noaptea

Noaptea furioşilor

Când liniştea culoarelor instituţiei s-a spart şi din sala de conferinţe a inspectoratului s-a revărsat mulţimea de oameni, şi-a dat seama cu mândrie că face şi el parte dintre agenţii aceia speciali care ocupau funcţia de şef de post. Poate din perspectiva civilului pare prozaic, pentru unii chiar hazliu. „Fă-mă mamă ce n-am fost,/ Pădurar şi şef de post”! Altfel erau lucrurile văzute din interior, acolo unde se ştia cât de greu şi, mai ales, cât de important era să accezi la acea funcţie. Să ştii şi să faci de toate, de la Criminalistică, la Evidenţa Populaţiei şi la treaba minuţioasă a Centrelor Militare: adică să fii un poliţist complex, aproape complet. Păşind încet între colegii săi îi veneau  în minte nume de legendă din vremea când el era doar un începător, iar poveştile despre unul sau altul dintre şefii de post le auzea pe cale orală, la bârfă, cum s-ar zice, încât nici nu mai ştiai care sunt reale şi care rod al imaginaţiei altora, precum basmele din popor.

Ajunsese în anticamera şefului şi ocupase un loc pe canapea când, din birou, a ieşit subinspectorul Aliman. Tânărul îl privise aproape de sus. Fără vreun salut, se mulţumise să-şi arate superioritatea, aşa cum o făcea de obicei, spunându-i dintr-o parte:

-Vezi că s-au cam adunat reclamaţiile la tine, acolo, Sărarule! Intră! Şeful te aşteaptă.

I-a lăsat uşa întredeschisă, iar el a păşit pe lângă cele două blaturi capitonate care îţi lăsau impresia că intri într-un fel de peşteră a misterelor din care cu greu vei mai putea ieşi –uşa aceea dublă rămăsese de pe vremea când acolo îşi avea biroul şeful securităţii regionale, unde chiar puteai intra fără să mai poţi ieşi vreodată la lumină şi libertate.

-Te rog să iei loc! Nu ştii unde am pus hârtia aia? Sigur nu ştii, a zâmbit el. Ce mai faci, Sărarule? Ai mai scăpat de gândurile alea negre de când cu?… De când cu soţia? Uite ce e! Nu te-am chemat să vorbim de viaţa ta privată, aşa că dacă vrei îmi răspunzi, dacă nu… Sincer să fiu, voiam să ştiu de la tine ce mai faci, nu din rapoarte, aşa că te-am chemat…

-Ştiu de ce m-aţi chemat, m-a informat domnul subinspector Aliman.

-Aliman, ţuică de cazan, a versificat el. Mai mult poşircă. Sper că nu este departe momentul când o să am satisfacţia să-i dau un şut în fund atât de tare încât să nu mai găsească uşa.

-Spunea ceva despre nişte reclamaţii, a încercat Săraru să iasă din postura aceea ridicolă şi neregulamentară, să asiste la criticarea unui superior, mai ales că superiorul nu se afla de faţă.

-Sigur, sunt şi nişte reclamaţii. Cine nu este reclamat înseamnă că nu munceşte, aşa se spunea pe vremea când eram eu tânăr. Cum dracului să nu fii reclamat când lucrezi singur tu, şef de post, la un post de poliţie la care ar trebui să mai ai trei ajutoare? Şi când ai înlocuit acolo pe Dunăreanu, băiat bun, dar cu lipsuri, care s-a dus la pensie după ce i-a lăsat câtva timp pe cei din comună să-şi facă de cap! Şi… Mai eşti şi bărbat bine. Nu se cuvine să spun eu asta, dar orice analiză a stării de fapt din comuna Poeniţa trebuie să ţină cont de această chestiune.. Că şeful de post este un străin chipeş, văduv, magnet la femei, rezultă că şi-a făcut o droaie de duşmani în rândul bărbaţilor. Măi Sărarule, s-a înmuiat deodată şeful, uite, ţi-l aduc înapoi pe Tedy Martinescu, ăla care a a fost ajutorul lui Dunăreanu, dar mai mult…

-Nu, mai bine nu. Era să spun „mai bine singur”, dar nu este adevărat, nu e bine singur. Din niciun punct de vedere. Dar, decât cu el… Am auzit că s-a făcut rudă în localitate tocmai cu ăia care-mi fac mie probleme acum. Poate nu a ştiut nici el când s-a însurat cu…

-Dar sigur a aflat, căci altfel nu s-ar fi despărţit. Apropo de însurat: când crezi că vom juca?…

-Niciodată nu vom juca, pentru că nu va mai fi niciodată în viaţa mea o nuntă. Sau ceva de genul acesta.

-Niciodată să nu spui niciodată, Sărarule. Parcă aşa se spune. Hai, mergi. Ai drum lung până la Poeniţa, deci drum bun! Să nu uiţi, dacă problemele se agravează, dacă te copleşesc, să mă suni. Cât despre reclamaţiile alea care au ajuns la Aliman, am să le iau şi să le dau la verificat unui ofiţer cu capul pe umeri, mai cu experienţă şi discernământ, care ştie că doi plus doi nu fac întotdeauna patru. Mai ales in meseria noastră. Şi să mai ştii un lucru, le-am citit până la ultimul rând şi am o mare doză de îndoială în ce priveşte veridicitatea lor. Au un miros de făcătură, că se împut dacă le mai ţinem câteva zile. Dar te rog un lucru, Andrei: ai grijă de tine!

Când a intrat în Poeniţa soarele apunea. L-a zărit pe Cârpitu cel mic, nebunul satului, cum îi ziceau cei mai mulţi, poate pe nedrept, urcând pe asfalt, vorbind în legea lui singur, dar cu voce tare, însoţită de gesturi haotice, ca şi când s-ar fi apărat de muşte. A oprit maşina şi a lăsat geamul.

