povestiri aproape poitiste

Celălalt autor al faptei

Povestiri aproape politiste

Cum s-a deschis uşa comisarul l-a luat la întrebări:

-Hei! Ai venit cu ceva veşti? Ai vreo informaţie?

-Vroiam să vă întreb…

-Sigur, toţi vreţi să întrebaţi, nu să ajutaţi. Credeţi voi, mai ales cei din generaţia tânără, că justiţia se înfăptuieşte de câţiva poliţişti, o mână de procurori şi doi-trei judecători. Când vă arde buza, daţi fuga la poliţie, iar în viaţa de toate zilele îi înjuraţi pe poliţişti.

-Vroiam să vă întreb dacă îmi daţi voie să-l aduc aici, la dumneavoastră, şi pe Max.

-Cine e Max? Eu dacă aş da numele ăsta la o vietate, ar fi probabil vreun dulău. Doar nu vrei…

Sebi a zâmbit.

-Nu, nu este câine. E cel mai bun prieten al meu, Maximilian Cozan.

-Am nimerit-o pe jumătate. Nu este câinele cel mai bun prieten al omului? Poţi să-l aduci când vii, nu mă deranjază.

-Ştiţi? Este aici, a deschis Sebi uşa şi a lăsat să intre un tânăr la fel ca el de înalt, dar cu faţa ascuţită, semănând dintr-un anumit unghi cu un bot de câine. Am nimerit-o doar pe jumătate, şi-a zis comisarul zâmbind ideii de trio prieten, câine şi numele Max.

-Nu te întreb ce mai face Valentina, mama ta, că ar dura prea mult discuţia şi am foarte mult de lucru. Mai bine îi dau un telefon.

-Nu aveţi cum, a sărit cu gura proaspătul intrat, nu mai au niciun telefon în casă. Pe cel fix l-au tăiat cei de la telefoane. De-aia am şi venit, să vedem dacă se mai ştie ceva cu tâlhăria aia, când i-au luat telefonul mobil lui Sebi. Nu că ar fi mare pagubă, era o gioarsă de doi lei. Dar cum să-l lovească pentru asta? Uite, nici acum nu i-a trecut bine urma loviturii de la tâmplă. Cât despre Vali, e bine, sănătoasă, cu serviciul. Şi cu lipsa de bani. Abia aştept să ne dăm bacul, să ne înscriem la facultate, iar tata a promis că o să-l angajeze şi pe Sebi la el, la firmă, să mai ia un ban. Că e bun de muncă, ăla i-a luat doar telefonul, nu şi mâinile. Uite ce muşchia are! Chiar aşa: de ce nu se dă o lege, domnule comisar, să li se taie mâinile la hoţi şi la tâlhari, cum am auzit că este prin unele ţări? Să nu mai aibă cu ce să mai fure. Dacă ar fi după mine… Harşc!

Nu doar vorbele, dar şi gesturile cu care îşi însoţea cuvintele l-au deranjat pe comisar. Ăsta este şmecher! şi-a zis Filipescu. Auzi la el, “Harşc!”. Şi gata. Dar e un şmecher prost. Le-ar tăia mâna stângă, după cum arată, să aibe dreapta, cu care iau aproape toţi hoţii. Poate este stângaci, i-a găsit el scuză. Dar nu numai aspectul ăsta îl intriga pe comisar, întreaga lui gândire. Nu se gândea că infractorii, după ce îşi ispăşesc pedeapsa, trebuie să trăiască, să devină oameni ai societăţii, deci să şi muncească. Şi cu ce dacă… “Harşc!”? Mulţi au familii de întreţinut, dar ce ştie puştiul ăsta?

-Nu vreu polemică, tinere Max, dar îţi spun că nu ai dreptate. Unde crezi tu că trăim? Şi în ce timpuri? Există pedepse pentru toate faptele, nimeni nu rămâne nepedepsit pentru ceea ce a săvârşit.

-Când vă aud… Parcă aţi fi tata. Numai el…

-Max! a intervenit scurt Sebi, dar acesta era de neoprit.

-El “le are” cu chestiile astea. “Ce dai aia primeşti” sau “Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”, sunt sloganurile lui preferate. Când merg cu maşina şi este şi el mă gândesc că dacă aş avea eu atâtea bancnote de 10 lei câte cruci “bate” când trece prin dreptul bisericilor, aş avea suficienţi bani de buzunar. Să nu mai zic că dă bani ca să sponsorizeze nişte biserici şi stă mai mult cu bărboşii ăia de popi decât cu mine. El ar fi “băgat” acuma, dacă era în locul dumneavoastră, şi ceva cu Dumnezeu.

