de un leu viaţă

Povestiri (aproape) poliţiste

De un leu viaţă

                                            

A fost mai întâi la doctorul de familie care l-a îndemnat să spună ce-l doare, apoi l-a ascultat cu răbdare şi i-a scris o reţetă. Ia hapurile astea, i-a zis, fii atent la stările dumitale şi notează-le pe o hârtie, într-un carneţel, ceva, şi peste fix o lună eşti aici, la mine în cabinet. Iar el a făcut ce i-a zis doctorul, pentru că este un tip disciplinat, cinstit şi cu frica lui Dumnezeu. Cum să-l mint pe doctor, şi-a zis, să nu fac cum spune el şi să-i spun altceva? Îmi e ruşine, o să mă certe şi o să-şi facă o părere  proastă despre mine. Doar o singură regulă din cele spuse de doctor nu a respectat: a mâncat gogoşi făcute de Georgeta, nevastă-sa. L-a ispitit mirosul lor frumos, dar nu a mâncat decât una. Că i-a şi spus doctorului: ”Doar una, domnule doctor, numai una”. Dar doctorul nu şi nu.

-Vezi, i-a zis, de-aia te doare stomacul, că mănânci prăjeli. Nu respecţi prescripţiile. Vă ştiu eu pe voi, ăştia, bolnavii, care mâncaţi de toate!

-Ba… Să mă iertaţi! Eu nu cred că de-aia, ustură. Uitaţi, scrie şi aici, în carneţel. Eu am mâncat gogoaşa vineri, că era de post, dar pe mine şi joi…

-Hai, lasă prostiile! Mergi acasă, ţine regimul, mai ia un rând din pastilele alea şi apoi treci pe la mine.

-Şi carnetul? i-a arătat el carneţelul pe care îşi notase meticulos starea sănătăţii ca într-un adevărat jurnal.

-Ce-i cu el?

-Îl mai ţin?

-Sigur, i-a zis doctorul cu gândul aiurea. Ţine-l, ce altă treabă ai? Parcă eşti pensionar, dacă îmi aduc bine aminte.

-Da, da, sunt pensionar.

-Păi vezi!?

Ce trebuia să vadă nu mai ştia, căci nu pricepea nimic, aşa că a plecat spre casă mormăind. Acolo a găsit-o pe fiică-sa, de formaţie doctor veterinar, dar fără să fi practicat această meserie măcar o zi, căci în capitală, unde locuia, pe timpul când a terminat ea facultatea nu prea era nevoie de veterinari. Aşa că s-a angajat bucătăreasă, chit că nu gătise în viaţa ei nici măcar cartofi prăjiţi cu ouă. Se vedea însă că formaţia ei de medic o păstrase, căci îşi dădea destul de des cu presupusul când venea vorba de boli şi bolnavi, fie că era vorba de oameni sau animale.

-Tată, doctorul ăla habar nu are ce spune. Dă-mi să văd analizele!

A întors pe toate feţele hârtiile eliberate tatălui de laborator şi după vreo zece minute de studiu a tras concluzia:

-Nu ai nimic. Eşti mai sănătos ca noi. Analizele vorbesc.

-Vorbesc ele, da’ eu câte odată nu mai pot nici măcar atât, să vorbesc. Ca acum, a gâjâit el înecându-se şi roşind la faţă.

-Stai liniştit tată, că nu ai nimic. Nu înţeleg de ce te-ai congestionat aşa, ca Take.

-Cine e Take? a mai gâjâit el, căutând după un pahar cu apă.

-Ha!Ha! a râs Georgeta, nevastă-sa de lângă el. Ai uitat?

-Trebuie să-ţi mai aduci aminte, tată. Take era taurul de la staţiunea la care ne ducea pe noi în practică pe vremea studenţiei.

De atunci nevastă-sa nu i-a mai zis Ionel, cum îl strigase o viaţă întreagă, l-a botezat Take şi toţi apropiaţii au zis că i se potriveşte mai bine decât numele de botez. El nu se putea împotrivi „maselor” pentru că ori de câte ori se enerva îl durea cumplit, îl ardea, îl înţepa, în zona stomacului şi se făcea la faţă ca… taurul acela supărat pe turma de vaci.

