din balamuc cu drag

Din balamuc, cu drag

Povestiri aproape politiste

Povestiri aproape politiste

Al dracului Carcasă cu vorba lui, parcă a avut şmecherii pe limbă! Cobe, nu alta. Vezi, bă, mi-a zis, că afară nu e ca aci, la mititica! Te trezeşti în larg, ca şi cum ai fi cu barca pe mare. Dacă eşti singur în barcă, vine valu’ şi-ţi ia calu’, ca în cântecul ăla de ni l-a zis Chiştoc. Se găseşte la orice colţ câte unu’ să-ţi îndoaie carcasa. Să nu întrebi de ce, că-ţi răspund: de chichi! Că aşa vrea muşchii lui. Hai, bă, să-i spargem mufa lu’ puşcărie ăsta, să ne ştie frica, altfel ne face el pe noi. Şi nu e nici şeful de cameră să te apere, nici gardianu’ să-i ia pe ăia prin prejur, nici măcar eu, pretenarul tău, să-ţi feresc curu’. Ochii cât sarmaua, frate! Trage cu farurile bine pe unde-ţi calcă talaba, fereşte-ţi umbra şi umblă pe la soare să nu dai de vreun diliu, că pe urmă te bronzezi la lumânare, în pantofi de carton şi cămaşă cu guler tare! Ascultă la gagiu, că are noimă la pârlit. De atâta amar de vreme de când sunt vieţaşi am învăţat cât la cinci facultăţi. Că nu se ştie unde e jungla mai naşpet, aci, după gratii, cu şpringarii şi tâlharii, sau afară, între domni, care tot hoţi e, dar mai cu ştaif, obloniţi de coduri şi balanţe.

Nici nu a trecut o zi şi am ajuns să-i dau dreptate. Am înţeles încă din sala de judecată că am devenit un infractor. Nici nu mai ştiu dacă a fost cu sau fără voia mea, pentru că acolo, în celulele mai mult sau mai puţin aglomerate, gândurile şi ideile se iau ca râia. Şi cum fiecare dintre pârnăiaşi are povestea lui, este posibil ca şi eu, în anii aceştia de văzut cerul cu porţia, să-mi fi construit propria mea poveste, propria mea versiune despre ce s-a întâmplat, pe care să nu o mai pot dezlipi de realitate. Dar asta nu avea nicio legătură cu ceea ce mi se întâmpla acum. Am ispăşit pedeapsa aşa cum mi-au pronunţat-o judecătorii: şase ani şi opt luni în cap, fără nicio zi de reducere. Ce mai aveau acum cu mine? Cum cine? Toţi. De ce mă priveau aşa, ca pe un câine turbat? Ce aveam pe mine de mă luau în faruri cum ajungeam în apropierea lor? M-am spălat cât am putut la o cişmea de la intrarea în oraş, cu o mare parte din banii primiţi la eliberare m-am tuns, m-am bărbierit şi mi-am cumpărat alte haine, alţi pantofi. Nu am mai păstrat nimic din ce avusesem cu mine dincolo de sârma ghimpată, nici măcar miros. Cu toate astea, puneau bunghiul pe mine îndată ce apăream în reflectoarele lor. În radarele lor. În detectoarele lor de… De… ştiu eu ce? M-am întâlnit azi cu Marmidă, care a fost un timp cu noi pe secţie, dar a ieşit de vreo doi ani. După o discuţie scurtă, de câteva minute, a plecat în treaba lui, iar eu într-a mea. Am ţinut bunghiul pe umbra lui de parcă-aş fi stat de „şase”, dar nu am văzut pe nimeni care să-l fixeze pe retină ca pe mine, gata să-mi facă „poza” în doi timpi şi trei mişcări. Gata să se apere de mine în orice secundă. În gardă, ca la un duel.

Dacă reacţiile lor s-ar fi oprit aici, la priviri şi gesturi mute, nu ar fi fost mare lucru. I-aş fi lăsat să creadă ce vor despre mutra lui subsemnatu’. În definitiv nici eu nu mă dau în vânt după ei toţi. Chestie de gust. Dar grasa de la pâine a refuzat să-mi dea pita înainte să-i pun banii în palmă, la un restaurant paznicul nu m-a lăsat să intru fără vreo vorbă de explicaţie, iar tanti la care am vrut să iau odaie în chirie –scria pe o hârtie din geam că are de închiriat cu ziua- m-a ocărât şi mi-a trântit uşa în nas.

Am zis că poate s-or fi schimbat obiceiurile odată cu vremurile şi o fi cam cum era prin ungurime când eram eu tânăr: nu te serveau până nu vorbeai limba lor. Poate eu vorbesc altă limbă. Este adevărat că nu aş fi putut să-mi azvârl vocabularul la ghenă odată cu hanţele de pe mine, mai scap câte o bucată de şcolit la „pansionul vărgat”, dar mi-am pus miere pe limbă, am încercat să nu mai scot un cuvânt naşpa, dar toată străduinţa mea a fost fără rezultat.

