constanta veche

Salvamarul în Constanţa veche

             

   Băile de mare de la sfârşitul secolului XIX erau aşezate în zona fostului hotel Carol I, azi comandamentul flotei, precum şi în zona de la poarta III – poarta IV a portului Constanţa; la acestea, considerate a fi băile din oraş, se adăugau cele de la Vii, adică din dreptul Centrului de scafandri de astăzi, la care se ajungea mai greu, cu trenul sau cu trăsurile. Aceste stabilimente de băi erau date în concesiune unor întreprinzători care construiau cabinele, podeţe, garduri despărţitoare pentru zonele folosite de bărbaţi şi cele de femei. Măsurile de siguranţă pentru cei ce se scăldau în apa mării erau puţine, sau ni s-ar părea astăzi curioase. Astfel, locul de scăldat era îngrădit, iar înotătorii erau legaţi cu câte o frânghie de siguranţă.

   Casa Vapor

  Despre problemele legate de băile în marea liberă, citim dintr-o scrisoare a concesionarului băilor din oraş, Dimitrie Nicolaescu, următoarele rânduri: “în toţi anii se întâmplă nenorociri, înecându-se în mare câte cineva şi aceasta din cauză că se permite tuturor să facă baie in largul mării şi unde voiesc. Primăria a ales un loc în anul trecut din josul stradei Mangalia, unde poate să facă baie publicul sărac, luând dispoziţiuni totodată de a interzice oricui să facă băi, decât acolo şi la băile înfiinţate de mine ca antreprenor, unde sunt terenurile nepericuloase, fiind alese de dl. inginer al comunei”[1]. Ca urmare se emitea o ordonanţă a primăriei în acest sens.

   Cu timpul au apărut la aceste băi şi barcagii angajaţi însă de primărie. Aşa îi găsim în documente pe Mihail Constănţeanu, în anul 1893, sau pe Gheorghe Aslan, ce făcea serviciul de barcagiu la băile de la Vii, cu barca sa, pe timpul sezonului din anul 1896[2]. Dintr-un alt document de arhivă ne dăm seama că postul de barcagiu la băi era destul de dorit; iată un fragment dintr-o cerere depusă la primărie în septembrie 1899: “subsemnatul Ioan Gheorghiu din oraşul Constanţa, informându-mă că la această onor primăriei se cere un barcagiu pentru sezonul băilor de la viile acestui oraş, fiind locul vacant şi cum eu dispun pentru asemenea întreprindere care am <sic!>o barcă proprietate a mea. Întrunesc toate condiţiunile şi dovedesc că sunt singurul barcagiu român în oraşul Constanţa”[3].

La 22 iunie 1910, în şedinţa consiliului local, consilierul ajutor de primar Virgil Andronescu aducea în discuţia colegilor săi chestiunea serviciului de salvare la mare. Redăm din cuvântul său: “în toţi anii s-au angajat câte două bărci pe lângă fiecare din stabilimentele de băi de mare pentru ca aceste bărci să fie la îndemâna scăldătorilor spre a le da ajutor în cazul când vreunul ar fi expus înecului”; anul acela ca şi în anii anteriori, s-au adresat în acest sens Căpităniei portului Constanţa, care a pretins însă suma minimă de 700 lei pentru închirierea unei bărci. În urma dezbaterilor ce au urmat consilierii au decis să îl autorizeze pe primar spre “a angaja două bărci din care una cu doi oameni pentru băile de mare de mare de la Mamaia şi alta cu un singur om pentru băile de mare din oraş, cu preţul de 500-600 lei pe tot timpul sezonului pentru ambele bărci, iar conducătorii lor să fie obligaţi prin contract a nu părăsi plaja şi a fi în permanenţă la dispoziţia scăldătorilor, fiindu-le cu desăvărşire interzis a se depărta de plajă sau a plimba persoanele care le-ar face asemenea propuneri”[4].

  Anul următor se schimbă primarul şi se uită de cheltuielile specifice verii, astfel că putem citi în arhivă, că în şedinţa de la 21 iulie 1911, primarul Titus Cănănău solicita un credit extraordinar “pentru plata a două bărci de salvare cu câte doi marinari fiecare, care fac serviciul lal băile de mare de la Mamaia şi la cele din oraş, pe timp de trei luni, de la 15 iunie până la 15 septembrie”. Cităm în continuare: “D-l Primar luând cuvântul arată că această cheltuială din scăpare de vedere, nefiind trecută în bugetul anului curent şi cum trebuia neapărat angajate asemenea bărci, pe baza recomandaţiunei de i s-a făcut de către D-l Comandant al portului, a angajat pe D-l A. Dumitru, s-a încheiat cu numitul contract, cerând Consiliului să voteze deschiderea unui credit de lei 1200”[5].