-Aş putea să te felicit că ai un tată aşa de generos. Mi-ar face chiar mare plăcere, pentru că asemenea oameni sunt din ce în ce mai puţini. Generoşi, credincioşi, care le explică la copii că lumea asta este făcută pentru oameni. Nu trebuie să uite ceea ce poporul nostru numeşte “omenie” şi este împotriva gesturilor radicale, crude, împotriva oamenilor. Cum spuneam, te-aş felicita, dar nu o pot face. A avea aşa un tată nu este meritul tău.

Văzând situaţia stânjenitoare, Sebi a intervenit:

-Aşa este el, domnule Filipescu. Gura este mare, dar nu este deloc un băiat rău. De fapt, eu venisem să vă întreb dacă s-a mai făcut ceva cu tâlhăria aceea. Chiar dacă telefonul era “o gioarsă”, cum spune Max, era al meu. Şi îmi lipseşte foarte mult, pentru că era singurul din familie. După ce am “terminat” şi calculatorul, s-a dus şi telefonul. Cum spunea Max, pe cel fix ni l-au tăiat cel de la telefoane pentru că nu am avut bani să achităm factura. Nu pot să vorbesc nici cu Lizi. Lizi Teianu, prietena mea.

-Are o gagică miştoooo! Numai fund şi sfârcuri!

-Maximo, te rog! Ea este plecată cu părinţii la bunicii ei, în vacanţă, domnule comisar, departe de aici. Doar ce ne-am împăcat în seara dinaintea plecării ei şi i-am promis că o sun, că intru pe facebook să mă întâlnesc cu ea virtual. O să creadă că am făcut intenţionat toate astea: calculatorul, mobilul, telefonul fix…

-Ce s-a întâmplat cu calculatorul tău?

-Îi scrisesem o poezie –ştiţi, eu mai scriu uneori poezii- şi vroiam să i-o trimit. Era şi Max la mine, i-au plăcut şi lui versurile alea ale mele în care îmi recunoşteam greşeala faţă de ea şi îmi ceream scuze în felul meu.

-Ce versuri!… O capodoperă. Plângeau şi câinii maidanezi de lângă măcelărie când mi-a citit-o. Şi statuia lui Ovidiu. Păcat că s-a pierdut şi nu a mai fost în stare să o reconstituie aşa cum era versiunea originală. I-o trimiteam la o revistă să i-o publice.

Şi Max a râs, satisfăcut parcă de ce i se întâmplase lui Sebi.

-Exact când o postam, a sunat cineva la uşă. Era poşaşul, puţin cam beat, şi m-a ţinut de vorbă câteva minute. Când m-am întors, calculatorul era închis.

-Eu mă uitam pe o revistă, nici nu m-am apropiat e calculator. Ştiam că el postează şi…

-Am încercat să-l deschid, dar nu s-a mai aprins nimic în el. Am fost cu unitatea centrală la un tip, în cartier la noi. Un fraier, ce să vă spun. Mai drege una-alta pe acolo şi crede că fierul de călcat şi calculatorul sunt totuna. Cică “s-au ars finalele” pentru că eu am umblat în calculator. De fapt a zis că “cineva” a umblat în calculator. Dar vă jur că nu l-am deschis niciodată. Iar mama… E paralelă cu tot e ţine de informatică.

-Şi? Nu i-ai transmis prietenei tale în ce situaţie te afli?

-Ba da. M-am logat la Max şi i-am transmis un mesaj. Cred că l-a primit. Dar nu pot să intru pe calculatorul lui când vreau eu. Părinţii lui Max au considerat că stă prea mult în faţa lui şi i l-au confiscat. Nu-i mai dau voie mai mult de o oră pe zi.

-Fraieri! Ei, cu concepţiile lor învechite! Nici nu ştiţi ce naşpa e fără “sculă”. Mai ales că mi-au luat şi smartul. Cel puţin seara…

-Aşa că… Mă gândeam… Poate s-a prins hoţul şi îmi recuperez şi eu telefonul.

-Eu i-am spus să nu venim, că facem drumul degeaba. Nu cred, i-am zis, că băieţii care “pun” amenzi ştiu şi să prindă hoţi. Tâlhari, cu atât mai puţin. Să nu mai zic de criminali. Dar el, nu şi nu, că să mergem. Că are încredere în poliţie.