Şi nu-mi ajungea că devenisem un lepros al societaţii, am fost la un cot să schimb rolul, adică să ajung din pârnăiaş victimă. Vă jur că la o anchetă nu m-ar fi crezut nimeni pe mine, niciun gabor, procuror sau judecător, nici măcar bruneta care dădea cu târşul pe stradă împingând la tomberon. Ce s-a întâmplat? Când am trecut de pe o stradă pe alta printr-un şantier, un loc în care se construia ceva, m-au luat la talpă doi găligani, gogeamitea bulumacii, cu carabele cât ceaunul. Ochiului meu de la spate i-a sunat însă cucul deşteptătorului, că nici mandea nu a trecut printre „specialişti”  şi „maiştri” ca gâsca prin apă, să nu să prindă de mine măcar partea bună a vieţi ăştia nenorocite de ocnaşi. Am ginit o scândură dincolo de un şanţ. Am sărit şanţul, destul de adânc şi de lat, apoi m-am aplecat, sanchi, să mă leg la şireturi. Ghiolbanii nu au văzut că pantofii mei nu aveau şireturi şi au sărit şanţul după mine, gata să mă găjbească. M-am ridicat cu scândura aia şi doar i-am împins o leacă în spate. S-au dus ca tuturiga dată pe vale, drept în fundul şanţului, unde mai erau alte scînduri, dar cu cuie în ele. Mi-am dat foc la călcâie un pol de paşi, până în uliţă. M-am oprit şi am ginit spatele către ei. Nasolii se opinteau în deşte să iasă pe mal, dar degeaba, alunecau înapoi. Iar eu mă ţineam cu mâna de brăcinari. Nu mai râsesem cu atâta poftă dinainte să fiu priponit.

După râsul ăla -care se zice că nu e a bună, că prea e cu poftă- m-am mai înviorat şi am simţit cum îmi vine cheful de viaţă. Aşa că m-am dus la un magazin, am cumpărat un cadou şi am plecat la Marieta Arnăutu. Am găsit cu greu casa, că se construiseră mulţime de vile pe acolo, prin jur, şi am simţit cum mi se face pielea de găină când am apăsat pe butonul soneriei de la poartă. A ieşit chiar ea, tot subţire, tot aparent sfioasă, cum o ştiam.

-Cine e? a întrebat Reta, fixânduşi pe nas ochelarii ce-i atârnau de gât.

-Om bun, i-am răspuns eu încercând să mă fac văzut dintre frunzele de iederă ce se arcuiau peste poartă.

-Sergiu! a strigat ea, plăcut surprinsă, şi s-a apropiat grăbită cu cheia în mână, gata să deschidă poarta. Deodată s-a oprit, şi-a lăsat ochelarii pe piept şi a privit undeva departe. Adică cum… om bun? Dacă erai bun te aflai alături de soţia ta, alături de copilul tău, nu la puşcărie. Şi nu divorţai de „fetele tale”, aşa cum le spuneai altă dată.

-Reta, pot să-ţi explic. Acum pot să-ţi explic. Nu vreau să mă disculp, nici nu vreau să cer cuiva iertare, pentru că nu am făcut nimic rău. Poate Sandrei să-i cer iertare, pentru că nu am reuşit să fiu lângă ea…

-Ce ştii tu de Sandra, de nepoata mea, Sergiule? Ce ştii tu de mama ei, de Crenguţa, fiica mea, Sergiule? Dar de Victor, de Victor îţi mai aduci aminte, Sergiule? De soţul meu Victor?

-Crenguţa m-a rugat să… A venit acolo, la… Şi m-a rugat să… În sfârşit. Dacă nu vrei să vorbim, cel puţin ia asta, te rog! şi i-am dat peste gard sacoşa cu cadoul pentru fiica mea Sandra. Ea a luat sacoşa şi s-a uitat înăuntru. A desfăcut cadoul şi a zâmbit trist:

-Chiar că nu ştii nimic.

Cineva a strigat de la uşa casei:

-Bunica, ce s-a întâmplat? Cine este bunica? A venit cumva Vlad?

Şi pe uşa întredeschisă a ieşit capul unei domnişoare, iar eu i-am văzut atunci chipul. Domnişoara era chiar ea, fiica mea, pe care eu nu o mai văzusem de şase ani şi opt luni şi pe care o ştiam o fetiţă de la şcoala primară. Niciodată nu făcusem socoteala cam cum ar trebui să arate ea acum. O păstrasem în memorie aşa cum o văzusem ultima dată, ca şi pe mama ei şi pe toţi cei dragi mie. Iar acum îi adusesem cadou o păpuşă, pe care soacra mea, Marieta, mi-a aruncat-o peste gard, sus, sus, de tot. Şi păpuşa a zburat ca anii mei de penitenţă, cât într-o clipă sau cât într-un veac, şi s-a rostogolit pe trotuar, dincolo de gardul care mă despărţea de tot ce îmi era drag. Am simţit cum o durere mă sfâşie din capul pieptului, cum se duce vlaga din mine şi trupul mi se prăvale ca într-un hău. Eram însă atât de aproape de poarta metalică a socrilor mei, încât am căzut peste ea. Cineva a deschis poarta şi m-a întins pe trotuar. Câteva secunde, câteva minute sau cine ştie cât, am rămas întins pe asfaltul rece şi nu am mai simţit nimic. Apoi mi-am dat seama că ceva rece mi se scurge pe faţă şi am realizat că am fost stropit cu apă. A venit salvarea şi am fost consultat în maşină. Atunci am auzit o voce care îmi era nespus de dragă, vocea celui mai bun prieten al meu, a celui care îmi era nu cumnat, ci frate, Paul Arnăutu, fratele Crenguţei. Vorbea cu personalul ambulanţei şi prin minte mi-au trecut în câteva secunde toate clipele frumoase petrecute cu el: colegialitatea şi prietenia noastră, cum mi-a făcut cunoştinţă cu sora lui, iar eu cu Leni, care avea să-i devină soţie, concediile petrecute împreună, bucuria naşterii fiicei mele şi a lui Vlad, băiatul lui. Am simţit o căldură plăcută până când am auzit prin uşa deschisă a ambulanţei discuţia lui cu o asistentă.

