despre politisti

Despre politişti, la feminin

   Răsfoind presa constănţeană am dat peste un articol cu titlu incitant: “Dezvăluirile incendiare ale unui fost poliţist”. Fost  poliţist? mi-am zis eu, grăbindu-mă să ajung la pagina respectivă. Gândul m-a dus la unul dintre foştii mei colegi, gârbovit de anii lucraţi pe la demisolul Poliţiei Municipiului Constanţa şi ameninţat încă de infractorii periculoşi pe care i-a trimis după gratii. Nu a fost aşa, pentru că din pagină mi-a zâmbit o tânără doamnă în uniformă care, “sătulă de umilinţe, de normă la amenzi, de lipsa dotărilor, de regulile aberante pentru că aşa vrea şeful”, a părăsit Poliţia după 8 ani, acum lucrând la un spital din Germania. Din conţinutul articolului reiese că nu a lucrat în sistemul de ordine publică, pe stradă adică, să o bată ploaia şi să o ardă soarele, mai mult noaptea decât ziua, nu a stat în pânde zile şi nopţi la Poliţia Criminală după hoţi şi tâlhari, nici într-un birou, ameninţată să cadă vraful de dosare peste ea sau la vreun post de poliţie din mediul rural, în care să iasă din cizme decât din luna mai până în octombrie, făcând focul la godin ca să se poatâ spăla şi încălzi. Ea a făcut şcoala de poliţie plivind ceapa pe câmp şi oblojindu-şi rănile, a lucrat apoi ca agent la poliţia rutieră, la Biroul de Presă al Inspectoratului şi la Secţia 3 Poliţie. Când am auzit de Secţia 3 din Constanţa, cea mai “grea” din Dobrogea, am tins să-i dau dreptate, dar m-am înşelat din nou: aici a “combătut” implementând fişele privind sesizările primite pe 112, “treabă de câteva ore”, după cum chiar ea declara ziariştilor. În restul timpului – destul de mult acest rest- se “delecta“ ascultând “urletele, înjurăturile şi cuvintele de maidan” ale şefului. Câtă muncă zi de zi!

În restul “dezvăluirilor” poliţista se plânge. Se plânge de multe, mai ales de dotare, chiar şi acolo unde nu era cazul să se plângă. Se pânge că la Rutieră aveau doar o maşină, ea şi colegul, benzina era insuficientă, iar duba secţiei, care trebuia să vină şi să o ajute la legitimarea pietonilor (!), era mai mereu plecată la alte cazuri. Se plânge de “lipsa de personal şi de dotări” de la Biroul de Presă, dar şi că era pusă să dea amenzi, iar vara se topea fără un pic de apă. Abia după ce a fost într-un concediu pentru trei săptămâni în Germania împreună cu soţul, şi el tot poliţist, s-au hotărât să-şi schimbe profesia şi ţara.

Sunt de acord cu faptul că în poliţia română sunt lipsuri, multe lucruri care nu sunt aşa cum ar trebui să fie au fost prezentate şi aici. Le scot mai mereu în evidenţă sindicatele, organizaţiile profesionale gen Consiliul Naţional al Poliţiştilor, se spun în gura mare în şedinţe şi bilanţuri, pentru că în zilele noastre nimănui nu îi este frică să spună ce trebuie spus. De aceea mă întreb de ce poliţista cu “dezvăluirile incendiare” nu a făcut-o în cei 8 ani căt a lucrat în poliţie şi o spune acum din Germania. Este posibil să-i fi fost frică să facă “dezvăluiri”, dar la fel de bine este posibil să-şi fi dat seama că nu are dreptate decât parţial. Dacă se plânge de lipsa de personal şi dotare a unui compartiment neoperativ cum este Biroul de Presă, doresc să o informez că în urmă cu zece ani la acel compartiment lucra un singur poliţist, iar acela avea de îndeplinit şi alte sarcini, fără legătură cu “presa”. Dacă se plânge de maşini la Poliţia Rutieră o rog să facă o vizită colegilor de la Poliţia Transporturi sau de la alte compartimente din judeţ. Ar putea chiar să se “documenteze” la posturile de poliţie comunale ai căror poliţişti chiar trebuie să se plângă de “un pic de apă”, pe care nu-l găseşte pe stradă ca în municipiul Constanţa. Şi s-ar putea să dea pe acolo şi de poliţişti care îşi duc copiii la doctor cu şareta şi nu-şi permit să plece în concedii până la Amara, nu “trei săptămâni de concediu în Germania”. I-o spun eu, un fost poliţist ca şi dumneaei.

