impact

La fotograf în Constanţa Veche

La fotograf în Constanţa Veche

    Nu ştim exact când au apărut primii fotografi de sezon la Constanța, iar documentele de epocă sunt 1900-Fotograf-destul de rare pentru acea vreme, ca să putem spera că vom afla vreodată. E cert însă că pe lângă celelalte atracții (panorame, tir, acrobații, flaşnetari, etc.), turiştii aflați vara la Constanța găseau şi fotograful care avea să le imortalizeze trecerea lor prin oraşul de la malul mării. Răsfoind dosarele arhivei primăriei Constanța, întâlnim astfel un document din 6 iulie 1898, prin care fotograful Herman

La fotograf in Constanta veche

La fotograf in Constanta veche

Glückman solicita permisiunea primarului spre a îşi desfăşura activitatea aici. Iată textul: “Domnul primar, dorind a instala, ca în anul trecut, un atelier de fotografie à la minut, respectuos vă rog a-mi închiria din locul comunei de pe strada 11 iunie, o întindere de 40 m.p., obligându-mă a plăti taxa cuvenită comunei şi chiria din anul trecut”. Cerearea îi era aprobată, primind locul dorit, pe strada care azi se cheamă Cuza Vodă, cam în dreptul Pieții Unirii de acum, “numai pe timpul stagiunei băilor”. Se vede că era un loc cu vad, pentru că doar câteva zile mai târziu, L. Canton fotograf din Bucureşti, solicita şi obținea şi el un loc de 32 m.p., pe aceeaşi stradă, “lângă panoramă”. Ceva mai sus, adica pe strada zisă atunci Mangaliei nr. 65 (azi Ştefan cel Mare), se instala și o femeie fotograf, Adela Davidescu, venită pentru sezon, tot de la Bucureşti. Conform documentelor, “atelierul pentru fotografie va consta în facerea unui cort de pânză în interiorul curței din strada Mangaliei, iar la față aşezându-se numai un galantar, în care se va expune numai fotografiiile”.

    Desigur erau şi fotografi din Constanța, precum Constantin Iorgulescu, cel care în primăvara anului 1902 solicita aprobare pentru “a instala într-un cort de pânză şi în mod provizoriu o fotografie à la minut şi pe locul liber al comunei situat în piața Carol, colț cu strada Dorobanți şi 11 iunie”. Fireşte, în apropiere erau şi atelierele celorlalți fotografi, unii din Bucureşti, precum C. Solomon, sau Aristide Emanoil. Acesta din urmă obține la 6 iunie autorizația de a continua să funcționeze şi pe timpul verii, iar la 4 august solicita prelungirea ei, semn că afacerile mergeau bine. Iată ce scria el primarului: “…cum acest termen urmează a expira la 5 septembrie a.c., vă rog respectuos să binevoiți a-mi mai acorda un termen de 3 luni, până la 5 decembrie a.c., cu autorisare ca pe lângă atelierul de fotografie să țin o țintă pentrudare la semn cu table şi belciuge, o tombolă cu diferite obiecte de fantasie cu toate numerele câştigatoare, un biliard, obligându-mă ca chiar acum înainte să plătesc chiria pe 3 luni…”.

    Şi nu toți se dădeau bătuți. Astfel, pe strada Carol la proprietatea lui Caludi, pe un loc viran atunci, dar unde mai fusese un atelier fotografic, intitulat pompos “Photoplasticul imperial”, dorea să-şi încerce norocul un alt fotograf: B. Holstein. După ce locul ales este inspectat de conductorul Munteanu, din partea serviciului tehnic al primăriei, după ce se analizează şi schița galantarului pe care comerciantul dorea să-l aşeze în stradă spre a-şi atrage clienții, primarul se decide să aprobe cererea, în anumite condiții. Cităm acum din textul acelei permisii, condițiile puse pentru “atelierul special de fotografiat”: “1) Atelierul să fie retras din fața stradei cu cel puțin doi metri. 2) Pereții atelierului să fie de tablă şi scheletul de fer. Învelitoarea de tablă şi geamuri. 3) Atelierul va cuprinde o sală mare de fotografiat şi o mică cameră (atelier de lucru); sub nici un cuvânt nu se va permite locuirea în acest atelier. 4) Va ține curat în curte şi pe împrejmuirea de la stradă; nu se vor pune galantare spre a nu împiedica circulația pietonilor”. Cu aceste condiții, fotograful putea lucra timp de doi ani, dacă între timp primăria nu va avea nevoie de acel loc, “caz în care va trebui să evacueze fără zăbavă”.

    Pe lângă fotografii de sezon, la Constanța au existat şi ateliere fotografice, ce realizau fotografii artistice, cu mijloacele tehnice considerate atunci foarte bune, atât pentru particulari, cât şi pentru autoritățile locale, precum şi cu ocazia evenimentelor oficiale deosebite: amintim aici vizitele familiei regale la Constanța, cea a țarului Rusiei din 1914, etc. Primul se pare că a fost Anatole Magrin, de origine francez, multă vreme funcționând în calitate de consul al Franței la Constanța. În toamna anului

La fotograf

La fotograf

1909 el fotografia la cererea primarului George Boteanu, imobilele în ruină din strada Lascăr Catargiu (fostul club militar) şi din strada Ovidiu (fostul hotel Bristol), lucrări pentru care primea suma de 175 lei. În anul următor Anatole Magrin îşi înființa un atelier fotografic “între stradele General Manu şi I. Grădişteanu”, în timp ce Leon Degen, un alt fotograf venit se pare de la Odesa, îşi avea atelierul vis-a- vis de Biserica Greacă. Tot pe atunci se stabilise la Constanța fotograful danez Nielsen, care, la cererea primarului Virgil Andronescu a realizat 70 de fotografii ce urmau să apară într-un album al oraşului.