   Pe strada Fructelor nr. 17 locuia la acea vreme barcagiul Anton Dumitru, care după cum aflăm din documentele de arhivă, se ocupa cu acest serviciu. Iată ce îi scria el primarului la 2 iunie 1914: “Vă rog cu cel mai profund respect să binevoiţi a dispune să mi se dea, ca în toţi anii, paza de salvare cu bărcile de la Băile Mamaia, ca unul care am avut şi în anii precedenţi, cu acelaşi preţ ce onor Primăria are prevăzut în bugetul comunei…”. Acelaşi primar amintit mai sus încheia la 7 iunie contractul, sezonul estival apropiindu-se, iar pregătirile trebuind a fi terminate rapid. Conform acestui contract, barcagiul Anton Dumitru avea obligaţia de a face serviciul de pază cu o barcă de salvare la Mamaia, cu doi oameni bine instruiţi şi altă barcă, cu alţi doi oameni, la băile din oraş. Articolul 4 din contract prevedea următoarele: “Bărcile trebuie să fie prevăzute cu toate aparatele de salvare ca: colaci de scăpare, frânghii, rame, ancore, etc., iar în caz de avarie a bărcilor să fie înlocuite de îndată cu altele. Tot asemenea se vor înlocui şi oamenii în caz când se îmbolnăvesc cu alţii tot atât de buni şi instruiţi”. Atribuţiile pe care le aveau barcagii (ce nu purtau încă denumirea de salvamari, sub care îi ştim noi) reies din următorul articol al contractului amintit: “Barcagii nu au voie a părăsi plaja, nici un moment, în timpul cât se fac băile şi sunt datori a fi cu cea mai mare atenţiune dând imediat ajutoarele necesare, în caz când vreunul din scăldători ar fi supus înecului, de asemenea le este cu totul interzis a face plimbări pe mare cu persoane care le-ar face asemenea propuneri”.

  Angajamentul era valabil în perioada 1 iunie 1914 – 15 septembrie 1914, iar Anton Dumitru avea fixate atribuţiile foarte clar pentru activitatea sa zilnică; urma astfel “a fi la dispoziţia scădătorilor cu una din bărcile lor, la stabilimentul de băi de la Mamaia, înainte de sosirea primului tren ( ce aducea în fiecare zi sezoniştii din oraş la plaja Mamaia) şi nu va părăsi plaja, decât după plecarea ultimului tren. În acest scop va avea un carnet, în care antreprenorul exploatării băilor sau reprezentantul acestuia, va însemna zilnic îndeplinirea acestei condiţiuni; iar la stabilimentul de băi din oraş, antreprenorul sau reprezentantul său va certifica pe un carnet identic cu cel prevăzut mai sus, că barcagii s-au prezentat la plajă la orele 6 dimineaţa şi nu au părăsit-o înainte de apusul soarelui”. Plata acestui serviciu era în valoare de 1200 lei, plătiţi în trei rate egale[6].

 Ani mai târziu, în iulie 1923 primarul Constanţei încheia un contract asemănător cu barcagiul Nicolin Hristu, dar care se angaja doar cu o barcă şi doi oameni, pentru băile de la Mamaia, în schimbul sumei de 6000 lei[7].

  Grija pentru acest serviciu de protejare a celor ce făceau băi de mare, se vede şi din proiectul de regulament pentru organizarea şi funcţionarea plajelor maritime, întocmit în anul 1928 de Societatea de hidrologie medicală şi Ministerul  Sănătăţii. Se prevedeau acolo următoarele: “un post de ajutor pentru cazul de înec va funcţiona în permanenţă; o barcă va pluti continuu în raza celor ce iau baia; barca nu are voie a pleca în alt serviciu”[8].

  După război lucrurile încep să se aşeze, iar în anul 1933, la 14 iunie, se înfiinţa Societatea de salvare a naufragiaţilor în apele teritoriale româneşti, pusă sub înaltul patronaj al Regelui Carol al II-lea, care pentru îndeplinirea sarcinilor ce şi le asumase, avea nevoie însă de fonduri materiale însemnate, astfel că primăria Constanţa primea la 15 mai 1936 o solicitare în acest sens. Din acest document vedem însă mai concret cum se punea problema la acea vrem, astfel că vom reda în continuare câteva fragmente din acest act:

   “Societatea Salvamar, în urmărirea realizării programului ei de asistenţă, doreşte să înfiinţeze pe plajele staţiunilor balneare un număr de posturi de supraveghere şi de salvare, cu scop de prevenire a accidentelor de înec şi de ajutorare în caz de astfel de accidente”.

  “Un post de supraveghere şi de salvare se va compune dintr-o cabană (demontabilă) – adăpostind inventarul de prim ajutor – şi din 2 – 3 – 4 bărci(cu inventarul lor de salvare) care vor patrula şi vor supraveghea în timpul cât publicul face baie, dând ajutor în caz de nevoie. Inventarul de prim ajutor va cuprinde aparate de respiraţie artificială pentru readucere la viaţă a înecaţilor, truse cu medicamente-pansamente-instrumente, brancard, telefon, etc.

  Numărul acestor posturi va fi bineînţeles în funcţie de necesităţile locale. Astfel, la Constanţa socotim că ar fi necesare cinci posturi şi anume: unul la Băile Moderne, unul la Duduia, unul la Domniţa Ileana şi două la Mamaia.

  Costul unui post complet (cu 3 bărci) este de aproximativ lei 100 000. prin urmare cheltuiala de investiţie pentru Constanţa ar fi de lei 500 000. Pe de altă parte, amortizarea, întreţinerea şi personalul unui post necesită o cheltuială anuală de minimum lei 50 000, deci un total anual de minimum lei 250 000 pentru cele 5 posturi.

  Aceste cheltuieli societatea noastră nu le poate suporta din veniturile ei actuale şi deci înfiinţarea posturilor de salvare pe plaje este legată de posibilitatea de a găsi resurse speciale locale care să asigure cel puţin acoperirea cheltuielilor anuale. Dacă această acoperire este asigurată, societatea noastră îşi poate lua sarcina de a procura sumele necesare pentru investiţiuni”[9].

