politist

Gestul poliţistului din fotografie

   Părerile cetaţenilor despre poliţie şi poliţişti sunt împărţite. În funcţie de ce variază această părere este destul de mult de spus, de argumentat, de demonstrat. Merită o analiză ale cărei concluzii să fie puse la baza viitoarelor acţiuni menite să crească încrederea cetăţenilor în instituţie, în oamenii legii. Ca un fost poliţist, bucurat sau afectat negativ de reacţiile cetăţenilor cărora trebuia să le asigur, împreună cu colegii mei, un trai liniştit, am trecut prin toate stările. De la sărutul de mulţumire aşezat pe obraz de reclamant, atunci când i se restituiau bunurile sustrase de hoţi,  uralele oamenilor de la balcoane, cu steguleţe tricolore în mâini, atunci când curăţam prin razii centrul Constanţei, cu câinii şi maşinile din dotare, după care indivizii certaţi cu legea, ce îl transformaseră în talcioc după decembrie 1989, aruncau cu sticle incendiare jos, în stradă, şi până la huiduieli, înjurături, ultraje şi reclamaţii din partea celor împotriva cărora se îndreptau măsurile de coerciţie impuse de lege. Uneori aveam impresia că ura faţă de oamenii în uniformă este transmisă genetic la anumiţi indivizi, pentru că se manifesta la generaţii întregi, pentru ca apoi să constat că venea de la unul din înaintaşii familiei care trecuse, din diferite motive, prin unul din locurile de detenţie ale ţării. Şi mă consolam cu gândul că acel om, indiferent de modul în care a încălcat legea, a strâns în el suficient de multă ură în singurătatea detenţiei încât să o transmită ca pe o tristă şi inutilă moştenire. Îi găseam o scuză pentru veninul lui, chiar dacă în 99,9% din cazuri cel din detenţie era vinovatul, dovedit prin probe şi condamnat de o instanţă de judecată legal constituită. Nu găseam însă nici cea mai mică scuză aceluia care mă înjura atunci când încătuşam în stradă un hoţ sau un tâlhar ori care mă împiedica să bag în maşima de poliţie un suspect fără să aibă habar de ceea ce a făcut. Sau care mă apostrofau cu nişte expresii ce deveniseră stereotipe, gen „Tocmai pe amărâtul ăsta ţi-ai găsit să-l iei?” ori „Lasă-l, domnule, să câştige şi el o pâine!”, de parcă de mine şi nu  de el depindea bunăstarea acelui individ.

Am citit cărţi şi ziare, am văzut filme, şi mi-am dat seama că asemenea atitudini nu sunt îndreptate doar împotriva oamenilor legii de la noi, că se întâmplă şi la „case mai mari” ca poliţistul să devină chiar victimă. Inclusiv la „marile democraţii”, unde spiritul civic se zice că este mai evoluat, mai educat decât pe plaiurile mioritice. Au fost zeci de ani de realizări hollywoodiene în care prostul din filme, cel care lua şuturi în fund şi „prindea” cu fruntea găleţiele cu vopsea, omul care cădea prin toate gropile sau se dădea cap în cap cu colegul, era poliţistul. A urmat apoi şeriful încârduit cu bandiţii la furt de vite, ferme întregi, cu pământ şi ape cu tot, sau pentru a fura alte comori ale indienilor, poliţistul corupt, care „sifonează” la hoţi sau îşi trădează colegii, întorcând armele ca noi la „patruşpatru”, ori chiar poliţistul hoţ, drogat, psihopat, căruia nu-i ajungeau banii din salariu să-şi cumpere yaht.