    Un alt cunoscut fotograf al Constanței a fost N. Ioanid, iar atelierul său apare şi într-o carte poştală ilustră ce circula în epocă. Şi-a început activitatea în aprilie 1912, iar studioul său, intitulat “Foto- Arta”, îşi avea sediul în strada Carol nr. 21. Din dosarele arhivei am desprins un fragment datat 3 ianuarie 1913;atunci primarul Mircea Solacolu Troian prezenta consilierilor următoarea cerere: “Subsemnatul N. Ioanid proprietarul atelierului fotografic Foto-Arta din Constanța, cu profund respect am onoarea a va oferi fotografia de mărime 160/100 care reprezintă punerea pietrei fundamentale a palatului municipal din acest oraş, Piața Independenței. Acest tablou foto e reuşit admirabil şi l-am încadrat într-o ramă fină. Prețul lui e de 200 lei”. Din păcate bugetul de atunci nu permitea acea cheltuială extraordinară, astfel că nu ştim pe unde se mai află acum acea fotografie.

O reclamă din presa vremii suna aşa:
“Nu vă influențați de reclame uşoare !!!
Adevărata reclamă este realitatea !!!
Voiți a vă convinge?
Vizitați expoziția de fotografii a
Studio-ului fotografic al artiştilor fotografi
Aurel Demetru Lupu şi Ştefan Barta. Din
strada Carol 56 (sub hotel Bristol), unde
cu prețuri extrem de reduse obțineți
fotografii artistice în toate genurile. Cel
mai spațios şi bine amenajat pentru orice
ocaziune. Laboratoare speciale pentru
lucrări de amatori şi depozit de materiale
şi aparate fotografice cele mai renumite
mărci. Deci vizitați cu încredere institutul
model al artiştilor fotografi care sunt
simpatica atracție a adevăraților amatori
de fotografii de artă.”

    Revenind la fotografiile de sezon, specifice stațiunilor estivale, amintim 17 că în primăvara anului 1932, fotograful Simion Păsculescu, din Constanța, se adresa primarului, cerând “să i se concesioneze fotografiatul public la Mamaia şi B-dul Cazinoului”; analizând cererea, consilierii au decis “ca această concesionare să se facă pe timp de 3 ani, prin licitație publică, serviciul Bunurilor urmând a face formele legale”. Tot în urma unei astfel de licitații, în iunie 1939 acelaşi fotograf obținea concesionarea “dreptului de fotografiat în cuprinsul municipiului Constanța pe timp de 2 ani”, contra sumei de 40.000 lei redevență anuală. Asemenea contracte mai obținuseră în anii anteriori şi alți fotografi, precum Virgil Nicolau, pentru plaja Mamaia sau Ştefan Barta, “pentru parcurile şi plajele municipiului”.

   Creşterea numărului de fotografi profesionişti din Constanta a dus şi la apariția unor forme de organizare a lor, în vederea apărării drepturilor lor profesionale. Astfel, aflăm dintr-un anunț din ziar, din 1924, că “fotografii din localitate s-au întrunit în localul Cooperativei Ovidiu în vederea alegerii unui comitet. Au fost alesi d-nii B. Holstein ca preşedinte şi I. Ivanovici vicepreşedinte şi S. Păsculescu secretar”.

    Acest S. Păsculescu de care am amintit a fost unul dintre cei mai cunoscuți fotografi ai Constanței interbelice, iar realizările sale au fost apreciate până la cel mai înalt nivel. Amintim în continuare doar una din ştirile referitoare la activitatea sa, din anul 1931: “M.S. Regele, prin secretarul său particular, d. C. Dumitrescu, a transmis domnului S. Păsculescu, proprietarul atelierelor fotografice Julieta şi Foto Splendid, mulțumiri pentru reuşitele fotografii scoase de d-sa cu ocazia serbărilor navale şi a vizitei suveranului la Constanța. D. Păsculescu, care este şi reporterul fotografic al marilor ziare din Capitală şi din localitate, va obține probabil distincțiunea de furnizor al Curții Regale”.

    Să ne oprim la un alt atelier fotografic; de exemplu la “Foto-Tehnica”, din strada Carol nr. 52. Era proprietatea lui Niculae Cicu, de fel din Călăraşi, ce domicilia în str. Ştefan cel Mare nr. 36 (de unde a mutat sediul atelierului pe “Carol”, în 1941) şi mai avea o firmă tot pe numele său, anume “Foto Manon”. Aprovizionarea cu materiale fotografice o făcea de la celebra societate “Agfa- Foto”, care îi deschisese un cont curent de 200.000 lei în acest scop. La atelierul său a lucrat ca ucenic Iosefina Rotlender, în perioada 1942-1948; din certificatul emis de patron mai aflăm următoarele despre tânăra lucrătoare: “folosindu-se de aparatele atelierului, punându-i şi materiale la dispoziție în dorința de a învăța meseria de fotograf cât şi datorită sfaturilor mele ori de câte ori era necesar, astăzi se află în situația de a compara în fața comisiei de examinare pentru a obține cartea de lucrător fotograf”. Examenul de care era vorba a constat într-o proba practică, anume fotografie de “cap de expresie, grup şi interior”, precum şi răspunsuri la întrebările comisiei: “cum se prepară o baie, materiale întrebuințate la retuş, lumina de zi, etc”. În urma examenului, candidata a obținut cartea de calfă în meseria de fotograf.

    Vom încheia această scurtă incursiune în lumea fotografilor constănțeni, cu o reclamă dintr-un ziar din anul 1929, o reclamă ce ni s-a părut a fi amuzantă, deosebită şi în acelaşi timp specifică acelor vremuri: “Din cauza aglomerației de comenzi intervenite de curând, Atelierul FOTO- GLOB din strada Carol 99 nu mai fotografiază decât de la orele 8 dimineața până la 12 noaptea şi numai în zilele de Duminică, Luni, Marți, Miercuri, Joi, Vineri, Sâmbătă – aceasta pentru ca să aibă şi patronii timp să se odihnească 3-4 zile pe săptămână”.