-Nu, încă nu l-am prins pe tâlhar, s-a adresat comisarul lui Sebi, ignorându-l pe însoţitorul lui.

-Vezi, fraiere? Ţi-am spus eu?s-a întins acesta satisfăcut în fotoliu.

-Max, ţi-am mai explicat: nu baţi din palme şi prinzi hoţul. Mai ales că nemernicul avea un fes tras pe faţă şi a comis fapta pe o stradă pustie şi întunecată pe care am avut proasta inspiraţie să merg spre casă. Îţi aminteşti? Mi-a şi zis mama ta să iau un mijloc de transport sau să merg pe bulevarde, pe străzile principale, pe care este suficientă lumină. Eu m-am încăpăţânat şi am făcut pe viteazul. Dacă o ascultam pe doamna Cozan…

-Aşa este ea, cobe. Când spune o tâmpenie, parcă o atrage. Fix aşa se întâmplă, după gura ei proastă.

-Eu nu cred că spune tâmpenii, l-a întrerupt comisarul, astea sunt premoniţii. Şi s-a demonstrat ştiinţific că sunt fenomene parapsihologice.

-Nu ştiu. Poate. Dar tot tâmpenii rămân.

Filipescu şi-a întors corpul spre Sebastian Inău.

-Sebi, mă bucur că ai încredere în poliţie. Să ştii că se fac cercetări în cazul tău, dar nu au fost găsite elemente care să încadreze acea tâlhărie în faptele autorilor prinşi de noi în ultimul timp. S-au recuperat o mulţime de obiecte provenite din tâlhării –lănţişoare, genţi, portmonee, laptopuri, chiar şi telefoane mobile- dar nu şi telefonul tău.

-Precis l-au aruncat. Ce să facă cu gioarsa? s-a băgat în seamă Max din nou. Dar comisarul i-a ignorat şi de această dată intervenţia şi a continuat.

-Am găsit la o percheziţie chiar şi o pereche de ochelari de soare fără un braţ. Şi i-a recunoscut una din victime mirându-se că tâlharul i-a păstrat. Nici măcar obiectul acela nefolositor nu a fost aruncat.

-De ce? a întrebat Sebi surprins.

-Pentru că unii tâlhăresc şi fură din lipsa banilor, şi atunci valorifică imediat obiectele sustrase. Alţii au făcut o pasiune din asta, se laudă cu faptele lor, iar asemenea obiecte le consideră trofee, sunt în stare să le facă panoplie sau să le pună în vitrina din sufragerie pentru ca să aibă cu ce se lăuda confraţilor şi cercului de prieten.

Seara, acasă, Sebastian Inău i-a povestit mamei sale întâlnirea cu comisarul şef Mircea Filipescu, iar aceasta l-a certat.

-Nu trebuia să mergeţi acolo, i-a zis ea. Dacă era nevoie, îi dădeam un telefon de la mine de la serviciu sau mergeam eu până la dumnealui. E destul de aproape poliţia de serviciul meu. Şi, mai ales, nu trebuia să mergi cu obraznicul acela de Max. Ce să mai zic, copil de bani-gata, care nu mai ştie ce să facă de prea mult bine.

-Ştii că nu ai dreptate. Maximo este prietenul meu de atâţia ani. Şi nu ar fi rămas prietenul meu dacă nu aş fi ştiut, dacă nu aş fi simţit că este un băiat cu suflet mare, care ţine la mine şi mă ajută atunci când am nevoie. Îţi aduci aminte, acum două ierni, când m-am înbolnăvit? Tu doar ce plecasei de la firma aia la care te munceau ca pe o sclavă şi te-ai trezit că nici nu îţi plătiseră contribuţia la sănătate. Cine m-a ajutat atunci cu spitalul? Max, care i-a rugat pe ai lui cu lacrimi în ochi să facă ceva ca să pot fi tratat şi boala să nu se agraveze. Sau cu o vară înainte de chestia asta cu boala, cine m-a luat în tabără pe cheltuiala lui? Max, bineînţeles.

Valentina s-a dus lângă fiul ei şi l-a mângâiat, iar acesta nu s-a mai retras, aşa cum o făcea de obicei. L-a sărutat pe frunte apoi l-a privit în ochi.