Toate acestea au fost menite să promoveze ideea de poliţist trecut „de cealaltă parte a baricadei”, a corupţiei întregului sistem de apărare a legalităţii, idee care s-a întipărit în conştiinţa cetăţenilor proiectându-le o imagine eronată, cu reacţii pe măsură la adresa omului în uniformă. În cele mai multe ţări atitudinea faţă de poliţist s-a schimbat mult. Este adevărat că şi poliţiştii lor au depus mai multe eforturi pentru asta. Am văzut şi la noi, mai ales în ultimii ani, ceea ce transpare din relaţia funcţionar în poliţie-cetăţean, gesturi care m-au bucurat şi la care opinia publică, această doamnă, uşor îmbătrânită, simandicoasă şi instabilă în sentimente, cum îmi place mie să-i zic, a reacţionat cu un entuziasm. Mai rezervat, dar imposibil de ascuns. Pentru că nu poţi să taci când micul ecran îţi bagă în casă la ora de maximă audienţă imaginea poliţistului care ajută pe bătrânel să traverseze strada, a poliţistei care ia la ea acasă pe copilul rămas fără ajutor, în nămeţi, îţi prezintă pe poliţistul care restituie neglijentului suma de bani uitată într-o pungă, pe o bancă din parc, ori pe poliţistul constănţean care îşi primejduieşte viaţa pentru a le salva pe ale altora, deşi nu era obligat să o facă. Din păcate însă nici poliţiştii nu oferă suficiente exemple de acest gen ori acestea sunt trecute în umbra normalului cotidian, dar nici societatea nu face suficienţi paşi educaţionali pentru a se situa atât de aproape de poliţie cât să poată da mâna în frontul comun imperios necesar a se manifesta într-o societate în plină schimbare, împotriva infracţionalităţii.

De curând, am descoperit pe internet o fotografie destul de sugestivă în sensul celor scrise mai sus. Cel puţin pentru mine, poliţistul „lăsat la vatră”, care a tânjit după gesturi profund umane, de normalitate, ale încrederii cetăţenilor în poliţie. Ea înfăţişează un poliţist alb, vârstnic, într-o uniformă de lucru, cu pistol şi tot „harnaşamentul”, care se apleacă şi leagă şireturile la ghetele scâlciate ale unui puşti de culoare. Fotografia este însoţită de textul pe care îl redau integral:

Vreţi să cunoaşteţi povestea din spatele acestei fotografii? Acest micuţ a mers la poliţistul din fotografie şi l-a rugat să îi lege şireturile, deoarece nu reuşea de unul singur. Poliţistul, deşi se afla în misiune,i-a legat micuţului şireturile întrebându-l:

-De ce ai ales să apelezi tocmai la un poliţist să-ţi lege şireturile?

-Pentru că părinţii mei mi-au spus să apelez la poliţişti atunci când am orice problemă, a fost răspunsul puştiului.

Aceasta este diferenţa, dragi prieteni. În timp ce la noi copii sunt speriaţi de către părinţi că vor fi duşi la poliţie dacă nu sunt cuminţi, în alte ţări sunt învăţaţi să se apropie de poliţişti şi să apeleze la ei pentru orice problemă. Vă  rugăm să nu mai învăţaţi copii că dacă fac lucruri rele îi duceţi la poliţie! Învăţaţi-vă copii să apeleze la poliţişti atunci când au probleme!   

Este atât de sugestiv textul încât consider că orice alt comentariu este de prisos. Nu mă pot abţine însă de la două întrebări: Ar face poliţistul român un asemenea gest? Şi, dacă l-ar face, s-ar găsi cineva care să considere gestul demn de a fi fotografiat şi publicat într-un ziar important din România?

              Cms. şef ( r )  Adrian Nicola

Eşti poliţist român dacă…

politist Pe Facebook, o parte din actualii şi foştii poliţişti, au un grup al lor intitulat „Cops” unde postează evenimentele din viaţa lor, ştiri despre poliţişti sau care au legătură cu aceştia, publică fotografii cu familiile, din excursii sau de la evenimente, caută anecdote, caricaturi şi filmuleţe hazlii ori îşi felicită colegii de zilele de naştere. Ca membru al grupului mă bucur de veştile bune, mai ales pentru cei pe care îi cunosc şi cu care am lucrat, mă înveseleşte ironia şi autoironia lor, ascult cu plăcere muzica pe care o difuzează unii dintre ei, îmi umplu inima de bucurie familiile lor frumoase şi prieteniile ce s-au legat între ei, fireşti între poliţişti, preocuparea de a-şi menţine sănătatea şi spiritul de întrecere prin sport, de la fotbal şi rugby, la pescuit şi şah. Ce să vă spun, grupul reuşeşte să capteze interesul.

De curând, un alt grup de „internauţi” intitulat „Poliţiştii au umor” a invitat pe poliţişti să continuie fraza „Eşti poliţist român dacă…”. Aşa cum spune denumirea grupului, scopul a fost acela de a se glumi, de a se face haz de necaz. Comentariile şi completările au scos în evidenţă însă şi părţile neplăcute ale carierei şi vieţii de poliţist, iar umorul a devenit uneori unul amar. Am să redau o parte din comentariile de pe pagină, pentru că acestea spun, mai concis şi mai comprimat decât aş putea-o face eu, mult adevăr.