Dr. Constantin CHERAMIDOGLU

Articol aparut in Revista Politiei Impact nr. 131 din Noiembrie 2013

*Face-ti click pe link-ul de mai sus pentru a descarca acest numar in format PDF

Constanteni prinsi pe Autostrada Soarelui cu peste 220 km/ora

Prinsi cu peste 220 la ora

Prinsi cu peste 220 la ora pe Autostrada Soarelui

Ultimele tragedii petrecute pe şoselele constănțene au demonstrat încă o dată ce înseamnă viteza  excesivă, neatenția la volan şi conducerea autovehicolului sub influența băuturilor alcoolice. Chiar dacă  întreaga opinie publică a fost îngrozită de evenimentele petrecute în ultimele săptămâni, când au avut loc accidente rutiere în urma cărora mai multe persoane au fost spulberate la propriu de pe trecerile  de pietoni, unii conducători auto continuă să îşi arate teribilismul la volan, în această situație aflându-se mai ales tinerii. În opinia specialiştilor, aceştia sunt priviți ca fiind “căutători de senzații  tari”, care vibrează odată cu emoția generată de viteza mare. Practic, cu cât viteza este mai mare, cu  atât senzația este mai puternică, fiind similară cu cea rezultată în urma practicării sporturilor  extreme. Chiar dacă mulți conştientizează pericolul la care se expun atunci când gonesc nebuneşte    pe şosele, nimic nu îi face să renunțe la senzația care se declanşează, considerând că această merită  trăită !

Articol aparut in Revista Politiei Impact nr. 131 din Noiembrie 2013

*Face-ti click pe link-ul de mai sus pentru a descarca acest numar in format PDF

Raiul e sub pamant

-Mă întrebați cum mă cheamă, dar nu ştiu. Cei din gară mă strigă Papilă. Este singurul nume pe care îl cunosc. Pentru că eu cred că m-am născut în gară, am crescut în gară şi tot ce ştiu din gară am
aflat. Profesorul spune că am trecut mai întâi pe la o casă de copii şi am fugit de acolo. Se poate, ştie el ce ştie pentru că de-aia a fost profesor. Şi este în continuare profesor, chiar dacă nu învață copii la o şcoală, ca toți profesorii. Face lecții în raiul de sub pământ cu altfel de copii. Spune profesorul că  părinții mei, sau doar unul dintre ei, ar fi renunțat la mine. Ori avea prea mulți, ori nu era fericit din  diferite motive. Eu cred că singurul motiv eram eu. Ce motiv poate avea un om ca să-şi lase copilul,  mai ales când nu eşti din catacombe, ai casă şi tot ce-ți trebuie în ea? Pentru că nu mai e…iubire? Eu  nu ştiu ce este aia iubire. Nici măcar Mura, cățeaua care doarme cu noi în „garsonieră” nu-şi lasă  puii. Devine rea când e vorba de ei, se repede la mine, tâmpita, chiar dacă vreau doar să-i  mângâi puii. Se spune despre mine că stau în gară. De fapt nu locuiesc în gară, dorm acolo doar  atunci când nu se poate altfel, stau în „garsonieră”. Dincolo de linii, către stația de petrol, sub  pământ, sunt canalele prin care trec țevile de apă caldă. În canalele acelea dormim noi, oamenii fără identitate. E tare, nu? Vorba asta tot de la Profesor o ştiu. Mi-ar plăcea mie să pot dormi în gară! Nu,  nu în sala de aşteptare, acolo dorm alți amărâți, nevoiți să îşi chinuie trupul moțăind pe o bancă,  aflați pe drumuri în toi de noapte. Mie mi-ar place să am un loc al meu deasupra gării. Un loc  doar al meu din care să văd zi şi noapte ce se întâmplă în gară. Nu ştiu ce văd oamenii la teatru  sau la cinema. Pe afişe scrie una-alta, dar mai multe vezi în gară. Nu se compară nimic cu gara. Vine lume, pleacă lume, mor unii şi se nasc alții. Unii câştigă la loteria din gară, iar alții pierd şi ce aveau,  că li se fură banii sau bagajul. Oamenii se despart în gară şi plâng, alții se regăsesc şi se  îmbrățişează. Sau se cunosc şi îşi împreună trupurile în odăile lui tanti Melina închiriate cu ora, la doi  paşi de piață. Poate fac şi copii care rămân pe drumuri ca noi. În gară este nea Gheorghe  Pantofarul, lustrangiul care are o fată ofticoasă şi un băiat la pârnăiaşi, Zorică, şeful şoferilor care fac  taximetrie clandestin şi alții.

     Dar acum lăsați-mă să vă spun de ce am venit după dumneavoastră, pentru că nu prea am timp, sunt foarte grăbit.

-Sigur, dar mai întâi te rog să-mi spui de unde mă cunoşti!
-Vă cunoşteam dinainte, pentru că v-am văzut de multe ori prin zonă.
-Se poate, locuiesc aproape, dar cine te-a trimis la mine şi de ce?
-Profesorul. Uite, mi-a zis el când treceați odată prin parcul din apropiere, el e comisarul Filipescu, dacă ai nevoie de un om de încredere să mergi la el. Înainte să ajung la dumneavoastră am mai fost  la doi oameni, disperat să le spun. Numai că ei…
-Te-au refuzat?
-Nu, nici nu m-au luat în seamă.