-Ce e Matei, cine te-a supărat?

-Nimeni. B-Bican. Nimeni. Pppp… Piele. Nimeni.

-Hai sus! Vrei să te duc undeva?

-Ppp… Pe alde ei ssss… Să-i arestezi.

Matei Cârpitu s-a aşezat pe locul din dreapta şoferului.

-De ce să-i arestez? Sunt şi ei oameni, nu au făcut nimic rău.

-A-auzi? Nnn-ai jumate de patent?

-Ce vrei să faci cu jumătate de patent? a zâmbit Săraru.

-Mmm… Mmmai am şi eu ju… Mai am ju, jumătate. Şi vreau să fac şi eu unul întreg. Aaa. Aaaam şi eu nevoie de un patent.

-Mergi la mine şi îţi dau eu unul.

-Nîî.. Nîî… Nu. Eu vreau pe-al meu, n-am nevoie.

-Bine, dacă găsesc jumătate de patent am să ţi-o aduc ţie. Unde vrei să te las? N-ar fi bine să te duc acasă?

-Acasă-acasă? Nuuu!  Acasă nu este acasa mmmmea.

Matei Cârpitu locuia la alde Tănase, într-o cămăruţă din spatele curţii. Fratele lui, Neculai, se căsătorise de mulţi ani cu Sanda lui Tănase, iar când mama lui şi a lui Matei murise, îşi adusese fratele din satul lor natal. Regreta însă amarnic gestul lui frăţesc de a-l aduce pe Matei aproape de el, pentru că nevastă-sa şi părinţii ei nu-l iertaseră niciodată pentru că „a transformat casa în balamuc”, aşa cum spuneau atunci când li se oferea ocazia.     

Cum a oprit maşina în dreptul porţii lor, de aceasta s-a apropiat furios Neculai. A deschis portiera şi l-a tras pe Matei din maşină, târâindu-l peste podul ce traversa şanţul din dreptul porţii. Atunci, poliţistul s-a apropiat de cei doi fraţi şi i-a desfăcut lui Neculai mâna cu care o ţinea strâns pe cea a fratelui său mai mic şi neajutorat. Forţa sa l-a împins destul de tare pe Cârpitu cel mare, care s-a dezechilibrat şi a căzut peste bancă. A dat să se ridice şi să îl înfrunte pe şeful de post, dar nebunul l-a tras înapoi, apucându-se cu tot corpul de braţul său.

-Neni Culai! Neni Culai!, dar fratele l-a împins cu putere. Avea acum treabă cu poliţistul, nu cu fratele lui mai mic.

-Ce crezi, dom şef, că rămâne aşa? Dacă scapi de la ăilalţi, nu scapi de mine, ţi-o spui eu!

-Nnnn… Nnnn… Neni Culai! s-a băgat băiatul cu mintea rătăcită între cei doi bărbaţi furioşi.

-Tu ce vrei mă? s-a răstit Neculai la Matei. Ce mama dracului mai vrei? Că!… Îţi trag una de vezi stele verzi!

-Câ?… Câ?… Când răsare? Lll… Luna. Când răsare?

  ///                                             ///                                             ///

Negurile serii puneau stăpânire uşor-uşor pe casa poliţistului, pe vatra satului, când vecinul din dreapta s-a apropiat de gardul ce-i despărţea.

-Vecineee! Ia dă-te mai aproape, că am o vorbă cu tine.

Era Sorin Vianu, Mastică, aşa cum fusese poreclit de mic şi cum îi spuneau toţi. Îl despărţea doar gardul de şeful de post, dar cu toate astea nu-şi vorbiseră vreodată ca între vecini. Ce-ar fi zis prietenii lui să audă că are o relaţie cât de cât omenească cu poliţistul atât de urât de ei?

Ce i-a venit? s-a întrebat Săraru. Auzi cum strigă, „Vecine!”. Şi-a adus aminte că suntem vecini, după aproape un an de când nu a salutat odată. Ce-o fi vrând? 

-Care eşti, bă? a strigat Săraru, prefăcându-se că nu-i cunoaşte vocea.

-Sorin Vianu, vecinul tău.

-Vecinul meu? s-a amuzat Săraru din semiîntunericul bătăturii. Aici stă Pascu, dincoace Mastică…

-Mastică sunt, dar aşa-mi spune mie în buletin, Vianu Sorin. Dă-te mai aproape că am o vorbă să-ţi spun!

Săraru s-a apropiat de gard.

-Dacă este despre vecinătatea noastră, poţi să spui. Dacă sunt treburi de-ale poliţiei, trebuie să vii la post. Altfel…

-Nu pot să viu la post, omule, că mă vede satul. Şi apoi…

-Ce are satul? Să vadă, doar nu avem nimic de ascuns, nu? N-am furat împreună de la sistem, de la irigaţii. De exemplu. Ce secrete am putea avea noi doi, care de ceva timp nici nu ne salutăm?

Mastică a înghiţit în sec: Al dracului, ştie de afacerea aia cu alde Gargară. Şi eu n-am făcut nimic. M-am dus doar să iau banii în locul lor de la fier vechi.

S-a ridicat uşor peste gardul din plasă de sârmă ce despărţea curţile:

-Ţi-au pus gând rău, vericule. S-au adunat azi la Mantea…

 -…Unde ai fost şi tu.

-Am fost, dar nu ca să mă aliez cu ei. Să aflu ce zic şi să-ţi spun. Ca între vecini. Că stăm colea, gard în gard, ce dracu.!?