…Vii cu dotarea de acasă

…Ai băgat benzină în maşina de serviciu din buzunarul propriu

Cu scuze, spune o doamnă, ar trebui să iniţiaţi şi o pagină pentru soţiile poliţiştilor. Să ne spunem „păsurile”. Genul: sărbători fără domni acasă, eventual copilul să fie mic şi cu febră. Telefonul care sună în miez de noapte că şi „contribuabilul” are drepturi.

….Dacă statul ţi-a tăiat 25% din salariu.

…Şi eşti prostit în faţă, deşi salariul este mai mic decât înainte, că ţi-a fost restituit tot în cuantum de 25%.

…Dacă renunţi la timpul liber pentru a lucra.

…Dacă deseori ai mers la intervenţii cu maşina personală.

…Dacă ai auzit măcar o dată expresia „Eşti plătit din banii mei”.

…Că nu ţinem unii la alţii, aşa cum crede majoritatea oamenilor, ba mai mult, ne jignim şi ne „dăm la picioare” pe unde putem.

…Dacă infractorul are mai multe drepturi decât tine.

…Dacă ai partener de patrulare… un jandarm.

…Aştepţi cu nerăbdare zilele de 14 ale fiecărei luni chiar începând cu data de 15.

…Dacă faci filtru de la 1 la 3. Şi trec doar 5 maşini.

…Dacă ai rămas cel puţin odată fără benzină la maşina de serviciu.

…Dacă ai prins un tâlhar-hoţ şi a doua zi l-ai văzut pe stradă.

…Dacă schimbul 2 la post înseamnă 2 plus 3.

…Dacă visezi mereu că o să îţi ajungă salariul mai mult de două zile după ce l-ai primit.

…Dacă ai primit ameninţări de genul „Am eu grijă de tine, de mâine nu o să mai fii în poliţie, o să te dezbrac, o să rămâi fără gradele alea! Nici nu ştii cu cine te-ai pus!”.

Eşti poliţist român dacă ţi se cere să te „orientezi” la faţa locului, dacă nu ai voie cu barbă sau tatuaje la vedere, dacă la campionatele de fotbal din martie toţi şefii joacă în atac, deşi nu au nicio treabă cu fotbalul, dacă ţi se „recomandă” să iei haine şi totuşi la magazie nu sunt haine, dacă pentru a obţine drepturile băneşti ce ţi se cuvin eşti nevoit să acţionezi în judecată „patronul”, dacă dai testări psihologice an de an pentru a putea conduce autospeciala, dacă ai colegi care sunt avansaţi pe vechiul sistem PCR (pile, cunoştinţe, relaţii, pentru cei care nu-l cunosc).

…Dacă şedinţele de bilanţ ţi  se par lungi şi plictisitoare şi fără rost, dacă cel puţin un coleg „dă în gât” la şef să aibă un liber în plus, dacă cel puţin doi colegi îţi vor postul şi ar face orice să îl aibă, …dacă te duci pe banii tăi la cursuri, detaşări etc, dacă atunci când te pui în pat te rogi să nu se găsească un beţiv să apeleze la 112 pentru că vrea să vadă în cât timp ajungi, dacă cel puţin o dată ai zis şefului în birou „dă-mi, Doamne, înţelepciune, că dacă îmi dai putere îl fac praf!”, dacă ai luat o hotărâre în 5 secunde pe care „’nşpe” avocaţi au dezbătut-o 5 ani în instanţă, dacă după ce ai rezolvat un AN cu prejudiciu de sute de mii de euro şeful urlă la tine „Nenorocitule, mi-ai consumat toţi cei 20 de litri de benzină!”… dacă ai ratat cel puţin o aniversare, nuntă, botez sau a trebuit să pleci când îţi era lumea mai dragă, …dacă iubeşti cu adevărat munca de poliţie şi o pui mai presus de orice cu toate că ştii că mari satisfacţii nu îţi dă. Cinste vouă, domnilor poliţişti! 

Cred că cele scrise în pagină înglobează multe din nemulţumirile poliţiştilor români, dezvăluie o serie de probleme ale sistemului şi fac mai mult decât sondările de opinie în rândul oamenilor legii. Cine vrea să le citească şi, mai ales, să ţină cont de ele, nu poate fi decât câştigat. Nu este nevoie să mai umble cu chestionare privind satisfacţia poliţiştilor faţă de ceea ce le oferă cariera, care chestionare pe vremea mea erau „anonime”, dar înmânate de şefi şi adunate tot de şefi, oferind o relativitate destul de largă privind corectitudinea răspunsurilor.