Georgeta l-a dus şi la Mitică Spiruleancă, cel cunoscut în cartierul din spatele blocului lor ca vindecător, ghicitor de boli în tălpi şi cunoscător al remediilor băbeşti cu plante şi sucuri de se numesc acum naturiste. I-a dat vraciul să bea nişte sucuri pe bază de ţelină amestecată cu morcov, usturoi, ridichie neagră şi miere de albină, din care a băut cam o săptămână pe stomacul gol, cum se spune, dimineţa, la prima oră. Durerile însă nu au încetat. Ba mai mult, la câteva ore după ce lua „elixirul”, se făcea la faţă „ca Take”, şi se şi încovriga de durere.

În starea asta se afla într-o zi când a venit frate-său, Costică, pe la ei. El se văieta de durere, încovrigat în pat, iar Georgeta se făcea la faţă aproape ca el, dar nu de durere, ci de râs, amintindu-şi de comparaţia fiicei dintre soţul ei şi taurul de la staţiune.

-Trebuie să mergem la spital, a zis Costică. Nu-mi place starea ta, iar în casa asta nu se mai află nimeni care să gândească lucid. Eu chem salvarea.

A scos telefonul mobil şi a sunat la salvare, cu toate împotrivirile Georgetei, iar în câteva minute o ambulanţă a ajuns în faţa blocului. Au povestit asistentei ce s-a întâmplat, iar aceasta i-a făcut o injecţie. În cinci minute omul s-a calmat şi în scurt timp a adormit.

-Azi este vineri, a zis asistenta. Părerea mea este să-l lăsăm să se odihnească…

-Să se odihnească? a sărit Georgeta de la locul ei. Dar ce credeţi că face toată ziua? „A dat în fiert” de atâta stat degeaba. Şi este sănătos tun. A spus şi Valeria, care este …

Dar asistenta nu a luat-o în seamă şi s-a adresat lui Costică.

-Sâmbăta şi duminica este mai puţin personal pe secţii, părerea mea este să-l duceţi luni la spital, măcar să îl vadă un medic. Simptomele lui nu sunt tocmai ale unui om sănătos, cum a fost catalogat de… Apropo, cine este Valeria?

-Fiica… a sărit Georgeta înţepată, doctora…

Dar Costică i-a luat vorba:

-Veterinara. O veterinară care nu a văzut vaca în ultimi douăzeci de ani decât sub formă de şniţele şi cotlete.

A plecat ambulanţa, a plecat Costică, iar el a dormit până a doua zi spre dimineaţă. S-a trezit pe la ora 5, a băut un pahar cu apă şi l-a luat iarăşi durerea.

-Nevastă, du-mă la spital, că mor de durere.

-La ora asta?

-Da’ ce, la ora sta nu se poate muri?

-Nu mori tu, Take, cu una cu două. N-am eu norocul Vasileascăi de la 4 care e bine mersi, cu două pensii. Başca administratorul blocului toată ziua la ea, îi cară, îi face, îi drege.

-Nu e de glumă, nu mai pot.

-Şi eu cu ce să te duc? Că n-am mai condus de doi ani, de când nu mi-ai mai dat tu voie.

-Dacă ai intrat cu ea în ditamai dudul!

-Atunci să te ducă… dudul. Să vină frate-tău, că de-aia ţi-e frate. Dacă era la o petrecere, vene repede!

-În casa asta nu a mai fost o petrecere de la botezul nepotului, adică de 5 ani. Dar lasă asta, cheamă salvarea!

-Că bine zici. De-aia îi plătesc, să vină când îi chem.

-Plăteşti tu? În viaţa ta nu ai plătit un leu la stat, tu personal, că nu ai muncit decât când şi când, cu acul, acasă. Formează mai repede numărul ăla, că nu mai pot să respir.

-Alo! Salvarea? Veniţi repede pe strada Inului 19, bloc IN3, scara B, apartamentul 13, cu ghinion adică, că e un om aci care nu se simte bine. Cine e? Take, cin’ să fie? Ionel Mardale, soţul meu adică. Nu, Ionel, Take îl alintăm noi, adică eu şi Valeria. Vârsta? Numai puţin, vă rog! Ionele, câţi ani ai făcut, dragă? Parcă 65. Doar 62? Să ştii că arăţi mai bătrân. Simptome? Auzi dragă ce întreabă doamna, ai simptome?

El s-a ridicat cu greutate şi i-a înşfăcat receptorul.