-Şi? Cine mai era la Mantea în afară de tine? Piele, Vărgatu, Fane Frasineanu, Pistol?…

-Nu, Vărgatu nu a fost, că este plecat la Sălcioara, la ai lui. I-a murit un unchi şi l-a înmormântat azi. Dar mai erau alţii, alde Bican, şi Valentin, şi Costică. Răiiii! Câini pe tine. Ăştia te-ar hali nemestecat dacă ar putea. Că cică i-ai luat-o pe… lui ăl mic, lui Valică. Zicea şi de ea, că dacă o prind… Cheamă tot satul la o distraţie, barem să ştie că ce a căutat, a găsit. Că, dacă găsea pe altul, mai treacă-meargă, dar tocmai pe tine, care le-ai făcut atâtea dosare, pentru toate… nimicurile.

-Nimicuri? Să dai foc şurii şi să ardă grajdiul lui Gorun, cu vacă cu tot, e nimic?

-Zice că s-ar fi împăcat ei, dar nu i-ai lăsat.

-Şi „să facă drum” prin pădurea aia tânără noaptea, cu drujba, apoi să vândă lemnele în comuna vecină, tot nimic e?

-Şi al lui Vărgatu, Pingele, zicea că i-ai făcut pe nedrept acte la parchet, că el nici nu a fost atunci când ăia, alde Tur, care sunt la pârnaie, l-au bumbăcit la derea  pe Nae Parască. Zice că în noaptea aia fusese la una de prin Deleni, care are pe bărbatu-său paznic de noapte…

-Vasilica.

-Aşa, Vasilica. Şi că aia ar fi dat ea declaraţie în secret. Să nu afle bărbatul ei, dar nu ai lăsat-o tu. Ai ameninţat-o că… Nu ştiu ce.

-Am înţeles. Şi ce vor ăştia în definitiv de la mine?

-Cică să pleci, că e mai bine pentru toată lumea. Şi ei or să uite. O să o ierte şi pe Dora. Numai să pleci undeva, departe, să nu mai audă de tine.

-Altfel?

-Altfel, nu-i a bună. Păcat de tine! Eşti bărbat tânăr. Poţi să-ţi faci un rost şi în altă parte, încolo, mai spre oraş. Cică dacă eşti băiat cuminte ei te ajută. Pun  mână de la mână şi îţi găsesc un post mai călduţ.

-Am înţeles. Pentru ei nici nu-i greu. Mai fură o vită-două de pe la oameni, mai „strâng” fierul vechi de la sifonul ăla de refulare de la Ape, poate mai defrişează vreo pădure, că se mai găseşte. Altfel, de unde bani? Niciunul dintre ei nu munceşte, în schimb toţi cheltuiesc. Pe ţigări, pe băutură, chiar şi pe femei. Dar merită să faca un efort. Nu? Şi clopotul bisericii dacă-l vând, tot merită. Scapă de Andrei Săraru şi de lege. Pentru că tot te-au făcut mesagerul lor, te fac şi eu solul meu.

-Dar eu nu…

-Aşa, ca între vecini, îmi faci şi mie un serviciu. Te duci la ei şi să le spui că nu plec. Şi nici pe Dora nu o las, pentru că o iubesc. Şi ea mă iubeşte pe mine, iar de la asta nu te opreşte nici Dumnezeu. Punct!   

Mastică i-a întors spatele poliţistului şi a plecat bombănind. Săraru a intrat în casă după căteva seunde, timp în care a chibzuit ce are de făcut, în faţa gardului de plasă. Dora îl aştepta lângă uşă, iar pe faţă i se citea îngrijorarea. A privit-o cu un zâmbet, apoi prin surprindere a ridicat-o în braţe, stârnindu-i un chiot, şi a dus-o către canapeaua din cameră. A aşezat-o cu grijă ca pe un copil, i-a sărutat buzele, apoi a privit-o drept în ochi.

-Aş vrea să-ţi iei câteva zile de concediu, libere, ce poţi, şi să pleci la ai tăi. Nu mă întreba de ce! Poate vreau să-mi aduc aminte cât de rău era fără tine şi să te iubesc şi mai mult.

-Bine, dar… Credeam că vom folosi concediul să mergem undeva. Ce să fac la mama? Eu nu vreau cu ea, nici cu soră-mea Aniţa şi Dan al ei. Eu vreau cu tine. Şi să nu crezi că scapi de mine aşa uşor.

-Nu vreau să scap de tine, sunt însă probleme pe care bărbaţii trebuie să le rezolve… bărbăteşte. Bănuiesc că mă cunoşti destul de bine şi ţi-ai dat seama, nu sunt omul care să se ascundă după fusta muierii.

-Ştiu-ştiu! Mândrieee, cât cuprinde. Doar eşti şeful de post, nu?

-N-are nici o legătură cu meseria mea. Sau poate are, dar eu vreau să despart apele. Sunt două lumi pe care nu aş fi vrut să le împreun. Ştii? E ca într-un laborator chimic: anumite substanţe dau reacţii explozive, dacă le pui  la un loc. Cam aşa se poate întâmpla şi dacă amesteci munca de poliţie cu viaţa personală. Tocmai de-aia, vreau pentru câteva zile să nu mai am viaţă personală. S-au adunat câteva probleme ce trebuiesc rezolvate. Cred că în timpul ăsta am să închid casa şi să mă mut la postul de poliţie. Aşa cum am stat atâtea luni de zile atunci când am venit în comună, tot aşa o să stau şi acum. Poate că este nevoie de un nou început.

-Văd că ţi-ai făcut scenariul, dragul meu, iar mie mi-ai rezervat rolul de figurantă. Ei bine, nici să nu te gândeşti că am să accept acest rol. Sunt eu, iubita, amanta, concubina scenaristului, care probabil va şi regiza piesa, ori ce sunt? Cum crezi că voi rezista eu să stau departe de tine, fără să-ţi dau o mână de ajutor, mai ales când ştiu că te paşte un pericol?

