vânătorile de mistreţi, tras din arma de vânătoare pe care decedatul o deţinea legal, şi care îi atârna de pe fotoliu spre mocheta din cameră, cu degetul arătător de la mâna dreaptă la garda trăgaciului. Încuietorile casetelor în care Pietraru ţinea armele şi muniţia erau deschise, dar intacte, fără semne de forţare, făcând orice participant la anchetă să tragă concluzia că Tudor îşi scosese singur arma şi cartuşul din locul în care le avea asigurate.

Comisarul şef Mircea Filipescu era de serviciu în ziua aceea, aşa că a venit la faţa locului fără să ştie cine era persoana decedată. Aproape că i s-a făcut rău când colegii lui au scos din buzunarul sacoului cu care era îmbrăcat decedatul portmoneul cu actele de identitate şi a văzut pe ele chipul şi numele prietenului său. Nu, nu era nicio confuzie. L-a privit atent şi el era bărbatul însângerat de pe fotoliu. Şi apartamentul era al lui, cu lucrurile şi obiectele lui personale, aşa cum avea să se stabilească ulterior cu ajutorul Dorei, menajera lui Tudor.

În prima fază a ameţit. Poate din cauza zelului depus în cercetare, poate din cauza încordării create de situaţia în sine. Apoi a devenit un Filipescu dur, chiar rău, gata să-şi apostrofeze colegii şi să se certe cu procurorul fără motive întemeiate, aşa cum nu-l cunoscuseră colegii vreodată. Toţi l-au înţeles, iar după ce şi-a făcut fiecare treaba pe care o avea de făcut în astfel de cazuri au ieşi pe holul spaţios al blocului în care se găsea apartamentul, aşteptându-l pe Filipescu să coboare. A trecut destul de mult timp până când să dea voie celor de la morga să ridice cadavrul şi abia după mai bine de trei ore a ieşit şi el. Ce o face acolo, a întrebat unul din colegi? Tencuieşte, zugrăveşte, i-a răspuns altul. Ce poate să-i ia atâta timp?

Când a ieşit era frânt. Se ţinea cu mâna dreaptă de spate, semn că stătuse mult timp aplecat, încordat, iar faţa îi era lividă. S-a dus direct la procurorul criminalist:

-Dacă nu vreţi să luaţi în calcul uciderea lui Tudor Pietraru, atunci cred că este nevoie cel puţin să o tratăm ca pe o moarte suspectă.

O expresie de uimire s-a aşternut pe faţa procurorului, un om cunoscut pentru competenţa şi seriozitatea lui. Nici măcar nu se gândise la o catalogare a morţii lui Tudor Pietraru, cu atât mai puţin să o considere încă din această fază o sinucidere.

-De unde ştiţi ce iau eu în calcul, domnule comisar? Citiţi gândurile altora şi eu nu am auzit de această capacitate a dumneavoastră?

-Nu, nu citesc gândurile.

-Atunci pe ce vă bazaţi când trageţi asemenea concluzii?

-Pe baza grabei cu care aţi părăsit locul faptei.

           *                                       *                                        *

Maşina înghiţea kilometru după kilometru, dar gândul comisarului părea să se îndrepte în altă direcţie decât cea a locului în care îşi va petrece concediul. Ajunseseră la o mare intersecţi şi acolo trebuia să aleagă: stânga, dreapta sau înainte Căci înapoi nu se putea decât cu alte forţe, cu altă energie, cu alte gânduri. Ana a parcat pe dreapta, la o staţie de benzină.

-Am nevoie de o toaletă, aşa că îţi dau un răgaz de câteva minute. Acum chiar trebuie să hotărăşti încotro trebuie să ne îndreptăm.

Se baza întotdeauna pe spiritul lui de orientare, pe flerul care nu-l părăsise niciodată. Parcă avea în el nişte radare speciale, niciodată nu dădea greş. Hai să căutăm ceva frumos! îi zicea uneori şi o ghida scurt „deapta, acum stânga, hai să urcăm dealul ăsta, intră pe poteca asta!”. Ajungeau într-o poiană de vis ori lângă vreun pârâu ce-şi făcuse chei prin piatră de sute de ani, adesea se trezeau în faţa unui schit neştiut de lume în care intrau să admire simplitatea construcţiei şi să aprindă o lumânare.

-Mergem la dreapta.

-Spre Moldova?

-Spre est.

-E clar. Încă nu te-ai hotărât.

-Mă las dus de tine, ca de-un val, căci ştiu că nu pier în abis, spre fericitul ideal ce nu-l atingi decât în vis.

Ana a zâmbit mulţumită. Îi plăcea când soţul ei improviza câte ceva poetic. Niciodată o rimă nu sună mai rău decât ceva prozaic.

-Ştiu că nu sună prea bine, ritmul… rima…

-Eu sunt mulţumită. De când nu mi-ai mai dedicat tu un vers? Nu-ţi mai aduci aminte, nu-i aşa? Am să-ţi amintesc eu: din concediul acela făcut cu ei, cu alde Pietraru, când am trecut pe la el, prin satul acela fantastic, de munte, în care nu aveau nici curent electric.

-Ne apropiem de Buzău. Nu vrei să revedem acele locuri? În amintirea lui Tudor. În amintirea familiei Pietraru. Aia pe care am cunoscut-o noi.

-Bine, dar unde o să locuim? Atunci eram cu el, cunoştea locurile, oamenii.

-Găsim noi. Dacă nu chiar acolo, măcar la vreo pensiune la poalele  Penteleului. Poate s-au mai schimbat lucrurile şi pe la ei. Sunt mai bine de 25 de ani de atunci.

Satul, pitit la poalele muntelui, părea pustiu. Doar drumul, pietruit cu granit vânăt, bine tasat, adus din carierele aflate în apropiere şi stâlpii de electricitate anunţau „măreţele schimbări” aduse de civilizaţia post-comunistă. Casele păreau nişte bătrâni aduşi de spate, gata de ruină, iar gardurile, cu şipci lipsă, semănau cu o dantură măcinată de timp.

Lăngă fântâna satului au găsit o femeie adusă de spate.

-Bătrâneţea, mamă, şi răceala muntelui, le-a zis ea.

Tanti Casandra, căci aşa o chema pe bătrâna trecută bine de 80 de ani, care nu cântărea 40 de kilograme, dar era în stare să care zeci de kilometri o greutate de cel puţin 20, era printre puţinii locuitori rămaşi în sat.

-Doar 17 case mai sunt locuite, le-a zis ea. Celelalte au proprietari, dar sunt plecaţi la oraş. Mai vin pe la sărbători, la hramul bisericii, să meargă la mormintele părinţilor.

-Noi am vrea să mergem la familia Pietraru, a lămurit-o Ana.

-S-au cam dus la odihna cea de veci, şi-a făcut bătrâna o cruce şi a ridicat privirile spre cer. Le-a rămas casa, pe la care mai vine când şi când Neagu, fratele cel mic al lui Ştefan Pietraru. El stă la Siriu, dar are de grijă de casă Vancu, vecinul lor. Dacă vreţi mergem la el şi-i cerem cheia. N-are de ce să nu v-o dea dacă spuneţi că sunteţi prieteni cu Tudor.

Şi le-a dat-o, bucuros că cineva lasă aerul curat să intre în casă şi vrea să mai şteargă praful şi să omoare păienjenii.

-Nea Vancule, ce se poate face aici? l-a întrebat Filipescu. Văd că televizoare nu sunt. Nu este nici semnal la telefonul mobil.

-Aici se poate naşte, se poate trăi şi muri, i-a răspuns acesta filozofic. Iar în afară de asta se poate merge în drumeţie la pietrece cele mari, modelate de oameni de dincolo de cer, la cascada dinspre hotare sau la alte minuni ale pădurii, ale muntelui, pe care le veţi găsi dumneavoastră singur.

-Asta ziua, dar seara? Ce fac oamenii pe aici seara?

-Se spală pe picioare, se roagă şi apoi se culcă. Când îmi trăia femeia ne mai uiam la stele şi ne întrebam cât de mare este necuprinsul. Acum… Acum nu mă mai uit nici la stele, dorm seara, când se înnegurează şi mă scol dimineaţa când se luminează. De-odată cu găinile.

Ana a zâmbit.    

-E clar. Mai ai şi tu posibilitatea să citeşti. Îţi doreai asta, ştii bine.

-În stele, dacă nu este înnorat. Nu am luat nicio carte de acasă.

-De asta să nu ai dumneta grijă, podu-i plin.

Au mâncat ce aveau prin portbagaj, au colindat uliţele satului apoi au dormit sănătos pe salteaua umplută cu fân, din care încă mai venea mirosul florilor de câmp. Timpul era frumos şi un soare domol încălzea casa de oameni simpli a familiei Pietraru, îndelung studiată de Filipescu.

În pod, după cărţi, Mircea Filipescu a ajuns rezemând de perete o scară veche, putredă, găsită lângă fânar. Mai întâi scara a lunecat pe perete şi pe podeaua de lemn, făcându-l să sară pentru a nu cădea peste dulapul de lemn de alături. Apoi penultima treaptă  de sus s-a rupt, iar piciorul comisarului s-a dus în jos, rănindu-se uşor. Dacă aş fi puţin mai mistic, şi-a zis comisarul, aş crede că o forţă nevăzută nu-mi dă voie să urc.

Podul era cât înălţimea unui om de statură medie, în partea cea mai înaltă a lui, iar cărţile erau stivuite în una din părţile joase, aşa că a stat pe vine, incomod, atât cât să nu se lovească cu capul de cuiele ieşite din tabla acoperişului. A dat într-o parte preşul cu care erau învelite şi a găsit acolo titlurile ce nu lipseau, în general, din bibliotecile adolescenţilor. Pe cărţi Tudor scrisese datele şi locurile din care lecumpărase: „15 august 1971, Buzău”, urmat de semnătură, „21 decembrie 1975, Braşov” şi iarăşi semnătura. Şi tot aşa. Atent la titluri  şi la ceea ce scrisese Tudor, Filipescu nu a realizat un lucru: pe prima pagină, cea albă, nu era aceeaşi semnătură, a lui Tudor Pietraru, uşor de descifrat, dealtfel, pentru că avea în cuprins cuvăntul Tudor, erau două semnături. La un moment dat însă a dat de o carte cu învelitoare, aşa cum se mai făceau pe vremuri, iar în învelitoare a găsit o fotografie veche, îngălbenită. În fotografie erau doi copii, doi băieţi, care semănau izbitor de tare. Doar hainele, diferite ale unuia de celălalt, te făceau să crezi că sunt doi şi nu unul în oglindă. Cine să fie cei doi copii? s-a întrebat comisarul. Ştia că Tudor este singur la părinţi. Apoi a întrebat şi pe Vancu, purtând în mână cartea cu fotografia îngălbenită.

-Sigur, Tudor a fost singurul copil la părinţi. Cel puţin aşa ştiu eu. Poate în fotografie este o pereche de gemeni mai demult. Am înţeles că nea Stefan, tatăl lui Tudor, a mai avut un frate în afară de Neagu de la Siriu. O fi Ştefan cu fratele acela.

Pe Filipescu  nu l-a mulţumit răspunsul, aşa că a plecat la tanti Casandra.

-Nu ştie Vancu, mamă, că el a venit aici mai târziu. A avut o problemă pe acolo, pe la oraş, şi s-a retras aici. Este adevărat că Ştefan a avut un frate geamăn, pe Barbu, dar acela a murit pe când făcea armata. Că de la ei doi a mers înainte cu gemeni şi a făcut şi Viorica lui Ştefan gemeni. Ăştia din fotografie cred că sunt copii ei.

-Ce vei să spui? Adică… Tudor?…

-Tudor şi Vladimir.

A deschis cartea şi s-a uitat pe prima pagină, cea albă. Data, locul, semnătura. Dar semnătura nu era a lui Tudor.

-Ce s-a întâmplat cu Vladimir?

-Vlad –că aşa îi spuneam noi, Vlad- era tare deştept. Dar şi învăţătura multă strică, maică. Strică la minte. Şi l-a stricat şi pe băiat, când era la şcoala aceea de popi de la Buzău. Mare necaz! A făcut pe acolo numai prostii, deşi fusese în urmă cu un an cel mai bun din şcoală. Ziceau că fusese în nu ştiu ce loc din munte şi l-a apucat pe acolo noaptea. A dormit în pădure, iar în noaptea aia i-au luat ielele minţile. Că avea prea multă deşteptăciune, mai multă decât ele. L-au internat la nebuni şi Ştefan, taică-său, nu a mai vrut să audă de el. Doar dacă pomeneai numele Vlad şi nu mai vorbea cu tine. Lumea a uitat de el. Numai ei trebuie să nu-l fi uitat. Viorica a murit cu focul lui în suflet. Nu ştiu Tudor cum a putut să trăiască fără el. Se zice că la gemeni firele nevăzute care îi leagă sunt de o sută de ori mai multe şi mai groase decât la ceilalţi fraţi.

Comisarul a oprit-o domol cu palma.

-De aici nu se poate vorbi la telefonul mobil. Unde trebuie să mergi ca să ai semnal?

-Nu ştiu, maică, eu am vorbit doar de două ori la telefon, la oraş. Dar am văzut pe ai lui Frîncu urcând Dealul Măgurii cu telefoanele în mână mai an, când au venit pe aici de Paşti.

-Dealul Măgurii? Unde este asta?

-Coasta ai acoperită cu pădure tânără.

În câteva minute era cocoţat deasupra satului, având în faţă o imagine superbă: satul cuibărit pe valea unui pârâu, ale cărui vaduri se lărgeau către sud, strălucind în bătaia soarelui. Gâfâia şi simţea o durere puternică în capul pieptului. Procurorul i-a răspuns cu surprindere.

-Dumneavoastră? Ce surpriză! Ştiam că sunteţi în concediu.

-Am o problemă, domnule procuror. Vă rog să solicitaţi urgemt darea în urmărire generală a lui Pietraru Tudor.

-Sunteţi nebun? Tudor Pietraru este mort. Şi nu înţeleg de ce pentru asta vă adresaţi mie şi nu şefilor dumneavoastră.

-Nu sunt nebun, speram ca dumneavoastră să înţelegeţi asta, căci dacă îl sunam pe Calistrat… Tudor Pietraru trăieşte. Cel mort este fratele lui geamăm, Vladimir Pietraru.

-De unde ştiţi? Trebuie să am argumente puternice pentru a solicita urmărirea generală a cuiva.

-Nu pot să vă spun mai mult, pentru că nu am timp. Plec de aici, din satul în care s-au născut cei doi fraţi Pietraru, cât pot de repede. Sunt tocmai în inima munţilor şi abia am găsit o zonă din care să vă sun, dar pe măsură ce ies de aici vă explic la telefon.

                *                                       *                                *

Aproape tot drumul înapoi l-au făcut în formula Ana şofer-Mircea pasagerul vorbind la telefon, agitându-se, apoi tăcând zeci de minute, preocupat de cine ştie ce. Nu mai conta nici muzica, nici peisajul şi nici arhitectura caselor. Mai grav, nu mai conta parcă nici prezenţa Anei, iar ea a relaizat asta şi a găsit momentul să-l „înţepe”.

-Hei! Îţi mai aduci aminte? Mai sunt şi eu pe aici. Eu, şoferul tău de serviciu pe care îl luasei cu tine în misiune spunându-i că mergeţi în concediu. Amăgindu-l ca pe un copil cu o bombonică frumos colorată.

-Te rog să mă ierţi!…

-Nu-i aşa că am fost uşor de păcălit cu „nu ştiu încotro mergem”? De fapt, sunt sigură că tu acolo ai vrut să mergem, la Pietraru acasă, în speranţa că vei găsi cheia cazului tău nenorocit.

-Calistrat. Parcă ai fi Calistrat, gândeşti la fel ca el. Ştii că nu ar fi prima dată când plecăm fără să ştim unde, mă cunoşti la fel de bine, dar vorbeşti ca el, ca şeful meu, care habar nu are de chestiile astea. Uite, îţi promit că peste două zile ne reluăm concediul şi mergem unde vrei tu. Da?

-N-ai înţeles nimic! a zâmbit acru Ana. Nu contează concediul nostru, ăsta din care ne întoarcem acum. Important este „concediul” tău, Mircea, pauza aceea de care ai nevoie ca să-ţi iasă din cap hoţii, excrocii, şpringarii şi cadavrele. Pauza de care ai nevoie să-ţi intre in gând ceea ce aveai altă dată: muzica, istoria, literatura…

-…Şi tu. Adică toată arta deodată.

Pe Ana a pufnit-o râsul.

-Du-te de aici, farsorul naibii!

Şi a încercat de acolo, de la volan, să-i aplice un croşeu de dreapta, din mersul maşinii. Gluma din gestul ei s-a finalizat cu alta verbală din partea comisarului:

-Atenţie! Dai în mine, dai în fabrici şi uzine.