-Ia te uită! s-a indignat Georgeta. Mort-copt, dar tot cu capsa pusă. Că aşa i-am suportat o viaţă întreagă mojiciile. Cică e bolnav, dar dacă vine vorba de orgolii şi… proastă creştere…

-Bună ziua. Mă numesc Mardale Ionel, am 62 de ani şi ieri a mai fost salvarea la noi. Am dureri groaznice în zona toracică, iar colegele dumeavoastră mi-au făcut un calmant şi mi-au recomandat ca luni… Nu, nu cred că mă pot deplasa. Da, stări de vomă, apăsare în zona pieptului. Da-da, ca o durere aproape continuă. Şi mâna stângă…

În cinci minute o altă ambulanţă a ajuns în faţa blocului, iar echipajul de pe aceasta a venit, l-a pus pe targă şi a plecat cu el la spital fără să-l mai întrebe ceva. L-a întrebat însă Georgeta, cu cel mai mieros glas pe care era în stare să-l folosească, încercând să plângă, dar fără să poată scoate o lacrimă:

-Ionele, unde ai ascuns banii ăia? Nu, nu pentru mine, eu nu am nevoie, dar poate pentru tine… Cine ştie, o trebui să dai ceva… Şi ştii şi tu ce mult costă o înmormântare la timpurile astea.

Nu i-a răspuns, pentru că nu la asta îi stătea gândul. Se întreba de ce cadrele medicale de pe ambulanţă nu-l întrebaseră nimic despre boala lui, despre stare şi simptome, aşa cum se obişnuieşte. Este posibil să fi văzut fişa doamnei care mi-a făcut ieri calmantul, s-a liniştit el singur. Adevărul era altul: sosise ora schimbului. Erau grăbiţi să predea serviciul şi să plece acasă, obosiţi şi traşi la faţă, după o noapte de muncă, aşa cum avea să observe şi la secţia de „Urgenţe”. Căci doar numele avea o legătură cu urgenţa. Două ore a trebuit să aştepte pe hol, în curent, cu un neon clipindu-i în ochi, până când o doamnă să-l bage într-un salon tixit de paturi mobile şi stative. Până la prânz l-a plimbat o femeie grasă, pe care ceilalţi o strigau Tănţica, cu pauze lungi, pe la diferite laboratoare şi cabinete de investigare.

-Te plimb degeaba, tataie, i-a zis ea. Azi e sâmbătă, n-are lumea chef de muncă. Şi mulţi nu e. Fac gărzi în locul lor doctorii pensionari. Pe mata mi-au spus să te duc la…, a rostit ea un nume pe care el nu l-a putut înţelege, şi acolo e de gardă doctoriţa Ursărescu. Asta a ieşit la pensie de pe timpul lui Pazvante, habar nu are cu ce se mănâncă aparatele alea. Face în locul doctorului Radu, care era de gardă. Ăsta e un medic grozav, dar lipseşte azi. El a zis că trebuie să meargă la un botez, nu ştiu pe unde, dar eu am auzit că îşi aranjează „ploile” să plece „afară”.

-Lăsaţi!i-a zis el. Şi doctorii ăia vechi erau destul de buni.

-Poate. Dar domnişoara – să nu îndrăzneşti să-i spui altfel, că ai rupt-o-n fericire cu ea!- nu prea aude. Îi spui una şi înţelege alta. Nu vede bine. Miroase a cocleală de la o poştă. Şi cred că este mai bolnavă decât pacienţii pe care trebuie să-i îngrijească.

Când a ajuns la secţie, doctora şi-a pus nişte ochelari cu lentile groase, a studiat dosarul cu hârtiile de la analize şi investigaţii, a căutat într-o carte groasă şi l-a întrebat mai mult ţipând:

-Nu-i aşa că te doare aici? şi-a băgat ea pumnul drept sub coastă.

-Ba da, şi acolo mă doare.

-Ce  vă spuneam eu? s-a uitat ea la Tănţica peste ochelari, deşi nu îi spusese nimic până atunci. Nu aici trebuia să-l aduci, la…

Şi a tăiat cu pixul pe coperta dosarului, scriind altceva, apăsat şi lăbărţat.

Au ajuns la secţia respectivă şi a fost lăsat pe hol, dar se auzea destul de clar glasul de femeie din interior.

-Asta e nebună? Cum să-l trimită aici? Nu există nici cel mai mic indiciu că ar fi vorba de una din boile de care ne ocupăm noi. Îl returnezi! Dau şi o cafea cu ţigară cu tot pe chestia asta.

-Eu acolo nu mă mai duc, că nu mi-l primeşte, s-a auzit vocea Tănţicăi.

-Atunci îl duci la…

Şi iar nu s-a mai auzit.