-Bine, Spune-mi mie ce ai de spus!
-În seara asta, când cotrobăiam prin personalul care venise dinspre Mangalia -ştiți, opreşte aici şi nu  mai pleacă, aşa că mai căutăm şi noi de-ale gurii, un suc, ce mai lasă omul prin tren- într-un compartiment am văzut doi tipi. Mai mult i-am auzit, pentru că era cam întuneric. I-am zărit când a trecut din sens invers un alt tren, stăteau pitiți la înălțimea banchetelor.
-Cu cine erai?
-Cu Marmotă. Cum, nu ştiți cine este Marmotă? Este cel mai bun prieten al meu. Cred că aşa trebuie  să fie un frate, ca Marmotă. Nu am întrebat pe nimeni, dar aşa am înțeles eu că sunt frații,  cum suntem noi doi.
-Şi? Ce făceau cei doi tipi? Poate erau doi călători întârziați la coborâre, doi cunoscuți, mai stăteau de vorbă înainte de a se despărți.
-Mai întâi şi mai întâi că nu erau călători obişnuiți. Ce să caute nişte domni eleganți, îmbrăcați cu  haine scumpe, într-un tren personal? Un costum de-ăla, de care purtau ei, face cât cerşeşte Narcisa în trei luni de zile. Iar ce vorbeau, nu prea se vorbeşte când te desparți de cineva cunoscut. Spuneau ceva ce îmi este şi frică să spun. S-a oprit o clipă din poveste, şi-a frământat mâinile şi s-a foit pe banca de lemn neliniştit. Comisarul l-a privit printre razele felinarelor ce luminau parcul şi a citit în expresia feței sale teamă.
-Îți este frică să spui ce ai auzit? Atunci eu plec şi…
-Nu, nu plecați, vă rog! Trebuie să am încredere în ce mi-a spus Profesorul privitor la dumneavoastră. Îmi vine greu să spun pentru că noi, cei cărora lumea le zice „aurolaci”, suntem  considerați nişte drogați nenorociți, haimanale mizerabile. Cu mizeria s-ar putea să aibă dreptate pentru că ne spălăm mai rar, dar în rest nu. Noi nici măcar nu ne drogăm, noi cei din „garsonieră”. Profesorul şi Mama trag câte o duşcă-două de rachiu seara, dar nu şi noi. Am încercat să fumez -nu  aveam bani, adunam chiştoace de pe peron sau din scrumierele din vagoane, dar când profesorul m-a ghicit mi-a tras o palmă de am văzut stele verzi. Mi-a spus că dacă mai trag din țigară să plec  din „garsonieră”.
-Cine e … mama?
-A, ați crezut!… Nu, nu este mama nimănui. Aşa îi spunem noi, Mama, pentru că ne îngrijeşte. Face mâncare, curățenie, ne mai spală hainele…
-Deci ea nu pleacă după bani, ca voi. Egospodina grupului.
-Nici nu ar prea avea cum. Mama nu are picioare, are doar nişte cioturi scurte, cu care nu poate urca  la suprafață. Şi nici nu vrea. Urăşte oamenii. Bineînțeles în afară de noi. Când era mică, zice ea, au răpit-o unii de la părinți, un bărbat şi o femeie. Cică ar fi fost nişte țigani. Aşa zice lumea la oamenii  răi, țigani, chiar dacă nu sunt țigani. Au dus-o undeva, departe, şi i-au scurtat picioarele. Ca la un  scaun prea înalt i-au scurtat picioarele, cu ferăstrăul. Şi au pus-o să cerşească. De când a ajuns în  „garsonieră” nu a mai ieşit niciodată la suprafață. Nici lumina soarelui nu vrea să o vadă, măcar  printre țevi, pe unde ajung razele jos, ziua. Zice că vrea să se obişnuiască cu negura de sub pământ. -Cu iadul?
-Da, exact aşa zice, cu iadul. „Că doar nu poate să fie mai rău şi mai urât decât ăla de pe pământ!”,  zice ea. Dar iadul ăsta este de fapt raiul nostru. Pentru noi nicăieri nu este mai bine ca acolo.
-Şi? Ce spuneai că vorbeau cei doi bărbați eleganți?
-Că vor să oprească trenul care vine de la Bucureşti şi să ia comoara. Exact aşa au zis, comoara.
-De la Bucureşti vin multe trenuri acum, vara.
-Ştiu şi despre ce tren vorbeau, despre Trenul Soarelui, adică de intercity 342 care pleacă la nouă  patru’şapte încoace din Bucureşti.
-De unde ştii?
-Aşa au spus: „Pui piedica Soarelui la Tanța şi Costel din baraca cinci, iar eu înşfac comoara şi cobor  din patru față, când toți se bulucesc unde eşti tu. Faci puțină dezordine să ia ochii la fraieri.” -Bănuiesc că indivizii au plecat. Cum dăm de ei să vedem ce mai fac?
-Simplu, îi găsim la tanti Melina, la hogeac. S-au dus la ea să doarmă. I-am urmărit până acolo şi i-am văzut intrând. De la intrarea în gară au cumpărat sandvişuri, e un magazin pe colț care stă dechis şi noaptea.
Polițistul şi-a privit ceasul.
-E ora 22 şi 15 minute. Ne vedem aici peste o oră.
A plecat greoi spre sediul poliției, inspirând aerul răcoros al serii, udat de stropii fini veniți dinspre  fântâna arteziană din parc. Tineri şi vârstnici, perechi sau în grupuri mai mari, cu copii în cărucioare sau căței ținuți în lesă, oamenii ieşiseră, beți de somn, alungați de căldură din apartamentele  devenite cuptor. Poliția îşi avea sediul aproape, aşa că în mai puțin 21 de zece minute, cu tot mersul  greoi, comisarul şef Mircea Filipescu deschidea uşa şefului său. Acesta tocmai îşi încuia hârtiile în  dulap când a dat cu ochii de comisar. Avea pleoapele căzute, avea fața transpirată şi o pată de  umezeală de pe cămaşă trăda faptul că şi trupul îi era asudat.