      *                                                *                                      *

Vladimir Pietraru ieşise de mulţi ani din ospiciu, dar mintea lui nu mai atinsese niciodată performanţele dinaintea debutului bolii. Muncea pe ici-pe colo, pe unde găsea, iar oamenii care îl foloseau, şi îl plăteau pentru asta, erau mulţumiţi de sclipirile lui momentane de inteligenţă, dar şi de faptul că era cuminte, harnic şi foarte disciplinat. Atunci când avea nevoie de un substitut, Tudor îl căuta. Cui îi mai dăduse soarta atâta noroc încât să aibă parte de aproape doi „el”? Când vroia să-l ştie lumea în ţară, îl chema sau îl aducea pe Vlad. Îl îmbrăca frumos, cu haine elegante de la el şi îl instala în apartamentul lui. Nu trebuia decât să fie prezent acolo, să se plimbe, să răspundă la salutul vecinilor şi să primească corespondenţa de la poştaş, să meargă la restaurantul preferat al lui Tudor şi să bea o cafea. Dacă se gândea la adevărata viaţă a lui Vlad? Nu conta pentru fratele lui asta, considera că de Vlad a rămas doar numele de om, dar el este o umbră, un zombi, o fiinţă fără altă dorinţă reală decât necesităţile primare, animalice.

Discuţia lor din apartamentul lui Tudor, într-un moment în care Vlad se trezise la viaţă şi începuse să aibă orgoliu, mândrie, chiar păreri, trâgându-şi fratele la răspundere şi învinuindu-l pentru multe aspecte din viaţa sa amară şi inutilă, a grăbit hotărârea lui Tudor de „a ieşi din scenă”. Practic avea „bagajele făcute”. Mare parte din bunurile, proprietate comună, aflate în ţară, erau vândute fără ştirea şi acceptul Verei, cumpărătorii fiind la rândul lor înşelaţi, iar el era pregătit să plece în lumea largă. Asta l-ar fi scăpat şi de câteva procese în care se judeca cu nişte foşti asociaţi, de ameninţările acestora şi de banii cu care trebuia să îi despăgubească. Pe Diana, tânăra şi frumoasa femeie care luase locul Verei în patul conjugal, o trimisese cu mult timp înainte în occident, stabilind toate amănuntele întâlnirii lor acolo, aşa că mai avea nevoie doar de două lucruri: de un cadavru al lui, aruncat „praf în ochi” celor interesaţi şi actele de identitate ale lui Vladimir Pietraru. Şi nici nu fusese greu: un pic de alcool turnat pe gura lui Vlad, care nu era obişnuit cu acesta şi a adormit buştean imediat ce l-a înghiţit, arma de vânătoare când în bloc aproape că nu se afla nimeni şi… Gata! Poate un pic de regret însoţise gestul său, că nu îl va mai avea pe Vlad ca dublură. Dar nu şi pentru curmarea unei vieţi de om.

L-au prins undeva aproape de graniţa de vest a ţării şi nu s-a opus arestării. Era sigur că în gestul aplicării cătuşelor stă abilitatea comisarul şef Mircea Filipescu. Dacă aşa „prieteni” mi-a dat Dumnezeu! şi-a zis el. Prima întrebare, atunci când s-a întâlnit cu el în camera de anchetă a fost, desigur:

          -Cum ţi-ai dat seama că nu sunt eu mortul? După amprente?

-Nu, i-a răspuns Filipescu, tu nu aveai amprentele în baza noastră de date, pentru că nu ai trecut niciodată pe la poliţie. Am scotocit degeaba apartamentul timp de câteva ore, pentru ca apoi să-mi dau seama că ceva nu este în regulă: am găsit în coşul de gunoi sticla cu vişinată din comerţ, pe jumătate golită, din care i-ai dat lui Vlad să bea. Dealtfel, cadavrul lui păstra încă mirosul băuturii din sticlă, chiar dacă încăperea fusese bine aerisită. Tu nu ai băut niciodată băuturi cu cel mai mic iz de dulceaţă, dragul meu prieten. Prezenţa sticlei m-a făcut să cred că cineva ţi-a turnat pe gât forţat alcool ca să pară că ai băut înainte de a te sinucide, fără să ştie că tu nu sufereai astfel de băuturi, şi te-a omorât. Oricum, nu am luat nicio clipă în calcul sinuciderea. Îţi place prea mult viaţa ca să ţi-o curmi singur.

Comisarul s-a ridicat greu de pe scaun şi i-a întors spatele prietenului său pornind încet spre ieşire.

- Mircea, stai! Pot să-ţi explic… Nu pleca, Mircea! Ştiu că nu mă laşi aşa. Am circumstanţe de care trebuie să se ţină cont. Am probe.

Dar şi comisarul avea bagajele la uşă. Pregătite chiar de el, pentru un concediu fără excroci şi cadavre.

Proverbul „Tot răul spre bine”, ca mai toate proverbele poporului, s-a adeverit şi acum. Adică răul de mişcare al Anei îl situa pe el pe scaunul din dreapta al şoferului, aşa că avea timp suficient să iasă din starea de încordare în care se aflase în ultima vreme. Verdele copacilor de pe marginea drumului, câmpurile întregi de galben semănate cu rapiţă, casele satelor înşirate de-a lungul drumului naţional, cu arhitectura ce le făcea să nu semene una cu alta, muzica ce venea din radiocasetofonul de la bord, atenţia veselă a Anei la trafic ce-i dădea un fel de încordare la câte o manevră, toate îi aduceau o stare de plăcută, o portiţă de a ieşi din cotidian şi de a evada într-o atmosferă destinsă, altfel decât cea de la serviciu, aşa cum el şi-o dorise  atunci când luase hotărârea de a pleca în concediu.

-La ce te gândeşti?

Ana trăsese  cu coada ochiului şi îl simţise mai dus pe altă lume, nu cum era el de obicei.

-La nimic.

-Şi la ce te gândeşti tu atunci când nu te gândeşti la nimic? Nu-mi răspunde „La tine” că te dau jos din maşină.

-La verde, la galben…

-Şi la… puţin mov? Ştii bancul, nu?

-La asta nu. Deocamdată.

-Mircea, eu tot nu înţeleg. Ce ţi-a venit cu concediul ăsta tocmai acum, când spuneai că ai foarte mult de lucru? Te-am văzut puţin necăjit şi nu ţi-am mai zis nimic. După câte ştiu eu supărarea nu este specifică oamenilor care pleacă în concediu. Vacanţa înseamnă veselie…

-…Umbreluţe, baloane, găletuşe, rucsacuri, biciclete sau batiste fluturate pe un peron de gară. Poate la voi, la şcoală.

-Nu fi obraznic! În definitiv ce-ai vrea tu să însemne? Cadavre, dacă se poate în putrefacţie? Violuri de bătrâne? Copii maltrataţi? Las-o!…

Muzica din bord se schimbase şi în locul pop-ului autohton dinspre bord veneau clinchetele de vis ale unei muzici de pian. Filipecu spunea ori de câte ori avea prilejul că primise cultura „Maria Lătăreţu” şi, din când în când, luase cursuri de Maria Tănase, la el, la ţară, unde se născuse şi crescuse în epoca patefonului şi a pik-up-ului. Dar asta nu-i turna ceară în urechi la auzul unor sunete frumoase venite de la pian, violoncel ori din alt instrument. Îi era ciudă însă că nu le cunoştea prea bine nuanţele, nu le putea distinge chichiţele interpretării şi nu putea diferenţia cui aparţin degetele care zburdă miraculos pe claviatura pianului. Bunăoară acum, nu îşi putea da seama dacă muzica îi aparţinea lui Claiderman sau lui Andre Rieu. Aşa că se auzi spunând, fără nicio legătură cu muzica:

-Mă gândeam la Calistrat.

-La şeful tău? Mă faci să râd. Plecăm în concediu să ne simţim bine şi tu te gândeşti la?… E ca şi cum te-ai aşeza la o masă plină de bunătăţi şi te-ai gândi la vomă.

-Nu stă frumos unui cadru didactic ca tine…

-Eeeei-na! Doar vouă, poliţiştilor, vă stă bine să spuneţi orice. Aveţi scuza, limbajul infractorilor şi nevoia de a vă face înţeles lor. Eu ştiu că atunci când vorbeşti altă limbă decât partenerul de discuţie –nu sună frumos cuvântul „partener”, dar nu găsesc acum altul- apelezi la un translator. Şi de ce te gândeai la?…

-Când am intrat la el în birou avea pe faţă zâmbetul ăla tâmpit –vezi? Nici eu nu găsesc totdeauna expresiile cele mai elegante-, zeflemitor-arogant, pentru care îţi vine uneori să-i tragi palme. Cred că trebuie să te dai bătut, Filipescule. Oricum, rutina aia de audiere a martorilor, care martori identificaţi de voi în niciun caz nu-ţi pot oferi o probă sau un indiciu mai concret, care să te ducă la o finalizare a cazului, o pot face „trepăduşi”,  băieţii din echipă. Auzi, trepăduşi! Îmi venea să sar la el peste birou. Oricum, nu avem timp să ne mai ocupăm de chestia asta, a continuat el. Aşa a zis şi procurorul. Ne-au „intrat” şi cazuri noi pe care trebuie să le preiei, aşa că pune-i ştampila „Clasat” şi hai mai departe. Oricum, numai tu erai în stare să faci moarte suspectă dintr-o sinucidere clară ca „Bună ziua!”. Niciodată nu am fost de acord cu faptul că expresia asta, „Bună ziua!”, ar avea ceva clar în ea, dar m-am abţinut. Uite, avem aici… Şi mi-a întins peste birou un dosar. Pas!i-am zis şi am tras mâinile lăsându-i dosarul să cadă şi hârtiile să se împrăştie. Am ceva ce mă ţine. Nu, nu un  junghi. O hârtie, o cerere de concediu „caldă”, gata aprobată, cu ordinul de deplasare ataşat. Mai am fix o zi şi plec în concediu. Mircea, uite ce e, mi-a zis el cu sprânceana ridicată şi foarte serios: dacă pleci în concediu, apoi să fii în concediu. Nu mă înteresează unde. Te cunosc destul de bine şi ştiu că eşti în stare să lucrezi la cazul ăsta –văd eu că nu-ţi dă pace-, sub acoperirea concediului. Nu-mi face poliţie particulară, că!…

-Ei, uite, asta chiar îmi place şi îmi retrag cuvintele de mai înainte referitoare la Calistrat. Dacă tot pleci în concediu, fă-ţi concediul! Lasă în coşul de la baie „rufele” murdare de la serviciu şi dă bice automobilului! Cu nevasta ta, dacă nu se poate şi cu copii, ca altă dată. Apropo de concediu, poate îmi spui şi mie unde mergem.

-Nu ştiu. Undeva, departe.

-Departe de ce, Mircea?

-Îţi jur că nu m-am gândit la nimic concret. Poate ai tu vreo idee, vreo propunere. Pate îţi doreşti un loc anume.

-Luvru!…

-Pofta-n cui! La Cuca Măcăii nu vrei?

-Ba da. Nu prea ştiu  pe unde vine, dar cu tine merg de drag până la capătul lumii. Dacă lumea o avea un capăt. Şi totuşi, încotro mergem?

-Spre paralela 45. Către Carpaţii… Meridionali… Vedem noi.

Ana l-a privit din nou cu coada ochiului şi nu i-a plăcut ce vedea. Mircea nu era în apele lui, cum se spune. Şi îl ştia un catâr, în stare să ţină în el orice nemulţumire, să o lase să îl roadă mental până ajungea la doctor.

-Şi la ce lucrai?

-La cazul „Pietraru”.

Roţile maşinii au scrâşnit, iar trupul comisarului s-a dus mult în faţă şi doar centura de siguranţă l-a ajutat să nu vină cu capul la bord. Ana s-a întors spre el şi faţa ei exprima groză, nedumerire, stupefacţie.

-Cum? Vera? Tudor? Mircea, ce s-a întâmplat?

-Tudor. A murit. Nu ţi-am spus, pentru că oricum nu puteai să mergi la înmormântare. A fost dus de către soţia lui pentru a fi înmormântat în Franţa.

-Vera e în Franţa?

-S-a despărţit de mult de Vera. Cealaltă, ultima. Diana.

Ana a semnalizat şi s-a înscris din nou pe şosea.

-Bietul Pietraru! Cum a murit?

-A fost găsit împuşcat în apartamentul lui de lux de aici. Cu arma lui, pe care o ţinea cu mâna dreaptă.

-Nu înţeleg. Din ce îmi spui tu pare a fi o sinucidere. Dacă este aşa, ce treabă mai aveai tu? Voi? Şi de ce există un dosar privitor la moartea sa?

- La orice moarte violentă se întocmeşte un dosar, numai că eu am cerut să fie considerată moarte suspectă, nu sinucidere, şi să fie cercetată ca atare.

-Sigur, tu! Nici nu se putea altfel. Gică Contra ce eşti! Ol!…

-Te-am rugat să nu mai foloseşti expresia asta. Voiai să spui „oltean căpos”, cred eu. Nu de-alta, dar nu şade bine unei dăscăliţe cu toate gradele didactice să folosească pleonasme.

- Lasă asta! Ce te-a făcut să consideri suspectă moartea lui Tudor?

-Din câte îl cunosc eu, şi îl cunoşti şi tu aproape la fel de bine, iubea prea mult viaţa ca să şi-o curme singur. Apoi, Tudor era puţin narcisist, se iubea destul de mult pe sine ca să-şi facă singur rău. Iar viaţa lui era a unui om împlinit, nu avea nevoie de nimic pentru a fi fericit.

-De unde ştii tu de ce avea el nevoie? Oamenii se schimbă, Mircea. Evoluează. Sau involuează. La fel şi nevoile lor. Nu l-ai mai văzut de atâţia ani, nu ai de unde să ştii cum trăia, ce vroia, cum gândea, mai ales după ce a dat de bani. Ştii şi tu că banuleste ochiul dracului. Te prosteşte, te înnebuneşti. Îţi atârnă adesea logica în cui. Gândeşte-te şi tu la câştigătorii marilor premii de la loto…

         *                                            *                                        *

Comisarul şef Mircea Filipescu îl cunoscuse pe Tudor Pietraru cu mult înainte de 1989, pe când acesta era şef de secţie într-o fabrică din oraş. Erau aproape de aceeaşi vârstă, tineri şi entuziaşti, şi aveau câteva lucruri în comun –dorinţa pentru drumeţii, formaţia Phoenix şi cititul erau câteva dintre ele-, iar acestea îi alimentau cu subiecte inepuizabile de discuţie şi le asigurau clipe plăcute împreună. Ana şi Vera, cele două soţii, îşi găsiseră şi ele numitorul comun, cum se spune. Compatibilitatea, înţelegerea, toleranţa, făcuseră din ele două partenere de petrecere plăcută, calmă, odihnitoare, a timpului liber, chiar şi atunci când cei doi bărbaţi nu erau prin preajmă.

Îşi făcuseră vizite în familie, fie la Pietraru, fie la Filipescu, merseseră în această formulă de vreo două ori în concedii, la un grătar, la pădure, la plajă sau la cinema. Cei doi prieteni se mai întâlniseră la o bere sau o cafea în oraş, ele gătiseră de câteva ori împreună nişte prăjituri, lăsând cei trei copii, pe Dan al lui Pietraru şi pe cei doi copii ai familiei Filipescu, să se joace împreună. Iar prietena asta a durat vreo căţiva ani. Nu s-a întâmplat nimic rău între ei, doar că lupta cu viaţa i-a separat. Obligaţiile de părinţi sporiseră, problemele de serviciu erau din ce în ce mai multe şi pentru unii şi pentru alţii, odată cu evoluţia lor în erarhia profesională, aşa că abia mai aveau timp pentru ei şi ai lor. În plus, o dată cu promovarea ca director adjunct Tudor primise de la întreprindere un apartament mai mare în partea opusă a oraşului, iar legătura se rupsese.

Cu toate acestea Mircea îl simţise mereu aproape pe Tudor, chiar dacă nu se mai văzuseră. Gândul acesta al lui se putea pune pe seama unui gest al prietenului său la care nu se aştepta. În zilele confuze şi sângeroase ale lui decembrie 1989, când mulţimea dezlănţuită, devenită dintr-odată crudă, barbară, năvălise peste instituţiile şi funcţionarii statului, după Judeţeana de Partid următoarea ţintă fusese sediul Inspectoratului Ministerului de Interne. Toată lumea văzuse la televizor cum sunt arestaţi fără vreo judecată buni şi răi, meseriaşi şi canalii, slijbaşi şi politruci. Atunci, gândul lui Pietraru zburase la prietenul său Mircea Filipescu, pe care nu-l mai văzuse de vreo doi ani. Dacă păţeşte ceva? şi-a zis şi a plecat spre Inspectorat. A înfruntat toate obstacolele ce i s-au ivit în cale cu disperare şi dârzenie. Îl dăduseră înapoi, dincolo de mulţimea din jurul clădirii, tot felul de „autorităţi” născute pe moment, pe listele redactate de o fată care învăţase în puşcărie să bată la maşină. S-a opus şi atunci a fost percheziţionat şi i s-au pus cătuşele: în geanta pe care o ducea cu el  avea haine, care în nebunia aceea cu teroriştii au fost considerată a face parte dintr-o recuzită de deghizaj, iar un individ de la gărzile patriotice a spus că semăna cu nu ştiu ce arab şi a fost la un pas de a fi arestat. S-a zbătut, a ţipat, a explicat şi a căutat prin jur oameni care îl cunoşteau şi tot a reuşit să ajungă la Mircea. Îl găsise pe holul instituţiei, lipit cu spatele de perete, cu gradele rupte, obosit, dezarmat, şi la propriu şi la figurat. Îi dăduse hainele acelea civile aduse anume pentru asta de acasă pentru a se îmbrăca cu ele şi stătuse lângă el până ce mulţimea fusese scoasă din clădire prin autoritate unei persoane anonime ce se recomandase printr-o portavoce a fi comisar de poliţie (la vremea aceea cuvintele comisar şi poliţie aveau altă conotaţie), iar conducerea instituţiei fusese preluată de nişte anonimi care nu ştiu ce este cu ei, nicidecum în stare să orânduiască activitatea într-o asemenea instituţie. Cu abilitatea cunoscută, Tudor intrase printre ei. Pentru tine o fac, îi spusese lui Mircea. „Emanaţii revoluţiei”, cum li s-a zis ulterior, au văzut în Pietraru omul care ştie ce înseamnă organizare, ordine şi disciplină, şi îl numiseră şef civil, alături de un ofiţer de la armată, al Inspectoratului.     