Tănţica a ieşit şi a început să împingă din nou targa pe care era întins.

-Hai, tataie, că e rost de plimbare! Dacă nici acolo nu te primesc, trebuie să te iau acasă, că mi se termină tura. Şi după cât te-am plimbat, nu te pot lăsa aşa, pe un hol.

Pe seară, înfometat şi obosit de atâta plimbat, cu capul vâjâindu-i de curentul de pe holuri, a ajuns într-un salon aglomerat, cu paturi şi pe intervale, în secţia la care era de gardă domnişoara Umbrărescu. Adică de unde plecase pe la prânz, împins de Tănţica. A primit nişte pastile de la o femeie în alb grăbită, care nu i-a spus ce sunt.

-Le iei cu apă, că au uitat să te pună la porţie. Mai bine, că seara nu prea e bine să mănânci. Eu când mănânc seara visez urât.

-Poate, dar mâncaţi la prânz. Poate şi la micul dejun.

Femeia nu a auzit remarca lui ce se voia glumeaţă, ieşise deja din salon până să-i spună el cât îi era de foame. Aşa că s-a mulţumit să mormăie ca pentru el:

-Mi-e o foame de aş mânca şi bătaie!

Şi a răbdat până a doua zi când a venit Costică, frate-său, şi i-a adus de-ale gurii. Ce s-a priceput şi el, că era văduv de câţiva ani.

-Vin eu mâine, i-a zis el, şi nu plec până nu te ia cineva serios în seamă. Dacă este nevoie dau… ce trebuie. Iar dacă nici aşa… La Bucureşti. Mai păstrez încă legătura cu doctorul Ghimpatu, acela care a făcut armata cu mine. Mi-a spus Ghiţă Armurescu, partenerul meu de table. Cică a fost la el. Zice că e bătrân, dar are cabinet în Bucureşti şi încă vindecă oameni.

Duminică, în afara asistentelor care îi dădeau hapurile pe care nu ştia cum le cheamă, şi femeile de la îngrijire, nimeni nu a mai venit prin salonul lor. Luni însă străluceau toate câte puteau să strălucească, pentru că era vizită. Venea însuşi cel supranumit „Profesorul”, şeful secţiei, să vadă pacienţii şi să  discute cu ei.

Uşa s-a deschis larg, a intrat doctorul, de care se vorbea în spital şi în afara lui cu respect şi admiraţie, amestecate cu ceva teamă din partea personalului medical din subordine. Îl urma asistenta, ce ţinea în braţe un teanc de hârtii, apoi o mulţime de tinere şi tineri studenţi, înghesuiţi unul în altul pentru a prinde explicaţiile şi observaţiile profesorului-doctor. I-a pipăit şi i-a ascultat cu stetoscopul, a mai spus o vorbă de duh la câte un bolnav, a dat explicaţii pentru studenţi privitor la boli şi evoluţiile lor, până a ajuns la el, ultimul din salon, îngrămădit într-un colţ.

-Dumealui? a întrebat-o pe asistentă.

-A fost adus sâmbătă „pe urgenţă”, cu diagnostic incert. I s-a administrat…

Şi a început să-i citească numele şi dozele pastilelor pe care le-ar fi înghiţit el.

-Nu i s-a făcut… – s-a dat ea la urechea doctorului şi i-a  explicat ceva în şoaptă- şi nici…, pentru că…

-Nu se poate, domnule! În ce ţară trăim? Voi aduce la cunoştinţă toate astea domnului ministru. Facem totul numai dacă?… În sfârţit, ce să mai spunem. Nu vreau să-mi stric ziua, săptămâna. Dragii mei, s-a întors el către studenţi, aveţi aici un caz nedefinit, mai greu de diagnosticat… pentru un medic care abia a învăţat ce se face cu stetoscopul. Vă ofer şansa de a-l investiga pe pacient şi de a vă exprima o părere privitoare la diagnostic şi tratament. Ceea ce veţi stabili, fiecare în parte, face obiectul viitorului colocviu. Domnule, s-a adresat el pacientului, vă las pe mâinile fremătând de nerăbdare ale viitorului medicinei româneşti.