-Vă este rudă, prieten? întreba asistenta. Îl cunoaşteţi măcar? Pentru că s-ar putea să nu aibă acte la el.

-E prima dată când îl văd, îi răspundea el. Pare un vagabond. Poate este vreun puşcăriaş ieşit de la „răcoare”, căci avea o privire mai… Mai ciudată. Eu zic să-l duceţi la neuropsihiatrie. Din comportamentul lui mi s-a părut că nu este în toate minţile, părea un om cu mintea rătăcită. Spunea ceva de… fata lui… Nu am înţeles bine.

Apoi pe uşa ambulanţei a intrat chiar Paul, apropiindu-se de urechea mea.

-Să nu te mai prind pe strada asta, nenorocitule, că ajungi iar acolo unde îţi este locul. Adică după gratii. Şi dacă îndrăzneşti să te apropii de Sandra, de Crenguţa, de mama sau de Vlad, te omor cu mâna mea.

I-am pus mâna în gât şi l-am strâns până când s-a învineţit. A reuşit să se elibereze puţin, cât să poată ţipa, apoi am fost copleşit de bărbaţii şi femeile care au intrat peste mine. Am simţit o înţepătură şi am mai auzit doar vocea lui Paul:

-V-am spus eu că este nebun? Era să mă omoare.

Aşa am ajuns la spitalul de nebuni. Adică dintr-o puşcărie în altă puşcărie. Cel puţin acolo am reuşit să mă odihnesc, tot nu găsisem unde să dorm în noaptea respectivă. Surpriza a fost însă că, la câţi nebuni sunt în ţara asta, la secţia asta erau foarte puţini pacienţi. Şi doar un paznic, care avea grijă pe-afară, nu de ce fac ei în interior. Lipseau total chestiile alea despre care îmi închipuiam eu că trebuie să le aibă un balamuc, cămăşile de forţă, oameni legaţi şi camere antifonate. Cei 5 pacienţi care erau cu mine în acelaşi salon nu aveau nu erau deloc violenţi şi se rugau la Dumnezeu să-i mai ţină pe acolo. Nu pentru că erau săraci şi nu aveau unde să doarmă. La ei era invers, aveau prea mulţi bani şi nu puteau dormi de grija lor, dar şi a dosarelor penale care îi duceau negreşit pe locul lăsat călduţ de subsemnatul. Şi dacă până la plecarea personalului care nu era de gardă toţi păreau nişte cadavre umblătoare, seara s-a lăsat cu chef. Aveau toţi limuzinele pe străzile din apropiere, aşa că am mâncat şi am băut pe săturate din ceea ce au adus din portbagajele acestora.

-De unde vii, „bătrâne”? m-a întrebat unul cam de o seamă cu mine, care se prezentase Viorel Strejescu. Ia zi, ce afaceri învârţi şi cine te caută? Că ne-ai cam fost băgat cu japca pe gât, aici, în casa nebuniilor.

-De la puşcărie, i-am răspuns eu sec. Şase ani şi opt luni în cap am „prăşit” la mititica.

-Deja? Nu-mi vine să cred. Şi dacă ai fost acolo ce mai cauţi aici? Să nu-mi spui că nu ai înnebunit de grija săpunului pe care puteai să-l scapi la baie şi a traiului între patru pereţi, te-ai smintit acum, după eliberare.

Le-am povestit episodul cu soacra şi cumnatul fără niciun fel de exagerare, iar ei au râs pe seama mea. Adică noi avem probleme serioase, de viaţă şi de moarte, tipul e doar un motan sentimental.

-Şi acum ce faci? m-a întrebat Strejescu. Ai de gând să te muţi la „pensionul” ăsta. Să ştii că dincolo de aceşti patru pereţi viaţa e grea. Dacă nu eşti nebun, te fac ei să ajungi un alienat. Şi nici nu te ţin prea mult, că statul nu are bani pentru cazuri grave, pentru bolnavii de cancer, de SIDA. Pentru „glumeţi” nici atât.

-Dacă mâine nu-mi dau drumul, plec singur. Nu vă uitaţi aşa la mine, căci de-aia am făcut pedeapsa întreagă: am încercat de trei ori să evadez. Dacă acolo nu mi-a reuşit nici măcar din a treia încercare, aici…

- Nu-ţi fă probleme, te ajutăm noi să pleci, s-au oferit în cor proaspeţii mei colegi de cameră.