Se poate discuta mult despre fiecare dintre aspectele atinse în comentarii, o analiză mai atentă a conţinutului acestora ne-ar face să realizăm că parte dintre ele sunt valabile nu numai pentru poliţistul român, ci pentru poliţişti în general, pe orice meridian al lumii şi-ar desfăşura activitatea. Mă opresc însă aici şi mă raliez ultimului comentariu citat, chiar dacă unora o să li se pară de la „Cântarea României”: Eşti poliţist „dacă iubeşti cu adevărat munca de poliţie şi o pui mai presus de orice cu toate că ştii că mari satisfacţii nu îţi dă.” Şi cred că acelora care încă merg cu drag la muncă şi îşi fac datoria în condiţiile de mai sus şi cu orice sacrificiu merită ca şi noi să le spunem, tot ca în citat, „Cinste vouă, domnilor poliţişti!”. 

                                    Comisar şef ( r )Adrian Nicola

Dreptatea unui poliţist

    Vestea a bulversat pe toată   lumea: un polițist din Cluj   cere autorităților să-l eutanasieze. Iată   ce scrie acesta în memoriul său adresat   autorităților:

    „Subsemnatul Legiar Sever Vasile   domiciliat în Mun Cluj-Napoca,   …, angajat al Secției Regionale   de poliție Transporturi Cluj, prin   prezentul memoriu vă solicit să-mi   aprobați „EUTANASIEREA” în data   de 01.12.2013, de ziua natională a   României în Piața Unirii din Cluj- Napoca, unde să aibă posibilitatea   să vadă toți clujenii unde ajunge   un polițist care şi-a făcut datoria   punându-şi viața în pericol pentru a   salva viața unui om. Persoanele care   vor vedea acel eveniment își vor da   seama că trăiesc într-o țară în care nu   ai voie nici să-ți faci datoria la serviciu,   deoarece ulterior poți fi pedepsit de   şefi iar aceştia nu vor fi găsiți vinovați   niciodată deoarece în țara noastră nu   mai funcționează nici o instituție a   statului. Timp de 4-5 ani nimeni nu   mi-a făcut dreptate, nu s-a luat nici o   măsură împotriva celor vinovați deşi   către Ministerul Afacerilor Interne am   făcut mai multe memorii dar răspunsul   a fost întotdeauna acelaşi nu este   nimeni vinovat”.

    Articolul care reia pasajul de mai   sus din memoriul polițistului arată că   în luna iulie 2009 agentul de poliție   Legiar, împreună cu alți colegi, însoțea   autoritățile competente la o acțiune   de executare silită a unui cetățean   sirian şi, afirmă el, în timpul acțiunii   respective, a fost atacat cu un cuțit de   către acesta, fiind tăiat în mai multe   locuri. Conform memoriului, polițistul   a anunțat pe şeful secției la care lucra,   acesta s-a deplasat la fața locului, dar   în loc să facă cercetări şi să sesizeze   parchetul pentru comiterea infracțiunii   de „Ultraj”, ar fi şters de sânge şi   aruncat cuțitul, fără a solicita acordarea   de îngrijiri medicale subalternului său.   Ulterior, spune agentul, a acționat   în judecată pe cetățeanul sirian, iar   instanța a recunoscut agresiunea la   care a fost supus polițistul, dar pe care   şefii acestuia nu au văzut-o.

    Sincer să fiu, ştirea respectivă m-a   pus pe gânduri: ori polițistul are o   problemă şi inventează agresiuni asupra   sa, ce s-ar fi comis în timpul serviciului,   când se afla alături de colegii săi şi alte persoane, ori trăim o perioadă în care   domneşte legea cuțitului, a pumnului, a   pumnului în gură, în care cine are bani   poate să facă ce vrea. Prima variantă,   după cum scrie presa, ar fi sugerată   de către şefii chemați să ancheteze   evenimentul şi eventualele abateri de la   lege săvârşite cu această ocazie, care   constată legitima apărare a sirianului   şi „încearcă să îl scoată nebun”, după   cum afirmă polițistul. Fie vorba între   noi, în mulții ani de poliție prestați în   unul din cele mai mari oraşe ale țării,   Constanța, am văzut multe cuțite şi   alte arme albe amestecate în diferite   agresiuni, dar rar mi-a fost dat să văd   cum un civil taie un polițist, nu oricum,   în trei locuri. Şi nu are un motiv mai   plauzibil pentru agresiunea sa, o face   „de frică”, pentru că el era singur în   firmă, iar polițiştii mai mulți. Iar aceasta   s-ar numi legitimă apărare!!!