-Nu-ți prieşte în concediu, Filipescule? Sau te-a răscolit aşa tare nămolul de la Techirghiol încât nu mai poți sta în casă de atâta „vitalitate”?
-Ştiu că nu am picat în cel mai potrivit moment, dar încerc să fiu cât mai scurt. M-a abordat un  copil… Un copil al străzii. Spune că doi indivizi necunoscuți vor să oprească la Medgidia trenul  intercity din care să fure ceva, ceva prețios. Ei spuneau că trebuie să ia „comoara”. Nu ştiu ce  transportă trenul ăsta, poate vreun transport special. Am putea să ne apucăm de treabă, eu cu  doi-trei băieți.
-Mmm-da! Şi cine ziceai că te-a informat?
-Un… puşti care îşi face veacul prin gara CFR, îl cheamă Papilă. Mă rog, asta este porecla lui.
-Cine sunt indivizii care au afirmat asta?
-Doi bărbați îmbrăcați elegant, pe care nu îi cunoaşte. De fapt nici nu i-a văzut foarte bine, dar în convorbirea lor cifrată…
-Iartă-mă colega! Am avut o zi grea, nu am stat la soare, cu nămol pe mine şi cu o bericică rece în nisipul de pe malul ghiolului. Ştii că am făcut destule eforturi să-ți dau concediu tocmai când aveam mai mare nevoie de oameni, mai ales de tine. Nu zic că nu o meritai, dar tot efort se cheamă. Pentru  mine, pentru colegii tăi care tot au cârcotit în legătură cu acest concediu, neobişnuit pentru noi,  polițiştii de pe litoral. Ştii ce a zis şeful? A zis că la anul nu îmi mai detaşează polițişti din țară. Eu  disloc oameni de lângă familie, de la treaba şi viața lor, mi-a zis, iar ai tăi pleacă în concediu. Acum  vii şi-mi spui că vrei să pleci în nu ştiu ce aventură. Ca să nu te plictiseşti mai vrei şi alți doi-trei polițişti. Pentru că un aurolac ți-a spus că doi necunoscuți vor să atace un tren şi să ia din el comoara  din Sierra Madre. Ca în filmele western pe care le vedeam noi când eram copii. Sfatul meu  este să te bucuri în continuare de cura binefăcătoare de soare, apă şi nămol, „ca la noi la  Techirghiol”, ca să citez un clasic al fotografiei în viață. Iar peste fix cinci zile să fii aici, apt de muncă! Această ultimă propoziție o spusese aproape țipând, privindu-l pe comisar furios. Dar pe Filipescu nu  asta îl deranjase. Îl deranjase termenul acela generic, de aurolac, folosit de şeful său, iar acum  fierbea de furie. Cu greu a reuşit să se abțină de la comentarii care nu l-ar fi ajutat.
-Uite ce e, cu o anchetă pe linia asta am împuşca doi iepuri deodată: şefii de la județ află că am fost chemat la muncă, deci mi s-a întrerupt concediul, şi rezolvăm un caz. Ba îl împuşcăm şi pe al treilea,  scap şi eu de chinul ăsta cu nămolul. Oricum nu-mi face plăcere să-mi petrec zilele printre bărbați  despuiați, cum i-au făcut mamele lor, să văd tot felul de chestii, care de care mai… scârboase. Eu, un pudic, care sunt în stare să dorm îmbrăcat ca să nu mă schimb în pijamale în fața nevestei.
-Împuşcă tu câți iepuri vrei, nu am ce  discuta. Şi cu asta am încheiat.