-Domnule doctor, a încercat Mardale, dar pe mine mă doare!…

-Pe toţi ne doare, domnule, pentru că nu putem fi nesimţitori la ce se întâmplă cu noi şi în jurul nostru. Doar că pe unii îi doare în partea dorsală –să-mi scuzaţi expresia vulgară, dar nu am găsit alta mai potrivită!- pe când bolnavul, ca tot sistemul nostru bolnav, se zbate…

-Aveţi dreptate. Toată noaptea m-a durut şi m-am zvârcoit şi eu, m-am întors de pe o parte pe alta, chiar dacă pe mine mă doare în altă parte. Acum mă doare… aici, a ridicat el bluza de pijama şi i-a indicat cu palma un loc mai către spate. Ieri mă durea parcă mai încolo, cam…

-Vedeţi, viitori colegi? Exact ce vă spuneam eu la seminarul de sătămâna trecută privitor la gând şi la faptă. Salut, tinerime!

Şi a ieşit pe uşă, salutat de studenţii care s-au apropiat cât au putut mai bine, asupra bolnavului catalogat drept „incert”. Exact atunci l-au apucat durerile acelea cumplite, s-a făcut la faţă „ca Take”, şi l-a cuprins o sete greu de stins. A împins uşor o tânără cu părul vopsit roşu care se aşezase exact unde era sticla lui cu ceai, adusă de Costică, a luat o gură şi s-a mai liniştit. O studentă blondă, slăbuţă, cu ochi mari, lipită de patul lui, părea extaziată. Ea a început, dar nu cu întrebările, ci exprimându-şi uimirea pentru momentul ce îl trăia.

-Nu am crezut când mi s-a spus de magia profesorului. Iat-o acum relevată! De ce nu a făcut pacientul o criză în prezenţa dumnealui, ci doar după ce acesta a plecat pe uşă, cu puterea sa tămăduitoae? Acest nefericit…

-Eu zic să trecem la lucruri mai practice, a întrerupt-o o colegă. Cine vrea, poate să-l adore pe profesor în timpul liber, la seminarii, la examene. Bade, ne spui şi nouă ceva despre dumneata? Un istoric al bolii…

-…Însoţit de un CV, a intervenit un băiat. Adică vârtă, profesie, studii, stare civilă, nivelul de viaţă şi de stres, alimentaţia…

-…Şi viciile, a intervenit altă studentă, excesele, supărările etc.

-Mardare Ionel, a început el cu pauze scurte între informaţii, 62 de ani, fost strungar, acum pensionar, căsătorit, un copil major, trăiesc bine, dar şi mai puţin bine, stres am, alimente… am, dar nu prea mai pot eu să le mănânc, că aşa e de la o vârstă, te cam uiţi la ele…

-Ce vă stresează? Din ce zonă credeţi că vine stresul cel mai puternic?

-De la nevastă.

-Şi supărările?

-Tot din zona aia.

-Pe ce probleme? Materiale, sexuale? Gelozie?

-Nebunie.

-Beţi?

-Sigur. Nu aţi văzut adineaori.

-Reformulez: consumaţi alcool?

-Sigur.

-De ce? Cănd?

-Când mi-e bine, de bucurie că mi-e bine, iar când mi-e rău, ca să-mi treacă durea şi supărarea.

-Şi ce beţi?

-De la apă chioară în sus, trec prin toate gradele până pe la 42.

-Consumaţi zilnic sau ocazional?

-V-am spus, la necazuri şi bucurii. Şi cum astea sunt destul de dese…

-Fumaţi?

-Nu.

-De ce?

-De-aia. Că le-au scumpit al dracului de tare.

-Deci, aţi fumat.

-Nu.

-Atunci?… Chestia cu scumpirea…

-Ştiu de la frate-meu, Costică. El mai trage din ţigară când are bani să-şi cumpere.

-Mâncaţi? Vreau să zic… mâncaţi mult? Bine? Gras? Sărat? Cu zahăr? De câte ori pe zi?

-Mănââânc! De toate.

-Ce mâncaţi mai des? Mâncare gătită, procesată, semi, tip fast-food?

-Nuuu. Ce găteşte Georgeta.

-Georgeta e… bucătăreasa? a mărit din nou ochii tânăra blondă.

-Unde aţi văzut voi strungar cu bucătăreasă? Georgeta este „chiriaşa”mea. Ultima mea nevastă.

-Aţi mai fost căsătorit?

-Nu. Dar e ultima pentru că nu m-aş mai însuraaaa… Poate tot cu ea, altfel…

-Vă rog să-mi satisfaceţi şi mie o curiozitate! s-a ridicat pe vârfuri un tânăr din spate cu ochelari. Aţi spus că aţi fost strungar. Ce este acela un strungar?

-Bă, da fraier eşti! a venit replica unei voci groase. Nu ştii nici atâta lucru, ce este un strungar?