  Lucrurile nu se schimbă  totuşi peste noapte, astfel că în vara anului 1934, Petculescu Ion se adresa primarului cu speranţa obţinerii autorizaţiei de a presta serviciul respectiv. Iată un fragment din cererea sa: “Subsemnatul am fost şi anul trecut ca salvator cu două bărci la Băile Mamaia şi aşi dori ca şi anul acesta să-mi admiteţi a fi salvator cu bărcile spre a da ajutor publicului, în caz când ar fi în pericol de înec. Totodată pun la dispoziţie şi barca pentru plimbare pe mare. Vă rog respectuos domnule Primar să admiteţi cererea mea şi a dispune să mi se dea autorizaţie fără nicio plată din partea nimănui”[10].

  În vara anului următor, serviciul balneo-climatic din cadrul Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor sociale, intervenea la primaria Constanţa pentru organizarea unui serviciu de salvare pe plajă. Citim astfel în documentul de arhivă: “Având în vedere nenorocirile ce se întâmplă prin înecurile repetate în Mare în timpul sezonului balnear, avem onoare a vă ruga să binevoiţi a lua măsurile necesare de urgenţă pentru organizarea unui serviciu de salvare şi o bună supraveghere a înotătorilor în Mare. Deasemenea va funcţiona în permanenţă un post de ajutor medical în apropierea plajelor marine, cu un personal medical sau auxiliar permanent în postul de observaţie de la plaje”. Răspunsul primarului Horia Grigorescu era scurt şi la obiect: “în staţiunea de băi Constanţa şi Mamaia, există posturi de ajutor, înfiinţate de către soc. Salvamar”[11].

  De numele acelei societăţi, cu sediul în Bucureşti,  se leagă şi construcţia Cazinoului Salvamar de la Mamaia, ridicată în primăvara anului 1935, pe un teren donat de primărie[12]. Imobilul cunoscut şi sub numele de Casa Bărcilor, era destinat să asigure obţinerea de fonduri pentru această societate. Pe de altă parte, presa locală era încântată de noua podoabă a staţiunii, pentru că “această nouă şi monumentală clădire vine să completeze un gol”. Inaugurarea sa avea să aibe loc în ziua de 20 iulie “cu tot fastul cuvenit”, ştiut fiind că în acele zile regele Carol al II-lea urma să se afle la Constanţa, pentru a participa la manifestările legate de Ziua Marinei. De aceea societatea Salvamar a organizat, împreună cu Liga Navală şi un concurs nautic, pentru ofiţerii din Marina Regală, Flotila de Hidroaviaţie şi I.M.E.F., între orele 17 şi 19[13].

  În anul 1936, societatea Salvamar obţinuse şi concesiunea exploatării Băilor Mamaia, ceea ce ar fi trebuit să îi permită, pe baza fondurilor obţinute, să organizeze mai bine activitatea posturilor sale de salvare. Şi totuşi, în iulie acelaşi an, Chestura poliţiei Constanţa sesiza primăriei cazul gardianului comunal Pandrea Alexandru, care se înecase în mare, la băile Duduia, din cauza valurilor. Chestorul remarca însă şi faptul ca “soc. Salvamar nu are nici un post de ajutor şi nici bărci sau oameni de salvare, pe litoralul şi plăjile marine din acest oraş”. Inspectorul societăţii Salvamar la Constanţa, Lt. C-dor D. Niculescu se adresa şi el primăriei, solicitând ca societăţii să i se permită să încaseze câte 50 de bani la fiecare bilet vândut pentru Plaja Modern, ca şi în anul anterior. Considera aceasta ca “un minim faţă de sacrificiile materiale pe care Societatea le-a făcut şi le face încă, pentru înzestrarea posturilor de salvare şi prim ajutor cu un personal şi material care să corespundă scopului”[14]. Şi i se aproba.

   În anul 1939 primar la Constanţa era generalul Nicolau, care s-a străduit să pună ordine în administraţie, după cum vedem din documentele de arhivă cercetate. Societatea Salvamar s-a oferit să asigure un post dublu “de ajutor şi salvare”  la plaja Mamaia, contra sumei de 85 000 de lei, iar dacă primăria dorea, putea asigura unul simplu la plaja Modern, unde nu fusese nimic anul anterior, pentru 45 000 de lei. Primăria a acceptat oferta, dar doar cu suma de 100 000 de lei, din care o parte trebuia plătită apoi barcagiului Pais Christache, cu care se învoise de la 21 iunie până la sfârşitul sezonului, contra sumei de 7 000 de lei. Desigur societatea Salvamar, condusă la acea vreme de C-amiralul adj. Nicolae Păiş, a acceptat şi această condiţie[15].

   După cum se vede, problemele despre care aflăm în fiecare vară, legate de plata celor ce practică această meserie pe plajele noastre, nu sunt noi…

                                                                  Dr. Constantin Cheramidoglu



[1] S.J.A.N. Constanţa, fond Primăria Constanţa, dosar 26/1898, f. 8.

[2] Ibidem, dosar 29/1893, f. 41; dosar 34/1896, f. 6.

[3] Ibidem, dosar 41/1899, f. 28.

[4] Ibidem, dosar 52/1910, f. 158.

[5] Ibidem, dosar 53/1911, f. 178.

[6] Ibidem, dosar 16/1914, ff, 11-12.

[7] Ibidem, dosar 9/1923, f. 19.

[8] Ibidem, dosar 19/1928, f. 2.

[9]Ibidem, dosar 24/1934, f. 6.

[10] Ibidem, dosar 9/1934, f. 29.

[11] Ibidem, dosar 8/1935, f. 30.

[12] Ibidem, Fond Tribunalul Constanţa, Grefa, transcrierea nr. 8447/1935.

[13] “Revista Băilor”, an VI, nr. 48 din 16-20 iulie 1935, p. 1; “Revista Băilor”, an VI, nr. 55 din 12-16 august 1935, p. 1.