După reluarea mersului aproape normal al ţării, Tudor plecase la întreprinderea lui, la care fusese numit director. Apoi nu s-au mai văzut iarăşi mulţi ani. S-a auzit că a plecat din ţară, chemat în occident să muncească în domeniul în care lucrase şi aici. Apoi cineva i-a spus că şi-a făcut o făbricuţă a lui, că a avut idei frumoase, care îi aduseseră succes pe piaţă şi câştigase banii cu care să-şi deschidă propria afacere. S-au întâlnit în urmă cu doi-trei ani într-un mall din oraş. Tudor l-a zărit şi s-a repezit după el aproape alergând. S-au îmbrăţişat gălăgioşi, stârnind priviri pline de reproş ale celor din jur. Apoi au mers la un restaurant de la ultimul etaj unde stătueră de vorbă unde nu mai ştiau ce să-şi sună mai întâi şi unde au petrecut clipe frumoase, de aducere aminte.

Printre altele, îi spusese că s-a despărţit de Vera, că au divorţat, iar ruperea căsniciei nu se făcuse în termeni tocmai amiabili. Se judecaseră vreo doi ani pentru împărţirea bunurilor comune, cu certuri pe holurile judecătoriei la fiecare înfăţişare şi vorbe urâte de ambele părţi. La începutul procesului de divorţ şi partaj Vera fusese însoţită la înfăţişări de avocat şi de Dan, fiul lor, care nu depusese niciun efort pentru a-şi ascunde ura faţă de tatăl lui. Mai mult, se apropiase de el când nimeni nu era prin preajmă şi îi şoptise la ureche să înceteze, să nu-l oblige să-şi încalce orice principiu privind respectul ce îl datora tatălui. Ceea ce-i mai rămăsese din acest respect, porţia  aceea care îl obliga să stea de o parte în acest conflict. Şi cum porţia era pe sfârşite…

După un timp, Dan nu a mai venit la procese, iar mama lui a apărut însoţită de un bărbat înalt, elegant, solid, despre care ulterior  Tudor a aflat că este Alexandru Marincaş, Al, cum îi spuneau cunoscuţii, fost sportiv, care între timp devenise partenerul Verei. Într-o zi s-a trezit cu acesta în apartamentul pe care îl avea în oraş încercând să-l determine să renunţe la cea mai mare parte a bunurilor din ţară şi la proces. Şi el ar fi vrut să înceteze acest proces, lung, enervant şi obositor pentru ambele părţi, dar nu când vrea Vera şi în condiţiile impuse de ea, şi mai ales de un străin care nu avea nimic comun cu soţii Pietraru. Mai întâi, Marincaş fusese calm, venise cu vorba bună, cum se zice. Dar cum Tudor nu avea de gând să renunţe tonul discuţiei s-a ridicat şi nervii s-au încordat. Pietraru i-a spus din capul locului că nu vroia neapărat bunurile alea, dar avea mândria lui, nu-şi putea lăsa zeci de ani de căsnicie şi de muncă la mâna unui oarecare. Şi i-a mai spus să ţină cont de un lucru, că cine a câştigat toată viaţa nu poate să accepte pierderea pe final. Mai ales dacă la asta s-ar pune dorinţa unui ratat de a câştiga şi el o dată. Atunci Al Marincaş l-a ameninţat că îl va „termina”. Nu cu mâna lui, nu putea să lase singură o femeie minunată cum este Vera. Va apela la asasini plătiţi pentru a-l lichida. Fireşte, mândru cum era, Tudor a considerat că este sub demnitatea lui să nu-şi rezolve singur problemele şi să apeleze la poliţie, aşa că s-a mulţumit să-l dea afară pe ex-sportiv şi să ignore incidentul. Oricât a insistat Filipescu să-l ajute în privinţa asta, Pietraru a refuzat şi l-a rugat hotărât să nu se amestece, afirmând că nici el nu este singur şi, mai ales, neajutorat.

La câteva luni de la întâlnirea lor din Mall, cadavrul lui Tudor Pietraru fusese găsit de către poştaş în apartament, într-o baltă de sânge. Sau mai bine zis datorită poştaşului. Acesta sunase la uşa apartamentului, însă nimeni nu-i răspunsese. Avea un plic cu ceva hârtii în el, destul de voluminos, pe care îl purta cu de câteva zile în tolbă, sperând că îl va găsi pe destinatar şi va scăpa de urcatul repetat al scărilor. Nu i-a răspuns nimeni atunci când a sunat şi s-a gândit că soneria poate fi defectă. Atunci a ciocănit puternic în uşă şi, spre surprinderea lui, uşa s-a deschis. S-a deschis destul de mult încât să se vadă în interior. A strigat, sperând că îi va răspunde cineva din apartament, a bătut  şi a sunat la apartamentele vecine, dar singura persoană ca a ieşit a fost o bătrână, pe jumătate surdă, de la apartamentul vecin. La cercetări s-a stabilit că, de fapt, aceasta era singura persoană ce se afla in apartamentele de pe scara blocului la ora la care se presupunea că ar fi murit Pietraru, aşa că nu exista nimeni care să declare că ar fi auzit detunătura armei.

La venirea poliţiei, cadavrul a găsit pe fotoliul din sufragerie, cu ţeasta în mare parte spartă de un glonţ pentru vânătorile de mistreţi, tras din arma de vânătoare pe care decedatul o deţinea legal, şi care îi atârna de pe fotoliu spre mocheta din cameră, cu degetul arătător de la mâna dreaptă la garda trăgaciului. Încuietorile casetelor în care Pietraru ţinea armele şi muniţia erau deschise, dar intacte, fără semne de forţare, făcând orice participant la anchetă să tragă concluzia că Tudor îşi scosese singur arma şi cartuşul din locul în care le avea asigurate.

Comisarul şef Mircea Filipescu era de serviciu în ziua aceea, aşa că a venit la faţa locului fără să ştie cine era persoana decedată. Aproape că i s-a făcut rău când colegii lui au scos din buzunarul sacoului cu care era îmbrăcat decedatul portmoneul cu actele de identitate şi a văzut pe ele chipul şi numele prietenului său. Nu, nu era nicio confuzie. L-a privit atent şi el era bărbatul însângerat de pe fotoliu. Şi apartamentul era al lui, cu lucrurile şi obiectele lui personale, aşa cum avea să se stabilească ulterior cu ajutorul Dorei, menajera lui Tudor.

În prima fază a ameţit. Poate din cauza zelului depus în cercetare, poate din cauza încordării create de situaţia în sine. Apoi a devenit un Filipescu dur, chiar rău, gata să-şi apostrofeze colegii şi să se certe cu procurorul fără motive întemeiate, aşa cum nu-l cunoscuseră colegii vreodată. Toţi l-au înţeles, iar după ce şi-a făcut fiecare treaba pe care o avea de făcut în astfel de cazuri au ieşi pe holul spaţios al blocului în care se găsea apartamentul, aşteptându-l pe Filipescu să coboare. A trecut destul de mult timp până când să dea voie celor de la morga să ridice cadavrul şi abia după mai bine de trei ore a ieşit şi el. Ce o face acolo, a întrebat unul din colegi? Tencuieşte, zugrăveşte, i-a răspuns altul. Ce poate să-i ia atâta timp?

Când a ieşit era frânt. Se ţinea cu mâna dreaptă de spate, semn că stătuse mult timp aplecat, încordat, iar faţa îi era lividă. S-a dus direct la procurorul criminalist:

-Dacă nu vreţi să luaţi în calcul uciderea lui Tudor Pietraru, atunci cred că este nevoie cel puţin să o tratăm ca pe o moarte suspectă.

O expresie de uimire s-a aşternut pe faţa procurorului, un om cunoscut pentru competenţa şi seriozitatea lui. Nici măcar nu se gândise la o catalogare a morţii lui Tudor Pietraru, cu atât mai puţin să o considere încă din această fază o sinucidere.

-De unde ştiţi ce iau eu în calcul, domnule comisar? Citiţi gândurile altora şi eu nu am auzit de această capacitate a dumneavoastră?

-Nu, nu citesc gândurile.

-Atunci pe ce vă bazaţi când trageţi asemenea concluzii?

-Pe baza grabei cu care aţi părăsit locul faptei.

           *                                       *                                        *

Maşina înghiţea kilometru după kilometru, dar gândul comisarului părea să se îndrepte în altă direcţie decât cea a locului în care îşi va petrece concediul. Ajunseseră la o mare intersecţi şi acolo trebuia să aleagă: stânga, dreapta sau înainte Căci înapoi nu se putea decât cu alte forţe, cu altă energie, cu alte gânduri. Ana a parcat pe dreapta, la o staţie de benzină.

-Am nevoie de o toaletă, aşa că îţi dau un răgaz de câteva minute. Acum chiar trebuie să hotărăşti încotro trebuie să ne îndreptăm.

Se baza întotdeauna pe spiritul lui de orientare, pe flerul care nu-l părăsise niciodată. Parcă avea în el nişte radare speciale, niciodată nu dădea greş. Hai să căutăm ceva frumos! îi zicea uneori şi o ghida scurt „deapta, acum stânga, hai să urcăm dealul ăsta, intră pe poteca asta!”. Ajungeau într-o poiană de vis ori lângă vreun pârâu ce-şi făcuse chei prin piatră de sute de ani, adesea se trezeau în faţa unui schit neştiut de lume în care intrau să admire simplitatea construcţiei şi să aprindă o lumânare.

-Mergem la dreapta.

-Spre Moldova?

-Spre est.

-E clar. Încă nu te-ai hotărât.

-Mă las dus de tine, ca de-un val, căci ştiu că nu pier în abis, spre fericitul ideal ce nu-l atingi decât în vis.

Ana a zâmbit mulţumită. Îi plăcea când soţul ei improviza câte ceva poetic. Niciodată o rimă nu sună mai rău decât ceva prozaic.

-Ştiu că nu sună prea bine, ritmul… rima…

-Eu sunt mulţumită. De când nu mi-ai mai dedicat tu un vers? Nu-ţi mai aduci aminte, nu-i aşa? Am să-ţi amintesc eu: din concediul acela făcut cu ei, cu alde Pietraru, când am trecut pe la el, prin satul acela fantastic, de munte, în care nu aveau nici curent electric.

-Ne apropiem de Buzău. Nu vrei să revedem acele locuri? În amintirea lui Tudor. În amintirea familiei Pietraru. Aia pe care am cunoscut-o noi.

-Bine, dar unde o să locuim? Atunci eram cu el, cunoştea locurile, oamenii.

-Găsim noi. Dacă nu chiar acolo, măcar la vreo pensiune la poalele  Penteleului. Poate s-au mai schimbat lucrurile şi pe la ei. Sunt mai bine de 25 de ani de atunci.

Satul, pitit la poalele muntelui, părea pustiu. Doar drumul, pietruit cu granit vânăt, bine tasat, adus din carierele aflate în apropiere şi stâlpii de electricitate anunţau „măreţele schimbări” aduse de civilizaţia post-comunistă. Casele păreau nişte bătrâni aduşi de spate, gata de ruină, iar gardurile, cu şipci lipsă, semănau cu o dantură măcinată de timp.

Lăngă fântâna satului au găsit o femeie adusă de spate.

-Bătrâneţea, mamă, şi răceala muntelui, le-a zis ea.

Tanti Casandra, căci aşa o chema pe bătrâna trecută bine de 80 de ani, care nu cântărea 40 de kilograme, dar era în stare să care zeci de kilometri o greutate de cel puţin 20, era printre puţinii locuitori rămaşi în sat.

-Doar 17 case mai sunt locuite, le-a zis ea. Celelalte au proprietari, dar sunt plecaţi la oraş. Mai vin pe la sărbători, la hramul bisericii, să meargă la mormintele părinţilor.

-Noi am vrea să mergem la familia Pietraru, a lămurit-o Ana.

-S-au cam dus la odihna cea de veci, şi-a făcut bătrâna o cruce şi a ridicat privirile spre cer. Le-a rămas casa, pe la care mai vine când şi când Neagu, fratele cel mic al lui Ştefan Pietraru. El stă la Siriu, dar are de grijă de casă Vancu, vecinul lor. Dacă vreţi mergem la el şi-i cerem cheia. N-are de ce să nu v-o dea dacă spuneţi că sunteţi prieteni cu Tudor.

Şi le-a dat-o, bucuros că cineva lasă aerul curat să intre în casă şi vrea să mai şteargă praful şi să omoare păienjenii.

-Nea Vancule, ce se poate face aici? l-a întrebat Filipescu. Văd că televizoare nu sunt. Nu este nici semnal la telefonul mobil.

-Aici se poate naşte, se poate trăi şi muri, i-a răspuns acesta filozofic. Iar în afară de asta se poate merge în drumeţie la pietrece cele mari, modelate de oameni de dincolo de cer, la cascada dinspre hotare sau la alte minuni ale pădurii, ale muntelui, pe care le veţi găsi dumneavoastră singur.

-Asta ziua, dar seara? Ce fac oamenii pe aici seara?

-Se spală pe picioare, se roagă şi apoi se culcă. Când îmi trăia femeia ne mai uiam la stele şi ne întrebam cât de mare este necuprinsul. Acum… Acum nu mă mai uit nici la stele, dorm seara, când se înnegurează şi mă scol dimineaţa când se luminează. De-odată cu găinile.

Ana a zâmbit.    

-E clar. Mai ai şi tu posibilitatea să citeşti. Îţi doreai asta, ştii bine.

-În stele, dacă nu este înnorat. Nu am luat nicio carte de acasă.

-De asta să nu ai dumneta grijă, podu-i plin.

Au mâncat ce aveau prin portbagaj, au colindat uliţele satului apoi au dormit sănătos pe salteaua umplută cu fân, din care încă mai venea mirosul florilor de câmp. Timpul era frumos şi un soare domol încălzea casa de oameni simpli a familiei Pietraru, îndelung studiată de Filipescu.

În pod, după cărţi, Mircea Filipescu a ajuns rezemând de perete o scară veche, putredă, găsită lângă fânar. Mai întâi scara a lunecat pe perete şi pe podeaua de lemn, făcându-l să sară pentru a nu cădea peste dulapul de lemn de alături. Apoi penultima treaptă  de sus s-a rupt, iar piciorul comisarului s-a dus în jos, rănindu-se uşor. Dacă aş fi puţin mai mistic, şi-a zis comisarul, aş crede că o forţă nevăzută nu-mi dă voie să urc.

Podul era cât înălţimea unui om de statură medie, în partea cea mai înaltă a lui, iar cărţile erau stivuite în una din părţile joase, aşa că a stat pe vine, incomod, atât cât să nu se lovească cu capul de cuiele ieşite din tabla acoperişului. A dat într-o parte preşul cu care erau învelite şi a găsit acolo titlurile ce nu lipseau, în general, din bibliotecile adolescenţilor. Pe cărţi Tudor scrisese datele şi locurile din care lecumpărase: „15 august 1971, Buzău”, urmat de semnătură, „21 decembrie 1975, Braşov” şi iarăşi semnătura. Şi tot aşa. Atent la titluri  şi la ceea ce scrisese Tudor, Filipescu nu a realizat un lucru: pe prima pagină, cea albă, nu era aceeaşi semnătură, a lui Tudor Pietraru, uşor de descifrat, dealtfel, pentru că avea în cuprins cuvântul Tudor, erau două semnături. La un moment dat însă a dat de o carte cu învelitoare, aşa cum se mai făceau pe vremuri, iar în învelitoare a găsit o fotografie veche, îngălbenită. În fotografie erau doi copii, doi băieţi, care semănau izbitor de tare. Doar hainele, diferite ale unuia de celălalt, te făceau să crezi că sunt doi şi nu unul în oglindă. Cine să fie cei doi copii? s-a întrebat comisarul. Ştia că Tudor este singur la părinţi. Apoi a întrebat şi pe Vancu, purtând în mână cartea cu fotografia îngălbenită.

-Sigur, Tudor a fost singurul copil la părinţi. Cel puţin aşa ştiu eu. Poate în fotografie este o pereche de gemeni mai demult. Am înţeles că nea Stefan, tatăl lui Tudor, a mai avut un frate în afară de Neagu de la Siriu. O fi Ştefan cu fratele acela.