Filipescu şi-a consultat ceasul  şi a ieşit pe uşa deschisă în anticameră fără a mai scoate un cuvânt, dar s-a auzi strigat:
-Filipescule! Şi nu uita, eşti în concediu. Nu face poliție în particular pentru că sunt obligat să iau măsuri!
Papilă nu era pe banca din parc, dar îl zări venind în goană dinspre Obor, direct peste spațiile verzi.
-Şefule, e groasă rău! Au legat-o pe tanti Melina fedeleş, i-au pus căluş în gură şi au amenințat-o cu pistolul. Unul dintre ei a vrut să o împuşte. Cred că Melina, cum e ea curioasă, le-a căutat prin boarfe şi a dat de ceva.
-De unde ştii? Ai fos tu acolo?
-Nu, am trimis pe Profesor cu Violeta.
Violeta este fata aceea tare de urechi, cu cercel în nas, care se duce cu bărbați. S-au dus împreună  să vadă pe geamul acela dinspre linii, dinspre calea ferată. Dacă erau observați, ar fi spus că au venit la hogeac. După ce au legat-o pe Melina, s-au topit. Au venit până la autogară, iar de acolo s-au  despărțit. Fiecare a plecat cu un taxi.
-Şi Melina ce zice? Cum a reuşit să-i înfurie?
-Săracaa! Nu poate să scoată un cuvânt. Au trimis-o la spital cu salvarea, pentru că doar țipă. Cică  s-a… S-a… A făcut…
-Atac de panică?
-Exact. Aşa spunea Profesorul. Cine ştie ce a văzut prin bagajele străinilor! Mă şi mir că nişte oameni  ca ei, cu bani, mai circulă cu trenul.
-Papilă, pe unde crezi tu că ar putea urca în tren? Cum ai proceda dacă ai fi în locul lor?
-M-aş urca de la Bucureşti, domnule, la capăt. Ar fi mai greu de observat înpuhoiul acela de lume.
-Dar „comoara”? Unde ar putea fi urcată în tren o… comoară?
-Nu ştiu. Poate nici nu trebuie urcată, este deja acolo. Cu vagon cu tot. Trimiteți-ne la Bucureşti, pe mine şi pe Marmotă. Vrem doar câțiva bani.
-Sigur, trebuie să plătiți biletele de tren, să nu vă ia controlorii la ochi.
-Naşii? Pe noi? Nu avem probleme cu ei, doar dacă vine supracontrolul. Astă seară vine încoace…  nea Marcu.
Nea Marcu se bagă în compartimentul de serviciu, trage perdelele şi doarme dus mai bine de  jumătate din drum. Banii ne trebuiesc pentru cartela de tefefon, căci am şi eu un telefon mobil. Şi  pentru ceva de-ale gurii. Papilă l-a adus în fața gării pe Marmotă, un băiat blond, de aceeaşi vârstă  cu el şi la fel de sărac îmbrăcat. În timp ce băieții se căutau unul pe altul, comisarul făcuse un tur al  gării. De la un bancomat scosese nişte bani, iar din parcare îl chemase pe Mitică Păunescu, unul din  vechii taximetrişti clandestini cu „datorii morale” la comisar. Oprit la timp, cu ani în urmă, să nu  ajungă în spatele gratiilor, alături de borfaşii cu care se împrietenise.
-Mitică, îl abordase Filipescu direct, văd că nu ai clienți. Te plictiseşti, banul nu iese, motorul se  răceşte.
-Cum să se răcească, domnule comisar? Pe căldura asta? Cât despre bani… Pentru bani vin eu aici?  Pentru o „parlare”, un „tras cu oblonul”…
-Dacă este aşa, înseamnă că te-am nimerit. Copii mei trebuie să ajungă la Bucureşti, la Gara de  Nord, aşa că îți mai trece şi ție plictiseala până acolo. Mai tragi cu ochiul, cu oblonul, cum spui tu, în  dreapta şi în stânga, o pui de o vorbă cu ei, că nu sunt băieți proşti. Uite-i, aşteaptă acolo.
-Care, ăia doi? Aurolacii ăia sunt copii dumeavoastră? Poate dintr-o altă relație, pentru că pe băiatul  şi fata dumneavoastră îi cunosc.
-Pe ăştia doi abia i-am adoptat. Nici nu s-a uscat cerneala de pe acte.
-Dar ăştia… Ăştia put, domnule comisar.
-Dai şi tu cu odorizant. Sau îți prinzi nasul cu un cleşte. Oricum s-ar putea să ți-l prinzi, căci prea ți-l bagi prea des unde nu trebuie.
-Când trebuie să plec?
-Imediat. Şi pe la şapte dimineața, cel târziu, trebuie să-i basculezi la Gara de Nord. E bine, băieți?
-E bine, au zis în cor cei doi băieți.
-Iar la zece ne aşteptați în gara de la Medgidia. Dacă trece trenul intercity de la Bucureşti şi noi nu  am venit la matale, poți să pleci.
-Măăăi… Papilă! Tu-mi spui mie ce să fac? Mucosule!
-El îți spune, că spune bine. Mi-a luat-o înainte, a intervenit comisarul. Oricum îți spuneam şi eu tot  asta.
-Păăăi… Trebuie să schimb ruta, să o iau de la autostradă, de la Cernavodă… Mie cine îmi plăteşte benzina?
-Nu spuneai că tu că nu eşti aici pentru bani? Vedem noi cum răsplătim voluntariatul ăsta al tău, l-a  privit atent Filipescu.
-Eu v-o spun pe-a dreaptă: a murit frizerul care tundea gratis. Dar, pentru poliția română… Ce nu  face omul!
Peste câteva ore Papilă şi Marmotă coborau în fața Gării de Nord din Bucureşti. Mai era mult până la plecarea trenului intercity spre Constanța, dar ei chiar vroiau să folosească bine acest timp. Nu vroiau să intre în gară şi să aştepte.
Prezența lor printre călători i-ar fi dus inevitabil în biroul poliției.
-Mergem pe aici, pe Griviței, i-a spus
Papilă tovarăşului său. Ştiu eu un culcuş unde pot să-l găsesc pe Vrajă. Îl mai ştii pe Vrajă, nu? Ăla de trăsese nu ştiu ce pe nas la Constanța şi căzuse sub vagon. Cel pe care era să-l calce trenul şi l-ai salvat tu.
-Aha, tipul ăla de la Bucureşti pe care l-am tras eu dintre roți cu două secundeînainte de plecarea trenului, în gară la noi?
Dar ce treabă avem cu unul ca el? Poate nici nu ne mai cunoaşte.
-Stai liniştit, Marmotă! Am păstrat legătura cu el prin telefon. A venit odată un tip, Cric îl cheamă, şi mi-a dat numărul de telefon al lui Vrajă. Erai tu în spital.
Ia numărul de telefon al lui Bosu şi să-l suni! mi-a zis ăla. Cine e Bosu ăsta? l-am întrebat. Şeful nostru, zice el. Când sun, cine crezi că îmi răspunde? Vrajă. Nu mai ia… porcării de-alea şi a ajuns un fel de şef. Nu mai stă în „garsoniera” lor decât aşa, din când în când, de ochii lumii. Să nu piardă  legătura cu cei pe care îi conduce sau să facă ăia cine ştie ce prostii. Are chiar o garsonieră  adevărată acum. Cică are şi o gagică, râde Papilă. La ce i-o folosi? Mai bine îşi lua maşină de spălat  şi frigider, îl costa mai ieftin.
-Dar ce treabă avem noi cu el? a întreabat nelămurit Marmotă.