[14] S.J.A.N. Constanţa, fond Primăria Constanţa, dosar 21/1936, ff. 36, 49.

[15] Ibidem, dosar 37/1939, f. 43.

Mamaia veche, cu bune şi cu rele

terasa-cazino-mamaia-1941-1 Istoria Mamaiei are multe file şi probabil că vor trece mulţi ani până când cineva va avea răbdarea ( o calitate atât de rară astăzi) sa se aplece asupra tuturor documentelor ce conţin informaţii despre acest colţ de rai din nordul Constanţei. Vom prezenta astăzi câteva dintre aceste mărturii din vremea interbelică, arătând nemulţumirile publicului,  grijile administraţiei municipale de atunci, dar şi realizările ei, aşa cum le trăiau cei de atunci.

Dupa cum se ştie, drumul la Mamaia se făcea mai ales cu un tren ce “oferea” călătorilor aglomeraţie, căldură insuportabilă şi atmosferă neplăcută; când la aceste ingrediente se mai adăugau şi incidentele nedorite, situaţia devenea explozibilă, astfel că în vara anului 1924, puteam citi următoarele în ziarul local “Dacia”: “Un enorm scandal s-a întâmplat ieri după amiază în staţiunea Mamaia. Şeful trenului ce face cursele de plăcere împreună cu mecanicul, fiind cu chef, au defectat maşina în faţa plăjii. Călătorii, văzând situaţia, mai ales că ora era de acum 9, au sărit asupra celor doi slujbaşi aplicându-le cuvenita pedeapsă. Dacă nu interveneau mai multe persoane din serviciul băilor, mecanicul şi cu şeful puteau să fie chiar linşaţi. Reparându-se maşina trenul a putut fi readus până la Tataia, de unde vizitatorii au pornit-o pe jos, deoarece locomotiva fiind grăbită a părăsit trenul în mod subit. Organele superioare ale C.F.R. au cuvântul”[1].  Iar presa locală continua să observe cu atenţie evoluţia lucrărilor de la Mamaia şi mai ales situaţia turiştilor ce veneau în număr din ce în ce mai mare, atraşi fiind de frumuseţea deosebită a peisajului.cazino constanta

Citim astfel în ziarul local “Dacia”, din 6 aprilie 1928, următoarele: “Acum câteva zile, la primăria municipiului a avut loc o licitaţie pentru darea în antrepriză pentru sezonul anului în curs, a stabilimentelor de băi, a plăjii şi a aşa zisului cazinou de la Mamaia. Licitaţia a fost adjudecată asupra d-lor G. Rigani şi Al. Roşculeţ, pentru suma de 900.000 lei, adică îndoitul totalului la care s-a urcat antrepriza trecută. Am admirat curajul noilor antreprenori ce-şi riscă averile într-o întreprindere care deseori a adus pagubă, dar bănuim că pentru milionul pe care primăria îl încasează anul acesta, băile Mamaia au fost cel puţin renovate, dacă nu transformate cu totul şi amenajate cu un confort care să corespundă măcar într-o anumită măsură, cerinţelor timpului, fapt ce ne-a determinat să întreprindem o anchetă la faţa locului”. Şi ziaristul, care nu semnează articolul, continuă cu relatările de la faţa locului:

“Iată-ne ajunşi la Mamaia, după ce cu multă anevoinţă maşina a reuşit în fine să străbată şoseaua plină de gropi ce leagă băile de oraş. E tot vechea Mamaie, aşa cum o cunoaştem de ani de zile, cu baraca în ruină ce pretinde a fi cazinou, cu podeţul dinspre mare putrezit şi cu cabinele de baie sparte, căci în timpul iernii se găsesc şi dintre aceia care vizitează băile spre a achiziţiona lemne de foc. Plaja cu toate ale ei – hai să le denumim instalaţiuni – prezintă un jalnic aspect pe care comparându-l cu cei 900.000 lei  acordaţi de antreprenori, găsim că, cel puţin pentru moment, băile Mamaia sunt cele mai scumpe ruine. În halul în care se află Mamaia nu mai constituie o atracţie pentru Constanţa, mai ales acum, când vizitatorii nu se mai mulţumesc numai c-o plajă stearpă, care le oferă nisip, soare şi apă”. 

Iar ziaristul făcea apoi o comparaţie cu Varna, a cărei plajă frumos amenajată aducea anual mii de vizitatori străini, iar pentru nerealizările de la noi era criticat primarul aflat în funcţie pe atunci, doctorul Mărgărint.  Urmă apoi o înşiruire a celor ce urmau a fi realizate pentru a se îndeplini cerinţele moderne cărora plaja de la Mamaia trebuia să le facă faţă:

“Şoseaua trebuie refăcută ca să permită vehiculelor o circulaţie facilă. Trenurile să circule mai des, tot aşa şi autovagoanele, până la miezul nopţii, astfel ca şi seara plaja să fie la dispoziţia publicului. Instalaţiunile de băi trebuie renovate, iar numărul cabinelor sporit spre a se evita aglomeraţia. E necesar de asemenea un servicu de salvare. (…) Apoi pe plaje ar trebui să existe aparate de gimnastică şi amenajamente pentru copii şi mese cu umbrar dintr-acelea ce erau înainte de război. Localul cazinoului ar putea fi de asemenea refăcut cu totul, căci e dezgustător. Aceasta pentru a se putea face faţă pentru moment, căci sub guvernarea liberală nu ne putem aştepta la ceva mai bun. Mamaia ar putea deveni o staţiune balneară de prim rang, dar pentru a se putea realiza o atare situaţie, trebuiesc oameni noi, cu vederi largi, nu orizonturi strâmte ca ale doctorului Mărgărint”[2].