Tocmai asta mi-a dat mie peste cap raţionamentele inginereşti şi m-a făcut să cred că Politehnica absolvită de mine în urmă cu ceva ani este apă de ploaie pe lângă şcoala vieţii. Şi cum să nu cred aşa când familia, societatea, statul, toate refuză să-ţi dea o mână de ajutor –când eşti la ananghie, nu când vor ele să-ţi dea pomeni- şi găseşti ajutor… Unde? La pârnaie şi la balamuc. Ştii că-mi place?

-Dimineaţă eu aranjez cu doctorul să-ţi dea drumul. Dar nu imediat ce ne sculăm, că îmi place să mai lenevesc în pat. După ce ne bem cafeluţa, micul dejun, alea-alea…

Bărbatul cu bărbuţă trecut de 60 de ani, Fritz, cum îi ziceau ceilalţi, părea că vorbeşte destul de serios. Nu am avut timp să reflectez prea mult la asta că cheliosul de-o vârstă cu mine, îmbrăcat într-un halat de atlas viu colorat, a preluat hora ofertelor.

-Şi dacă nu ai unde să dormi, ce să mănânci, te duci la adresa de pe cartea asta de vizită, s-a apucat el să scrie ceva pe spatele unei bucăţi de carton. Dacă vrei, îţi fac băieţii rost şi de un loc de muncă.

-Sunt absolvent de Politehnică, am completat eu. Poate dacă…

-Ca şi mine. Unde şi ce specialitate?

-Bucureşti, 1990. Mecanică…

-Sergiu Brezescu?

-Da.

-Ia uită-te la mine! Închipuieşte-ţi unul cu plete, care pune steagul cu stema decupată, la revoluţie, pe Academia „Stefan Gheorghiu”.

-Fane Siteavu?

Am rămas interzis. Deşi nu fusesem în aceeaşi grupă, îl ştiam bine pe Fane. Era o figură. Cine nu-l cunoştea? Nu strălucea la învăţătură., dar era dat dracului de inventiv şi îndrăzneţ, omul micilor afaceri dintr-o promoţie de studenţi. Iar chestia cu steagul chiar l-a făcut celebru.

-Sergiu, ştii să şofezi? s-a apropiat de urechea mea Tony, tânărul îmbrăcat în costum de trening cu însemnele echipei naţionale de fotbal. Ia aici cheile astea şi vezi că pe strada Arinişi, chiar aici, aproape, în stânga, este un Opel alb înmariculat în Bulgaria. Ia cheile astea şi foloseşte-te de el. Dar te rog să îl aduci în opt zile în acelaşi loc, pentru că atunci mi se termină „sejurul”. Cheile i le dai portarului. Are plinul făcut, actele sunt în regulă…

Nici Viorel Strejescu nu s-a lăsat mai prejos

-Îţi dau telefonul ăsta mobil, dar nu înainte să îţi trec pe el nişte numere de interes: pe al „băiatului” de la poliţie care te poate ajuta, ăsta este al avocatului meu, Sterian… Scriu aici „Av”. Ăsta este al Deliei. Pentru mici detalii te poţi adresa ei. Ea e vampa din echipă, cea care întreţine ridicat „moralul” băieţilor când este nevoie. Minte multă nu prea are, dar are şi ea calităţile ei. Prin ea poţi avea oricând căteva kile de muşchi în plus, pentru că ştie de unde să ia pe cei din „echipa de şoc” dacă se lasă cu caft.

-Şi eu? Eu ce mai fac acum? a sărit din patul lui insul mititel şi negricios, cu sprâncenele foarte apropiate. Nu trebuie să dau şi eu o mână de ajutor? Ah, da! Am înţeles, eu sunt cu cash-ul, doar lucrez într-o bancă.

A băgat mâna în capătul saltelei şi a scos acolo un teanc de bani pe care mi i-a înmânat fără să-i numere. Eu m-am opus:

-Nuuu. Nu se poate! Nu cred că pot să ţi-i restitui curând.

-Ba se poate, că şi eu i-am luat de la alţii, a schiţat el un zâmbet care mai mult te îngheţa decât te înveselea. Dar din dar se face rai, nu e nevoie să-i restitui. Să-ţi fie cu folos! Trebuie să-ţi fi fost tare greu, mai ales că te ştiai nevinovat. Noi, cei de aici, chiar am făcut… probleme, şi tot ar fi groaznic să ajungem acolo. Dar să stai închis şase ani…

-Şi opt luni, l-a completat Fritz.

-… Pentru crăpătura unei femei!… Şi fără să te fi culcat cu ea măcar… 

A doua zi am purtat o discuţie cu doctorul, iar acesta a tras destul de repede concluzia: mental, eram mai sănătos decât el. Aşa că m-a întors cu faţa spe uşă şi mi-a dat un şut în partea dorsală, strigând în gura mare:

-Valeeea! Nebunilor! Ce mi-aţi adus aici oameni sănătoşi?

Apoi am luat din parcare Opelul lui Tony şi am plecat în oraş. Primul drum l-am făcut la Primărie, la unul din ghişeele la care ştiam că lucra Leni, fosta mea cumnată, cea de care „bunul meu prieten Paul” divorţase între timp.

-Ele te-au lucrat, Sergiule, mi-a zis ea. Nu ştiu nimic concret în sensul ăsta, dar intuiţia mea feminină mă face să cred asta.