-Vreau să ne spună câte ceva despre tren. Orice tren are povestea lui, ştii şi tu destul de bine. Eu  vreau să o ştiu pe a trenului ăsta. Au ajuns la culcuşul acela, dincolo de podul Grant, când soarele  începuse să dogorească, chiar dacă nu trecuse decăt puțin de ora 7, şi se aşezase în cârca lor. Deasupra unui capac greu de fier era un băiat al străzii murdar şi zdrențăros, cu părul încâlcit şi cu o  pungă de aurolac pe care o umfla din când în când, trăgând aerul din ea în piept.
-Salut! l-a abordat Papilă, privit cu un ochi de băiatul cu punga ce ținea deasupra capului o umbrelă  pe jumătate ruptă. Am vorbit cu Bosu şi ne aşteaptă la el. Anunță-l că au venit Marmotă şi Papilă.
-Zi parola! i-a rânjit cel aşezat pe capacul de metal.
-Ce parolă? Nu ştiu nicio parolă. Dacă nu mă laşi să intru, îl sun.
-N-ai decât. Oricum nu-ți răspunde. Că e ocupat cu Miki.
-Nu ştiu cine e Miki ăsta, dar mie o să-mi răspundă.
Papilă a scos telefonul din buzunar, a format numărul, dar de dincolo nu îi răspundea nimeni.
-Ți-am spus? Miki nu e el, e o ea, a rânjit băiatul. Una mişto.
-Ia ascultă! Vin tocmai de la Constanța să-l întâlnesc pe Vrajă, iar tu…
-Vezi că ştii? Nu puteai să spui de la început aşa? Acum asta e parola.
S-a ridicat de pe capacul imens, iar Papilă s-a uitat întrebător la Marmotă:
Cum va deschide puştiul o uşă aşa de grea?
23
-Înainte de a spune „Sesam, deschide-te!” trebuie să mai îndepliniți o poruncă. Trageți câte o gură din pungă!
le-a întins el punga cu aurolac rânjind.Ca să vă recunosc că sunteți de-ai noştri.
-Eu nu trag! a rostit hotărât Papilă după ce s-a gândit câteva secunde.
-Ba ai să tragi!
l-a privit serios
Marmotă Şi eu am să trag.
-Trage tu! Eu nu trag.
-Bine, trag eu primul. Dar ai să tragi şi tu. Nu am venit degeaba până aici. Chiar tu ai vrut să  ajungem la Bosu.
Marmotă a dus punga la gură şi a tras, dar din pungă nu venea niciun miros înțepător, neplăcut, care  ă-i inunde căile respiratorii şi să-l înece. Mai degrabă aerul din pungă mirosea a ceva cunoscut.
-Să nu spui un cuvânt! Ai înțeles?
Păzitorul uşii i-a smuls furios punga din mână lui Marmotă şi i-a împins-o lui Papilă:
-Trage!
Papilă s-a codit, s-a şters apoi la gură şi a tras:
-Lapte? a întrebat el nedumerit.
-Greşit! Cafea cu lapte. Doar e ora micului dejun.
S-a uitat în jur atent, apoi cu mişcări dibace, exersate, s-a apropiat de unul din colțurile capacului metalic şi l-a ridicat uşor: era confecționat dintr-un lemn uşor, probabil plută, placat cu o tablă mare, subțire, ruginită. Au coborât în labirintul canalelor care le era destul de familiar, numai că după al  doilea cot făcut de coridorul principal totul s-a schimbat. Înăuntru era luminat slab cu nişte becuri  mici, legate probabil la baterie, iar pereții erau vopsiți în alb. Totul era surprinzător de curat în jur,  chiar şi în cămăruțele improvizate din coturile țevilor prin care trece apa şi reziduurile gospodăriilor şi  societăților din oraş. Paturi mici, împrovizate, dar destul de curate, haine prinse pe cuiele din pereți, măsuțe din pitre sau cărămizi, acoperite cu ziare, dar fără resturi de mâncare pe ele, dădeau  impresia că cineva s-a străduit să orânduiască lucrurile, să asigure uniformitate în fiecare din micile  celule în care o trăiau alți oameni decât cei de afară.
-Avem şi un rubinet, au auzit pe cineva din spatele lor.
-Da, sigur! Parcă noi nu ne spălăm decât a ploaie! a spus Papilă dus cu gândul la dezordinea din  garsoniera lor. A privit apoi în spate:Vrajă!
-Papilă! Marmotă! Pe tine, mutule, te-am pus la inimă, pentru că mi-ai salvat viața, dar nici cu Papilă  nu mi-e frică. Are ăsta o minte… Brici! Mutul i se mai spunea lui Marmotă pentru că nu-i plăcea să  vorbească mult. Trebuia să-i smulgi vorbele cu cleştele, ca acum, când revederea cu Vrajă îl bucura enorm, dar cuvintele parcă nu vroiau să se lege. Probabil dacă ar fi putut să vorbească aşa de mult şi  de bine ca Papilă i-ar fi spus acum că se bucură de cum arată cel pe care îl salvase de la moarte  cu un an în urmă, trăgându-l de sub roțile trenului. Nu mai semăna deloc cu acela. Acum era călători,  trăgând cu ochiul spre fiecare compartiment. Căutau „comoara”, fără a şti exact ce  înseamnă asta, sau pe doi domni eleganți. Numai că nimic nu le-a atras atenția, nici urmă de ceva  care să semene cu locul în care se păstrează o comoară. Călătorii din treburi renunțaseră de mult la  tradiționalele valize sau serviete diplomat închise cu cifru, locul acestora fiind luat de sacoşele mari,  din rafie sau pungile de plastic. Cel puțin acolo, la  lasa a doua, unde oameni năduşiți şi moțăind în  atmosfera încinsă aidoma găinilor pe crengile dudului din ograda vreunui gospodar la timp de seară.  Ici- colo câte o doamnă privea gânditoare pe geam peisajul de afară, peste ochelari, cu revista de  cuvinte încrucişată pe genunchi şi gândurile aiurea. Doar un domn făcea notă discordantă cu acest  peisaj. Hainele elegante, pantofii lustruiți, ochelarii de soare marca unei cunoscute firme, fără bagaje,  citind picior peste picior un ziar englezesc. Iată o imagine despre care Papilă şi Marmotă  ştiau că nu are ce să caute în acest peisaj.
-Alo! Domnul Filipescu? Sunt eu, Papilă. Este căldură mare aici. Da, am văzut. Doar un „ventilator” la  patru „funcționează”. Credeți că ar trebui să mergem şi la cinci sau stăm aici să nu se strice şi  ăsta? Aşa gândeam şi eu: dacă aici este aşa căldură mare, chiar dacă nu se observă niciun foc… -Foc, foc! a început să strige un bătrânel de la capătul culoarului dinspre spatele trenului. Vine fum  mult de la vagonul cinci. Săriiiți! Foooc!
-Am şi ajuns la Medgidia? a întrebat nedumerit Marmotă exact în timpul în care cineva a tras  semnalul de alarmă, iar din inerția trenului vagoanele au ajuns în 25 apropierea peronului stației  Medgidia. S-au repezit spre compartimentul în care îl ştiau pe bărbatul cel elegant, în care  recunoscuseră pe unul din căutătorii „comorii”, dar acesta dispăruse. Călătorii ieşireră din  compartimente, mulți dintre ei îngrămădindu-se spre capătul dinspre vagonul cinci, curioşi să ştie de  unde vine fumul acela înecăcios, pe când alții, panicați, încercau să se îndepărteze de zona în care  se anunța pericolul, bulucindu-se către capătul din vecinătatea vagonului trei, amestecați cu bagaje  sau purtându-şi deasupra capetelor copii, de teamă să nu fie zdrobiți în învălmăşeală. Prinși în acest  haos în care nimeni nu mai ținea cont de celălalt, cu staturile lor de copii de 11-12 ani, Papilă şi  Marmotă s-au văzut neputincioşi, striviți într-un colț.