Am lăsat autorul “să-şi verse focul politic”, tocmai pentru a arăta cum se vedeau lucrurile în epocă. Ironia sorţii a făcut ca Mamaia să se înfrumuseţeze totuşi sub un alt primar liberal, Horia Grigorescu, iar despre realizările vremii sale vom prelua informaţiile din acelaşi ziar local, acum mult mai mulţumit de felul cum arăta staţiunea la acea dată. La festivităţile de inaugurare a pavilionului de la Mamaia din iulie 1934,  participa şi prinţul Nicolae. Să cităm acum din textul articolului dedicat acestor evenimente:

“Cu o deosebită solemnitate s-a procedat duminică la inaugurarea monumentalei clădiri a pavilionului de la Mamaia. Această operă edilitară care a transformat Mamaia într-o adevărată staţiune occidentală , a fost executată în timp de 100 de zile. Pavilionul de la Mamaia cuprinde săli de recreaţie, de restaurant, de dans, magazine, etc. Din punct de vedere arhitectonic are un aspect care impune şi dă o înfăţişare civilizată staţiunii. Această lucrare este opera arhitectului Victor Ştefănescu şi a profesorului inginer Ioanovici. Înainte de deschiderea solemnităţii au sosit prinţul Nicolae şi comandanţii superiori ai cercetăşiei. Prinţul a luat loc pe terasă, alături de d-nii Horia Grigorescu, Vasile Belu – prefectul judeţului – general Stan Popescu, comandantul Diviziei IX, amiralul Bărbuneanu, GH. S. Popescu fost primar, Vasile Lepădatu şi Radu Roşculeţ deputaţi, Scarlat Huhulescu şi Scipio Vulcan, ajutori de primar şi toţi membrii comisiei interimare. Au mai participat câteva mii de cetăţeni veniţi din oraş cu trenuri speciale şi autobuze. Serviciul divin a fost oficiat de către părintele vicar Gr. Dumitrescu din episcopia Tomisului şi Durostorului, înconjurat de un sobor de preoţi”.

Urma apoi relatarea discursului rostit de primarul Horia Griogrescu, care făcea o incursiune în istoria de aproape trei decenii a staţiunii:

“Sunt astăzi aproape 28 de ani împliniţi de când sub energica şi priceputa conducere a unuia dintre cei mai de seamă primari pe care i-a avut Constanţa, a lui Ion Bănescu, s-au construit pe această admirabilă dună dintre lac şi mare băile şi pavilionul de la Mamaia, loc de recreaţie, de sănătate şi lumină, în folosirea celor ce caută linişte şi odihnă. Lupta fusese aprigă: între cei ce doriseră ca plaja de care are nevoie Constanţa să fie în apropiere şi chiar în raza oraşului, la Viile Vechi şi la marginea rezervoarelor de petrol, al căror dig de protecţiune însă modificase curentul valurilor astfel că baile nu mai putea avea acelaşi efect terapeutic şi între Ion Bănescu, cu vederea lui largă şi perspectivele de viitor, întrezărea afluenţa vizitatorilor şi aprecia la justa şi adevărata valoare, plaja naturală de la Mamaia, cu nisipul ei, cu apele ei, cu splendida ei expunere la razele binefăcătoare ale soarelui de o zi întreagă. Părerea lui Ion Bănescu a triumfat şi pe baza planurilor ridicate de eminentul arhitect peisagist francez Ed. Redont, s-au construit băile şi pavilioanele pe această plajă de duioasă legendă: Agia, ciogiuc Agia, Agia Mamaia – povestea nevestei de boier moldovean furată de paşa Silistrei într-o luntre, Kiustenge fiica Mamaiei alergând după maică-sa, maică-sa Mamaia rugându-se Domnului şi Dumnezeului cel milostiv – ca să nu se înece fata, prefăcând-o pe mamă în puntea de nisip aşternută între ape, pe care aleargă Constantina – Kiustenge, plângând şi suspinând în freamătul neîncetat al mării”.

“Din Mamaia, Ion Bănescu a încercat să facă o adevărată staţiune de mare şi pentru a-i da dezvoltarea necesară, a parcelat duna şi a împărţit celor ce doreau locuri ieftine pentru construcţiuni de adăposturi şi vile. Ideea a prins. În vremurile însă când poate s-ar fi găsit şi oameni şi mijloace pentru a merge mai departe în dezvoltarea acestei staţiuni, evenimentele politice care au început de la 1911 ca să sfârşească la 1920, au împiedicat pe mulţi să-şi realizeze gândurile. În acest răstimp se făcuseră doar parcul dintre lac şi staţiune şi arsese pavilionul central, înlocuit cu o clădire de lemn, care nu mai cadra cu pretenţiunea plajei şi nici cu restul instalaţiunilor de băi. Câţiva proprietari de terenuri, între care trebuie să preamărim şi slăvim pe defunctul şi marele nostru rege Ferdinand I şi să aducem profunde omagii Alteţei Sale Principele Nicolae al României, au contribuit prin construcţiuni la planurile atât de frumos chibzuite şi întrezărite de Ion Bănescu”. După ce prezenta apoi greutăţile cu care s-au realizat proiectele respective, primarul Horia Griogorescu îşi lua angajamentul în faţa asistenţei că se va strădui şi el să contribuie la înfrumuseţarea şi modernizarea acestei staţiuni:

“Îmi veţi permite să vă asigur că, cu dragoste şi râvnă, sprijiniţi cum am fost până azi, vom căuta să desăvârşim lucrăile începute; că vom putea avea anul ce va să vie, construite cabine spaţioase şi băi de mare calde, de-a dreapta şi de-a stânga pavilionului; că vom avea la anul în staţiune un hotel sau două, pentru cei ce îşi înţeleg odihna numai la mare; că aşa cum în acest an, cu mari sacrificii, am adus lumina electrică din oraş, vom aduce în anul 1935 apă potabilă pe conducte; că din lac vom face o adevărată şi zilnică sărbătoare şi vom înlesni celor ce îşi amintesc de trecutul nostru tomitan o visare prin parcul insulei unde Ovidius Publius Naso îşi strângea mai bine toga la gât şi aşezându-se obosit pe piatra lui, cerceta îndelung cu ochii orizontul mării, în aşteptarea corăbiei care să-i aducă iertarea lui August. Că ne legăm a merge pe drumul înaintaşilor noştri, spre dezvoltarea şi progresul Constanţei, spre mulţumirea tuturor celor ce muncesc şi contribuie, ca să aibă satisfacţiunea întrebuinţării banului public în intersul obştesc”[3].

După acest discurs, prinţul Nicolae a vizit condus fiind de primar şi ajutoarele sale, cazinoul nou din Mamaia, fiind se spune încântat de amenajările interioare. După servirea unei gustări la bufetul băilor, condus de Marin Canciovici (cel ce avea şi restaurantul “Capato “ din Constanţa), la orele două după amiază, solemnităţile au luat sfârşit.

Pentru cei care văd astăzi pentru prima dată Mamaia, dar şi pentru noi toţi ceilalţi trăitori ai ultimelor 5-6 decenii, este greu de crezut că staţiunea a putut arăta aşa cum o descriau ziariştii vremii, că turiştii de atunci se puteau mulţumi cu un confort minim şi puteau să-şi petreacă vacanţa fără prea multe posibilităţi de agrement. Şi totuşi aşa a fost, iar Mamaia de astăzi este rezultatul unei activităţi intense a constănţenilor şi nu numai a lor, cu bunele şi cu relele ei.

                                                                                         Dr. Constantin Cheramidoglu

 

 



[1] “Dacia”, an XI, nr. 148 din 4 iulie 1924, p. 1.

[2] “Dacia”, an XV, nr. 77 din 6 aprilie 1928, p. 1.

[3] “Dacia”, an XXI, nr. 25 din 9 iulie 1934, p. 4.

Lăutarii Constanţei vechi

lautariÎn centrul oraşului, acolo unde se aduna lumea în serile frumoase de vară, la restaurante sau cofetării, îşi găseau vadul şi formaţiile de muzicanţi, localnici sau veniţi aici doar pentru durata sezonului. Iată cum prezenta un ziar din iunie 1895 atmosfera creată de aceşti muzicanţi şi cum aprecia prestaţia lor:

De câteva zile a sosit în oraşul nostru o orchestră compusă din 10 persoane, sub conducerea cunoscutului violonist Dumitru Moţoescu, care distrează publicul din Constanţa în fiecare seară la cofetăria şi cafeneaua D-lui Andrea Dascalopul din centru oraşului. Frumoasele bucăţi ce execută aceşti buni muzicanţi, precum şi armonia cu care cântă, fac să capete lauda generală a publicului. În fiecare seară câte ceva nou, astfel că faţă cu măestria cu care întreaga trupă ştie să se achite, atrage atât de multă lume din cea mai aleasă, că adesea nu se mai găsesc scaune. Opere, valsuri şi în special apreciatele cântece naţionale sunt executate excelent de bine.

Muzica se făcea auzită în diverse moduri pe străzile Constanţei, iar pe lângă lăutarii ce colindau cârciumile, în locurile publice, de promenadă sau la bâlciuri se auzea mai tot timpul şi flaşneta, sau caterinca. Pentru a avea voie să umble cu flaşneta pe stradă, solicitanţii se adresau cu cereri primăriei oraşului; aşa se întâmpla, de exemplu, în ianuarie 1901, când consiliul local admitea ca “să se acorde numitului Tănase Constantin o cărţulie conform legii asupra comerţului ambulant, spre a-şi exercita meseria de muzicant cu o flaşnetă”.

Primăria taxa şi ea localurile ce aveau şi orchestre, ceea ce provoca nemulţumirea patronilor, iar documentele de arhivă ne prezintă în detaliu situaţia, aşa cum era ea la începutul anului 1910, în Constanţa. La acea dată, Vartolomeu, Galitopol, Caterinoglu şi alţi proprietari de asemena stabilimente, se adresau supăraţi, primarului, cu următoarea plângere: “Subsemnaţii, comersanţi de băuturi spirtoase, alegători, având şi localuri de berărie, unde în timpul serii de la orele 8 – 12, avem în localuri câte o pereche de lăutari compusă din trei persoane (Sic!) care sunt asistaţi de două cântăreţe ale lor, care distrează publicul numai cu arii naţionale, pentru aceasta ne vedem taxaţi fiecare cu suma de lei cinci pe fiecare seară, asimilându-ne ca localuri de spectacole. Cum însă noi nu avem localuri de spectacole ci pur şi simplu local de berărie cu lăutari naţionali şi cum bântuie în acest an o criză nemaipomenită, din care cauză nu putem scoate nici taxele adevărate cuvenite statului şi comunei pentru comerţul ce facem”. Consilierul Ion Berberianu face apoi o vizită berăriilor “în cestiune” şi raportează situaţia primarului. Aflăm astfel că la berăria lui Iani Caterinoglu, din str. Cuza Vodă “cânta o bandă de lautari compusă din patru bărbaţi şi două femei”, iar la Berăria Gruber “cânta un lăutar şi fiica lui cânta la pian”. Cât despre criza ce afecta comerţul, aflăm date din referatul întocmit de inspectorul comunal, la 10 iulie 1910, deci în plin sezon estival. Acesta vizitase localul din str. Ion Lahovari nr. 26 şi constatase următoarele: “suplicantul Stavru Galitopol are în adevăr un stabiliment de berărie, având şi pentru distracţia publicului o bandă de muzicanţi orientali; în toată sala nu se gaseau decât două mese la care nu se găseau decât doi indivizi cu câte un ţap dinainte, ceea ce probează că toată lumea merge la cinematografuri, lasând pe ceştilalţi în imposibilitate de a-şi câştiga existenţa”.