-La cine te referi. Nu cred că la Marieta sau la Crenguţa.

-Ba chiar la ele mă refer. Aş fi păţit ceva asemănător dacă nu renunţam la căsătoria cu Paul, la partea ce mi se cuvenea din agoniseala noastră şi mai ales la Vlad. Nici nu ştii cât am suferit pentru pierderea băiatului. Nu am dormit nopţi întregi, spălând pernele în lacrimi. Am păzit porţile şcolii ca să-l pot vedea, să-l pot vedea măcar.

-Şi acum?

-A crescut şi ei nu-l pot opri să mă vadă. Vine singur la mine.

-Nu ştiu ce să mai cred. Nu ştiu de unde să încep şi unde să termin naşpetul… Scuză-mă! Mi-am propus să nu mai vorbesc ca acolo, dar…

Lena a râs.

-Eşti naiv! Acum cine vorbeşte aşa este… funny. Amuzant adică, plăcut. S-au schimbat multe de la… treaba aia.

-Pentru mine vremurile ar fi trebuit să împietrească tot timpul ăsta. Aşa aş fi vrut eu, dar cred că înnebuneam. Am avut acolo un psiholog, deţinut, ca şi mine. El mi-a spus. Trăieşte clipa, băiete, nu trăi în trecut, că te ia dracul. Te omoară amintirile şi gândurile. Spune-mi, ce ştii tu de violul acela pentru care am ajuns după gratii!am schimbat eu vorba.

-În niciun caz mai multe decât tine. Doar atâta pot să-ţi spun: cheia este la femeia aia, aşa-zisa victimă. Mi-am adus aminte la mult timp după arestarea ta unde o mai văzusem. Cu ani de zile în urmă, când eram geloasă pe Paul şi credeam că toate femeile umblă după el, i-am văzut împreună.

De la locul de muncă al lui Lena am plecat direct la întâlnirea cu avocatul Sterian, la o cafenea de lângă Tribunal. I-am spus că vreau să-mi văd dosarul, iar el a considerat asta destul de dificil dacă nu aveam pe cineva la Parchet, unde era dosarul, sau la Poliţie, unde a rămas „urma”.

-Este nevoie de o „diversiune” ca să-i păcăleşti să-ţi caute prin arhive, a stat el câteva clipe pe gânduri. Apoi a pocnit din degete. Am găsit!

A scos din mapa lui o coală de hârtie şi a început să-mi dicteze o reclamaţie:

-…Cu ocazia ridicării mele de la domiciliu mi s-au reţinut mai multe obiecte personale printre care şi un ceas de mână marca Seiko 5, fabricat în anul 1977, moştenit de la tatăl meu…

-Dar eu… Tata era de la ţară, iar ţăranii… Ei nu aveau nevoie de ceas.

-Nici nu ştii tu câte lucruri poate avea un ţăran printre sape, fierăstraie şi… Şi zurgălăi. Taci, scrie şi reţine!

Am dormit la firma lui Strejescu, într-un apartament foarte elegant amenajat deasupra sediului, la ultimul etaj. Am dormit este un fel de a spune, pentru că m-a vizitat Delia imediat după ce am ieşit de sub duş. Tipa asta este maşină de sex, nu femeie. Şi are un trup!…

Cu hârtia de la avocat în mână am mers la „băiatul de la poliţie” al lui Strejescu, i-am lăsat-o lui, iar a doua zi, la el în birou, studiam copia dosarului care mă ţinuse ani de zile după gratii.

La ieşirea din clădirea poliţiei ochiul meu din ceafă s-a trezit din nou: unul din băieţii pe care îi împinsesem în groapă se ţinea după mine. Când am plecat, aproape că s-a lipit  de Opelul lui Tony, aşa că l-am lăsat să aştepte ceasuri întregi. Am parcat în faţa unui bloc în care am intrat prin faţă şi am ieşit prin spate, blocând această ultimă uşă încât individul să creadă că este încuiată. Ştiu, trucul era veghi, dar dovada că nu întotdeauna muşchii şi mintea se dezvoltă direct proporţional –scuzaţi! Inginerul din mine…- este tocmai faptul că, după vreo două ore, timp în care am umlat după Corina Gagu, presupusa mea victimă, pe la adresele din cartier la care locuise cu chirie, el era tot în maşină.

Pe Corina nu am găsit-o, pentru că renunţase la viaţa de oraş şi se mutase undeva, la ţară. Am dat de una din femeile care ştiau tot ce se întâmplă în bloc, iar ea mi-a şi spus în ce localitate. Îi lăsase adresa pentru cazul în care îi vine ceva corespondenţă. În câteva minute am scăpat de „umbră” şi am „dat bice” Opelului printr-o zonă cu serpentine şi peisaje mirifice, în care am promis să mă întorc, dar în postura de turist.

Satul Corinei era unul care îţi amintea de baladele cu mioriţe: un mănunchi de case răzleţite pe o costă de deal pigmentată de turme de oi, la margine unei păduri. M-am oprit la o poartă pe care scria „Poşta” şi „Butelii”, semn că adresa înseamnă ceva pentru micuţa comunitate rurală.