-Nu mă paşte niciun pericol şi nici nu am nevoie de ajutor. Dacă aş şti că nu fac faţă situaţiei, aş cere ajutor de la superiori. Şeful cel mare mi-a cerut să-l sun pe telefonul personal dacă am nevoie de ceva.

-Ţi-a cerut pentru că ştia că altfel nu o s-o faci. Dacă vroia să te ajute îţi găsea un ajutor, aşa cum sunt pe la toate posturile de poliţie, dar ei s-au mulţumit să ştie că aici, la Poeniţa…

Nu a mai apucat să termine ce avea de spus, pentru că buzele lui s-au lipit de buzele ei, găinile din sat nu au mai cotcodăcit, lumina din cameră a dispărut, iar ei doi au intrat plutind într-o lume care era numai a lor.

   ///                                     ///                                               ///

Valică nu putea să stea pe scaun, nervos şi plin de ură, cu gândul pe tărâmul vănăt al răzbunării, chiar dacă Gargară nu se putuse stăpâni să nu-l aducă cu picioarele pe pământ, adică în camera aia plină de fum din cârciuma lui Mantea, şi să-i întrerupă cursele acelea nervoase.

-Stai dracului jos, Valică! Ne-ai ameţit! Mai răsuflă şi tu un pic! Ia o gură de rachiu, că te înveseleşte! Nu vezi că ai făcut potecă pe pardoseală?

-O să-i pun în nota de plată şi două-trei scânduri, s-a auzit vocea gravă a cârciumarului de după tejgheaua barului.

-Notă de plată? i-a aruncat Gargară un râs piţigăiat. Ştii tu ce e aia notă de plată? Pe acolo, pe la Săvuleşti, unde ziceai tu că ai învăţat meserie, se ştia şi că se ezistă şi note  de-alea de plată?

-Lasă-l măi! s-a auzit de la masa vecină Piele. De fraierul ăsta stăm noi acuşi? Ne mai facem de lucru şi cu el?

-Măi Gargară, ai zis ceva? A strigat Mantea de după bar.

-Nimic! Nimic n-am zis. Iar într-o parte, să nu fie auzit: Crucea mă-ti!

Valică s-a aşezat pe scaun, dar tot agitat, mutând din locul lor paharele, scrumiera, pachetele de ţigări, brichetele şi tot ce se afla pe masă. Costică Bican, fratele lui cel mare, l-a prins de palma  stângă.

-Potoleşte-te, ăl mic! Strici toată socoteala.

I-a mai turnat ţuică în pahar, iar Valică a dat-o pe gât fără să clipească. În cârciumă se făcuse o linişte de mormânt şi nimeni nu ştia de ce.

-Bă, aţi dat în boala lui Cârpitu? V-aţi prostit?

Cantea, negru tuci, ridicase capul de pe masă, iar acum privea cu ochi tulburi la Gargară şi ceilalţi de la masa lui.

-Ziceţi ceva, că nu pot să dorm. Sau cântaţi ceva, ce mama bolii? Frunzuliţă de făsui,/Trecui coama calului,/ Pân  la coada dealului, măăăi!

Tocmai când Cantea lălăia cântecul ale cărui versuri le încurcase, fluturând mâna dreaptă în care ţinea paharul, toate privirile s-au îndreptat spre uşa de la intrare. Perdeaua din pamblici multicolore de plastic s-a dat într-o parte, iar în interior a păşit calm şeful de post, străbătând cu paşi rari încăperea către bar.

-Săraru!

Vocea care rostise numele poliţistului era a lui Piele, iar acesta rostise cuvântul surprins de apariţia omului în uniformă, de parcă l-ar fi prins la furat, nu cu paharul în mână.

-Şi ce dacă  e Săraru? a rostit Costică Bican destul de tare încât să fie auzit. Ce, el nu e om? Nu-i aşa, dom şef? Ce, matale nu eşti tot om, din carne şi ?…

-Şi uniformă. Hâc! a sughiţat Cantea, iar ceilalţi au râs.

-Cum să fie tot om, prostule? a întrebat apăsat Gargară aprinzându-şi o ţigară. Oameni suntem noi, prostimea, care bem rachiul puturos al lui Mantea. Domnii…

-Dacă nu-ţi place, de ce-l bei? s-a auzit tunând cârciumarul. E caietul plin de datoriile tale, a vânturat el un caiet slinos, rupt pe la colţuri, cu foile răsucite.

-Noi, care ne căutăm zi de zi de lucru, că nu avem ce să mâncăm. Ăştia de avem nişte huidume de muieri care se spală o dată pe lună…

-Poate Floarea ta, care se spală doar când o prinde ploaia pe-afară. Dacă o ţine tot aşa, ajunge mai tuciurie ca mine.

Toţi au râs de gluma lui Cantea, doar Gargară a continuat:

-…Nu asistente parfumate, pe care să le luăm cu japca fraierilor.

Valică s-a ridicat de la masă, gata să sară la bătaie, dar fratele lui l-a tras din nou de braţ în jos, pe scaun.

Pe uşă a intrat Mastică, frecându-şi barba nerasă, şi s-a dus către bar.

-B’nă seara, dom’ şef! Ilie, dă-mi şi mie o cinzeacă pe caiet!

Costică Bican l-a fulgerat din priviri:

-Ce vorbeşti, frate? Mastică şi-a făcut lipeala. Ce e, măi, al lui Vianu, te-a dat pe brazdă găborimea?