Pe Filipescu  nu l-a mulţumit răspunsul, aşa că a plecat la tanti Casandra.

-Nu ştie Vancu, mamă, că el a venit aici mai târziu. A avut o problemă pe acolo, pe la oraş, şi s-a retras aici. Este adevărat că Ştefan a avut un frate geamăn, pe Barbu, dar acela a murit pe când făcea armata. Că de la ei doi a mers înainte cu gemeni şi a făcut şi Viorica lui Ştefan gemeni. Ăştia din fotografie cred că sunt copii ei.

-Ce vei să spui? Adică… Tudor?…

-Tudor şi Vladimir.

A deschis cartea şi s-a uitat pe prima pagină, cea albă. Data, locul, semnătura. Dar semnătura nu era a lui Tudor.

-Ce s-a întâmplat cu Vladimir?

-Vlad –că aşa îi spuneam noi, Vlad- era tare deştept. Dar şi învăţătura multă strică, maică. Strică la minte. Şi l-a stricat şi pe băiat, când era la şcoala aceea de popi de la Buzău. Mare necaz! A făcut pe acolo numai prostii, deşi fusese în urmă cu un an cel mai bun din şcoală. Ziceau că fusese în nu ştiu ce loc din munte şi l-a apucat pe acolo noaptea. A dormit în pădure, iar în noaptea aia i-au luat ielele minţile. Că avea prea multă deşteptăciune, mai multă decât ele. L-au internat la nebuni şi Ştefan, taică-său, nu a mai vrut să audă de el. Doar dacă pomeneai numele Vlad şi nu mai vorbea cu tine. Lumea a uitat de el. Numai ei trebuie să nu-l fi uitat. Viorica a murit cu focul lui în suflet. Nu ştiu Tudor cum a putut să trăiască fără el. Se zice că la gemeni firele nevăzute care îi leagă sunt de o sută de ori mai multe şi mai groase decât la ceilalţi fraţi.

Comisarul a oprit-o domol cu palma.

-De aici nu se poate vorbi la telefonul mobil. Unde trebuie să mergi ca să ai semnal?

-Nu ştiu, maică, eu am vorbit doar de două ori la telefon, la oraş. Dar am văzut pe ai lui Frîncu urcând Dealul Măgurii cu telefoanele în mână mai an, când au venit pe aici de Paşti.

-Dealul Măgurii? Unde este asta?

-Coasta ai acoperită cu pădure tânără.

În câteva minute era cocoţat deasupra satului, având în faţă o imagine superbă: satul cuibărit pe valea unui pârâu, ale cărui vaduri se lărgeau către sud, strălucind în bătaia soarelui. Gâfâia şi simţea o durere puternică în capul pieptului. Procurorul i-a răspuns cu surprindere.

-Dumneavoastră? Ce surpriză! Ştiam că sunteţi în concediu.

-Am o problemă, domnule procuror. Vă rog să solicitaţi urgemt darea în urmărire generală a lui Pietraru Tudor.

-Sunteţi nebun? Tudor Pietraru este mort. Şi nu înţeleg de ce pentru asta vă adresaţi mie şi nu şefilor dumneavoastră.

-Nu sunt nebun, speram ca dumneavoastră să înţelegeţi asta, căci dacă îl sunam pe Calistrat… Tudor Pietraru trăieşte. Cel mort este fratele lui geamăn, Vladimir Pietraru.

-De unde ştiţi? Trebuie să am argumente puternice pentru a solicita urmărirea generală a cuiva.

-Nu pot să vă spun mai mult, pentru că nu am timp. Plec de aici, din satul în care s-au născut cei doi fraţi Pietraru, cât pot de repede. Sunt tocmai în inima munţilor şi abia am găsit o zonă din care să vă sun, dar pe măsură ce ies de aici vă explic la telefon.

                *                                       *                                *

Aproape tot drumul înapoi l-au făcut în formula Ana şofer-Mircea pasagerul vorbind la telefon, agitându-se, apoi tăcând zeci de minute, preocupat de cine ştie ce. Nu mai conta nici muzica, nici peisajul şi nici arhitectura caselor. Mai grav, nu mai conta parcă nici prezenţa Anei, iar ea a relaizat asta şi a găsit momentul să-l „înţepe”.

-Hei! Îţi mai aduci aminte? Mai sunt şi eu pe aici. Eu, şoferul tău de serviciu pe care îl luasei cu tine în misiune spunându-i că mergeţi în concediu. Amăgindu-l ca pe un copil cu o bombonică frumos colorată.

-Te rog să mă ierţi!…

-Nu-i aşa că am fost uşor de păcălit cu „nu ştiu încotro mergem”? De fapt, sunt sigură că tu acolo ai vrut să mergem, la Pietraru acasă, în speranţa că vei găsi cheia cazului tău nenorocit.

-Calistrat. Parcă ai fi Calistrat, gândeşti la fel ca el. Ştii că nu ar fi prima dată când plecăm fără să ştim unde, mă cunoşti la fel de bine, dar vorbeşti ca el, ca şeful meu, care habar nu are de chestiile astea. Uite, îţi promit că peste două zile ne reluăm concediul şi mergem unde vrei tu. Da?

-N-ai înţeles nimic! a zâmbit acru Ana. Nu contează concediul nostru, ăsta din care ne întoarcem acum. Important este „concediul” tău, Mircea, pauza aceea de care ai nevoie ca să-ţi iasă din cap hoţii, escrocii, şpringarii şi cadavrele. Pauza de care ai nevoie să-ţi intre in gând ceea ce aveai altă dată: muzica, istoria, literatura…

-…Şi tu. Adică toată arta deodată.

Pe Ana a pufnit-o râsul.

-Du-te de aici, farsorul naibii!

Şi a încercat de acolo, de la volan, să-i aplice un croşeu de dreapta, din mersul maşinii. Gluma din gestul ei s-a finalizat cu alta verbală din partea comisarului:

-Atenţie! Dai în mine, dai în fabrici şi uzine.

      *                                                *                                      *

Vladimir Pietraru ieşise de mulţi ani din ospiciu, dar mintea lui nu mai atinsese niciodată performanţele dinaintea debutului bolii. Muncea pe ici-pe colo, pe unde găsea, iar oamenii care îl foloseau, şi îl plăteau pentru asta, erau mulţumiţi de sclipirile lui momentane de inteligenţă, dar şi de faptul că era cuminte, harnic şi foarte disciplinat. Atunci când avea nevoie de un substitut, Tudor îl căuta. Cui îi mai dăduse soarta atâta noroc încât să aibă parte de aproape doi „el”? Când vroia să-l ştie lumea în ţară, îl chema sau îl aducea pe Vlad. Îl îmbrăca frumos, cu haine elegante de la el şi îl instala în apartamentul lui. Nu trebuia decât să fie prezent acolo, să se plimbe, să răspundă la salutul vecinilor şi să primească corespondenţa de la poştaş, să meargă la restaurantul preferat al lui Tudor şi să bea o cafea. Dacă se gândea la adevărata viaţă a lui Vlad? Nu conta pentru fratele lui asta, considera că de Vlad a rămas doar numele de om, dar el este o umbră, un zombi, o fiinţă fără altă dorinţă reală decât necesităţile primare, animalice.

Discuţia lor din apartamentul lui Tudor, într-un moment în care Vlad se trezise la viaţă şi începuse să aibă orgoliu, mândrie, chiar păreri, trâgându-şi fratele la răspundere şi învinuindu-l pentru multe aspecte din viaţa sa amară şi inutilă, a grăbit hotărârea lui Tudor de „a ieşi din scenă”. Practic avea „bagajele făcute”. Mare parte din bunurile, proprietate comună, aflate în ţară, erau vândute fără ştirea şi acceptul Verei, cumpărătorii fiind la rândul lor înşelaţi, iar el era pregătit să plece în lumea largă. Asta l-ar fi scăpat şi de câteva procese în care se judeca cu nişte foşti asociaţi, de ameninţările acestora şi de banii cu care trebuia să îi despăgubească. Pe Diana, tânăra şi frumoasa femeie care luase locul Verei în patul conjugal, o trimisese cu mult timp înainte în occident, stabilind toate amănuntele întâlnirii lor acolo, aşa că mai avea nevoie doar de două lucruri: de un cadavru al lui, aruncat „praf în ochi” celor interesaţi şi actele de identitate ale lui Vladimir Pietraru. Şi nici nu fusese greu: un pic de alcool turnat pe gura lui Vlad, care nu era obişnuit cu acesta şi a adormit buştean imediat ce l-a înghiţit, arma de vânătoare când în bloc aproape că nu se afla nimeni şi… Gata! Poate un pic de regret însoţise gestul său, că nu îl va mai avea pe Vlad ca dublură. Dar nu şi pentru curmarea unei vieţi de om.

L-au prins undeva aproape de graniţa de vest a ţării şi nu s-a opus arestării. Era sigur că în gestul aplicării cătuşelor stă abilitatea comisarul şef Mircea Filipescu. Dacă aşa „prieteni” mi-a dat Dumnezeu! şi-a zis el. Prima întrebare, atunci când s-a întâlnit cu el în camera de anchetă a fost, desigur:

          -Cum ţi-ai dat seama că nu sunt eu mortul? După amprente?

-Nu, i-a răspuns Filipescu, tu nu aveai amprentele în baza noastră de date, pentru că nu ai trecut niciodată pe la poliţie. Am scotocit degeaba apartamentul timp de câteva ore, pentru ca apoi să-mi dau seama că ceva nu este în regulă: am găsit în coşul de gunoi sticla cu vişinată din comerţ, pe jumătate golită, din care i-ai dat lui Vlad să bea. Dealtfel, cadavrul lui păstra încă mirosul băuturii din sticlă, chiar dacă încăperea fusese bine aerisită. Tu nu ai băut niciodată băuturi cu cel mai mic iz de dulceaţă, dragul meu prieten. Prezenţa sticlei m-a făcut să cred că cineva ţi-a turnat pe gât forţat alcool ca să pară că ai băut înainte de a te sinucide, fără să ştie că tu nu sufereai astfel de băuturi, şi te-a omorât. Oricum, nu am luat nicio clipă în calcul sinuciderea. Îţi place prea mult viaţa ca să ţi-o curmi singur.

Comisarul s-a ridicat greu de pe scaun şi i-a întors spatele prietenului său pornind încet spre ieşire.

- Mircea, stai! Pot să-ţi explic… Nu pleca, Mircea! Ştiu că nu mă laşi aşa. Am circumstanţe de care trebuie să se ţină cont. Am probe.

Dar şi comisarul avea bagajele la uşă. Pregătite chiar de el, pentru un concediu fără excroci şi cadavre.

                                    comisar şef (r)  Adrian NICOLA

Din balamuc, cu drag

Povestiri aproape politiste

Povestiri aproape politiste

Al dracului Carcasă cu vorba lui, parcă a avut şmecherii pe limbă! Cobe, nu alta. Vezi, bă, mi-a zis, că afară nu e ca aci, la mititica! Te trezeşti în larg, ca şi cum ai fi cu barca pe mare. Dacă eşti singur în barcă, vine valu’ şi-ţi ia calu’, ca în cântecul ăla de ni l-a zis Chiştoc. Se găseşte la orice colţ câte unu’ să-ţi îndoaie carcasa. Să nu întrebi de ce, că-ţi răspund: de chichi! Că aşa vrea muşchii lui. Hai, bă, să-i spargem mufa lu’ puşcărie ăsta, să ne ştie frica, altfel ne face el pe noi. Şi nu e nici şeful de cameră să te apere, nici gardianu’ să-i ia pe ăia prin prejur, nici măcar eu, pretenarul tău, să-ţi feresc curu’. Ochii cât sarmaua, frate! Trage cu farurile bine pe unde-ţi calcă talaba, fereşte-ţi umbra şi umblă pe la soare să nu dai de vreun diliu, că pe urmă te bronzezi la lumânare, în pantofi de carton şi cămaşă cu guler tare! Ascultă la gagiu, că are noimă la pârlit. De atâta amar de vreme de când sunt vieţaşi am învăţat cât la cinci facultăţi. Că nu se ştie unde e jungla mai naşpet, aci, după gratii, cu şpringarii şi tâlharii, sau afară, între domni, care tot hoţi e, dar mai cu ştaif, obloniţi de coduri şi balanţe.

Nici nu a trecut o zi şi am ajuns să-i dau dreptate. Am înţeles încă din sala de judecată că am devenit un infractor. Nici nu mai ştiu dacă a fost cu sau fără voia mea, pentru că acolo, în celulele mai mult sau mai puţin aglomerate, gândurile şi ideile se iau ca râia. Şi cum fiecare dintre pârnăiaşi are povestea lui, este posibil ca şi eu, în anii aceştia de văzut cerul cu porţia, să-mi fi construit propria mea poveste, propria mea versiune despre ce s-a întâmplat, pe care să nu o mai pot dezlipi de realitate. Dar asta nu avea nicio legătură cu ceea ce mi se întâmpla acum. Am ispăşit pedeapsa aşa cum mi-au pronunţat-o judecătorii: şase ani şi opt luni în cap, fără nicio zi de reducere. Ce mai aveau acum cu mine? Cum cine? Toţi. De ce mă priveau aşa, ca pe un câine turbat? Ce aveam pe mine de mă luau în faruri cum ajungeam în apropierea lor? M-am spălat cât am putut la o cişmea de la intrarea în oraş, cu o mare parte din banii primiţi la eliberare m-am tuns, m-am bărbierit şi mi-am cumpărat alte haine, alţi pantofi. Nu am mai păstrat nimic din ce avusesem cu mine dincolo de sârma ghimpată, nici măcar miros. Cu toate astea, puneau bunghiul pe mine îndată ce apăream în reflectoarele lor. În radarele lor. În detectoarele lor de… De… ştiu eu ce? M-am întâlnit azi cu Marmidă, care a fost un timp cu noi pe secţie, dar a ieşit de vreo doi ani. După o discuţie scurtă, de câteva minute, a plecat în treaba lui, iar eu într-a mea. Am ţinut bunghiul pe umbra lui de parcă-aş fi stat de „şase”, dar nu am văzut pe nimeni care să-l fixeze pe retină ca pe mine, gata să-mi facă „poza” în doi timpi şi trei mişcări. Gata să se apere de mine în orice secundă. În gardă, ca la un duel.

Dacă reacţiile lor s-ar fi oprit aici, la priviri şi gesturi mute, nu ar fi fost mare lucru. I-aş fi lăsat să creadă ce vor despre mutra lui subsemnatu’. În definitiv nici eu nu mă dau în vânt după ei toţi. Chestie de gust. Dar grasa de la pâine a refuzat să-mi dea pita înainte să-i pun banii în palmă, la un restaurant paznicul nu m-a lăsat să intru fără vreo vorbă de explicaţie, iar tanti la care am vrut să iau odaie în chirie –scria pe o hârtie din geam că are de închiriat cu ziua- m-a ocărât şi mi-a trântit uşa în nas.

Am zis că poate s-or fi schimbat obiceiurile odată cu vremurile şi o fi cam cum era prin ungurime când eram eu tânăr: nu te serveau până nu vorbeai limba lor. Poate eu vorbesc altă limbă. Este adevărat că nu aş fi putut să-mi azvârl vocabularul la ghenă odată cu hanţele de pe mine, mai scap câte o bucată de şcolit la „pansionul vărgat”, dar mi-am pus miere pe limbă, am încercat să nu mai scot un cuvânt naşpa, dar toată străduinţa mea a fost fără rezultat.

Şi nu-mi ajungea că devenisem un lepros al societaţii, am fost la un cot să schimb rolul, adică să ajung din pârnăiaş victimă. Vă jur că la o anchetă nu m-ar fi crezut nimeni pe mine, niciun gabor, procuror sau judecător, nici măcar bruneta care dădea cu târşul pe stradă împingând la tomberon. Ce s-a întâmplat? Când am trecut de pe o stradă pe alta printr-un şantier, un loc în care se construia ceva, m-au luat la talpă doi găligani, gogeamitea bulumacii, cu carabele cât ceaunul. Ochiului meu de la spate i-a sunat însă cucul deşteptătorului, că nici mandea nu a trecut printre „specialişti”  şi „maiştri” ca gâsca prin apă, să nu să prindă de mine măcar partea bună a vieţi ăştia nenorocite de ocnaşi. Am ginit o scândură dincolo de un şanţ. Am sărit şanţul, destul de adânc şi de lat, apoi m-am aplecat, sanchi, să mă leg la şireturi. Ghiolbanii nu au văzut că pantofii mei nu aveau şireturi şi au sărit şanţul după mine, gata să mă găjbească. M-am ridicat cu scândura aia şi doar i-am împins o leacă în spate. S-au dus ca tuturiga dată pe vale, drept în fundul şanţului, unde mai erau alte scînduri, dar cu cuie în ele. Mi-am dat foc la călcâie un pol de paşi, până în uliţă. M-am oprit şi am ginit spatele către ei. Nasolii se opinteau în deşte să iasă pe mal, dar degeaba, alunecau înapoi. Iar eu mă ţineam cu mâna de brăcinari. Nu mai râsesem cu atâta poftă dinainte să fiu priponit.