-Eu ştiu, a fluturat mâna o tânără cu faţa acoperită aproape în întregime de păr. Am fost cu „bătrânii” o dată la Bran şi am fost la un loc de acela cu multe oi. Strungarul e ăla de dă oile la strungă. Un fel de Becali.

Toţi cei aflaţi în salon au izbucnit în râs, cu excepţia unui tânăr ras în cap, încruntat, cu un corp masiv, care aţipat cât a putut:

-Taceţi bă! Mă nene, am şi eu o întrebare: ai scaune?

-Bineânţeles. Mai ales în bucătărie şi în sufragerie. Chiar eu le-am făcut, frumos înflorate, că am fost strungar în lemn. Artă, că am lucrat la „Muncă şi Artă”.

-Matale eşti dus cu pluta sau faci miştouri cu mine? Te-am întrebat dacă te c…i, asta înseamnă să ai scaune.

-Ştii dumneata pe cineva care nu face… treaba aia?

-Cum staţi cu viaţa sexuală? a întrebat o fată, pregătindu-se să noteze.

-Eu… stau, iar ea… stă.

-Cine stă?

-Viaţa asta. Sexuala.

-Nu-mi place răspunsul, fiţi mai concret, vă rog!

-Ce treabă are viaţa sexuală cu durerile mele? Că asta nu se face cu burta. Sau nu ştiţi? Ia mai slăbiţi-mă cu întrebările astea! Nu vreţi să ştiţi şi unde mă doare, când mă doare sau când nu mă mai doare? Nu asta interesează? Haide, lăsaţi-mă! Nu vă mai răspund la nicio întrebare.

Studenţii au plecat mormăind, iar peste câteva minute a venit asistenta şefă:

-Domnule Mardale, gata! Mergem acasă.

-La dumneata sau la mine? a incercat el să glumească, dar asistentei nu-i ardea de glumă. S-a înroşit la faţă de furie.

-Domnule, mie nu-mi arde de glumă. Mai ales de alea proaste.

Nu se ştie dacă a avut vreo legătură cu înroşirea la faţă a asistentei şefe, dar şi Mardale s-a înroşit la faţă, mai mult, aproape că s-a învineţit. Asistenta s-a enervat, crezând că starea lui face parte din glumă, i-a scos din sertarul noptierei punga cu ceea ce îi adusese fratele lui de acasă şi i-a îndesat în ea ce avea pe noptieră, l-a luat pe pacientul neserios în relaţiile cu personalul medical, în care domnul profesor-doctor includea şi studenţii, şi l-a scos din salon, de pe secţie, apoi din spital, trimiţăndu-l acasă. Nu a ajuns însă decât la primul colţ unde s-a încovrigat de durere, a căzut, trecătorii l-au dus din nou la spital, iar doctorul de la urgenţă a constatat o infecţie puternică şi starea deosebit de gravă a pacientului, care a fost transportat de urgenţă cu un elicopter la un spital celebru din capitală. Cei de acolo l-au operat imediat, constatând prezenţa unui corp străin în stomac. Au scos de acolo un ac  de cusut, probabil al Georgetei, soţia pacientului, care toată viaţa muncise doar „cu acul”, cum însuşi pacientul o spunea adesea.

Nu se terminase însă operaţia de la Bucureşti, că la spitalui local se şi deplasase comisarul şef Mircea Filipescu. Fusese depusă o plângere de către familie, semnată de fratele pacientului, Costică Mardale, iar comandantul nu mai avusese răbdare să urmeze procedurile normale ale poliţiei de rezoluţionare, înregistrare, repartizare etc. a plângerilor, îl chemase pe Filipescu la el.

-Te rog să te ocupi personal de chestia asta! Cât se poate de repede.

-Arăt ca după război, i-a arătat comisarul hainele şi faţa. Nu am apucat să ajung acasă. Am fost noaptea aceasta la evenimentul acela…

-Nu-i nimic, tu şi aşa eşti bărbat frumos. Nu uita să mă suni imediat ce ajungi la o concluzie. Şi dacă ai nevoie de ceva, de ajutor, sunt aici.