Înăuntru am dat de o tanti expirată şi zbanghie ce mâzgălea hârtia la o măsuţă (scuzaţi! Promisesem că mă abţin) care m-a luat la anchetă: ce caut, ce treabă am cu Corina, pe care spusese că nu o cunoaşte şi alte chestii de-astea. Între timp a strigat la un puşti din curte, la fel de naşpa ca ea, şi îi zicea la mişto să meargă la ai lui Ochia şi să le spună să o caute, să-i înveţe ea cum să facă cu coletul ăla de la Udata. Apoi am observat că trage de timp cu întrebări fără rost despre vremea de la oraş, scumpirea petrolului şi alte baliverne, aşa că am lăsat-o şi am plecat la maşină. Mi-am dat seama dintr-o privire că una din roţi este pe jantă şi am înjurat în gând privind spre puştiu trimis mesager la cine ştie cine. În timp ce înlocuiam roata lăsată cu cea de rezervă, o bătrână sprijinită de ciomag a trecut pe lângă mine:

-Măicuţă, i-am zis eu, pot să te întreb ceva?

-Îmbracă-te, domnule, ce, te ţiu eu!? şi şi-a continuat drumul. Am ajuns-o din doi paşi, i-am întors faţa spre mine şi i-am pus în palmă două bancnote, cât pentru doi covrigi. Şi-a dezvelit de basma urechea stângă, semn că acela era „microfonul” la care trebuia să vorbesc pentru a ne înţelege şi a aşteptat răbdătoare.

-Cine este Ochia şi unde stă?

-A, Ochia? Al lui Gagu. Îi spune aşa că are un ochi cu albeaţă, cică de când era copil. I-a scăpat o creangă…

-Am înţeles. Te rog, măicuţă, doar să-mi spui unde stă!

-Ultima casă, din deal, chiar în buza pădurii, mi-a arătat ea cu bastonul. Dar să nu mergi cu maşina până acolo, că nu poţi să ajungi. Las-o în răscruci, la casa albastră, şi mergi binişor prin spate, pe lângă uluci.

Am auzit ultimele vorbe ale bătrânei alergând către maşină, dar am făcut aşa cum a spus ea. Am luat tufişurile în picioare şi am ajuns în spatele casei, între tufanii înalţi ce străjuiau pădurea. Atunci am văzut un bărbat spătos, cu capul gol şi îmbrăcat prea sumar pentru temperatura de afară, care alerga spre mine ţinând ceva în braţe. Când a ajuns în dreptul copacului după care mă ascunsesem am scos piciorul drept şi l-am placat, ca la rugby. Înainte de a ateriza pe burtă a dat drumul la ceea ce ţinea în braţe, iar eu am auzit un plâns de copil, aşa că l-am lăsat în plata domnului pe Ochia –mi-am dat seama că el este după ochiul cu albeaţă- şi am ridicat mogâldeaţa din iarbă. Era un băieţel de vreo doi ani, învelit într-o pătură, ce plângea cu lacrimi mari, rostogolite pe obraji.

-Nu mi-l lua, măi omule, măi! s-a rugat de mine în genunchi, cu palmele împreunate Ochia. E nu doar nepotul meu, e soarele meu. Dacă rămân fără el, mă sting ca flacăra unei lumânări. Am avut trei băieţi şi o fată, pe asta mică, pe Corina. Toţi băieţii mi-au murit când erau ca brazii, florile ţinutului ăstuia. Unul de boală, altul de cuţit, mişeleşte, iar al treilea în luptă, unde l-a trimis ţara, la arabi. Îţi dau tot ce am, fac ce vrei, dar nu mi-l lua!

-Nu vreau nimic de la tine, i-am zis eu, înţelegându-i eroarea. Dau în scris că nu ţi-l iau, dar promite-mi că mi-o aduci aici pe Corina. Când vii cu ea îţi dau copilul. Jură-te că ai să mă asculţi!

-Mă jur! Dar să nu se sperie pruncul. Cosminel, vine bunicul acuşi, împreună cu mami. Tu să nu te sperii, nenea este om bun, nu-ţi face nimic.

Când s-a întors însoţit de o femeie –el nu avea de unde să ştie că eu am văzut-o doar odată, la proces, şi nu aş mai fi recunoscut-o dacă ne-am fi intersectat- i-am pus copilul în braţe, iar el s-a îndepărtat fără vreo vorbă.

-Mă mai ţii minte, Corina? am privit-o eu în ochi de proape.

-Nu. Cine eşti?  De ce ai venit să-mi iei copilul? Ce drept ai tu să-mi iei copilul? Te-a plătit Paul să mi-l iei?

-Aşa de mult m-am schimbat în aceşti 6 ani?

A tresărit, s-a uitat speriată în jur şi a încercat să fugă. Am prins-o şi i-am legat mâinile la spate cu eşarfa care îi ţinea strâns părul, apoi i-am băgat batista în gură să nu ţipe şi am târât-o la maşină. Abia când rulam spre oraş am sunat-o pe Delia şi i-am spus, fără prea multe amănunte, că vreau să aduc pe cineva, o femeie, cu care să „stau de vorbă” despre problema mea. Ea m-a sfătuit să caut alt „cuib” pentru că ei sunt supravegheaţi. Pot lesne să ajung de unde am venit şi să mai trag după mine şi pe alţii. Am fost de acord cu ea, aşa că am căutat cartea de vizită a lui Siteavu şi l-am sunat.