Poliţistul nu l-a luat în seamă, a răspuns la salut vecinului său, apoi s-a adresat lui Ilie Mantea, cârciumarul:

-Am o rugăminte la dumneavoastră, domnule Mantea. Mâine este sâmbătă şi am o activitate cu copii de la şcoală, din clasele primare. Un concurs cu patrule de circulaţie. Acum, că sunt în vacanţă, directorul şcolii s-a apucat să zugrăvească pe interior clasele. Căminul cultural este în renovare de când am venit eu aici, în comună, aşa că nu am unde să ţin activitatea. M-am gândit că doar dumneata ai o sala mai mare, aici. Aşa că, dacă ai putea…

-Auzi  băi, Mastică! şi-a reluat Bican cel mare vorba. Până mai ieri îl înjurai de toţi sfinţii din calendar şi din „spurcat” nu-l scoteai, iar acum te dai cu el?

-Cum să nu, domnu’ şef, s-a adresat cârciumarul lui Săraru. Oricum nu vine mai nimeni până pe la ora 12. Şi dacă o să vină… Să mai bea şi apă dacă le seacă gâtlejul, că sunt copii satului, viitorul nostru. Am eu grijă să aerisesc bine, să curăţ şi să fac să dispară mirosul de alcool şi de tutun.

-Cu ce drept ne încui tu cârciuma, dom’ poliţai? s-a ridicat nervos Valică de la masă, gata să sară la gâtul lui Săraru.

-Taci, măi, că ai şi tu copil! l-a certat Mantea.

-Şi ce? N-am eu treabă, e la mă-sa.

-Ar trebui să ai. Am auzit că fetiţa ta învaţă foarte bine la şcoală.

-Învaţă, că e deşteaptă ca tat’su, nu proastă ca alţii de pe-aci, nu dau nume, a sărit Gargară în ajutorul prietenului său.

-Eu zic să vă potoliţi! s-a întors Săraru către colţul în care se găseau mesele la care stăteau cei din grupul de recalcitranţi, puşi pe scandal. Dacă nu vă vedeţi  de treburile voastre…

-Ce, ce? Ce-o să se-ntâmple, dom’ şef? s-a băgat Gargară sub nasul şefului de post. O să ne iei caii de la bicicletă? Hei bine, doresc să vă informez, domnule miliţian, că noi nu mai avem de mult biciclete. Cam de pe vremea când alţi ca matale ne-au bătut, cam prin 89 parcă, ni le-au luat şi ne-au omorât cu ele în bătaie.

Doi bărbaţi necunoscuţi poliţistului, care beau bere la o masă din colţul din dreapta, au dat să se ridice şi să plece. Săraru a întins mâna cu palma desfăcută spre ei şi şi-au reluat locurile de pe scaune.

-Vorbeşti de funie în casa spânzuratului, domnule Mănescu. Sau Gargară, cum te ştie lumea. Cel puţin despre a ta ştiu exact unde este, dacă te referi la aia cu cadrul roşu. Ai vândut-o la Cloşan, la fier vechi, ca să-ţi iei băutură. Mai puţin ţeava de sus a cadrului, pe care ai tăiat-o cu flexul. Gurile rele spuneau că vroiai să o faci de damă, dar nu este adevărat. Ţi-ai făcut din ea puşcă, domnule Vorbă Multă, cu care braconezi în pădurea Florica, pe-acolo, prin fundul curţii tale.

Din senin, un fulger a brăzdat cerul în apropiere, luminând şi mai mult salonul, iar tunetul puternic ce i-a urmat s-a auzit chiar din direcţia pădurii al cărei nume îl pronunţase Andrei Săraru. Câteva secunde becul din încăpete s-a stins, iar când a revenit, clipocind ca o apă tulbure, toţi cei prezenţi l-au văzut pe Gargară, oricum mai mic de statură decât toţi cei aflaţi în salon, cum se încovrigă şi îşi lasă capul către pământ, ca şi când o durere puternică i-ar fi ars stomacul. Valentin Bican, Valică, fratele lui, Costică, Piele şi cei din grupul lor s-au ridicat încet, parcă hipnotizaţi, fiecare având în mână o sticlă, un băţ, un picior de scaun, parcă pregătite pentru un asemenea prilej. Privirile lor aruncau săgeţi de foc spre poliţistul care îi privea, uşor amuzat, de la un pas de bar. Mastică se trăsese spre colţul barului în care nu se afla nimeni şi studia băutura din pahar, iar Ilie Mantea, cârciumarul, ştergea de zor halbele de bere ciobite, care de la fabricaţie nu mai erau aşa curate, însoţindu-şi gesturile de un fluierat uşor, abia auzit. Uşa de la intrare s-a izbit de peretele exterior cu putere, atrăgând toate privirile spre ea. Nu, nu venea nimeni, vântul se înteţise şi câţiva stropi de ploaie au îndrâznit să se repeadă grăbiţi în salon pe sub draperia din pamblici colorate.

Mantea şi-a azvârlit cârpa pe bar, trădându-şi starea nervoasă, şi a ieşit de după tejghea.

-Bă, uite ce e! Mâine aici e o activitate cu copii. Ia mai căraţi-vă pe la casele voastre! Vă spălaţi şi voi, ca oamenii, mai staţi cu muierile şi copii, că au uitat cum arătaţi…

Şi-a dat seama că nimeni nu-l ascultă şi a început să strângă în grabă de pe mese paharele în şorţul soios pe care îl purta în faţă.

Un alt fulger a brăzdat cerul, însoţit de tunetul puternic, uşa s-a izbit din nou de perete, iar privirile s-au întors spre pamblicile colorate. De data aceasta însă un picior s-a văzut pătrunzând încet printre ele, apoi restul corpului descurcându-se cu greu dintre ele: era Cârpitu ăl mic, nebunul, cu hainele ude şi picături mari de ploaie şiroindu-i peste părul mare şi încâlcit. Ţinea ceva în mână, învelit într-o cârpă murdară şi s-a dus şchiopătând uşor către şeful de post.