La aceeaşi berărie, în ziua de 6 februarie 1910 Alexandru Bujor un alt muzicant din Constanţa, obţinea permisiunea de a organiza un bal în beneficiul muzicanţilor.

Trecând “în altă gamă”, vorbim despre un instrumentist, cunoscut şi iubit de constănţenii de atunci, atât de mult încât la dispariţia sa ziarul “Marea Noastră” a publicat un înduiăşător necrolog, pe care îl redăm în continuare:

De către o mulţime neobişnuită de prieteni a fost întovărăşit spre locul de veşnică odihnă cunoscutul harmonist Alexandru Palanciof. Rămăşiţă sinceră de pe vremea când zaiafeturile constănţenilor nu cunoşteau destrăbălarea beţiilor de astăzi, Alexandru Palanciof amuza pe prieteni cu harmonica lui, într-un mod cum numai cei ce-au cunoscut nostalgia orientului ştiau să guste. Românizat prin excelenţă, făcându-şi o meserie onestă din harmonica lui, în timpul din urmă el era agreatul nunţilor intime, unde Alexandru lungea cheful până a doua zi târziu, cu accentele duioase ori săltăreţe ale clapelor pe care era un fermecător stăpân. Şi transportând pe visătorul tineret cu “valţul” furnica pe bătrâni cu chindia săltăreaţă, mişcând pe moşnegi din loc cu hora molcomă şi sfârşind cu sârba asudată şi aprinsă.

Era o vreme când “caterinca” era veselia la Constanţa; mai apoi i-au luat locul lăutarii, care au căzut şi dânşii victime ale jazzband-ului, aşa că din duioşia veche numai Palanciof mai rămăsese – ca să se ducă şi el. Cei ce au cunoscut Constanţa de acum trei decenii măcar, s-ar putea întreba pe drept azi: la o nuntă albaneză cine să mai dibuiască    notele, cine, ca-n patria şkiptarilor ? La cununia bulgară cine să amestece acordurile paşilor domoliţi cu accentul cimpoiului? Dar săltând ca la “patrida” care armonist va mai putea reda sirto-ul cu notele duioase, la nunţile de la noi, aşa cum le pângea Alexandru? Iată o întreagă poemă care a luat sfârşit. Şi cânta Palanciof doina Oltului şi pe Jianca, tot aşa cum o legăna pe Ardeleanca – iar în zorii nunţilor mai sărăcuţe le cânta mireselor, după datini şi localităţi: bucureşteneşte la bucureşteni sau ardeleneşte la mocani, ca la Rasgrad la ai lui, ca la Smirna la ceilalţi – şi toţi erau încântaţi depotriva căci era al tuturora şi toţi ai lui. E un păcat pentru casele de speculă a plăcilor de gramofon că nu l-au prins pe Alexandru Palanciof în podoabele creaţiilor sale – şi astfel din toată reminiscenţa intimă ce supravieţuia unui armonios trecut cu dansuri – azi n-a mai rămas nimic. Deşertăciune a deşertăciunilor!.

Semnate cu un pseudonim, o iniţială sau chiar nesemnate, articolele-necrolog sunt totuşi bine scrise şi probabil că sunt mai “din inimă” decât cele cu alte subiecte.

Pe de altă parte, în unele cazuri, sunt printre puţinele surse pe care le mai găsim azi, atunci când vrem să cunoaştem viaţa cotidiană a Constanţei de la începutul secolului trecut. Să ne oprim acum asupra articolului intitulat “Sărmanul Chiribuş”. În toamna anului 1931 se stingea un alt lăutar cunoscut al Constanţei, un personaj pitoresc, de care fireşte, ziariştii şi-au adus aminte să scrie atunci când au aflat că s-a dus…

După ce de la război încoace a fost şi a rămas admiratul tuturor localnicilor cheflii şi nu. După ce n-a fost petrecere mai pe sprânceană unde fiind nevoie de un Barbu Lăutaru, Chribuş să nu fie invitat. După ce chiar cucoanele din societatea “bună” pretindeau soţilor la onomastice “să facă rost” de Chiribuş. După ce cântecele lui şi vocea au trecut din centru la perferie – iată-l pe patul de boală pe admiratul tuturor. Şi de luni întregi vioara lui n-a mai fost auzită, iar vocea i se pierduse într-o răguşeală cumplită – şi nu ştiu cum, nici n-avea parcă rost vioara fără vocea lui Chiribuş. Toate le îndura insă cântăreţul. Dar a venit toamna, cu taxele copiilor la şcoală, cu lipsurile ei, cu sărăcia şi cu … spectrul iernii care a fost grozavă şi l-a împietrit de tot. A mai colindat odată oraşul, a trecut prin faţa grădinii “Zece Mai”, pe care a o desfătase în trecut; a luat-o pe Carol în jos spre Grand Hotel şi s-a oprit colţ cu Ştefan cel mare, … luând drumul de veci. Afară de amărâta lui soţie şi copii, cine să mai plângă oare după Chiribuş?.