După râsul ăla -care se zice că nu e a bună, că prea e cu poftă- m-am mai înviorat şi am simţit cum îmi vine cheful de viaţă. Aşa că m-am dus la un magazin, am cumpărat un cadou şi am plecat la Marieta Arnăutu. Am găsit cu greu casa, că se construiseră mulţime de vile pe acolo, prin jur, şi am simţit cum mi se face pielea de găină când am apăsat pe butonul soneriei de la poartă. A ieşit chiar ea, tot subţire, tot aparent sfioasă, cum o ştiam.

-Cine e? a întrebat Reta, fixânduşi pe nas ochelarii ce-i atârnau de gât.

-Om bun, i-am răspuns eu încercând să mă fac văzut dintre frunzele de iederă ce se arcuiau peste poartă.

-Sergiu! a strigat ea, plăcut surprinsă, şi s-a apropiat grăbită cu cheia în mână, gata să deschidă poarta. Deodată s-a oprit, şi-a lăsat ochelarii pe piept şi a privit undeva departe. Adică cum… om bun? Dacă erai bun te aflai alături de soţia ta, alături de copilul tău, nu la puşcărie. Şi nu divorţai de „fetele tale”, aşa cum le spuneai altă dată.

-Reta, pot să-ţi explic. Acum pot să-ţi explic. Nu vreau să mă disculp, nici nu vreau să cer cuiva iertare, pentru că nu am făcut nimic rău. Poate Sandrei să-i cer iertare, pentru că nu am reuşit să fiu lângă ea…

-Ce ştii tu de Sandra, de nepoata mea, Sergiule? Ce ştii tu de mama ei, de Crenguţa, fiica mea, Sergiule? Dar de Victor, de Victor îţi mai aduci aminte, Sergiule? De soţul meu Victor?

-Crenguţa m-a rugat să… A venit acolo, la… Şi m-a rugat să… În sfârşit. Dacă nu vrei să vorbim, cel puţin ia asta, te rog! şi i-am dat peste gard sacoşa cu cadoul pentru fiica mea Sandra. Ea a luat sacoşa şi s-a uitat înăuntru. A desfăcut cadoul şi a zâmbit trist:

-Chiar că nu ştii nimic.

Cineva a strigat de la uşa casei:

-Bunica, ce s-a întâmplat? Cine este bunica? A venit cumva Vlad?

Şi pe uşa întredeschisă a ieşit capul unei domnişoare, iar eu i-am văzut atunci chipul. Domnişoara era chiar ea, fiica mea, pe care eu nu o mai văzusem de şase ani şi opt luni şi pe care o ştiam o fetiţă de la şcoala primară. Niciodată nu făcusem socoteala cam cum ar trebui să arate ea acum. O păstrasem în memorie aşa cum o văzusem ultima dată, ca şi pe mama ei şi pe toţi cei dragi mie. Iar acum îi adusesem cadou o păpuşă, pe care soacra mea, Marieta, mi-a aruncat-o peste gard, sus, sus, de tot. Şi păpuşa a zburat ca anii mei de penitenţă, cât într-o clipă sau cât într-un veac, şi s-a rostogolit pe trotuar, dincolo de gardul care mă despărţea de tot ce îmi era drag. Am simţit cum o durere mă sfâşie din capul pieptului, cum se duce vlaga din mine şi trupul mi se prăvale ca într-un hău. Eram însă atât de aproape de poarta metalică a socrilor mei, încât am căzut peste ea. Cineva a deschis poarta şi m-a întins pe trotuar. Câteva secunde, câteva minute sau cine ştie cât, am rămas întins pe asfaltul rece şi nu am mai simţit nimic. Apoi mi-am dat seama că ceva rece mi se scurge pe faţă şi am realizat că am fost stropit cu apă. A venit salvarea şi am fost consultat în maşină. Atunci am auzit o voce care îmi era nespus de dragă, vocea celui mai bun prieten al meu, a celui care îmi era nu cumnat, ci frate, Paul Arnăutu, fratele Crenguţei. Vorbea cu personalul ambulanţei şi prin minte mi-au trecut în câteva secunde toate clipele frumoase petrecute cu el: colegialitatea şi prietenia noastră, cum mi-a făcut cunoştinţă cu sora lui, iar eu cu Leni, care avea să-i devină soţie, concediile petrecute împreună, bucuria naşterii fiicei mele şi a lui Vlad, băiatul lui. Am simţit o căldură plăcută până când am auzit prin uşa deschisă a ambulanţei discuţia lui cu o asistentă.

-Vă este rudă, prieten? întreba asistenta. Îl cunoaşteţi măcar? Pentru că s-ar putea să nu aibă acte la el.

-E prima dată când îl văd, îi răspundea el. Pare un vagabond. Poate este vreun puşcăriaş ieşit de la „răcoare”, căci avea o privire mai… Mai ciudată. Eu zic să-l duceţi la neuropsihiatrie. Din comportamentul lui mi s-a părut că nu este în toate minţile, părea un om cu mintea rătăcită. Spunea ceva de… fata lui… Nu am înţeles bine.

Apoi pe uşa ambulanţei a intrat chiar Paul, apropiindu-se de urechea mea.

-Să nu te mai prind pe strada asta, nenorocitule, că ajungi iar acolo unde îţi este locul. Adică după gratii. Şi dacă îndrăzneşti să te apropii de Sandra, de Crenguţa, de mama sau de Vlad, te omor cu mâna mea.

I-am pus mâna în gât şi l-am strâns până când s-a învineţit. A reuşit să se elibereze puţin, cât să poată ţipa, apoi am fost copleşit de bărbaţii şi femeile care au intrat peste mine. Am simţit o înţepătură şi am mai auzit doar vocea lui Paul:

-V-am spus eu că este nebun? Era să mă omoare.

Aşa am ajuns la spitalul de nebuni. Adică dintr-o puşcărie în altă puşcărie. Cel puţin acolo am reuşit să mă odihnesc, tot nu găsisem unde să dorm în noaptea respectivă. Surpriza a fost însă că, la câţi nebuni sunt în ţara asta, la secţia asta erau foarte puţini pacienţi. Şi doar un paznic, care avea grijă pe-afară, nu de ce fac ei în interior. Lipseau total chestiile alea despre care îmi închipuiam eu că trebuie să le aibă un balamuc, cămăşile de forţă, oameni legaţi şi camere antifonate. Cei 5 pacienţi care erau cu mine în acelaşi salon nu aveau nu erau deloc violenţi şi se rugau la Dumnezeu să-i mai ţină pe acolo. Nu pentru că erau săraci şi nu aveau unde să doarmă. La ei era invers, aveau prea mulţi bani şi nu puteau dormi de grija lor, dar şi a dosarelor penale care îi duceau negreşit pe locul lăsat călduţ de subsemnatul. Şi dacă până la plecarea personalului care nu era de gardă toţi păreau nişte cadavre umblătoare, seara s-a lăsat cu chef. Aveau toţi limuzinele pe străzile din apropiere, aşa că am mâncat şi am băut pe săturate din ceea ce au adus din portbagajele acestora.

-De unde vii, „bătrâne”? m-a întrebat unul cam de o seamă cu mine, care se prezentase Viorel Strejescu. Ia zi, ce afaceri învârţi şi cine te caută? Că ne-ai cam fost băgat cu japca pe gât, aici, în casa nebuniilor.

-De la puşcărie, i-am răspuns eu sec. Şase ani şi opt luni în cap am „prăşit” la mititica.

-Deja? Nu-mi vine să cred. Şi dacă ai fost acolo ce mai cauţi aici? Să nu-mi spui că nu ai înnebunit de grija săpunului pe care puteai să-l scapi la baie şi a traiului între patru pereţi, te-ai smintit acum, după eliberare.

Le-am povestit episodul cu soacra şi cumnatul fără niciun fel de exagerare, iar ei au râs pe seama mea. Adică noi avem probleme serioase, de viaţă şi de moarte, tipul e doar un motan sentimental.

-Şi acum ce faci? m-a întrebat Strejescu. Ai de gând să te muţi la „pensionul” ăsta. Să ştii că dincolo de aceşti patru pereţi viaţa e grea. Dacă nu eşti nebun, te fac ei să ajungi un alienat. Şi nici nu te ţin prea mult, că statul nu are bani pentru cazuri grave, pentru bolnavii de cancer, de SIDA. Pentru „glumeţi” nici atât.

-Dacă mâine nu-mi dau drumul, plec singur. Nu vă uitaţi aşa la mine, căci de-aia am făcut pedeapsa întreagă: am încercat de trei ori să evadez. Dacă acolo nu mi-a reuşit nici măcar din a treia încercare, aici…

- Nu-ţi fă probleme, te ajutăm noi să pleci, s-au oferit în cor proaspeţii mei colegi de cameră.

Tocmai asta mi-a dat mie peste cap raţionamentele inginereşti şi m-a făcut să cred că Politehnica absolvită de mine în urmă cu ceva ani este apă de ploaie pe lângă şcoala vieţii. Şi cum să nu cred aşa când familia, societatea, statul, toate refuză să-ţi dea o mână de ajutor –când eşti la ananghie, nu când vor ele să-ţi dea pomeni- şi găseşti ajutor… Unde? La pârnaie şi la balamuc. Ştii că-mi place?

-Dimineaţă eu aranjez cu doctorul să-ţi dea drumul. Dar nu imediat ce ne sculăm, că îmi place să mai lenevesc în pat. După ce ne bem cafeluţa, micul dejun, alea-alea…

Bărbatul cu bărbuţă trecut de 60 de ani, Fritz, cum îi ziceau ceilalţi, părea că vorbeşte destul de serios. Nu am avut timp să reflectez prea mult la asta că cheliosul de-o vârstă cu mine, îmbrăcat într-un halat de atlas viu colorat, a preluat hora ofertelor.

-Şi dacă nu ai unde să dormi, ce să mănânci, te duci la adresa de pe cartea asta de vizită, s-a apucat el să scrie ceva pe spatele unei bucăţi de carton. Dacă vrei, îţi fac băieţii rost şi de un loc de muncă.

-Sunt absolvent de Politehnică, am completat eu. Poate dacă…

-Ca şi mine. Unde şi ce specialitate?

-Bucureşti, 1990. Mecanică…

-Sergiu Brezescu?

-Da.

-Ia uită-te la mine! Închipuieşte-ţi unul cu plete, care pune steagul cu stema decupată, la revoluţie, pe Academia „Stefan Gheorghiu”.

-Fane Siteavu?

Am rămas interzis. Deşi nu fusesem în aceeaşi grupă, îl ştiam bine pe Fane. Era o figură. Cine nu-l cunoştea? Nu strălucea la învăţătură., dar era dat dracului de inventiv şi îndrăzneţ, omul micilor afaceri dintr-o promoţie de studenţi. Iar chestia cu steagul chiar l-a făcut celebru.

-Sergiu, ştii să şofezi? s-a apropiat de urechea mea Tony, tânărul îmbrăcat în costum de trening cu însemnele echipei naţionale de fotbal. Ia aici cheile astea şi vezi că pe strada Arinişi, chiar aici, aproape, în stânga, este un Opel alb înmariculat în Bulgaria. Ia cheile astea şi foloseşte-te de el. Dar te rog să îl aduci în opt zile în acelaşi loc, pentru că atunci mi se termină „sejurul”. Cheile i le dai portarului. Are plinul făcut, actele sunt în regulă…

Nici Viorel Strejescu nu s-a lăsat mai prejos

-Îţi dau telefonul ăsta mobil, dar nu înainte să îţi trec pe el nişte numere de interes: pe al „băiatului” de la poliţie care te poate ajuta, ăsta este al avocatului meu, Sterian… Scriu aici „Av”. Ăsta este al Deliei. Pentru mici detalii te poţi adresa ei. Ea e vampa din echipă, cea care întreţine ridicat „moralul” băieţilor când este nevoie. Minte multă nu prea are, dar are şi ea calităţile ei. Prin ea poţi avea oricând căteva kile de muşchi în plus, pentru că ştie de unde să ia pe cei din „echipa de şoc” dacă se lasă cu caft.

-Şi eu? Eu ce mai fac acum? a sărit din patul lui insul mititel şi negricios, cu sprâncenele foarte apropiate. Nu trebuie să dau şi eu o mână de ajutor? Ah, da! Am înţeles, eu sunt cu cash-ul, doar lucrez într-o bancă.

A băgat mâna în capătul saltelei şi a scos acolo un teanc de bani pe care mi i-a înmânat fără să-i numere. Eu m-am opus:

-Nuuu. Nu se poate! Nu cred că pot să ţi-i restitui curând.

-Ba se poate, că şi eu i-am luat de la alţii, a schiţat el un zâmbet care mai mult te îngheţa decât te înveselea. Dar din dar se face rai, nu e nevoie să-i restitui. Să-ţi fie cu folos! Trebuie să-ţi fi fost tare greu, mai ales că te ştiai nevinovat. Noi, cei de aici, chiar am făcut… probleme, şi tot ar fi groaznic să ajungem acolo. Dar să stai închis şase ani…

-Şi opt luni, l-a completat Fritz.

-… Pentru crăpătura unei femei!… Şi fără să te fi culcat cu ea măcar… 

A doua zi am purtat o discuţie cu doctorul, iar acesta a tras destul de repede concluzia: mental, eram mai sănătos decât el. Aşa că m-a întors cu faţa spe uşă şi mi-a dat un şut în partea dorsală, strigând în gura mare:

-Valeeea! Nebunilor! Ce mi-aţi adus aici oameni sănătoşi?

Apoi am luat din parcare Opelul lui Tony şi am plecat în oraş. Primul drum l-am făcut la Primărie, la unul din ghişeele la care ştiam că lucra Leni, fosta mea cumnată, cea de care „bunul meu prieten Paul” divorţase între timp.

-Ele te-au lucrat, Sergiule, mi-a zis ea. Nu ştiu nimic concret în sensul ăsta, dar intuiţia mea feminină mă face să cred asta.

-La cine te referi. Nu cred că la Marieta sau la Crenguţa.

-Ba chiar la ele mă refer. Aş fi păţit ceva asemănător dacă nu renunţam la căsătoria cu Paul, la partea ce mi se cuvenea din agoniseala noastră şi mai ales la Vlad. Nici nu ştii cât am suferit pentru pierderea băiatului. Nu am dormit nopţi întregi, spălând pernele în lacrimi. Am păzit porţile şcolii ca să-l pot vedea, să-l pot vedea măcar.

-Şi acum?

-A crescut şi ei nu-l pot opri să mă vadă. Vine singur la mine.

-Nu ştiu ce să mai cred. Nu ştiu de unde să încep şi unde să termin naşpetul… Scuză-mă! Mi-am propus să nu mai vorbesc ca acolo, dar…

Lena a râs.

-Eşti naiv! Acum cine vorbeşte aşa este… funny. Amuzant adică, plăcut. S-au schimbat multe de la… treaba aia.

-Pentru mine vremurile ar fi trebuit să împietrească tot timpul ăsta. Aşa aş fi vrut eu, dar cred că înnebuneam. Am avut acolo un psiholog, deţinut, ca şi mine. El mi-a spus. Trăieşte clipa, băiete, nu trăi în trecut, că te ia dracul. Te omoară amintirile şi gândurile. Spune-mi, ce ştii tu de violul acela pentru care am ajuns după gratii!am schimbat eu vorba.

-În niciun caz mai multe decât tine. Doar atâta pot să-ţi spun: cheia este la femeia aia, aşa-zisa victimă. Mi-am adus aminte la mult timp după arestarea ta unde o mai văzusem. Cu ani de zile în urmă, când eram geloasă pe Paul şi credeam că toate femeile umblă după el, i-am văzut împreună.

De la locul de muncă al lui Lena am plecat direct la întâlnirea cu avocatul Sterian, la o cafenea de lângă Tribunal. I-am spus că vreau să-mi văd dosarul, iar el a considerat asta destul de dificil dacă nu aveam pe cineva la Parchet, unde era dosarul, sau la Poliţie, unde a rămas „urma”.

-Este nevoie de o „diversiune” ca să-i păcăleşti să-ţi caute prin arhive, a stat el câteva clipe pe gânduri. Apoi a pocnit din degete. Am găsit!

A scos din mapa lui o coală de hârtie şi a început să-mi dicteze o reclamaţie:

-…Cu ocazia ridicării mele de la domiciliu mi s-au reţinut mai multe obiecte personale printre care şi un ceas de mână marca Seiko 5, fabricat în anul 1977, moştenit de la tatăl meu…

-Dar eu… Tata era de la ţară, iar ţăranii… Ei nu aveau nevoie de ceas.

-Nici nu ştii tu câte lucruri poate avea un ţăran printre sape, fierăstraie şi… Şi zurgălăi. Taci, scrie şi reţine!

Am dormit la firma lui Strejescu, într-un apartament foarte elegant amenajat deasupra sediului, la ultimul etaj. Am dormit este un fel de a spune, pentru că m-a vizitat Delia imediat după ce am ieşit de sub duş. Tipa asta este maşină de sex, nu femeie. Şi are un trup!…

Cu hârtia de la avocat în mână am mers la „băiatul de la poliţie” al lui Strejescu, i-am lăsat-o lui, iar a doua zi, la el în birou, studiam copia dosarului care mă ţinuse ani de zile după gratii.