Cu locurile de parcare în zona spitalului ştia că este o problemă, oricâte locuri de parcare s-au mai făcut în ultimii ani, aşa că şi-a încercat norocul pe poarta cea mai îndepărtată a spitalului. Nu era nimeni nici în aleea de acces, nici în cabina paznicului, aşa că a intrat nestingherit până aproape de clădirea spitalului. A coborât şi şi-a dat seama că a ajuns la intrarea dinspre morgă. Pe unde mai mult ies pacienţi, decât intră. În cabina paznicului de acolo un bărbat la vreo 60 de ani, solid, cu mustaţă, pe ecusonul căruia scria „Lică Bereket-agent de securitate” dezlega rebus.

-Ce doreşte domnul? l-a întrebat el pe comisar prin vizetă, studiindu-l din cap până în picioare. O informaţie, ceva? Vă servim.

-Vreau să ştiu… Ce trebuie să faci ca să nu ieşi de aici ca „băieţii” din congelatoare şi sicrie.

Lică s-a ridicat şi a ieşit zâmbind pe uşa îngustă a cabinei, aranjându-şi mustaţa. S-a apropiat până la contact de comisar, l-a mirosit şi i-a întors aţa din bărbie, aşa încât să-i vadă bine ambii obraji.

-Excede funcţiei mele astfel de informaţii. Dacă vrei să afli trebuie să-mi dai un leu. Asta pentru că informaţia pe care o vrei matale se plăteşte. Nu intră în fişa postului asemenea obligaţii.

Comisarul a scos o bancnotă de 5 lei şi i-a vârât-o în buzunarul gecii de uniformă.

-E clar, a zâmbit Lică. Domnul e hotărât pe viaţă. Nu te întreb cine te-a trimis la mine, dar îţi spun că trebuie să-i faci cinste cu ceva, căci te-a trimis unde trebuie. Vezi mata pe domnul acela de acolo cu sacoşa în mână, care aşteaptă la uşa pe care se scot cei „iertaţi de Dumnezeu”? Omul ăla ori nu a vrut să dea un leu la băiatu’, ori nu a ştiut cui. El nu e vreun „scârţan”, ştie tabla împărţirii. De unde ştiu eu asta? Uită-te la mâna lui! Parcă este făcută să care bagaje, aşa ete de croită pe mănerele sacoşii. Cât a cărat omul ăsta la viaţa lui, nici el nu mai ştie. Şi acuma are în sacoşă o sticlă de ceva, un parfum, ceva aurifer sau plicul cu sutici. Doar un lucru i-a lipsit, informaţia. Nu a ştiut cui să dea un leu pentru o informaţie care nu este trecută în fişa postului, cum ţi-am zis. Şi atunci nu a ştiut ce căi să apuce, cui să ducă sacoşa. Iar acum aşteaptă cu ea în mână să i-l aducă pe al lui, rudă, prieten sau ce o fi, pe partea asta, ţeapăn. Se merită, domnule? O Viaţă pentru un leu? Ia zi, ce vă doare? Că te văd cam palid, cam obosit.

-Mă doare aici, a arătat comisarul cu pumnul drept un punct de sub stern. Cam de mult mă doare şi e aşa ca o arsură. Îmi e bine acum, dar odată mă apucă durerea de mă învineţesc la faţă. Şi nu mai pot să respir.

-Poa’ să fie de „corason” şi-a dat cu părerea Bereket, da’ mai bine te duci la Meri, la Interne. Eşti pregătit? Adică… eşti „bazat”? Ai „loveaua”? Adică ai cât cere „tarifu”, cât se dă? Dacă nu ştii, îţi spun eu, că s-au schmbat timpurile. Nu mai merge cu cartuşul de kent şi cu mărţişoare ori buchete de garoafe. Banii, că ăia n-are miros. Are în schimb serii, pe care nu prea poţi să le ştergi.

-Câteodată şi scris de-ăla pe ei, cu creion de nu se vede, a intrat comisarul în joc. Am văzut şi eu pe la televizor.

Lică Berechet l-a mai studiat o dată pe comisar. L-a pufnit râsul la ce naivitate citea în expresia feţei acestuia. Obositul ăsta nu prea a mai trecut prin lume, şi-a zis el. Hai să-l ajutăm pe „nevinovat”!

-Ha-ha! Cine se mai împiedică azi de un creion? De un scris cu creionu, nici atât. Nici măcar dacă e unul „riflictorizant” nu mai contează.

-De ce, dau şi la ăia care ar veni să le verifice sau ce?