-Aaa… Aaaam auzit ccc… Că eşti aici, la Mmm… La Mmm… La Mantea. Ca s… Ca să-ţi arăt fff… Fff… Falca aia de patent. Să nu îmi aa… aduci vreuna pp… pp… pe stânga, şi mie mie să-mi trebuiască ppp… ppp… Pe dreapta.

Gaşca de furioşi s-a oprit. S-au uitat unul la altul, iar din grup s-a desprins Neculai Cârpitu, fratele nebunului, care s-a repezit furios la acesta înjurându-l şi scrâşnind din dinţi. Palmele i s-au abătut mai repede ca ploaia de afară peste faţa şi capul fratelui mai mic, iar acesta a rămas drept şi le-a primit fără să scoată un sunet. Situaţia a durat câteva secunde, căci Săraru i-a prins mâna dreaptă cu un gest exersat, i-a dus-o la spate şi l-a împins către cei din grup, ajunşi acolo unde mesele făceau loc culoarului destul de larg ce venea de la uşa  de intrare către bar.

Fulgerul a lovit din nou, mai aproape de local decât toate celelalte, iar pereţii s-au mişcat ca de cutremur. Becul chior care lumina tulbure încăperea a clipit, aruncând lumini şi umbre ce făceau feţele încordate ale furioşilor colţuroase, dure, trase în oţel. Apoi s-a stins definitiv şi în bodegă s-a făcut întuneric deplin. Toată localitatea era scufundată în beznă, aşa că lumina nu mai binecuvânta încăperea decât cu frânturi de fulgere îndepărtate, de peste Râpa Galbenă şi Dealul Boului, sau de peste cine ştie ce râpe şi dealuri. Încordarea s-a rupt, fiecare din cei prezenţi căutându-se prin buzunare după chibrituri, brichete sau lanterne. Când lumina s-a aprins fiecare dintre ei ţinea în mână ceva aprins, ca la o ceremonie religioasă, iar feţele lor căpătaseră paloare de morţi.

Primul s-a trezit Gargară, ars la degete de chibritul pe care îl ţinea în mână. A izbucnit în râs, arătând cu degetul spre Piele:

-Ce moacă de moroi ai, bă, Piele!

Toţi au început să râdă, arătându-se unul pe celălalt cu degetul. Mantea a dat şi el să râdă firav, dar râsul i-a rămas în gât şi l-a înecat. Valică Bican a ţipat cât l-au ţinut puterile, iar ochii i-au ieşit din orbite de furie:

-Tăceeeţi! Voi râdeţi ca proştii, iar ăştia au dispărut.

-Care?… Care ăştia? s-a uitat Gargară în jur. Piele e. Cîrpitu, e şi el. Beldie, e şi el. Eu…

-Tu? Tu eşti un tâmpit! Nu de noi vorbeam, boule!

-Auzi? Tu să nu mă faci pe mine bou, că…

-Potoliţi-vă! a răsunat în încăpere vocea lui Costică Bican. Ăştia au dispărut. Miliţianul. L-a luat cu el şi pe nebun.

-Nu înţeleg de ce îl bagi pe frate-meu în aceeaşi oală cu ăla!

Replica timidă, aproape şoptită, a lui Neculai Cîrpitu, în apărarea fratelui, nu a fost remarcată de nimeni, ca şi când nu s-ar fi auzit, mai ales că după ea a venit vorba bolovănoasă a lui Valică:

-Şi Mastică.

-Javra dracului! Sifonar împuţit! Nu i-ar mai da mă-sa ţâţă! Ştiam eu că nenorocitul ăsta o să ne dea în primire. Îi iau gâtul cu măna mea!

-Şi acum ce facem? Eu aş  mai lua o „dudă” şi aş cam pleca. Mantea, ia mai dă, bă!…

-Prost te-au mai făcut ăi de te-au făcut! Nu vezi că a roit-o şi ăla?

Jignirea nu l-a supărat pe Gargară, dar uitătura trasă către bar şi vederea acestuia doar cu sticle de apă minerală şi suc pe el l-a înfuriat la culme. Oricum destul de oacheşe, faţa lui a devenit vânătă.

-Adică… nu mai avem ce bea? Ne-a lăsat ca pe ultimii proşti? Eu îi dau foc birtului, oricum nu va şti cine a făcut-o. Sutem doar noi aici, de unde să afle?

Instinctiv privirile i s-au întors către colţul în care cei doi necunoscuţi, liniştiţi şi dezinteresaţi de ce se află în jur, îşi beau băutura, vorbind între ei aproape şoptit. Nu mai erau acolo. Niciunul nu observase când plecaseră, concentraţi pe venirea lui Săraru. Gargară a scos din buzunar un chibrit, a smuls o faţă de masă de pe una din mesele goale şi a răsucit-o, gata să o aprindă. S-a auzit vocea lui Mantea din afara salonului.

-Bă, să nu faceţi vreo prostie acolo, că vă mănâncă puşcăria. Mai plecaţi dracului acasă, că s-a făcut noapte şi plouă. Acuşi se opreşte lumina.

Vocea se auzea de după uşa din spatele barului ce ducea spre magazie şi biroul cârciumarului, aşezate de o parte şi alta a culoarului ce ducea afară.

-Ascultă Mantea! Tu te pui rău cu satul? Îl ascunzi acolo pe miliţian şi al lui? a tunat vocea lui Costică Bican.

-Dacă te referi la domnul Săraru, să ştii că nu are nevoie să fie ascuns. V-a şi dovedit-o. Oricum, nu este aici.

-Mama mă-tii! a răbufnit Piele, care până atunci stătuse liniştit, şi s-a repezit spre uşa din spatele barului. Îţi arăt eu ţie!