La ieşirea din clădirea poliţiei ochiul meu din ceafă s-a trezit din nou: unul din băieţii pe care îi împinsesem în groapă se ţinea după mine. Când am plecat, aproape că s-a lipit  de Opelul lui Tony, aşa că l-am lăsat să aştepte ceasuri întregi. Am parcat în faţa unui bloc în care am intrat prin faţă şi am ieşit prin spate, blocând această ultimă uşă încât individul să creadă că este încuiată. Ştiu, trucul era veghi, dar dovada că nu întotdeauna muşchii şi mintea se dezvoltă direct proporţional –scuzaţi! Inginerul din mine…- este tocmai faptul că, după vreo două ore, timp în care am umlat după Corina Gagu, presupusa mea victimă, pe la adresele din cartier la care locuise cu chirie, el era tot în maşină.

Pe Corina nu am găsit-o, pentru că renunţase la viaţa de oraş şi se mutase undeva, la ţară. Am dat de una din femeile care ştiau tot ce se întâmplă în bloc, iar ea mi-a şi spus în ce localitate. Îi lăsase adresa pentru cazul în care îi vine ceva corespondenţă. În câteva minute am scăpat de „umbră” şi am „dat bice” Opelului printr-o zonă cu serpentine şi peisaje mirifice, în care am promis să mă întorc, dar în postura de turist.

Satul Corinei era unul care îţi amintea de baladele cu mioriţe: un mănunchi de case răzleţite pe o costă de deal pigmentată de turme de oi, la margine unei păduri. M-am oprit la o poartă pe care scria „Poşta” şi „Butelii”, semn că adresa înseamnă ceva pentru micuţa comunitate rurală.

Înăuntru am dat de o tanti expirată şi zbanghie ce mâzgălea hârtia la o măsuţă (scuzaţi! Promisesem că mă abţin) care m-a luat la anchetă: ce caut, ce treabă am cu Corina, pe care spusese că nu o cunoaşte şi alte chestii de-astea. Între timp a strigat la un puşti din curte, la fel de naşpa ca ea, şi îi zicea la mişto să meargă la ai lui Ochia şi să le spună să o caute, să-i înveţe ea cum să facă cu coletul ăla de la Udata. Apoi am observat că trage de timp cu întrebări fără rost despre vremea de la oraş, scumpirea petrolului şi alte baliverne, aşa că am lăsat-o şi am plecat la maşină. Mi-am dat seama dintr-o privire că una din roţi este pe jantă şi am înjurat în gând privind spre puştiu trimis mesager la cine ştie cine. În timp ce înlocuiam roata lăsată cu cea de rezervă, o bătrână sprijinită de ciomag a trecut pe lângă mine:

-Măicuţă, i-am zis eu, pot să te întreb ceva?

-Îmbracă-te, domnule, ce, te ţiu eu!? şi şi-a continuat drumul. Am ajuns-o din doi paşi, i-am întors faţa spre mine şi i-am pus în palmă două bancnote, cât pentru doi covrigi. Şi-a dezvelit de basma urechea stângă, semn că acela era „microfonul” la care trebuia să vorbesc pentru a ne înţelege şi a aşteptat răbdătoare.

-Cine este Ochia şi unde stă?

-A, Ochia? Al lui Gagu. Îi spune aşa că are un ochi cu albeaţă, cică de când era copil. I-a scăpat o creangă…

-Am înţeles. Te rog, măicuţă, doar să-mi spui unde stă!

-Ultima casă, din deal, chiar în buza pădurii, mi-a arătat ea cu bastonul. Dar să nu mergi cu maşina până acolo, că nu poţi să ajungi. Las-o în răscruci, la casa albastră, şi mergi binişor prin spate, pe lângă uluci.

Am auzit ultimele vorbe ale bătrânei alergând către maşină, dar am făcut aşa cum a spus ea. Am luat tufişurile în picioare şi am ajuns în spatele casei, între tufanii înalţi ce străjuiau pădurea. Atunci am văzut un bărbat spătos, cu capul gol şi îmbrăcat prea sumar pentru temperatura de afară, care alerga spre mine ţinând ceva în braţe. Când a ajuns în dreptul copacului după care mă ascunsesem am scos piciorul drept şi l-am placat, ca la rugby. Înainte de a ateriza pe burtă a dat drumul la ceea ce ţinea în braţe, iar eu am auzit un plâns de copil, aşa că l-am lăsat în plata domnului pe Ochia –mi-am dat seama că el este după ochiul cu albeaţă- şi am ridicat mogâldeaţa din iarbă. Era un băieţel de vreo doi ani, învelit într-o pătură, ce plângea cu lacrimi mari, rostogolite pe obraji.

-Nu mi-l lua, măi omule, măi! s-a rugat de mine în genunchi, cu palmele împreunate Ochia. E nu doar nepotul meu, e soarele meu. Dacă rămân fără el, mă sting ca flacăra unei lumânări. Am avut trei băieţi şi o fată, pe asta mică, pe Corina. Toţi băieţii mi-au murit când erau ca brazii, florile ţinutului ăstuia. Unul de boală, altul de cuţit, mişeleşte, iar al treilea în luptă, unde l-a trimis ţara, la arabi. Îţi dau tot ce am, fac ce vrei, dar nu mi-l lua!

-Nu vreau nimic de la tine, i-am zis eu, înţelegându-i eroarea. Dau în scris că nu ţi-l iau, dar promite-mi că mi-o aduci aici pe Corina. Când vii cu ea îţi dau copilul. Jură-te că ai să mă asculţi!

-Mă jur! Dar să nu se sperie pruncul. Cosminel, vine bunicul acuşi, împreună cu mami. Tu să nu te sperii, nenea este om bun, nu-ţi face nimic.

Când s-a întors însoţit de o femeie –el nu avea de unde să ştie că eu am văzut-o doar odată, la proces, şi nu aş mai fi recunoscut-o dacă ne-am fi intersectat- i-am pus copilul în braţe, iar el s-a îndepărtat fără vreo vorbă.

-Mă mai ţii minte, Corina? am privit-o eu în ochi de proape.

-Nu. Cine eşti?  De ce ai venit să-mi iei copilul? Ce drept ai tu să-mi iei copilul? Te-a plătit Paul să mi-l iei?

-Aşa de mult m-am schimbat în aceşti 6 ani?

A tresărit, s-a uitat speriată în jur şi a încercat să fugă. Am prins-o şi i-am legat mâinile la spate cu eşarfa care îi ţinea strâns părul, apoi i-am băgat batista în gură să nu ţipe şi am târât-o la maşină. Abia când rulam spre oraş am sunat-o pe Delia şi i-am spus, fără prea multe amănunte, că vreau să aduc pe cineva, o femeie, cu care să „stau de vorbă” despre problema mea. Ea m-a sfătuit să caut alt „cuib” pentru că ei sunt supravegheaţi. Pot lesne să ajung de unde am venit şi să mai trag după mine şi pe alţii. Am fost de acord cu ea, aşa că am căutat cartea de vizită a lui Siteavu şi l-am sunat.

Sediul firmei lui era pe şoseaua de centură şi avea în el doar pe cei ce o păzeau, oameni de încredere, aşa că puteam să merg la el. Doar că atunci când am ajuns la poartă femeia din maşină, Corina Gagu, a început să se agite şi a mărit ochii a uimire. Şi-a dat seama că nu e o glumă, că acolo nu poate fi găsită, mi-am zis. A văzut că insist să o bag în clădirea aceea aproape goală, folosesc chiar forţa pentru asta, aşa că s-a consolat cu gândul ăsta şi a devenit mieluşică.

Povestea ei privitoare la viol era varianta din dosar: am cunoscut-o întâmplător la un restaurant şi am băut un pahar de ceva, am continuat la mine acasă, iar ea a vrut să plece. Eu mă ameţisem, aşa că am tras de ea, am lovit-o şi am violat-o. Existau destule probe în sensul ăsta. Doar că existau câteva „amănunte” pe care avocatul meu nu a ştiut să le speculeze suficient în timpul procesului. Eu nu am lovit niciodată o femeie –acum eram hotărât să o fac fără vreun resentiment dacă idioata asta nu îmi spunea adevărul-, cu alcoolul sunt aproape paralel, nu m-a văzut nimeni beat vreodată şi eram fidel soţiei mele. Sigur, ceva s-a întâmplat, pentru că m-au găsit poliţiştii dormind, cu parfumul ei pe perna de lângă mine şi câteva pete de sânge prin dormitor. Soţia mea era plecată pentru două zile cu fratele ei, cu Lena, fata noastră şi băiatul lor, la Sinaia, să schieze. Deci nu Paul îmi înscenase… Însă faptul că făcuse apoi un copil cu Corina ducea bănuiala către el. Era prea mare coincidenţa, i-am spus-o şi ei. De unde amorul ei tocmai cu Paul?

-Ne-am cunoscut la proces, a zis ea fără ezitare.

-Hai lasă-mă! i-am replicat. Cumnatul lui, cel mai bun prieten, cum spunea destul de des, era în boxa acuzaţilor, iar el te agăţa pe tine, curva proaspăt violată care trebuia să mă trimită după gratii. Poate era curios să vadă ce ai tu aşa bun acolo, între picioare, de a înnebunit Sergiu. Adică eu.

-Poate.

Atunci palma mea a izbit-o atât de puternic încât s-a răsturnat cu scaun cu tot. A dus mâna la gură şi a văzut că i se scurgea un firicel de sânge, apoi a început să ţipe şi să bată cu pumnii în uşa încuiată de mine.

-Aici nu te aude şi nu te vede nimeni. Spune cine mi-a înscenat toate astea! Sunt hotărât să-ţi iau gâtul. Am şi pregătit totul ca să scap de tine.

Nu m-a crezut şi a rânjit la mine cu compasiune, de parcă eu eram în dificultate, nu ea. Apoi a sărit la mine şi m-a zgâriat pe gât. Asta m-a enervat şi i-am tras un pumn în stomac cât am putut de tare. S-a încovrigat, s-a lăsat pe pardoseală, iar de acolo mi-a râs sarcastic.

-Eşti un bou. Meriţi ce ţi s-a întâmplat. Şi mai ziceau că eşti un om deştept, că faci nu ştiu ce chestii pe la serviciu… Ra-hat! Un prost mai mare ca tine nu am văzut în viaţa mea. Eşti prostul ideal, deştept doar în legea lui, nu în cele lumeşti. Nici nu ţi-ai muiat mădularul în vaginul unei muieri şi ai făcut ani buni de puşcărie. Iar acum mă aduci… Unde? Idiot! Asta eşti.

-Stai! Ce vrei să spui? Adică tu cunoşti locul ăsta?

-Cu ochii închişi, vită încălţată.

O altă uşă, mai îndepărtată decât cea pe care intrasem, s-a deschis, şi pe ea au intrat trei bărbaţi. Cel din mijloc era chiar Fane Siteavu, fostul meu coleg de studenţie, care s-a apropiat cu braţele deschise, gata să mă îmbrăţişeze. M-am dat într-o parte şi l-am privit atent.

-Fane, tu o cunoşti pe  zdreanţa asta?

-Ce importanţă mai are, prietene? Lasă ce-a fost! Acum eşti liber, ai preteni. Vei avea tot ce-ţi trebuie. Dacă o vrei pe frumoasa asta, poţi s-o ai… Măcar să-i faci în ciudă lui Paul, care o caută înnebunit.

-Deci tu şi Paul aţi pus la cale… De ce, Fane, de ce?

-Măi Sergiu, tu eşti băiat deştept, nu cum îţi zicea idioata asta adineaori. Aveam nevoie de chestia aia a ta de la serviciu, de radarul ăla nou.

-Deci tu eşti individul care vroia să-l ia de la…

-Am vut să-l cumpăr, martor îmi este Dumnezeu. Mi-au spus că tu nu eşti de acord, că nu este încă omologat, şi câte altele. Eu tocmai asta vroiam, să-l cumpăr proiect, nu omologat. Am un mic şantier naval pentru iahturi în Grecia. Mai corect spus aveam, pentru că s-a ales praful datorită crizei.

-Sunt curios să ştiu un singur lucru: cine ţi-a spus ţie că lucrez la radar, că mă opun la vânzare, chestiile astea de interior, din casă, cum se spune? Cine Fane Siteavu? Cine m-a vândut?

Mă apropiasem de el destul de mult şi îl scuturam de reverele sacoului, cu toată opunerea celor doi zdrahoni care îl flancau.

-Nu fi idiot! Cine să te vândă? Îţi aduci aminte unde erau soţia şi fiica ta când cu… Corina? La schi. Şi cu o lună înainte unde fuseseră ele? Într-o excursie în… În Greciaaaa. Le-ai dat tu bani din leafa ta de inginer sau luase ea salariul de asistentă la spitalul de copii?

-Nu, erau banii… Paul a zis că…

-Că ce? Că trebuia să o întreţină şi pe nenorocita asta cu care se încurcase când ea avea doar 17 ani? Că a trebuit să le cumpere părinţilor ei o casă, pentru a-i aduce din fundul Moldovei, mai aproape de ea? Sau că mereu avea probleme cu banii pentru fraţii ei? Şi vii acum şi spui…

-Dar eu, Fane? Eu ce vină aveam?

-Că iventasei un lucru pe care mie mi-l cereau partenerii mei greci. Şi că erai prea bun pentru oamenii între care ai nimerit, la serviciu şi în familie.

Am vrut să-l lovesc, dar cei doi m-au imobilizat şi au început să mă lege de un scaun. În acel moment Corina, neluată în seamă de nimeni, s-a repezit la ei ca o tigroaică. Pe unul dintre zdrahoni l-a zgâriat cu mâna stângă, iar pe celălalt l-a lovit puternic cu pantoful pe care îl ţinea în drepta. Am profitat de momentul de derută şi m-am repezit cu capul în burta lui Siteavu. Nu ştiu ce a mai fost în încăperea aceea mare, căci nervii mei o luaseră razna. Ştiu doar că ne-au despărţit poliţiştii, care spărseseră uşa şi îi imobilizaseră pe toţi participanţii la scena asta dureroasă. La propriu, pentru ceilalţi şi la figurat pentru mine, căci la durerea fizică devenisem imun datorită celei sufleteşti. Cu poliţiştii era şi Tony, proprietarul Opelului alb, internat o dată cu mine la balamuc, aflat şi acum în costumul lui de trening cu însemnele ehipei naţionale de fotbal, de care, în mod ciudat, se părea că poliţiştii ascultă.

-Tony! Ce cauţi aici? l-am întrebat.

El a zâmbit şi şi-a frecat barba.

-În misiune, Sergiule. S-a terminat –cam repede, zic eu- „sejurul” de la psihiatrie. M-am odihnit excelent, pe cuvântul meu! Aveam o restanţă de somn… Dar pe băieţii aceştia nu-i cunoşti? mi-a arătat el doi dintre poliţiştii care îl legau pe Siteavu şi „gorilele” lui.

-Nu. Parcă… Stai puţin! Sunteţi cei care m-au urmărit?…

-Da, mi-a răpuns unul dintre ei. Şi acum mă doare fundul  de la cuiele din groapa în care m-ai aruncat. Ce să-i faci? Riscurile meseriei.

-Acum s-a terminat, m-a luat Tony de braţ. Chiar dacă nu va colabora Corina cu noi, avem…

-Înregistrările convorbirilor de aici, am completat eu.

-De unde ştii că sunt camere şi microfoane aici? Noi de-aia am mai întârziat intrarea, să căutăm casetele lor, căci ale noastre sunt în siguranţă.

-De la Siteavu. Mi s-a părut ciudat că ştia tot ce am vorbit cu Corina în camera asta. Şi să tragi cu urechea la aşa distanţă… Îţi trebuiesc urechi Phillips, cum se spunea odată. Dar tu ce misiune aveai la „nebuni”?

-În principal, să te apăr pe tine. Te-am urmărit încă de la penitenciar. Se ştia că pleci şi vrei să cauţi pe aceia care te-au trimis după gratii. Dar au mai fost şi altele avantajele internării pe bani. Pe banii poliţiei, bineînţeles. Am aflat nişte lucruri pe care nu le ştiam şi nu numai pentru asta nu regret internarea. M-am simţit acolo… grozav! Mai ales că am dormiiiit! Era nevoie, mai ales că o să avem destul de mult de lucru: Siteavu… Paul Arnăutu, Strejescu, Fritz… Şi alţii, care ne salută.

 

 

                        

    

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

-Sergiu     

- Marieta Arnăutu- soacra      

-Sandra, nepoata mea,

-mama ei, de Crenguţa,

-Victor, socrul

şase ani şi opt luni în cap

-Paul Arnăutu, fratele  Crenguţăi

-Leni, nevasta lui

 

cântecul ăla de ni l-a zis Chiştoc

Carcasă

M-am întâlnit azi cu Marmidă

 

se prezentase Viorel Strejescu

  avocatului meu, Sterian

   Delia,

Fritz, cum îi ziceau ceilalţi

Fane Siteavu

Tony,îmbrăcat în trening cu insemnele echipei   

 

Corina Gagu, presupusa mea victimă                               

                

Povestiri (aproape) poliţiste

De un leu viaţă

                                            

A fost mai întâi la doctorul de familie care l-a îndemnat să spună ce-l doare, apoi l-a ascultat cu răbdare şi i-a scris o reţetă. Ia hapurile astea, i-a zis, fii atent la stările dumitale şi notează-le pe o hârtie, într-un carneţel, ceva, şi peste fix o lună eşti aici, la mine în cabinet. Iar el a făcut ce i-a zis doctorul, pentru că este un tip disciplinat, cinstit şi cu frica lui Dumnezeu. Cum să-l mint pe doctor, şi-a zis, să nu fac cum spune el şi să-i spun altceva? Îmi e ruşine, o să mă certe şi o să-şi facă o părere  proastă despre mine. Doar o singură regulă din cele spuse de doctor nu a respectat: a mâncat gogoşi făcute de Georgeta, nevastă-sa. L-a ispitit mirosul lor frumos, dar nu a mâncat decât una. Că i-a şi spus doctorului: ”Doar una, domnule doctor, numai una”. Dar doctorul nu şi nu.