-Poate că ai dreptate, Sebastian. Eşti mare şi te las să-ţi alegi singur prietenii. Mie însă băiatul ăsta nu mi se pare că este suficient de sincer cu tine. Nu vreau să vă stric prietenia, iar dacă eu nu am dreptate privitor la această prietenie a voastră, nici nu am să pot. Dar… Te rog să mă crezi… Uneori îmi este teamă pentru tine.

-Da, sigur! Tu, cu temerile tale! Nu cumva ai mai visat nu ştiu ce? Dă o fugă la blocul vecin, la tanti Flori, să ţi-l tălmăcească ea!

-De ce vorbeşti aşa? Numai pe tine te am.Te iubesc atât de mult încât aş fi mulţumită dacă lumea asta s-ar rupe în două: noi doi şi restul lumii. Doar atunci te-aş şti în siguranţă, ferit de rele.

-Până când, mamă, până când? Nu vezi că am crescut? Chiar tu o spui uneori, nu mai sunt copilul acela care să se ţină de fusta mamei. Oricum mi se pare prea lungă perioada cât am stat sub tutela ta. Şi Lizi mi-a spus într-o zi că în comportamentul meu se ghiceşte copilul crescut doar de mamă, fără influenţa bărbatului din casă.

-Ce vrei să spui? Vrei să-mi reproşezi eşecul căsătoriei mele cu tatăl tău? Ştii doar că dacă ţi l-aş arăta nici nu l-ai cunoaşte. Ţi-au spus toţi că este un ratat şi…

-Stai, opreşte-te! Nu ţi-am reproşat nimic şi nici nu am ce să-ţi reproşez. Eşti o mamă fantastică, unică. Doar tu eşti în stare să te sacrifici atâta pentru fiul tău. Numai că nu pot să nu-i dau dreptate Lizetei. Tu m-ai învăţat ce este bine, dar nu este corect să nu ştiu şi cealaltă faţă a vieţii. Să aleg eu binele de rău. Poate că ar fi fost mai bine –cel puţin pentru mine- dacă te-ai fi recăsătorit. Măcar ar fi fost în casă un bărbat de la care să învăţ cum să mă bărbieresc. Sau cum să ţin ceaşca de cafea bărbăteşte atunci când o  duc la gură. Să învăţ de la el cum să înjur şi cum să mă uit urât.

-Îţi propun ceva: scrie pe o hârtie tot ce ai vrea să înveţi şi dăm o fugă, la un sfârşit de săptămână, la ai mei. Tata, bunicul tău…

-E clar, nu ai înţeles nimic. S-o lăsăm baltă, mamă. Şi aşa eşti frântă de oboseală, nu vreau să te mai obosesc şi eu.

I-a întors spatele şi a pornit-o spre camera lui, dar mama l-a oprit:

-Sebastian! Am încheiat discuţia, dar eu rămân la părerea mea: Max este altfel decât tine, încearcă să nu te laşi influenţat de el. Şi, mai ales, ai grijă cu Lizi. Am văzut cum o sorbea din ochi “prietenul” tău.

 Când a “picat” Alică, adică atunci când a fost prins în flagrant la una din tâlhăriile făcute, comisarul şef Mircea Filipescu s-a gândit imediat la Sebi. Şi avea şi de ce. Semnalmentele autorului, modul de operare –cu un fes tras pe cap, decupat în dreptul ochilor, nasului şi gurii, lovindu-şi victimele la nivelul feţei pentru a le ameţi şi să scape astfel de urmărirea lor- corespundea cu cazul tânărului Inău. Şi nu s-a înşelat, pentru că la percheziţia efectuată la domiciliul tâlharului s-au găsit mai multe obiecte provenite din tâlhării, între care şi modestul telefon al lui Sebastian Inău.

Bucuria acestuia a fost de nedescris atunci când mama lui i-a spus că este aşteptat la poliţie pentru a-şi primi telefonul. Deşi era mai leneş, îndrăgostit de somn şi, în general, îi plăcea să mai lenevească în pat, în dimineaţa aceea s-a sculat înaintea mamei sale. O aştepta cu nerăbdare în bucătărie pentru că vroia să vorbească cu cineva şi nu avea cu cine.