Sediul firmei lui era pe şoseaua de centură şi avea în el doar pe cei ce o păzeau, oameni de încredere, aşa că puteam să merg la el. Doar că atunci când am ajuns la poartă femeia din maşină, Corina Gagu, a început să se agite şi a mărit ochii a uimire. Şi-a dat seama că nu e o glumă, că acolo nu poate fi găsită, mi-am zis. A văzut că insist să o bag în clădirea aceea aproape goală, folosesc chiar forţa pentru asta, aşa că s-a consolat cu gândul ăsta şi a devenit mieluşică.

Povestea ei privitoare la viol era varianta din dosar: am cunoscut-o întâmplător la un restaurant şi am băut un pahar de ceva, am continuat la mine acasă, iar ea a vrut să plece. Eu mă ameţisem, aşa că am tras de ea, am lovit-o şi am violat-o. Existau destule probe în sensul ăsta. Doar că existau câteva „amănunte” pe care avocatul meu nu a ştiut să le speculeze suficient în timpul procesului. Eu nu am lovit niciodată o femeie –acum eram hotărât să o fac fără vreun resentiment dacă idioata asta nu îmi spunea adevărul-, cu alcoolul sunt aproape paralel, nu m-a văzut nimeni beat vreodată şi eram fidel soţiei mele. Sigur, ceva s-a întâmplat, pentru că m-au găsit poliţiştii dormind, cu parfumul ei pe perna de lângă mine şi câteva pete de sânge prin dormitor. Soţia mea era plecată pentru două zile cu fratele ei, cu Lena, fata noastră şi băiatul lor, la Sinaia, să schieze. Deci nu Paul îmi înscenase… Însă faptul că făcuse apoi un copil cu Corina ducea bănuiala către el. Era prea mare coincidenţa, i-am spus-o şi ei. De unde amorul ei tocmai cu Paul?

-Ne-am cunoscut la proces, a zis ea fără ezitare.

-Hai lasă-mă! i-am replicat. Cumnatul lui, cel mai bun prieten, cum spunea destul de des, era în boxa acuzaţilor, iar el te agăţa pe tine, curva proaspăt violată care trebuia să mă trimită după gratii. Poate era curios să vadă ce ai tu aşa bun acolo, între picioare, de a înnebunit Sergiu. Adică eu.

-Poate.

Atunci palma mea a izbit-o atât de puternic încât s-a răsturnat cu scaun cu tot. A dus mâna la gură şi a văzut că i se scurgea un firicel de sânge, apoi a început să ţipe şi să bată cu pumnii în uşa încuiată de mine.

-Aici nu te aude şi nu te vede nimeni. Spune cine mi-a înscenat toate astea! Sunt hotărât să-ţi iau gâtul. Am şi pregătit totul ca să scap de tine.

Nu m-a crezut şi a rânjit la mine cu compasiune, de parcă eu eram în dificultate, nu ea. Apoi a sărit la mine şi m-a zgâriat pe gât. Asta m-a enervat şi i-am tras un pumn în stomac cât am putut de tare. S-a încovrigat, s-a lăsat pe pardoseală, iar de acolo mi-a râs sarcastic.

-Eşti un bou. Meriţi ce ţi s-a întâmplat. Şi mai ziceau că eşti un om deştept, că faci nu ştiu ce chestii pe la serviciu… Ra-hat! Un prost mai mare ca tine nu am văzut în viaţa mea. Eşti prostul ideal, deştept doar în legea lui, nu în cele lumeşti. Nici nu ţi-ai muiat mădularul în vaginul unei muieri şi ai făcut ani buni de puşcărie. Iar acum mă aduci… Unde? Idiot! Asta eşti.

-Stai! Ce vrei să spui? Adică tu cunoşti locul ăsta?

-Cu ochii închişi, vită încălţată.

O altă uşă, mai îndepărtată decât cea pe care intrasem, s-a deschis, şi pe ea au intrat trei bărbaţi. Cel din mijloc era chiar Fane Siteavu, fostul meu coleg de studenţie, care s-a apropiat cu braţele deschise, gata să mă îmbrăţişeze. M-am dat într-o parte şi l-am privit atent.

-Fane, tu o cunoşti pe  zdreanţa asta?

-Ce importanţă mai are, prietene? Lasă ce-a fost! Acum eşti liber, ai preteni. Vei avea tot ce-ţi trebuie. Dacă o vrei pe frumoasa asta, poţi s-o ai… Măcar să-i faci în ciudă lui Paul, care o caută înnebunit.

-Deci tu şi Paul aţi pus la cale… De ce, Fane, de ce?

-Măi Sergiu, tu eşti băiat deştept, nu cum îţi zicea idioata asta adineaori. Aveam nevoie de chestia aia a ta de la serviciu, de radarul ăla nou.

-Deci tu eşti individul care vroia să-l ia de la…

-Am vut să-l cumpăr, martor îmi este Dumnezeu. Mi-au spus că tu nu eşti de acord, că nu este încă omologat, şi câte altele. Eu tocmai asta vroiam, să-l cumpăr proiect, nu omologat. Am un mic şantier naval pentru iahturi în Grecia. Mai corect spus aveam, pentru că s-a ales praful datorită crizei.