Uşa era încuiată, aşa că furia lui Piele a crescut şi s-a năpustit asupra ei, mai întâi cu umărul, apoi cu picioarele. Cum aceasta nu dădea semne că cedează s-a întors spre ai lui să le ceară ajutor. Un alt fulger a brăzdat cerul în apropiere, becul s-a stins în încăpere, iar tunetul puternic le-a dat fiori reci pe spate. Când becul s-a aprins în mijlocul încăperii stătea un bărbat înalt, slab, pe care cu greu l-au recunoscut. Era Gică Tur, pe care îl ştiau la puşcărie împreună cu fratele lui Vasilică pentru că îl bătuseră şi îl aruncaseră în derea pe Nae Parască, iar ăla fusese aproape să „închidă ochii”. Auziseră că acolo, la puşcărie, se îmbonăvise şi iată-l acum, după câteva luni, slab, tras la faţă, de nerecunoscut.

-Gică, tu eşti? s-a auzit Gargară. Frate-tău Vasilică ce mai face?

Nimeni nu a luat seama întrebările nepotrivite, iar ultimul sosit a rămas nemişcat, cu ochii la ei şi fălcile încleştate. După câteva secunde de tăcere a vorbit şuierat, ca un şarpe, printre buzele subţiri şi apropiate.

-Nu-l mai căutaţi aici. Este la postul de poliţie. El şi nebunul. Doi nebuni adică. Şi cine o mai fi cu ei. Am pregătit sticle, brichete. Să le dăm foc, să ardă ca şoarecii.

-Şi frate-meu Matei? s-a auzit încet vocea lui Neculai Cârpitu.

-Scapi şi tu acum. Nu mai ai pe cine bate şi te împaci cu socrii. Alde Tănase erau în stare să te gonească din cauza lui. Să mergem şi să punem foc! Ploaia pare că s-a oprit. Şi oricum nu poate stinge benzina din „cocteilurile” mele.

Valică, cel care vorbise, a plecat hotărât spre Tur, dar Cârpitu cel mare i s-a pus în cale.

-Cu Săraru e altceva, dar eu nu vreau să-mi omor fratele. E sânge din sângele meu, singura mea rudă în viaţă.

-Ce mai rudă, ce mai neam! Ne-am răhăţit pe noi! a încercat să glumească Gargară.

A râs însă singur de gluma lui, toţi ceilalţi pornind furioşi pe uşă. În fruntea găştii de hotărâţi se afla Gică Tur, ocolind bălţile făcute de ploaie, deschizând drumul cu lumina unei lanterne mari pe care o adusese cu el. Au ieşit în şoseaua asfaltată, luminată de două becuri puse pe stâlpi, unul în dreptul magazinului lui Bentu, iar celălalt în faţa primăriei.

-Cine le „stinge”? a întrebat Tur.

-Eu! a ieşit în faţă hotărât Vărgatu, scoţând din buzunar o praştie. Apoi a luat-o înainte, pe stradă, adunând pietre de sub lumina primului bec.

Tur, urmat de ceilalţi, a cotit-o pe uliţa lui Mangîr, unde la vreo zece metri de şosea, după o grămadă de nisip, se afla dosită maşina lui. Din portbagaj le-a dat la toţi sticle mirosind a benzină, învelite în ziar –ca să nu rămână amprente, le-a zis el-, având la gură feştile din cârpe răsucite.

Când au ajuns înapoi la asfalt era beznă, semn că Vărgatu îţi făcuse bine treaba, aşa că s-au îndreptat spre postul de poliţie. Tur, din faţa lor, s-a întors deodată spre ei.

-Să nu scoată unul o vorbă sau să facă altfel, că-i iau gâtul!

Şi le-a arătat un cuţit pe care îl ţinea cu mâna stângă.

-Dar Matei? Să-i spunem să-i dea drumul măcar lui Matei, că el nu are nicio vină, s-a văicărit Neculai Cârpitu cu vocea plânsă.

Palma dreaptă a lui Tur l-a izbit fulgerător, iar Cârpitu s-a lipit de stâlpul din faţa primăriei. Privirile dure ale fostului puşcăriaşi s-au lăsat grele, rele, peste ceilalţi. Cel puţin aşa le-au simţit ei, pentru că niciunul nu a îndrăznit să se uite la el, în sus.

Mai erau vreo douăzeci de paşi până la postul de poliţie aşa că Gică Tur i-a luat pe fiecare de umăr, zgâlţăindu-i ca pentru a-i trezi  din somn.

-Valică, Costică, Piele, Frăsinene, Pistol, Pingele, Gargară, Cârpitule! Deschideţi dracului urechile alea jegoase! Să nu uite unul ce are de făcut, că vă şundresc pe toţi! Primul arunci tu, Costică. Te apropii prin colţ, dinspre Primărie, şi arunci în uşă. Când va vedea foc, va veni la uşă, dar aruncă şi Frăsineanu, să nu iasă. Apoi tu, Valică, vii pe partea cealaltă, din deal, şi arunci în fereastra de pe peretele ăla, de acolo. Fiţi atenţi! Nu aruncaţi „cocteilul”, nici tu, nici ăilaţi, decât după ce Vărgatu a spart geamul cu praştia. Ai auzit geamul spart, ai aruncat. Gargară, celălalt geam, din apropierea uşii, iar Cârpitu ultimul, în usa aia din spate. Te strecori pe lângă Costică şi arunci în uşă.

Ploaia a început din nou să cadă, iar Tur a privit spre cer şi a înjurat printre dinţi.

-Hai, fuga, că ne apucă dimineaţa!