-Vezi, i-a zis, de-aia te doare stomacul, că mănânci prăjeli. Nu respecţi prescripţiile. Vă ştiu eu pe voi, ăştia, bolnavii, care mâncaţi de toate!

-Ba… Să mă iertaţi! Eu nu cred că de-aia, ustură. Uitaţi, scrie şi aici, în carneţel. Eu am mâncat gogoaşa vineri, că era de post, dar pe mine şi joi…

-Hai, lasă prostiile! Mergi acasă, ţine regimul, mai ia un rând din pastilele alea şi apoi treci pe la mine.

-Şi carnetul? i-a arătat el carneţelul pe care îşi notase meticulos starea sănătăţii ca într-un adevărat jurnal.

-Ce-i cu el?

-Îl mai ţin?

-Sigur, i-a zis doctorul cu gândul aiurea. Ţine-l, ce altă treabă ai? Parcă eşti pensionar, dacă îmi aduc bine aminte.

-Da, da, sunt pensionar.

-Păi vezi!?

Ce trebuia să vadă nu mai ştia, căci nu pricepea nimic, aşa că a plecat spre casă mormăind. Acolo a găsit-o pe fiică-sa, de formaţie doctor veterinar, dar fără să fi practicat această meserie măcar o zi, căci în capitală, unde locuia, pe timpul când a terminat ea facultatea nu prea era nevoie de veterinari. Aşa că s-a angajat bucătăreasă, chit că nu gătise în viaţa ei nici măcar cartofi prăjiţi cu ouă. Se vedea însă că formaţia ei de medic o păstrase, căci îşi dădea destul de des cu presupusul când venea vorba de boli şi bolnavi, fie că era vorba de oameni sau animale.

-Tată, doctorul ăla habar nu are ce spune. Dă-mi să văd analizele!

A întors pe toate feţele hârtiile eliberate tatălui de laborator şi după vreo zece minute de studiu a tras concluzia:

-Nu ai nimic. Eşti mai sănătos ca noi. Analizele vorbesc.

-Vorbesc ele, da’ eu câte odată nu mai pot nici măcar atât, să vorbesc. Ca acum, a gâjâit el înecându-se şi roşind la faţă.

-Stai liniştit tată, că nu ai nimic. Nu înţeleg de ce te-ai congestionat aşa, ca Take.

-Cine e Take? a mai gâjâit el, căutând după un pahar cu apă.

-Ha!Ha! a râs Georgeta, nevastă-sa de lângă el. Ai uitat?

-Trebuie să-ţi mai aduci aminte, tată. Take era taurul de la staţiunea la care ne ducea pe noi în practică pe vremea studenţiei.

De atunci nevastă-sa nu i-a mai zis Ionel, cum îl strigase o viaţă întreagă, l-a botezat Take şi toţi apropiaţii au zis că i se potriveşte mai bine decât numele de botez. El nu se putea împotrivi „maselor” pentru că ori de câte ori se enerva îl durea cumplit, îl ardea, îl înţepa, în zona stomacului şi se făcea la faţă ca… taurul acela supărat pe turma de vaci.

Georgeta l-a dus şi la Mitică Spiruleancă, cel cunoscut în cartierul din spatele blocului lor ca vindecător, ghicitor de boli în tălpi şi cunoscător al remediilor băbeşti cu plante şi sucuri de se numesc acum naturiste. I-a dat vraciul să bea nişte sucuri pe bază de ţelină amestecată cu morcov, usturoi, ridichie neagră şi miere de albină, din care a băut cam o săptămână pe stomacul gol, cum se spune, dimineţa, la prima oră. Durerile însă nu au încetat. Ba mai mult, la câteva ore după ce lua „elixirul”, se făcea la faţă „ca Take”, şi se şi încovriga de durere.

În starea asta se afla într-o zi când a venit frate-său, Costică, pe la ei. El se văieta de durere, încovrigat în pat, iar Georgeta se făcea la faţă aproape ca el, dar nu de durere, ci de râs, amintindu-şi de comparaţia fiicei dintre soţul ei şi taurul de la staţiune.

-Trebuie să mergem la spital, a zis Costică. Nu-mi place starea ta, iar în casa asta nu se mai află nimeni care să gândească lucid. Eu chem salvarea.

A scos telefonul mobil şi a sunat la salvare, cu toate împotrivirile Georgetei, iar în câteva minute o ambulanţă a ajuns în faţa blocului. Au povestit asistentei ce s-a întâmplat, iar aceasta i-a făcut o injecţie. În cinci minute omul s-a calmat şi în scurt timp a adormit.

-Azi este vineri, a zis asistenta. Părerea mea este să-l lăsăm să se odihnească…

-Să se odihnească? a sărit Georgeta de la locul ei. Dar ce credeţi că face toată ziua? „A dat în fiert” de atâta stat degeaba. Şi este sănătos tun. A spus şi Valeria, care este …

Dar asistenta nu a luat-o în seamă şi s-a adresat lui Costică.

-Sâmbăta şi duminica este mai puţin personal pe secţii, părerea mea este să-l duceţi luni la spital, măcar să îl vadă un medic. Simptomele lui nu sunt tocmai ale unui om sănătos, cum a fost catalogat de… Apropo, cine este Valeria?

-Fiica… a sărit Georgeta înţepată, doctora…

Dar Costică i-a luat vorba:

-Veterinara. O veterinară care nu a văzut vaca în ultimi douăzeci de ani decât sub formă de şniţele şi cotlete.

A plecat ambulanţa, a plecat Costică, iar el a dormit până a doua zi spre dimineaţă. S-a trezit pe la ora 5, a băut un pahar cu apă şi l-a luat iarăşi durerea.

-Nevastă, du-mă la spital, că mor de durere.

-La ora asta?

-Da’ ce, la ora sta nu se poate muri?

-Nu mori tu, Take, cu una cu două. N-am eu norocul Vasileascăi de la 4 care e bine mersi, cu două pensii. Başca administratorul blocului toată ziua la ea, îi cară, îi face, îi drege.

-Nu e de glumă, nu mai pot.

-Şi eu cu ce să te duc? Că n-am mai condus de doi ani, de când nu mi-ai mai dat tu voie.

-Dacă ai intrat cu ea în ditamai dudul!

-Atunci să te ducă… dudul. Să vină frate-tău, că de-aia ţi-e frate. Dacă era la o petrecere, vene repede!

-În casa asta nu a mai fost o petrecere de la botezul nepotului, adică de 5 ani. Dar lasă asta, cheamă salvarea!

-Că bine zici. De-aia îi plătesc, să vină când îi chem.

-Plăteşti tu? În viaţa ta nu ai plătit un leu la stat, tu personal, că nu ai muncit decât când şi când, cu acul, acasă. Formează mai repede numărul ăla, că nu mai pot să respir.

-Alo! Salvarea? Veniţi repede pe strada Inului 19, bloc IN3, scara B, apartamentul 13, cu ghinion adică, că e un om aci care nu se simte bine. Cine e? Take, cin’ să fie? Ionel Mardale, soţul meu adică. Nu, Ionel, Take îl alintăm noi, adică eu şi Valeria. Vârsta? Numai puţin, vă rog! Ionele, câţi ani ai făcut, dragă? Parcă 65. Doar 62? Să ştii că arăţi mai bătrân. Simptome? Auzi dragă ce întreabă doamna, ai simptome?

El s-a ridicat cu greutate şi i-a înşfăcat receptorul.

-Ia te uită! s-a indignat Georgeta. Mort-copt, dar tot cu capsa pusă. Că aşa i-am suportat o viaţă întreagă mojiciile. Cică e bolnav, dar dacă vine vorba de orgolii şi… proastă creştere…

-Bună ziua. Mă numesc Mardale Ionel, am 62 de ani şi ieri a mai fost salvarea la noi. Am dureri groaznice în zona toracică, iar colegele dumeavoastră mi-au făcut un calmant şi mi-au recomandat ca luni… Nu, nu cred că mă pot deplasa. Da, stări de vomă, apăsare în zona pieptului. Da-da, ca o durere aproape continuă. Şi mâna stângă…

În cinci minute o altă ambulanţă a ajuns în faţa blocului, iar echipajul de pe aceasta a venit, l-a pus pe targă şi a plecat cu el la spital fără să-l mai întrebe ceva. L-a întrebat însă Georgeta, cu cel mai mieros glas pe care era în stare să-l folosească, încercând să plângă, dar fără să poată scoate o lacrimă:

-Ionele, unde ai ascuns banii ăia? Nu, nu pentru mine, eu nu am nevoie, dar poate pentru tine… Cine ştie, o trebui să dai ceva… Şi ştii şi tu ce mult costă o înmormântare la timpurile astea.

Nu i-a răspuns, pentru că nu la asta îi stătea gândul. Se întreba de ce cadrele medicale de pe ambulanţă nu-l întrebaseră nimic despre boala lui, despre stare şi simptome, aşa cum se obişnuieşte. Este posibil să fi văzut fişa doamnei care mi-a făcut ieri calmantul, s-a liniştit el singur. Adevărul era altul: sosise ora schimbului. Erau grăbiţi să predea serviciul şi să plece acasă, obosiţi şi traşi la faţă, după o noapte de muncă, aşa cum avea să observe şi la secţia de „Urgenţe”. Căci doar numele avea o legătură cu urgenţa. Două ore a trebuit să aştepte pe hol, în curent, cu un neon clipindu-i în ochi, până când o doamnă să-l bage într-un salon tixit de paturi mobile şi stative. Până la prânz l-a plimbat o femeie grasă, pe care ceilalţi o strigau Tănţica, cu pauze lungi, pe la diferite laboratoare şi cabinete de investigare.

-Te plimb degeaba, tataie, i-a zis ea. Azi e sâmbătă, n-are lumea chef de muncă. Şi mulţi nu e. Fac gărzi în locul lor doctorii pensionari. Pe mata mi-au spus să te duc la…, a rostit ea un nume pe care el nu l-a putut înţelege, şi acolo e de gardă doctoriţa Ursărescu. Asta a ieşit la pensie de pe timpul lui Pazvante, habar nu are cu ce se mănâncă aparatele alea. Face în locul doctorului Radu, care era de gardă. Ăsta e un medic grozav, dar lipseşte azi. El a zis că trebuie să meargă la un botez, nu ştiu pe unde, dar eu am auzit că îşi aranjează „ploile” să plece „afară”.

-Lăsaţi!i-a zis el. Şi doctorii ăia vechi erau destul de buni.

-Poate. Dar domnişoara – să nu îndrăzneşti să-i spui altfel, că ai rupt-o-n fericire cu ea!- nu prea aude. Îi spui una şi înţelege alta. Nu vede bine. Miroase a cocleală de la o poştă. Şi cred că este mai bolnavă decât pacienţii pe care trebuie să-i îngrijească.

Când a ajuns la secţie, doctora şi-a pus nişte ochelari cu lentile groase, a studiat dosarul cu hârtiile de la analize şi investigaţii, a căutat într-o carte groasă şi l-a întrebat mai mult ţipând:

-Nu-i aşa că te doare aici? şi-a băgat ea pumnul drept sub coastă.

-Ba da, şi acolo mă doare.

-Ce  vă spuneam eu? s-a uitat ea la Tănţica peste ochelari, deşi nu îi spusese nimic până atunci. Nu aici trebuia să-l aduci, la…

Şi a tăiat cu pixul pe coperta dosarului, scriind altceva, apăsat şi lăbărţat.

Au ajuns la secţia respectivă şi a fost lăsat pe hol, dar se auzea destul de clar glasul de femeie din interior.

-Asta e nebună? Cum să-l trimită aici? Nu există nici cel mai mic indiciu că ar fi vorba de una din boile de care ne ocupăm noi. Îl returnezi! Dau şi o cafea cu ţigară cu tot pe chestia asta.

-Eu acolo nu mă mai duc, că nu mi-l primeşte, s-a auzit vocea Tănţicăi.

-Atunci îl duci la…

Şi iar nu s-a mai auzit.

Tănţica a ieşit şi a început să împingă din nou targa pe care era întins.

-Hai, tataie, că e rost de plimbare! Dacă nici acolo nu te primesc, trebuie să te iau acasă, că mi se termină tura. Şi după cât te-am plimbat, nu te pot lăsa aşa, pe un hol.

Pe seară, înfometat şi obosit de atâta plimbat, cu capul vâjâindu-i de curentul de pe holuri, a ajuns într-un salon aglomerat, cu paturi şi pe intervale, în secţia la care era de gardă domnişoara Umbrărescu. Adică de unde plecase pe la prânz, împins de Tănţica. A primit nişte pastile de la o femeie în alb grăbită, care nu i-a spus ce sunt.

-Le iei cu apă, că au uitat să te pună la porţie. Mai bine, că seara nu prea e bine să mănânci. Eu când mănânc seara visez urât.

-Poate, dar mâncaţi la prânz. Poate şi la micul dejun.

Femeia nu a auzit remarca lui ce se voia glumeaţă, ieşise deja din salon până să-i spună el cât îi era de foame. Aşa că s-a mulţumit să mormăie ca pentru el:

-Mi-e o foame de aş mânca şi bătaie!

Şi a răbdat până a doua zi când a venit Costică, frate-său, şi i-a adus de-ale gurii. Ce s-a priceput şi el, că era văduv de câţiva ani.

-Vin eu mâine, i-a zis el, şi nu plec până nu te ia cineva serios în seamă. Dacă este nevoie dau… ce trebuie. Iar dacă nici aşa… La Bucureşti. Mai păstrez încă legătura cu doctorul Ghimpatu, acela care a făcut armata cu mine. Mi-a spus Ghiţă Armurescu, partenerul meu de table. Cică a fost la el. Zice că e bătrân, dar are cabinet în Bucureşti şi încă vindecă oameni.

Duminică, în afara asistentelor care îi dădeau hapurile pe care nu ştia cum le cheamă, şi femeile de la îngrijire, nimeni nu a mai venit prin salonul lor. Luni însă străluceau toate câte puteau să strălucească, pentru că era vizită. Venea însuşi cel supranumit „Profesorul”, şeful secţiei, să vadă pacienţii şi să  discute cu ei.

Uşa s-a deschis larg, a intrat doctorul, de care se vorbea în spital şi în afara lui cu respect şi admiraţie, amestecate cu ceva teamă din partea personalului medical din subordine. Îl urma asistenta, ce ţinea în braţe un teanc de hârtii, apoi o mulţime de tinere şi tineri studenţi, înghesuiţi unul în altul pentru a prinde explicaţiile şi observaţiile profesorului-doctor. I-a pipăit şi i-a ascultat cu stetoscopul, a mai spus o vorbă de duh la câte un bolnav, a dat explicaţii pentru studenţi privitor la boli şi evoluţiile lor, până a ajuns la el, ultimul din salon, îngrămădit într-un colţ.

-Dumealui? a întrebat-o pe asistentă.

-A fost adus sâmbătă „pe urgenţă”, cu diagnostic incert. I s-a administrat…

Şi a început să-i citească numele şi dozele pastilelor pe care le-ar fi înghiţit el.

-Nu i s-a făcut… – s-a dat ea la urechea doctorului şi i-a  explicat ceva în şoaptă- şi nici…, pentru că…

-Nu se poate, domnule! În ce ţară trăim? Voi aduce la cunoştinţă toate astea domnului ministru. Facem totul numai dacă?… În sfârţit, ce să mai spunem. Nu vreau să-mi stric ziua, săptămâna. Dragii mei, s-a întors el către studenţi, aveţi aici un caz nedefinit, mai greu de diagnosticat… pentru un medic care abia a învăţat ce se face cu stetoscopul. Vă ofer şansa de a-l investiga pe pacient şi de a vă exprima o părere privitoare la diagnostic şi tratament. Ceea ce veţi stabili, fiecare în parte, face obiectul viitorului colocviu. Domnule, s-a adresat el pacientului, vă las pe mâinile fremătând de nerăbdare ale viitorului medicinei româneşti.

-Domnule doctor, a încercat Mardale, dar pe mine mă doare!…

-Pe toţi ne doare, domnule, pentru că nu putem fi nesimţitori la ce se întâmplă cu noi şi în jurul nostru. Doar că pe unii îi doare în partea dorsală –să-mi scuzaţi expresia vulgară, dar nu am găsit alta mai potrivită!- pe când bolnavul, ca tot sistemul nostru bolnav, se zbate…

-Aveţi dreptate. Toată noaptea m-a durut şi m-am zvârcoit şi eu, m-am întors de pe o parte pe alta, chiar dacă pe mine mă doare în altă parte. Acum mă doare… aici, a ridicat el bluza de pijama şi i-a indicat cu palma un loc mai către spate. Ieri mă durea parcă mai încolo, cam…

-Vedeţi, viitori colegi? Exact ce vă spuneam eu la seminarul de sătămâna trecută privitor la gând şi la faptă. Salut, tinerime!