-Nu, nu ştii. Ăia de verifică nu ia, că frige. Dar are Karol aparat. După ce pune „solicitantul” plicul, îl chemi pe Karol. Ai zece „mangoaţe”, una e a lui, ai douăzeci, două e ale lui, da’ vine omul cu aparatul şi eşti sigur că nu îţi bate „presa” la uşă. S-au schimbat vremurile, domnule. Nici Dumnezeu nu-ţi mai dă dacă nu-i pui o lumânare. Iar oamenii e inventivi, că de-aia fac câte cinsi-şase ani de facultate, să ştie să se ferească. Să nu înghită pilula nemestecată, că face găuri. Şi dacă intri la găuri… Ori e prea cald, ori eşti la răcoare. Cine nu crede, musai trebuie să lucreze prin Canada sau Germania, că aici e greu să răzbeşti. Şi, mai ales, să trăieşti.

-Ce n-am înţeles eu este de unde îl iei pe Karol ăsta.

-Nu e treaba dumitale, a „donatorului”. Treaba dumitale a fost să dai de mine şi să-mi dai leul. Asta nu e… –şi-a frecat el două degete- şperţ. Rolul meu este să ajut fraierii să nu „o mierlească” pentru că nu ştiu ce să facă cu sacoşa. Ca amărâtul ăsta. Că e mai scumpă o înmormântare decâ o operaţie, chiar dacă operaţia… Aia din spital. …O face un profesor-doctor, iar pe aia de la cimitir o face un „escavator cu barbă”. Deci, ca să mă înţelegi mai bine, eu sunt ca un afiş pe care scrie unde să te duci în caz că…

-Altfel decât să citeşti „afişul” sau să urmezi „protocolul” nu se poate?

-Ba da, se poate. Dar rişti să pleci cu sacoşa acasă… pe partea astălaltă. Pe intrarea spre ieşirea din „scenă”, ca să zic aşa. Nimeni nu-ţi cere, dar dacă pui ceva acolo, faci mâna cu bisturiul să nu tremure.

De restul cazului s-a ocupat altcineva. Filipescu era destul de des în spital pentru rezolvarea unor probleme personale. Îl cunoştea aproape tot personalul medical, dar şi el cunoştea destul de mulţi dintre ei, de la asistente la stagiari şi somităţi, oameni de o competenţă excepţională, cu probitate profesională, cinstiţi, dar obligaţi să-şi completeze veniturile. Şi-a amintit de ultima discuţie cu doctorul Nicolescu, prietenul său, pe tema asta.

-Măi Mircea, uite cum stă chestia: Eu dacă nu mai lucrez altceva decât ce fac în spital, îi zisese el, nu pot să mă descurc cu banii. Sunt foarte puţini, te rog să mă crezi. Eu trebuie să călătoresc, să merg la congrese, la întruniri, şi asta costă. Şi tratatele, revistele de specialitate. Eu trebuie să studiez permanent, că altfel mă transform în medic „de pluton”. Nu mai sunt la curent cu noutăţile din domeniuo lună de zile, am pierdut pasul. În plus de asta, aproape tot ce am prin cabinet sunt ale mele.

-Şi atunci?…

-Atunci… Fac şi altceva. Cabinetul propriu, predare la facultate şi tot ceea ce se poate ca să mă menţin.

-Să includ aici şi?…

-Include ce vrei. Îmi fac datoria cu ce pot.

Cazul de luare de mită a fost simplu. Banii cu seriile notate într-un proces-verbal făcut cu martori, plicul, verificat de Karol, care era, de fapt, Carolina, femeia de serviciu, deţinătoarea unei lămpi cu ultraviolete, consultaţia, Marieta Ursaru, o asistenta care a fost „rugată” de doctor să ia plicul pe hol, nu la el în cabinet şi un dosar încâlcit, la fel de încâlcit ca întregul sistem în care zilele ce le mai ai de trăit pot să-ţi cadă cu repeziciune de pe calendar în balta nămoloasă în care se bălăcesc zilnic multe halate albe.

Ionel Mardale s-a făcut bine şi a retras reclamaţia depusă de fratele său împotriva personalului medical, considerând că principala vinovată de ceea ce s-a întâmplat este Georgeta, cu acele şi cârpele ei, Are tot mai des dispute verbale pe această temă cu soţia, pe care o mustră privitor la lipsa ei de preocupare faţă de el pe timpul problemelor medicale, suspinând ca un motan îndrăgostit:

-E-heeei! Să mai fiu eu tânăr!… O muiere ca Tănţica  mi-aş lua. Asistentă… Frumuşică… Dolofană… Şi te plimbă cu căruţul, cât e ziua de mare.

                                                     

     de Cms şef (r) Adrian NICOLA