-Am o idee, s-a auzit vocea lui Marmotă. Sărim pe partea opusă stației. Ieşim pe sub vagon dacă e  azul să mergem la peron. Primul a sărit chiar el, dar greutatea orpului i s-a lăsat pe călcâi, iar acesta  pe o piatră ascuțită din terasament, aşa că a simțit cum o durere puternică îi fulgeră tot corpul. L-a  ajutat şi pe Papilă să coboare, iar acesta i-a văzut fața schimonosită.
-Ce ai, te-ai lovit? Rămâi aici şi merg eu mai departe. Vin după tine…
-Nici să nu te gândeşti!
Şi a pornit şchiopătând pe sub vagon.
Din spatele roților i-au observat pe cei doi bărbați, căutători de „comori”. Coborâseră din tren pe la  capetele vagoanelor patru şi cinci, îndepărtate de zona din care ieşea fum. Cel din vagonul patru  ducea pe spate o pătură rulată. Un covor, o mochetă, ceva.
-Asta e comoara, un covor?
-Poate. Hai să aflăm până când nu se întâlneşte cu celălalt. Cu durerea aceea seacă ce îi străbătea tot corpul Marmotă şi-a urmat prietenul. Când Papilă s-a apropiat de străinul din vagonul patru şi a  început să-i ceară bani, cu voce rugătoare, ca un cerşetor, a venit din spatele acestuia şi i-a placat  picioarele u o piedică bine calculată. Când bărbatul  s-a dezechilibrat cu covorul pe umăr, i l-a tras cu  putere, grăbindu-i căderea către peron şi pietrele din terasament. S-a adunat destul de repede şi  a privit spre cei doi băieți care alergau spre liziera din apropierea stației ținând de câte un capăt  l  covorului. A ezitat câteva secunde, apoi a scos de sub sacoul din stofă subțire un pistol. L-a îndreptat  spre copii, a țintit, dar din spatele său a auzit un glas puternic, amestecat cu gâfîituri:
-Lasă arma şi ridică mâinile! Să nu faci vreo prostie, căci îți zbor creierii. Sunt comisarul şef Mircea  Filipescu. Aşa! i-a luat polițstul pistolul din spate. Acumchiar am cu ce să-ți găuresc țeasta, îl uitasem  pe al meu la Constanța. Patru polițiști în uniformă, pregătiți din vreme de comisar, au  imobilizat pe cei doi bărbați. În loc de comoară, în covorul lăsat pe iarba lizierei de Papilă şi  Marmotă, au găsit un copil. O fetiță de patru-cinci ani care dormea liniştită, visând probabil frumos,  căci fața îi era străbătută de un zâmbet îngeresc.
-Megy, Megy!
Femeia vârstnică ce venise în fugă dinspre tren a strâns-o la piept cu lacrimi în ochi.
-Cred că a fost injectată cu ceva ca să nu facă gălăgie, atunci când mi-a fost furată, în haosul acela  rovocat de incendiul din tren.
-Cine sunteți dumneavoastră, doamnă? Eu sunt comisarul Filipescu.
-Anişoara Ştefan, însoțitoarea şi doica lui Megy. Megara o cheamă de fapt, Megara N’Dono. Este  iica lui Raul şi a Milenei N’Dono. Domnul Raul a fost până acum cinci zile ambasadorul Transmaliei la  Bucureşti. Oameni bogați şi foarte influenți. Doar că în urmă cu cinci zile şeful statului, tatăl  doamnei Milena, a fost înlăturat de la putere şi a trebuit să fugă din țară. Ambasadele țării lor au fost  închise, după cum ştiți, iar domnul Raul a plecat rapid la Odesa, unde aveau ancorat iahtul. Şi-au dat  seama că ei ar putea fi recunoscuți, aşa că mi-au încredințat mie pe Meghy ca să o aduc până la  Constanța, de unde urmau să o ia ei şi să plece după tatăl doamnei Milena. Cine putea să bănuiască  ceva? O femeiecu un copil atrage mai puțin atenția într-un tren aglomerat decât o escortă pe o şosea. Bănuiesc însă că cei din familia N’Dono au fost trădați, poate chiar de personalul ambasadei.
-De ce ar răpi nişte oameni un copil, fie el şi al unui fost ambasador? s-a întrebat comisarul singur,  dus pe gânduri. Cum de ce? şi-a răspuns tot singur. Pentru răscumpărare. Sau pentru şantaj. Poate  pentru a se răzbuna pe familia conducătorului. Fetița este nepoata preşedintelui, nu? La câțiva paşi  de comisar şi de doică, micuța Megara se trezise. Luase o pietricică din iarbă şi o dăduse lui Papilă. Apoi alta, pe care o lăsase în palma lui Marmotă. Pentru că cei trei copii uitaseră parcă ce se  întâmplase şi nici nu bănuiau ce se putea întâmpla, se jucau acum ca şi când nimic nu s-ar fi  întâmplat. Doar Marmotă, aşezat turceşte direct pe iarbă, strângea din când în când din dinți,  străfulgerat de durerea care îl pătrunsese. Comisarul s-a apropiat de ei, privindu-i zâmbind. Doar  când a văzut grimasa de pe fața lui Marmotă s-a aplecat şi i-a cercetat piciorul. Apoi a sunat la  salvare. Trezită ca din vis, când a dat cu ochii de Megara jucându-se cu cei doi băieți, Anişoara  Ştefan s-a repezit ca arsă.
-Megy! Nu e voie! Nu vezi ce murdari sunt? Pui mâna pe vagabonzii ăştia? Am să te pedepsesc. -Vagabonzii ăştia i-au salvat viața! a privit-o mustrător comisarul. Chiar şi aşa murdari, cum sunt ei,  sufletele le sunt mai curate decât ale multor „curați” din lumea asta. Apoi a intrat între cei doi băieți și  i-a prins după umeri. -Marmotă, Papilă, am să vă dau o veste bună şi una proastă. Cea proastă este că Marmotă va trebui să stea un timp cu piciorul imobiliziat în ghips, poate chiar internat în  spital. Cea bună este că doamna Ştefan a sunat pe tatăl Megarăi. Pentru că i-ați salvat „comoara”,  zice că sunteți nişte băieți aranjați de acum, că o să aveți tot ce vă trebuie şi veți trăi ca în rai.
-Ca în rai? Dar ce, noi am murit ca să ajungem în rai? Raiul nostru este aici, domnule. Din păcate  nici în cer, nici e pământ nu este loc pentru noi. Ni s-a rezervat raiul de sub pământ. Oricum, aşa cum spunea şi Profesorul -iar profesorul este un om deştept, că de-aia a ajuns profesor, şi nici nu ne  minte niciodată- alt rai nu ne garantează nimeni.

Articol aparut in Revista Politiei Impact nr. 131 din Noiembrie 2013

*Face-ti click pe link-ul de mai sus pentru a descarca acest numar in format PDF