-Am avut dreptate, mamă. I-am spus domnului Fillipescu că eu am încredere în justiţie. Eram sigur că îl vor prinde pe tâlhar. Am citit undeva că la noi în ţară ar fi unii dintre cei mai buni poliţişti. Uneori mă bate gândul… Dar nu cred că se poate, sunt prea slab, ca structură psihică, pentru…

-Să înţeleg că vrei să te faci poliţist? l-a întrebat mama zâmbind. Nu prea sunt de acord cu alegerea ta. Am auzit că poliţiştii nu sunt repartizaţi să lucreze în localităţile de domiciliu. Ce m-aş face eu fără tine? Câţiva ani de şcoală? Şi apoi?… Nu, nu se poate. Tu ai locul tău de muncă asigurat, aşa cum a promis domnul Cozan, tatăl lui Max.

-Iată draga mea mamă cum te întorci tu după cum bate vântul. Mai acum câteva zile spuneai că Max este un tip rău şi invidios, şi mă sfătuiai să o las mai moale cu prietenia noastră, iar acum îmi spui să accept slujba de la firma tatălui său, ştiind că în felul acesta mă legi definitiv de Maximilian Cozan. Dumnezeu să te mai înţeleagă! Dar nu-i nimic, plec să-mi iau telefonul şi am să discut cu domnul comisar Filipescu. Dumnealui poate să ne dea un sfat bun la amândoi,

Cu toate protestele mamei a ieşit val-vârtej pe uşă. Dar nu a plecat direct la poliţie, era oricum prea devreme. A apucat-o pe jos spre vila familiei Cozan, pe drumul pe care venise invers atunci când a fost tâlhărit. O dată ajuns în locul în care fusese acostat, prins din spate şi lovit, s-a oprit. A privit în dreapta şi-n stânga, urmărit cu atenţie de privirile curioase ale unei bătrâne din curtea situată în dreptul său, apoi a încercat să reconstituie mental momentul. De la mental, a mers la execuţia gestică şi s-a răsucit într-o parte şi în alta, trăgându-şi mâna ca atunci când în ea avea telefonul şi încerca cu disperare să îl ţină, să nu i-l ia tâlharul care trăgea de el.

-Doaaamne! Aşa de tânăr şi a “luat-o din loc”! s-a închinat bătrâna. Pe ăştia numai televizoarele şi calculatoarele îi strică, a vorbit ea singură.

A plecat zâmbind. Îl amuzase bătrâna, vorbele ei semănau izbitor de tare cu ale bunicii lui din partea mamei. Dacă ar fi ştiut femeia că el nici măcar calculator nu mai are…

Ce-o fi în mintea lui Lizi? Şi ce o fi în inima ei? s-a întrebat el. Până când se va convinge că a existat o cauză obiectivă pentru care nu a putut să comunice cu ea aşa cum i-a promis, s-ar putea să-l alunge din gândurile ei. Faptul că ar putea să-şi piardă iubita îl enerva cel mai tare şi îi strica buna dispoziţie din acea dimineaţă de vară. Simţea ceva în capul pieptului, ceva ce nu putea să-şi explice, un fel de sfârşeală. O vedea aievea pe Lizeta tristă şi abătută şi i se făcea rău. Nici nu ştia pe cine să întrebe ce se întâmplă cu el. Max în niciun caz nu ştie, iar mama… Precis l-ar fi dus la doctor.

A ajuns la gardul impunător al vilei familiei Cozan şi a sunat la interfon. I-a răspuns o voce necunoscută, probabil noua menajeră. S-a prezentat şi a spus că vrea să vorbească cu Maximo, iar vocea i-a cerut să aştepte. După un timp l-a auzit pe Max. Părea răguşit şi i-a spus că este bolnav.

Oare se preface? s-a întrebat Sebi, apoi s-a mustrat în gând că a putut să gândească asta. Ştia însă de unde îi venea gândul. Numai comisarul i-l insuflase. Existau câteva coincidenţe în chestia aia cu telefonul la care abia acum se gândea serios. Când a plecat de la Max de acasă, acesta ştia că pleacă şi pe unde pleacă. Una la mână. Când calculatorul i s-a stricat şi depanatorul i-a spus că s-a umblat în el, trebuia să se gândească, dar nu a făcut-o: numai Max a rămas singur cu obiectul respective preţ de câteva minute. Doi la mână. Iar gestul acela al lui cu “Harşc!”, adică cu ilustrarea modului în care ar tăia mâinile la hoţi, era tot un argument care îl situa pe prietenul lui încercul posibililor autori ai faptei. De ce arătase el că i-ar tăia mâna stângă şi nu pe cea dreaptă? Sebi îi cunoştea destul de bine modul “superficial” de a gândi, nu-l credea în stare de “subtilităţi“. Să-şi fi dat seama după rana sa de la frunte că autorul faptei a lovit cu stânga, deci mai mult ca sigur era stângaci? Altfel, el nu ştia dosarul şi nici nu avusese alte surse din care să afle acest aspect. Se punea deci întrebarea de ce ar fi dorit să taie tâlharului mâna stângă şi nu pe cea dreaptă? Şi aspectul ăsta putea să ţină tot de superficialitatea gândirii lui Max, a încercat el să-l apere, şi să nu-şi dea seama de ce stânga şi nu dreapta. De ce ar să-i facă tocmai Max un asemenea rău? Era prietenul său, nu? Împărţeau împreună un croasant când erau puşti, îşi împrumutau caietele de la şcoală şi de multe ori dormeau la unul sau la celălalt, într-un pat, ca doi fraţi.