    S-o luăm sistematic. Ce căuta   polițistul acolo? Să asiste la o executare silită. Ce nu ştiu mulți, este faptul că un   polițist nu poate executa nicio misiune   fără a primi ordin în acest sens. Ordinul   care, în aceste cazuri, este de regulă   rezolutiv, scris de şef cu propria mână   pe o adresă, o cerere, un memoriu,   pe un document care justifică această   intervenție şi o califică drept una   legală. Ce se întâmplă dacă polițistul   merge la o asemenea acțiune fără acest   ordin? Înseamnă că a comis un abuz ce   poate fi sancționat conform legii, în cel   mai fericit caz polițistul fiind pedepsit   disciplinar pentru decizia de a efectua   nejustificat o activitate ce lezează   interesele unei persoane sau societăți.   Dacă a fost sau nu tras la răspundere   polițistul pentru participarea sa la   acea executare silită nu se mai spune   în articol. Se precizează însă că,   după câțiva ani, „Legian a reuşit să   obțină o palidă victorie… instanța   recunoscând agresiunea la care a   fost supus polițistul. Agresorul a fost   condamnat la un an şi şase luni de   închisoare cu suspendarea executării pedepsei pentru tăierea polițistului.   Deci polițistul se afla acolo legal, altfel   instanța ar fi sancționat o acțiune ilicită   din partea acestuia.

    Şi procesul se pare că a fost tardiv,   de lungă durată, după ce plângerea   polițistului a stat în lucru timp de doi   ani la colegii şi şefii lui Legian.

    Ce face acum Legiar Sever Vasile,   la 4 ani după nefericita întâmplare? A   pierdut în primă instanță procesul cu   Inspectoratul Județean de Poliție Cluj   deschis în anul 2012, prin care cerea   „despăgubiri morale pentru hărțuire şi   degradare”, dar nu se dă bătut. A devenit   un fel de justițiar, afirmând că nu este   singurul polițist din inspectorat care a   avut parte de un asemenea tratament   din partea şefilor, asumându-şi cauza   dreptății acestora, a protestat în fața   mai multor instituții ale statului cu o   pancartă legată de gât şi a intrat de mai   multe ori în greva foamei. Mai mult, nu   vrea să cadă în anonimat, sensibilizând   opinia publică prin cererea sa de a fi   eutanasiat, în mod solemn, ca un   martir, în Piața Unirii din Cluj-Napoca,   chiar de Ziua Națională a României.   Dincolo de credința lui că prin ceea   ce face luptă împotriva mafiei, ca să   folosesc expresia sa, din cele relatate   de presă reiese clar că acesta a făcut   din ceea ce i s-a întâmplat o cauză pe   care o situează mult mai sus decât ceea   ce este de fapt: îndreptarea posibilei   nedreptăți făcute unui polițist. A   transforma aceste întâmplări, destul de   triste, anormale şi ilegale, într-o cauză   cu conotații naționale este însă mult   prea mult. Ca român, ca om ce trebuie   să cunoască şi să aplice legea, ar trebui   să evite aceste lucruri, prea mari pentru   a fi raportate la o persoană, la un grup,   la o cauză măruntă.

    Acum, instanțele de judecată   urmează să aplice legea, conform   celor întâmplate, Legiar Sever Vasile   să primească ceea ce merită, la fel   şi ceilalți implicați în acest caz. Şi   atât, pentru că țara trebuie lăsată   deoparte când vine vorba de interesele   individuale, cu însemnele şi celelalte   simboluri ale ei, ca ea să ne fie plaiul de   dor, atunci când suntem departe, locul   de izvor, în toate gândurile noastre,   punctul de pe hartă căruia toți românii   îi spun „acasă”, dincolo de răutăți,   ambiții şi neîmpliniri.

Comisar şef (r), Adrian NICOLA

Articol aparut in Revista Politiei Impact nr. 131 din Noiembrie 2013

*Face-ti click pe link-ul de mai sus pentru a descarca acest numar in format PDF