Veţi zice, poate, că sunt rău, că exagerez sau că nu mai sunt la curent cu ce se petrece prin Poliţia Română. În urmă cu câţiva ani, într-o iarnă cu troiene bogate, am găsit la un post de poliţie dintr-o zonă mai izolată a judeţului, o domnişoară poliţistă. Şeful de post era în concediul medical, iar ea era singură în postul îngheţat dintr-un imobil vechi. Recunoscându-mă din perioada când făcea practică la Constanţa mi-a zâmbit şi mi-a povestit cum se descurcă. Locuia în Mangalia şi singurul ei regret era că nu se află mai aproape de casă. Nu s-a plâns, nu a cerut sfaturi cum să evadeze din “iad”, mi-a spus că aşa cum trăiesc oamenii de acolo, aşa va trăi şi ea.

Am avut un exemplu şi mai la îndemână: o nepoată a mea care a dat examene peste examene, mai întâi la Academia de Poliţie, apoi la Şcoala de Agenţi de Poliţie. A reuşit din mai multe încercări şi s-a trezit absolventă, în sala de şedinţe a IPJ Constanţa. A spus ea acolo nişte vorbe înflăcărate care l-au determinat pe inspectorul şef de atunci să ceară oprirea sa la Biroul de Presa. Peste trei zile s-a prezentat, cu ochii cât cepele de plâns, şi a cerut şefului să fie repartizată la secţie, acolo unde a făcut practică, pentru că ea nu s-a făcut poliţistă să stea în birou. Şi şeful i-a îndeplinit “visul”, a repartizat-o să lucreze ca agent de siguranţă publică într-un oraş mai mic. Şi a lucrat de noapte vreo câţiva ani, apoi la Proximitate, dar şi la Dispecerat şi peste tot pe unde era nevoie. Nu s-a plâns odată că lucrează 10, 12 ore pe zi, ori că după 24 de ore de serviciu mai rămâne să facă ceva de care era neapărat nevoie. Ea şi soţul ei aveau un singur regret: că banii erau puţini şi nu reuşeau să ia împrumut pentru o casă, ori să o termine pe cea începută la marginea unei comune, aşa că stăteau, ca întotdeauna de când erau împreună, cu chirie. Abia cănd nu s-a mai putut, ca o ultimă soluţie, au hotărât să plece la muncă în străinătate. Sunt vreo 2-3 ani de atunci, dar şi acum îmi spune la telefon că încă trăieşte cu speranţa că după ce îşi va strânge banii pentru casă şi se va întoarce în ţară, va reuşi poate să-şi ia meseria de poliţist de acolo de unde nevoile sociale au obligat-o să o lase.

Deci, să fim bine înţeleşi, eu nu am nimic împotriva femeilor din poliţie. Ele îşi au locul lor acolo şi sunt sigur că sunt domenii în care “simt” evenimentele altfel decât bărbaţii sau cot la cot cu ei, ca adevăraţi parteneri. Eu sunt împotriva poliţiştilor nepoliţişti care ocupă locurile poliţiştilor cu vocaţie, în stare să se sacrifice pentru profesia lor.

                          Comisar şef  ( r )

                                     Adrian Nicola