Au început să „alerge” care încotro, cu mişcări neclare şi lipsite de convingere, aplecaţi de spate. Imediat un alt fulger a luminat cerul şi pâmântul, surprinzându-i pe furioşi ca într-o fotografie. Şi aşa au rămas, pentru că fulgerul nu s-a mai stins, iar zona a rămas luminată ca ziua. Apoi tunetul le-a vibrat timpanele şi o voce s-a auzit ca venită din cer:

-Mâinile sus! Nu faceţi nicio mişcare! Este o acţiune a poliţiei.

Tur s-a dat după stâlp şi a privit atent. Lumina venea din colţul de la etaj al vechiului Magazin Universal, nefolosit de câţiva ani. A scos de la brâu un pistol şi a tras în direcţia acestuia. S-a făcut parcă mai întuneric decât înainte de fulger, iar el l-a văzut pe Cârpitu, rămas nemişcat ca o stană de piatră la câţiva paşi. I-a smuls sticla din mână, i-a aprins fitilul, a făcut câţiva paşi în direcţia postului de poliţie şi a aruncat-o exact în uşa de lemn de la intrare. În momentul în care sticla îi pornea din mănă zona s-a luminat din nou, iar cei de faţă au putut vedea cum Tur se prăbuşeşte la pământ.

Din post a ieşit Sorin Vianu, zis Mastică, stingând flacările cu un instinctor, iar în urma lui şeful de post, Andrei Săraru, cu pistolul în mână.

-Lăsaţi sticlele jos şi culcaţi-vă cu faţa la pământ, altfel trag! 

Furioşii nu au apucat să facă nicio mişcare, dar au dat drumul la sticle, făcând să se simtă în aer miros de benzină. Nu mai înţelegeau nimic. Ca la o comandă, asupra lor s-au năpustit poliţişti mascaţi, au fost încătuşaţi şi închişi în dubele bine camuflate, pe care ei nu le văzuseră până atunci.

Nici Săraru nu a fost mai puţin surprins. El nu anunţase pe nimeni că în comuna Poeniţa ar exista vreo stare de pericol. Nici el nu văzuse dube, nu văzuse „mascaţi” sau alceva care să-l liniştească. Primii care au ieşit în faţa postului au fost cei doi bărbaţi care îşi beau liniştiţi băuturile la cârciuma lui Mantea. Unul dintre ei era chiar şeful inspectoratului.

-Dumnevoastră aici?

-Eu. Eu, împreună cu şeful tău de serviciu.

-Dar cum?… Dar de ce?…

-De ce, de ce! Am vrut să bem şi noi o ţuică la Poeniţa. Mai bine zis am fost invitaţi să bem o ţuică la Poeniţa. Iar invitaţia nu se refuză, mai ales cănd este făcută de o doamnaă frumoasă…

Dinspre una din maşinile de poliţie a apărut Dora, iubita poliţistului, pe care şeful a luat-o de după umeri prieteneşte.

-…Şi de a un primar vrednic, a arătat el către primaul care le dădea indicaţii în gura mare celor aflaţi la proiectorul de la etajul fostului magazin. Şi am mai venit cu un scop: să te peţesc pentru ea. Păi da, pentru că tu ori eşti nehotărât… Ori nu o iubeşti suficient… Poate eşti mai timid şi nu îndrăzneşti. Vrei să o iei de soţie pe?…

-Alo, alo! Păi ce faceţi? Asta este partitura mea, îmi luaţi „pâinea de la gură”, cum se spune.

-Am înţeles, l-a privit inspectorul şef amuzat pe primar. Vi s-a făcut dor de o nuntă în comună. Şi mă obligaţi pe mine să vin la nuntă tocmai din capitala judeţului la dumneavoastră aici. Că nu poate lipsi de la nuntă tocmai naşul. Nu? Ia spune Andrei, o iei sau nu?

-Mai avem de pus la punct nişte probleme legate de ale noastre, creştineşti. Chestia aceea că soţia trebuie să-şi asculte soţul.

Dora s-a smuls de lângă şef şi a sărit în braţele poliţistului. Şi-a înfundat faţa în umărul lui şi a început să plângă.

-Te rog să mă ierţi! Nu am putut să fiu atât de tare încât…

-Stai liniştită. Şi mie mi-a fost frică.

A îndepărtat uşor trupul femeii iubite pentru că cineva îl împungea din spate cu degetul.  Era Cârpitul cel mic, cel cu minţile rătăcite.

-Aaa… A-uzi, tanti Dora? Mmmm… Mmm… Mă pansezi şi pppp… Şi pe mine? La ddd…. La degetul … ăla mijlociul… de la stânga?

-Ce e, ce ai păţit? i-a luat femeia măna şi a început să o examineze, fără să găsescă vreo rană.

-Cu patentul. Dacă îl ff… Dacă îl ff… Dacă îl fac… Precis mă lovesc.

Andrei şi Dora au izbucnit în râs, iar bărbatul l-a mângâiat pe cap.

-Dacă nu era el, ca să mă deconecteze de la starea de încordare, nu ştiu cum aş fi rezistat.

Gică Tur a ajuns din nou la puşcărie, de data asta rănit la picior prin împuşcare, ceilalţi scăpând doar cu amenzi. Au susţinut cu toţii că aveau ceva cu şeful de post, mai mult sau mai puţin personal, mai mult sau mai puţin justificat, dar că niciunul dintre ei nu ar fi recurs la măsuri extreme. Numai ameninţarea cu cuţitul a celui mai înverşunat dintre furioşi i-a adus în faţa postului de poliţie în noaptea aceea. Singurii câştigaţi ai întâmplării aceleia au fost Mastică, despre care primarul a aflat că a făcut armata la pompieri şi l-a numit şeful echipei de pompieri voluntari din comună, şi Cârpitu cel mic, care în loc de o „falcă” de patent a primit de la şeful postului de poliţie o trusă întreagă de scule pentru lăcătuşerie.