-Sunt curios să ştiu un singur lucru: cine ţi-a spus ţie că lucrez la radar, că mă opun la vânzare, chestiile astea de interior, din casă, cum se spune? Cine Fane Siteavu? Cine m-a vândut?

Mă apropiasem de el destul de mult şi îl scuturam de reverele sacoului, cu toată opunerea celor doi zdrahoni care îl flancau.

-Nu fi idiot! Cine să te vândă? Îţi aduci aminte unde erau soţia şi fiica ta când cu… Corina? La schi. Şi cu o lună înainte unde fuseseră ele? Într-o excursie în… În Greciaaaa. Le-ai dat tu bani din leafa ta de inginer sau luase ea salariul de asistentă la spitalul de copii?

-Nu, erau banii… Paul a zis că…

-Că ce? Că trebuia să o întreţină şi pe nenorocita asta cu care se încurcase când ea avea doar 17 ani? Că a trebuit să le cumpere părinţilor ei o casă, pentru a-i aduce din fundul Moldovei, mai aproape de ea? Sau că mereu avea probleme cu banii pentru fraţii ei? Şi vii acum şi spui…

-Dar eu, Fane? Eu ce vină aveam?

-Că iventasei un lucru pe care mie mi-l cereau partenerii mei greci. Şi că erai prea bun pentru oamenii între care ai nimerit, la serviciu şi în familie.

Am vrut să-l lovesc, dar cei doi m-au imobilizat şi au început să mă lege de un scaun. În acel moment Corina, neluată în seamă de nimeni, s-a repezit la ei ca o tigroaică. Pe unul dintre zdrahoni l-a zgâriat cu mâna stângă, iar pe celălalt l-a lovit puternic cu pantoful pe care îl ţinea în drepta. Am profitat de momentul de derută şi m-am repezit cu capul în burta lui Siteavu. Nu ştiu ce a mai fost în încăperea aceea mare, căci nervii mei o luaseră razna. Ştiu doar că ne-au despărţit poliţiştii, care spărseseră uşa şi îi imobilizaseră pe toţi participanţii la scena asta dureroasă. La propriu, pentru ceilalţi şi la figurat pentru mine, căci la durerea fizică devenisem imun datorită celei sufleteşti. Cu poliţiştii era şi Tony, proprietarul Opelului alb, internat o dată cu mine la balamuc, aflat şi acum în costumul lui de trening cu însemnele ehipei naţionale de fotbal, de care, în mod ciudat, se părea că poliţiştii ascultă.

-Tony! Ce cauţi aici? l-am întrebat.

El a zâmbit şi şi-a frecat barba.

-În misiune, Sergiule. S-a terminat –cam repede, zic eu- „sejurul” de la psihiatrie. M-am odihnit excelent, pe cuvântul meu! Aveam o restanţă de somn… Dar pe băieţii aceştia nu-i cunoşti? mi-a arătat el doi dintre poliţiştii care îl legau pe Siteavu şi „gorilele” lui.

-Nu. Parcă… Stai puţin! Sunteţi cei care m-au urmărit?…

-Da, mi-a răpuns unul dintre ei. Şi acum mă doare fundul  de la cuiele din groapa în care m-ai aruncat. Ce să-i faci? Riscurile meseriei.

-Acum s-a terminat, m-a luat Tony de braţ. Chiar dacă nu va colabora Corina cu noi, avem…

-Înregistrările convorbirilor de aici, am completat eu.

-De unde ştii că sunt camere şi microfoane aici? Noi de-aia am mai întârziat intrarea, să căutăm casetele lor, căci ale noastre sunt în siguranţă.

-De la Siteavu. Mi s-a părut ciudat că ştia tot ce am vorbit cu Corina în camera asta. Şi să tragi cu urechea la aşa distanţă… Îţi trebuiesc urechi Phillips, cum se spunea odată. Dar tu ce misiune aveai la „nebuni”?

-În principal, să te apăr pe tine. Te-am urmărit încă de la penitenciar. Se ştia că pleci şi vrei să cauţi pe aceia care te-au trimis după gratii. Dar au mai fost şi altele avantajele internării pe bani. Pe banii poliţiei, bineînţeles. Am aflat nişte lucruri pe care nu le ştiam şi nu numai pentru asta nu regret internarea. M-am simţit acolo… grozav! Mai ales că am dormiiiit! Era nevoie, mai ales că o să avem destul de mult de lucru: Siteavu… Paul Arnăutu, Strejescu, Fritz… Şi alţii, care ne salută.

 

 

                        

    

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

-Sergiu     

- Marieta Arnăutu- soacra      

-Sandra, nepoata mea,

-mama ei, de Crenguţa,

-Victor, socrul

şase ani şi opt luni în cap

-Paul Arnăutu, fratele  Crenguţăi

-Leni, nevasta lui

 

cântecul ăla de ni l-a zis Chiştoc

Carcasă

M-am întâlnit azi cu Marmidă

 

se prezentase Viorel Strejescu

  avocatului meu, Sterian

   Delia,

Fritz, cum îi ziceau ceilalţi

Fane Siteavu

Tony,îmbrăcat în trening cu insemnele echipei   

 

Corina Gagu, presupusa mea victimă