Viaţa lautarilor nu era uşoară, iar câştigurile obţinute nu le puteau asigura o existenţa decentă întotdeauna, astfel că s-au strâns şi ei, ca şi alte categorii profesionale, în asociaţii ce urmăreau ajutorarea membrilor lor aflaţi în imposibilitatea de a muncii.

La Bucureşti era o asociaţie a lăutarilor de acolo, numită “Prosperitatea”, care după cum aflăm din documentele de arhivă, organiza în primăvara anului 1937 un bal “pentru strângerea fondului de ajutorare a membrilor ce nu mai pot munci”. Cel care semna solicitarea era preşedintele asociaţiei, cunoscutul Grigoraş Dinicu. La Constanţa s-a înfiinţat în anul 1926 un sindicat al muzicanţilor dobrogeni, cu denumirea “Sf. Ioan Botezătorul”, care în anul 1933 a aderat la Sindicatul Artiştilor Instrumentişti din România, cu sediul în Bucureşti. Articolul 2 din Statut prevedea: “Scopul societăţii este de a aduna prin cotizaţiuni şi donaţiuni provenite de la nunţi, baluri, localuri şi diferite angajamente fonduri care vor forma fondul societăţii sub titlul de fond filantropic”. Cu timpul însa relaţiile cu cei din capitală s-au deteriorat; la Constanţa rămăsese doar o agenţie, ce trebuia să vireze 75% din încasări sediului central, care dispunea liber de aceste sume. Se ajunge astfel la separarea de cei din Capitală şi înfiinţarea unei noi organizaţii profesionale, la conducerea căreia se aflau: Vasile Cercel, M. Bibescu, M. Carabulea şi alţii.

 În vara anului 1931 un ziar cu orientare culturală, “Marea noastră” publica un articol intitulat “Muzicanţii noştri” în care atrăgea atenţia asupra unuia dintre cei mai valoroşi instrumentişti dar şi compozitori, pe care breasla îi dăduse, în oraşul de la malul mării: Gogu Botea. Pentru că astăzi puţini mai ştiu de el, iar o simplă căutare pe internet nu aduce multe date noi, vom reda acest articol, aşa cum a fost el scris acum mai bine de opt decenii.

Nu sunt prea mulţi, dar pe drept cuvânt sunt apreciaţi – şi nu-i apreciem numai noi, constănţenii, liberi să ne fie drag ce-i al nostru, dar ni-i apreciază toţi acei ce ni-i cunosc şi mor cucoanele după ariile lui Moscopol, de un parezamplu. Dar dacă avem muzicanţi apreciaţi, apoi în schimb compozitori n-avem. Şi poate că tocmai de aceea simpaticul virtuos pianist constănţean Gogu Botea, e în acelaşi timp şi unul dintre primii compozitori români care au făcut faimă peste oceane chiar, cu tango-urile lui în special, cântate în toate limbile, în toate cabaretele şi variéteurile din Paris, Berlin, Londra, New York, Moscova, Melbourne şi unde nu? Acesta este pianistul Gogu Botea – care rămâne însă artistul despre care nu s-a scris nimic aproape până la cronica de faţă. Şi omul acesta a muncit şi a meritat.

Dar cu ocazia nunţii Domniţei noastre dulcei, compozitorul G. Botea a trebuit să fie tot “primaş” în inspiraţia lui. I-a închinat lucrarea “Flori de lămâiţă” ca pentru veci să-i amintească pe meleaguri noi, de plaiurile dragi din patria românilor. Drept recompensă, din partea casei M.S. Reginei Maria, Gogu Botea a primit următoarele rânduri:

Domnule, A.S.R. Principesa Ileana a primit compoziţia Dv. “Flori de lămâiţă” şi mă însărcinează a vă mulţumi pentru frumoasa amintire. Primiţi vă rog D-le salutările mele distinse. Adela Cantemir, Sinaia 20 iulie 1931.

Aş mai adăuga doar că cei care vor să audă o piesă de-a lui, “Tango ţigan”, celebră în epocă şi pe care am ascultat-o şi eu în copilăria mea, o pot face, căutând-o pe cunoscutul site de pe internet, dedicat muzicii şi filmelor.

Dar mai erau şi alţi pasionaţi la Constanţa care îşi încercau talentele în compunerea unor piese de succes. Şi ne gândim acum la Al. Niculescu, profesorul de muzică de la liceul Mircea cel Bătrân, despre care s-a scris ca “s-a distins în măestria acestei sublime arte”, dar şi la soţia acestuia, Florica Niculescu, care în primăvara anului 1932 a scris muzica şi versurile unui tango dedicat amatorilor de dans.

Timpul le schimbă însă pe toate şi aşa cum lumea Constanţei veche nu mai există, nici atmosfera restaurantelor de atunci nu mai există. Desigur muzica va crea atmosfera necesară distraţiei întotdeauna, dar va fi altfel de muzică, pentru altfel de oameni. Ceva rămâne totuşi, iar celebrul cronicar bucureştean Constantin Bacalbaşa avea dreptate când scria: “Lăutarii înveselesc şi au înveselit din timpuri pe care nu le putem preciza…”.

                                                                                                                                                   Dr. Constantin Cheramidoglu