Şi a ieşit pe uşă, salutat de studenţii care s-au apropiat cât au putut mai bine, asupra bolnavului catalogat drept „incert”. Exact atunci l-au apucat durerile acelea cumplite, s-a făcut la faţă „ca Take”, şi l-a cuprins o sete greu de stins. A împins uşor o tânără cu părul vopsit roşu care se aşezase exact unde era sticla lui cu ceai, adusă de Costică, a luat o gură şi s-a mai liniştit. O studentă blondă, slăbuţă, cu ochi mari, lipită de patul lui, părea extaziată. Ea a început, dar nu cu întrebările, ci exprimându-şi uimirea pentru momentul ce îl trăia.

-Nu am crezut când mi s-a spus de magia profesorului. Iat-o acum relevată! De ce nu a făcut pacientul o criză în prezenţa dumnealui, ci doar după ce acesta a plecat pe uşă, cu puterea sa tămăduitoae? Acest nefericit…

-Eu zic să trecem la lucruri mai practice, a întrerupt-o o colegă. Cine vrea, poate să-l adore pe profesor în timpul liber, la seminarii, la examene. Bade, ne spui şi nouă ceva despre dumneata? Un istoric al bolii…

-…Însoţit de un CV, a intervenit un băiat. Adică vârtă, profesie, studii, stare civilă, nivelul de viaţă şi de stres, alimentaţia…

-…Şi viciile, a intervenit altă studentă, excesele, supărările etc.

-Mardare Ionel, a început el cu pauze scurte între informaţii, 62 de ani, fost strungar, acum pensionar, căsătorit, un copil major, trăiesc bine, dar şi mai puţin bine, stres am, alimente… am, dar nu prea mai pot eu să le mănânc, că aşa e de la o vârstă, te cam uiţi la ele…

-Ce vă stresează? Din ce zonă credeţi că vine stresul cel mai puternic?

-De la nevastă.

-Şi supărările?

-Tot din zona aia.

-Pe ce probleme? Materiale, sexuale? Gelozie?

-Nebunie.

-Beţi?

-Sigur. Nu aţi văzut adineaori.

-Reformulez: consumaţi alcool?

-Sigur.

-De ce? Cănd?

-Când mi-e bine, de bucurie că mi-e bine, iar când mi-e rău, ca să-mi treacă durea şi supărarea.

-Şi ce beţi?

-De la apă chioară în sus, trec prin toate gradele până pe la 42.

-Consumaţi zilnic sau ocazional?

-V-am spus, la necazuri şi bucurii. Şi cum astea sunt destul de dese…

-Fumaţi?

-Nu.

-De ce?

-De-aia. Că le-au scumpit al dracului de tare.

-Deci, aţi fumat.

-Nu.

-Atunci?… Chestia cu scumpirea…

-Ştiu de la frate-meu, Costică. El mai trage din ţigară când are bani să-şi cumpere.

-Mâncaţi? Vreau să zic… mâncaţi mult? Bine? Gras? Sărat? Cu zahăr? De câte ori pe zi?

-Mănââânc! De toate.

-Ce mâncaţi mai des? Mâncare gătită, procesată, semi, tip fast-food?

-Nuuu. Ce găteşte Georgeta.

-Georgeta e… bucătăreasa? a mărit din nou ochii tânăra blondă.

-Unde aţi văzut voi strungar cu bucătăreasă? Georgeta este „chiriaşa”mea. Ultima mea nevastă.

-Aţi mai fost căsătorit?

-Nu. Dar e ultima pentru că nu m-aş mai însuraaaa… Poate tot cu ea, altfel…

-Vă rog să-mi satisfaceţi şi mie o curiozitate! s-a ridicat pe vârfuri un tânăr din spate cu ochelari. Aţi spus că aţi fost strungar. Ce este acela un strungar?

-Bă, da fraier eşti! a venit replica unei voci groase. Nu ştii nici atâta lucru, ce este un strungar?

-Eu ştiu, a fluturat mâna o tânără cu faţa acoperită aproape în întregime de păr. Am fost cu „bătrânii” o dată la Bran şi am fost la un loc de acela cu multe oi. Strungarul e ăla de dă oile la strungă. Un fel de Becali.

Toţi cei aflaţi în salon au izbucnit în râs, cu excepţia unui tânăr ras în cap, încruntat, cu un corp masiv, care aţipat cât a putut:

-Taceţi bă! Mă nene, am şi eu o întrebare: ai scaune?

-Bineânţeles. Mai ales în bucătărie şi în sufragerie. Chiar eu le-am făcut, frumos înflorate, că am fost strungar în lemn. Artă, că am lucrat la „Muncă şi Artă”.

-Matale eşti dus cu pluta sau faci miştouri cu mine? Te-am întrebat dacă te c…i, asta înseamnă să ai scaune.

-Ştii dumneata pe cineva care nu face… treaba aia?

-Cum staţi cu viaţa sexuală? a întrebat o fată, pregătindu-se să noteze.

-Eu… stau, iar ea… stă.

-Cine stă?

-Viaţa asta. Sexuala.

-Nu-mi place răspunsul, fiţi mai concret, vă rog!

-Ce treabă are viaţa sexuală cu durerile mele? Că asta nu se face cu burta. Sau nu ştiţi? Ia mai slăbiţi-mă cu întrebările astea! Nu vreţi să ştiţi şi unde mă doare, când mă doare sau când nu mă mai doare? Nu asta interesează? Haide, lăsaţi-mă! Nu vă mai răspund la nicio întrebare.

Studenţii au plecat mormăind, iar peste câteva minute a venit asistenta şefă:

-Domnule Mardale, gata! Mergem acasă.

-La dumneata sau la mine? a incercat el să glumească, dar asistentei nu-i ardea de glumă. S-a înroşit la faţă de furie.

-Domnule, mie nu-mi arde de glumă. Mai ales de alea proaste.

Nu se ştie dacă a avut vreo legătură cu înroşirea la faţă a asistentei şefe, dar şi Mardale s-a înroşit la faţă, mai mult, aproape că s-a învineţit. Asistenta s-a enervat, crezând că starea lui face parte din glumă, i-a scos din sertarul noptierei punga cu ceea ce îi adusese fratele lui de acasă şi i-a îndesat în ea ce avea pe noptieră, l-a luat pe pacientul neserios în relaţiile cu personalul medical, în care domnul profesor-doctor includea şi studenţii, şi l-a scos din salon, de pe secţie, apoi din spital, trimiţăndu-l acasă. Nu a ajuns însă decât la primul colţ unde s-a încovrigat de durere, a căzut, trecătorii l-au dus din nou la spital, iar doctorul de la urgenţă a constatat o infecţie puternică şi starea deosebit de gravă a pacientului, care a fost transportat de urgenţă cu un elicopter la un spital celebru din capitală. Cei de acolo l-au operat imediat, constatând prezenţa unui corp străin în stomac. Au scos de acolo un ac  de cusut, probabil al Georgetei, soţia pacientului, care toată viaţa muncise doar „cu acul”, cum însuşi pacientul o spunea adesea.

Nu se terminase însă operaţia de la Bucureşti, că la spitalui local se şi deplasase comisarul şef Mircea Filipescu. Fusese depusă o plângere de către familie, semnată de fratele pacientului, Costică Mardale, iar comandantul nu mai avusese răbdare să urmeze procedurile normale ale poliţiei de rezoluţionare, înregistrare, repartizare etc. a plângerilor, îl chemase pe Filipescu la el.

-Te rog să te ocupi personal de chestia asta! Cât se poate de repede.

-Arăt ca după război, i-a arătat comisarul hainele şi faţa. Nu am apucat să ajung acasă. Am fost noaptea aceasta la evenimentul acela…

-Nu-i nimic, tu şi aşa eşti bărbat frumos. Nu uita să mă suni imediat ce ajungi la o concluzie. Şi dacă ai nevoie de ceva, de ajutor, sunt aici.

Cu locurile de parcare în zona spitalului ştia că este o problemă, oricâte locuri de parcare s-au mai făcut în ultimii ani, aşa că şi-a încercat norocul pe poarta cea mai îndepărtată a spitalului. Nu era nimeni nici în aleea de acces, nici în cabina paznicului, aşa că a intrat nestingherit până aproape de clădirea spitalului. A coborât şi şi-a dat seama că a ajuns la intrarea dinspre morgă. Pe unde mai mult ies pacienţi, decât intră. În cabina paznicului de acolo un bărbat la vreo 60 de ani, solid, cu mustaţă, pe ecusonul căruia scria „Lică Bereket-agent de securitate” dezlega rebus.

-Ce doreşte domnul? l-a întrebat el pe comisar prin vizetă, studiindu-l din cap până în picioare. O informaţie, ceva? Vă servim.

-Vreau să ştiu… Ce trebuie să faci ca să nu ieşi de aici ca „băieţii” din congelatoare şi sicrie.

Lică s-a ridicat şi a ieşit zâmbind pe uşa îngustă a cabinei, aranjându-şi mustaţa. S-a apropiat până la contact de comisar, l-a mirosit şi i-a întors aţa din bărbie, aşa încât să-i vadă bine ambii obraji.

-Excede funcţiei mele astfel de informaţii. Dacă vrei să afli trebuie să-mi dai un leu. Asta pentru că informaţia pe care o vrei matale se plăteşte. Nu intră în fişa postului asemenea obligaţii.

Comisarul a scos o bancnotă de 5 lei şi i-a vârât-o în buzunarul gecii de uniformă.

-E clar, a zâmbit Lică. Domnul e hotărât pe viaţă. Nu te întreb cine te-a trimis la mine, dar îţi spun că trebuie să-i faci cinste cu ceva, căci te-a trimis unde trebuie. Vezi mata pe domnul acela de acolo cu sacoşa în mână, care aşteaptă la uşa pe care se scot cei „iertaţi de Dumnezeu”? Omul ăla ori nu a vrut să dea un leu la băiatu’, ori nu a ştiut cui. El nu e vreun „scârţan”, ştie tabla împărţirii. De unde ştiu eu asta? Uită-te la mâna lui! Parcă este făcută să care bagaje, aşa ete de croită pe mănerele sacoşii. Cât a cărat omul ăsta la viaţa lui, nici el nu mai ştie. Şi acuma are în sacoşă o sticlă de ceva, un parfum, ceva aurifer sau plicul cu sutici. Doar un lucru i-a lipsit, informaţia. Nu a ştiut cui să dea un leu pentru o informaţie care nu este trecută în fişa postului, cum ţi-am zis. Şi atunci nu a ştiut ce căi să apuce, cui să ducă sacoşa. Iar acum aşteaptă cu ea în mână să i-l aducă pe al lui, rudă, prieten sau ce o fi, pe partea asta, ţeapăn. Se merită, domnule? O Viaţă pentru un leu? Ia zi, ce vă doare? Că te văd cam palid, cam obosit.

-Mă doare aici, a arătat comisarul cu pumnul drept un punct de sub stern. Cam de mult mă doare şi e aşa ca o arsură. Îmi e bine acum, dar odată mă apucă durerea de mă învineţesc la faţă. Şi nu mai pot să respir.

-Poa’ să fie de „corason” şi-a dat cu părerea Bereket, da’ mai bine te duci la Meri, la Interne. Eşti pregătit? Adică… eşti „bazat”? Ai „loveaua”? Adică ai cât cere „tarifu”, cât se dă? Dacă nu ştii, îţi spun eu, că s-au schmbat timpurile. Nu mai merge cu cartuşul de kent şi cu mărţişoare ori buchete de garoafe. Banii, că ăia n-are miros. Are în schimb serii, pe care nu prea poţi să le ştergi.

-Câteodată şi scris de-ăla pe ei, cu creion de nu se vede, a intrat comisarul în joc. Am văzut şi eu pe la televizor.

Lică Berechet l-a mai studiat o dată pe comisar. L-a pufnit râsul la ce naivitate citea în expresia feţei acestuia. Obositul ăsta nu prea a mai trecut prin lume, şi-a zis el. Hai să-l ajutăm pe „nevinovat”!

-Ha-ha! Cine se mai împiedică azi de un creion? De un scris cu creionu, nici atât. Nici măcar dacă e unul „riflictorizant” nu mai contează.

-De ce, dau şi la ăia care ar veni să le verifice sau ce?

-Nu, nu ştii. Ăia de verifică nu ia, că frige. Dar are Karol aparat. După ce pune „solicitantul” plicul, îl chemi pe Karol. Ai zece „mangoaţe”, una e a lui, ai douăzeci, două e ale lui, da’ vine omul cu aparatul şi eşti sigur că nu îţi bate „presa” la uşă. S-au schimbat vremurile, domnule. Nici Dumnezeu nu-ţi mai dă dacă nu-i pui o lumânare. Iar oamenii e inventivi, că de-aia fac câte cinsi-şase ani de facultate, să ştie să se ferească. Să nu înghită pilula nemestecată, că face găuri. Şi dacă intri la găuri… Ori e prea cald, ori eşti la răcoare. Cine nu crede, musai trebuie să lucreze prin Canada sau Germania, că aici e greu să răzbeşti. Şi, mai ales, să trăieşti.

-Ce n-am înţeles eu este de unde îl iei pe Karol ăsta.

-Nu e treaba dumitale, a „donatorului”. Treaba dumitale a fost să dai de mine şi să-mi dai leul. Asta nu e… –şi-a frecat el două degete- şperţ. Rolul meu este să ajut fraierii să nu „o mierlească” pentru că nu ştiu ce să facă cu sacoşa. Ca amărâtul ăsta. Că e mai scumpă o înmormântare decâ o operaţie, chiar dacă operaţia… Aia din spital. …O face un profesor-doctor, iar pe aia de la cimitir o face un „escavator cu barbă”. Deci, ca să mă înţelegi mai bine, eu sunt ca un afiş pe care scrie unde să te duci în caz că…

-Altfel decât să citeşti „afişul” sau să urmezi „protocolul” nu se poate?

-Ba da, se poate. Dar rişti să pleci cu sacoşa acasă… pe partea astălaltă. Pe intrarea spre ieşirea din „scenă”, ca să zic aşa. Nimeni nu-ţi cere, dar dacă pui ceva acolo, faci mâna cu bisturiul să nu tremure.

De restul cazului s-a ocupat altcineva. Filipescu era destul de des în spital pentru rezolvarea unor probleme personale. Îl cunoştea aproape tot personalul medical, dar şi el cunoştea destul de mulţi dintre ei, de la asistente la stagiari şi somităţi, oameni de o competenţă excepţională, cu probitate profesională, cinstiţi, dar obligaţi să-şi completeze veniturile. Şi-a amintit de ultima discuţie cu doctorul Nicolescu, prietenul său, pe tema asta.

-Măi Mircea, uite cum stă chestia: Eu dacă nu mai lucrez altceva decât ce fac în spital, îi zisese el, nu pot să mă descurc cu banii. Sunt foarte puţini, te rog să mă crezi. Eu trebuie să călătoresc, să merg la congrese, la întruniri, şi asta costă. Şi tratatele, revistele de specialitate. Eu trebuie să studiez permanent, că altfel mă transform în medic „de pluton”. Nu mai sunt la curent cu noutăţile din domeniuo lună de zile, am pierdut pasul. În plus de asta, aproape tot ce am prin cabinet sunt ale mele.

-Şi atunci?…

-Atunci… Fac şi altceva. Cabinetul propriu, predare la facultate şi tot ceea ce se poate ca să mă menţin.

-Să includ aici şi?…

-Include ce vrei. Îmi fac datoria cu ce pot.

Cazul de luare de mită a fost simplu. Banii cu seriile notate într-un proces-verbal făcut cu martori, plicul, verificat de Karol, care era, de fapt, Carolina, femeia de serviciu, deţinătoarea unei lămpi cu ultraviolete, consultaţia, Marieta Ursaru, o asistenta care a fost „rugată” de doctor să ia plicul pe hol, nu la el în cabinet şi un dosar încâlcit, la fel de încâlcit ca întregul sistem în care zilele ce le mai ai de trăit pot să-ţi cadă cu repeziciune de pe calendar în balta nămoloasă în care se bălăcesc zilnic multe halate albe.

Ionel Mardale s-a făcut bine şi a retras reclamaţia depusă de fratele său împotriva personalului medical, considerând că principala vinovată de ceea ce s-a întâmplat este Georgeta, cu acele şi cârpele ei, Are tot mai des dispute verbale pe această temă cu soţia, pe care o mustră privitor la lipsa ei de preocupare faţă de el pe timpul problemelor medicale, suspinând ca un motan îndrăgostit:

-E-heeei! Să mai fiu eu tânăr!… O muiere ca Tănţica  mi-aş lua. Asistentă… Frumuşică… Dolofană… Şi te plimbă cu căruţul, cât e ziua de mare.

                                                     

     de Cms şef (r) Adrian NICOLA