fotografie

Gestul poliţistului din fotografie

   Părerile cetaţenilor despre poliţie şi poliţişti sunt împărţite. În funcţie de ce variază această părere este destul de mult de spus, de argumentat, de demonstrat. Merită o analiză ale cărei concluzii să fie puse la baza viitoarelor acţiuni menite să crească încrederea cetăţenilor în instituţie, în oamenii legii. Ca un fost poliţist, bucurat sau afectat negativ de reacţiile cetăţenilor cărora trebuia să le asigur, împreună cu colegii mei, un trai liniştit, am trecut prin toate stările. De la sărutul de mulţumire aşezat pe obraz de reclamant, atunci când i se restituiau bunurile sustrase de hoţi,  uralele oamenilor de la balcoane, cu steguleţe tricolore în mâini, atunci când curăţam prin razii centrul Constanţei, cu câinii şi maşinile din dotare, după care indivizii certaţi cu legea, ce îl transformaseră în talcioc după decembrie 1989, aruncau cu sticle incendiare jos, în stradă, şi până la huiduieli, înjurături, ultraje şi reclamaţii din partea celor împotriva cărora se îndreptau măsurile de coerciţie impuse de lege. Uneori aveam impresia că ura faţă de oamenii în uniformă este transmisă genetic la anumiţi indivizi, pentru că se manifesta la generaţii întregi, pentru ca apoi să constat că venea de la unul din înaintaşii familiei care trecuse, din diferite motive, prin unul din locurile de detenţie ale ţării. Şi mă consolam cu gândul că acel om, indiferent de modul în care a încălcat legea, a strâns în el suficient de multă ură în singurătatea detenţiei încât să o transmită ca pe o tristă şi inutilă moştenire. Îi găseam o scuză pentru veninul lui, chiar dacă în 99,9% din cazuri cel din detenţie era vinovatul, dovedit prin probe şi condamnat de o instanţă de judecată legal constituită. Nu găseam însă nici cea mai mică scuză aceluia care mă înjura atunci când încătuşam în stradă un hoţ sau un tâlhar ori care mă împiedica să bag în maşima de poliţie un suspect fără să aibă habar de ceea ce a făcut. Sau care mă apostrofau cu nişte expresii ce deveniseră stereotipe, gen „Tocmai pe amărâtul ăsta ţi-ai găsit să-l iei?” ori „Lasă-l, domnule, să câştige şi el o pâine!”, de parcă de mine şi nu  de el depindea bunăstarea acelui individ.

Am citit cărţi şi ziare, am văzut filme, şi mi-am dat seama că asemenea atitudini nu sunt îndreptate doar împotriva oamenilor legii de la noi, că se întâmplă şi la „case mai mari” ca poliţistul să devină chiar victimă. Inclusiv la „marile democraţii”, unde spiritul civic se zice că este mai evoluat, mai educat decât pe plaiurile mioritice. Au fost zeci de ani de realizări hollywoodiene în care prostul din filme, cel care lua şuturi în fund şi „prindea” cu fruntea găleţiele cu vopsea, omul care cădea prin toate gropile sau se dădea cap în cap cu colegul, era poliţistul. A urmat apoi şeriful încârduit cu bandiţii la furt de vite, ferme întregi, cu pământ şi ape cu tot, sau pentru a fura alte comori ale indienilor, poliţistul corupt, care „sifonează” la hoţi sau îşi trădează colegii, întorcând armele ca noi la „patruşpatru”, ori chiar poliţistul hoţ, drogat, psihopat, căruia nu-i ajungeau banii din salariu să-şi cumpere yaht.

Toate acestea au fost menite să promoveze ideea de poliţist trecut „de cealaltă parte a baricadei”, a corupţiei întregului sistem de apărare a legalităţii, idee care s-a întipărit în conştiinţa cetăţenilor proiectându-le o imagine eronată, cu reacţii pe măsură la adresa omului în uniformă. În cele mai multe ţări atitudinea faţă de poliţist s-a schimbat mult. Este adevărat că şi poliţiştii lor au depus mai multe eforturi pentru asta. Am văzut şi la noi, mai ales în ultimii ani, ceea ce transpare din relaţia funcţionar în poliţie-cetăţean, gesturi care m-au bucurat şi la care opinia publică, această doamnă, uşor îmbătrânită, simandicoasă şi instabilă în sentimente, cum îmi place mie să-i zic, a reacţionat cu un entuziasm. Mai rezervat, dar imposibil de ascuns. Pentru că nu poţi să taci când micul ecran îţi bagă în casă la ora de maximă audienţă imaginea poliţistului care ajută pe bătrânel să traverseze strada, a poliţistei care ia la ea acasă pe copilul rămas fără ajutor, în nămeţi, îţi prezintă pe poliţistul care restituie neglijentului suma de bani uitată într-o pungă, pe o bancă din parc, ori pe poliţistul constănţean care îşi primejduieşte viaţa pentru a le salva pe ale altora, deşi nu era obligat să o facă. Din păcate însă nici poliţiştii nu oferă suficiente exemple de acest gen ori acestea sunt trecute în umbra normalului cotidian, dar nici societatea nu face suficienţi paşi educaţionali pentru a se situa atât de aproape de poliţie cât să poată da mâna în frontul comun imperios necesar a se manifesta într-o societate în plină schimbare, împotriva infracţionalităţii.

De curând, am descoperit pe internet o fotografie destul de sugestivă în sensul celor scrise mai sus. Cel puţin pentru mine, poliţistul „lăsat la vatră”, care a tânjit după gesturi profund umane, de normalitate, ale încrederii cetăţenilor în poliţie. Ea înfăţişează un poliţist alb, vârstnic, într-o uniformă de lucru, cu pistol şi tot „harnaşamentul”, care se apleacă şi leagă şireturile la ghetele scâlciate ale unui puşti de culoare. Fotografia este însoţită de textul pe care îl redau integral:

Vreţi să cunoaşteţi povestea din spatele acestei fotografii? Acest micuţ a mers la poliţistul din fotografie şi l-a rugat să îi lege şireturile, deoarece nu reuşea de unul singur. Poliţistul, deşi se afla în misiune,i-a legat micuţului şireturile întrebându-l:

-De ce ai ales să apelezi tocmai la un poliţist să-ţi lege şireturile?

-Pentru că părinţii mei mi-au spus să apelez la poliţişti atunci când am orice problemă, a fost răspunsul puştiului.

Aceasta este diferenţa, dragi prieteni. În timp ce la noi copii sunt speriaţi de către părinţi că vor fi duşi la poliţie dacă nu sunt cuminţi, în alte ţări sunt învăţaţi să se apropie de poliţişti şi să apeleze la ei pentru orice problemă. Vă  rugăm să nu mai învăţaţi copii că dacă fac lucruri rele îi duceţi la poliţie! Învăţaţi-vă copii să apeleze la poliţişti atunci când au probleme!   

Este atât de sugestiv textul încât consider că orice alt comentariu este de prisos. Nu mă pot abţine însă de la două întrebări: Ar face poliţistul român un asemenea gest? Şi, dacă l-ar face, s-ar găsi cineva care să considere gestul demn de a fi fotografiat şi publicat într-un ziar important din România?

              Cms. şef ( r )  Adrian Nicola