fier vechi

Nimic nou despre fierul vechi

       „Ciuma postdecembristă a economiei naţionale” sau „Mina de aur a îmbogaţirilor peste noapte”, iată doar două denumiri pe care le putem da fără teama de a greşi  raptului numit „negoţul cu fier vechi” care a transformat în ruine combinate, complexe, fabrici şi uzine, reţele de electricitate şi de îmbunătăţiri funciare, a lăsat treceri peste ape fără poduri şi apele fără vapoare, transformând în ruină ceea ce s-a construit cu trudă, nu de către Ceauşescu sau comunişti, ci de toată ţara cu o râvnă de care nu au dat dovadă parcă nici duşmanii cei mai înfocaţi ai ţării. S-au găsit nişte oameni cu demnităţi care să declare toate acele edificii nerentabile şi mâncătoare de bani, pentru ca alţii, cu funcţii ca şi ei, să le vândă pe nimic la oricine era destul de „şmecher” să le transforme în fier vechi sau să le vândă ca pe fierul vechi chiar dacă erau noi. Aşa s-au transportat pe la miile de centre pentru achiziţionarea materialelor refolosibile roţile de transmisie ale economiei ţării, destul de rentabilă la schimbarea regimului din moment ce, cu banii obţinuţi din ea, s-a plătit imensa datorie a ţării, au plecat „afară” ca reziduuri, artizanii dezastrului s-au îmbogăţit, iar noi trebuie să povestim copiilor şi nepoţilor, începând cu „A fost odată…”, că în România au existat combinate siderurgice şi vapoare construite de români, au existat chiar şi complexe în care erau crescute vaci şi herghelii de cai, pe care le pot admira în poze vechi sau la muzee, împăiate.

Nu mi-am propus să fac politică, de care încerc de ani de zile să mă ţin departe, dar problema „fierului vechi” m-a preocupat cât timp am lucrat în poliţie şi continuă să mă preocupe ca simplu cetăţean, pentru că a rămas aproape neschimbată şi de actualitate şi acum, după 25 de ani de când românii şi-au propus să schimbe răul cu binele. Am încă impresia că dacă s-ar fi interzis negoţul acesta murdar în care unii au făcut cu sacrificii, iar alţii îşi umplu buzunarele cu arginţi, nepăsători de ce vom lăsa generaţiilor viitoare, ţara ar fi arătat altfel. Că dacă s-ar fi stabilit strict cine face acest negoţ, cu ce fel de metale şi în ce condiţii nu ne-ar mai fi frică să mergem cu trenul pentru că s-au furat contacţii de la semnalizare ori saboţii de la vagoane, nu am ezita să dăm drumul staţiilor de pompare pentru a deseca locurile inundate de intemperii cu teama ca hoţii „cârtiţă” să nu fi furat conductele magistrale de sub pământ şi apa să ajungă la alţi oameni sau să trecem podurile de metal cu grija ca „achizitorii” de fier vechi, porecliţi şi Magneţi, să nu fi tăiat treptele sau elementele de susţinere, iar noi să ne prăbuşim în gol. Dacă nu credeţi pe cuvânt că este aşa, întrebaţi preoţii la bisericile cărora „bat” clopote electronice, pentru că cele tradiţionale au fost furate, ori pe oamenii care merg la cimitir să pună o lumânare şi o floare la mormintele celor plecaţi din această lume, dar nu mai ştiu unde să-şi verse durerea pentru că metalul din cruce sau din gardul împrejmuitor al mormântului a luat drumul străinătăţii, transformat în ero în teancul ce rupe buzunarele deţinătorilor de castele sau insule prin arhipelaguri ale căror nume nu ştiu nici să-l pronunţe. Întrebaţi la ortopedie, de oamenii care şi-au rupt picioarele în canalizările ale căror capace au dispărut peste noapte, la societăţile de asigurări la care oamenii cer acoperirea daunelor pentru că s-au trezit cu roţile maşinilor în acestea sau administratorii asociaţiilor de proprietari, care nu-şi mai găsesc grătarele metalice din faţa scării blocurilor sau ghenele de gunoi din spatele acestora. Ca să fac o glumă, până şi cei de la vulcanizări sunt supăraţi pe hoţii de fier: nici cuie nu se mai găsesc pe stradă, să mai facă omul o pană la maşină şi să mai aibă şi ei câţiva clienţi.

De curând, am fost martor la o prindere în flagrant din categoria celor arătate mai sus. Un grup de trei tineri au fost prinşi în flagrant în timp ce tăiau cu un aparat o conductă pentru irigaţii, mai înaltă de doi metri. Mai întâi m-a frapat dotarea lor. Aparat pentru tăiat, dotat cu un cuţit special, tub de oxigen, butelie de aragaz, chingă cu care să se agaţe pentru a lucra la înălţime, chei şi alte ustensile. Nu erau din localitatea pe teritoriul căreia se săvârşise fapta, dar nici nu aveau cu ei vreun mijloc de transport, indicii suficient care să dea de bănuit că o a patra persoană, cu un mijloc de transport, probabil acelaşi cu care trebuiau să transporte şi bunurile furate, i-a dus acolo.

În afară de dotare m-a surprins atitudinea lor. Cei trei nu erau deloc îngrijoraţi că au fost prinşi, nici măcar cel care mai avea o condamnare cu suspendare sub control judiciar în executare. Apoi, erau siguri că li se dă drumul, ceea ce s-a şi întâmplat, dar şi că vor primi înapoi ustensilele folosite la furt.

Nu pot să cred tot ce spun infractorii, cuvântul lor în balanţă cu cel al poliţiştilor este de neluat în semă, dar ceva sau cineva le-a creat lor acel sentiment de intangibilitate, de invincibilitate, ce le-a atârnat zâmbetele alea sarcastice în colţurile buzelor. Şi faptul că nişte tineri ca ei nu cred în puterea legii m-a pus pe gânduri şi m-a făcut să-mi pun o mie de întrebari. O legislaţie adecvată, care să interzică acest gen de „comerţ” fără verificarea provenienţei bunurilor, cu pedepse pe măsura faptelor? Controlul poliţienesc mai pronunţat la societăţi şi asupra mijloacelor ce transportă metalele? Tratarea acestui gen de infracţiuni cel puţin la nivelul celorlalte din Codul Penal şi continuarea cercetărilor până la descoperirea şi destructurarea grupurilor organizate? Exigenţa pedepsirii celor constituiţi în grupuri şi la repetarea faptelor? Cu ce prevenim şi combatem aceste infracţiuni? Să nu-mi spuneţi că nu-i nimic nou cu fierul vechi! Aş fi foarte dezamăgit să fie aşa şi mi s-ar părea că ţara plânge cu lacrimi de oţel incandescent, în care se amestecă multe, mult prea multe sentimente.

                                                     Cms.şef ( r )

                                                              Adrian Nicola