La întrebările sale i-au sunat în urechi vorbele Valentinei, mama sa: “Am văzut cum o sorbea din ochi Max pe Lizi”. S-a oprit din mers şi s-a scuturat ca de un vis urât. A făcut gestul de a-şi dea o palmă peste obraz şi de a pleca mai departe. “Sebastiane, ai ajuns mare, s-a certat el în gând. Ai început să fii suspicios ca poliţiştii? Vrei să fii ca ei, care trebuie să apere pe alţii, tocmai tu care nu ai fost în stare să te aperi pe tine şi ai rămas ca fraierul fără telefon? Acum faci ipoteze? Şi pe cine dai tu vina pentru ceea ce ţi s-a întâmplăt, pe cel mai bun prieten al tău? Las-o baltă!”.

S-a oprit din nou. Cu câteva clipe înainte îşi suspiciona prietenul, iar acum îşi făcea griji pentru el. “Altă belea! Dacă chiar s-a îmbolnăvit? La câte controale, analize, teste, îl supun ai lui, ar fi culmea să se mai şi îmbolăvească. Dar dacă totuşi?… Nu, nu era bolnav. Dacă ar fi fost, i-ar fi plăcut să facă pe victima, să se plângă, să se vaiete de parcă ar fi cerşit milă, compasiune, de la ceilalţi. Ştia circul ăsta al lui. Poate era cu cineva, cu vreo fată. Nu mai avea prietenă de când se certase cu Ramona, o tipă super, cu trup de manechin, dar care parcă vroia să-l bage direct în altar de la o vărstă destul de fragedă. Şi dacă nu putea pe el, ar fi încercat şi cu domnul Cozan, tatăl lui Max, numai să ajungă în familie. Avusese băiatul ăsta parte numai de fete care se uitau la el şi vedeau euro, dolari, GBP şi alte valute.

Uite, din punctul acesta de vedere, al fetelor, el se considera norocos. O cunoscuse pe Lizi, o tipă super dintr-o familie serioasă, de care se îndrăgostise. Era prima lui dragoste, una puternică, pe care o considera fără remediu. Chiar dacă părinţii ei, domnul şi doamna Teianu, erau ambii medici, niciodată nu făcuseră vreo aluzie la starea lui materială precară şi nu-i sugeraseră fiicei lor că relaţia cu Sebi ar fi una nepotrivită. Chiar şi domnul Cozan, tatăl lui Max, îi felicitase atunci când îi văzuse prima dată împreună şi le spusese că sunt o pereche frumoasă, că aşa prietenă şi-ar dori şi pentru fiul său. Nu putea să uite cu câtă ură şi-a privit atunci Max părintele, cum s-a întors şi a plecat de lângă ei. Tot atunci s-a despărţit şi de Ramona, pe care a scos-o cu greu din apartamentul lui de la vilă.

La urma urmei de ce venise la Max nici el nu ştia. Poate că avea nevoie de cineva care să-i împărtăşească bucuria. Dar mai mult ar fi vrut să-l ia cu el la poliţie, poate comisarul l-ar fi adus pe tâlhar să-l vadă şi ei. Îşi amintea cât de vehement era prietenul său împotriva acestuia şi parcă îi citea în priviri satisfaţia că îl vede în cătuşe, în spatele gratiilor.

Cu acest gând a bătut la uşa comisarului şef Mircea Filipescu, iar acesta l-a primit imediat.

-Nu ai mai avut răbdare ca să-ţi iei telefonul? l-a întrebat poliţistul.

-Nu ştiu. Poate. Dar nu, nu cred că este asta. Sunt lucruri mai importante în viaţă decât telefoanele, calculatoarele…

-Nu spuneai tu că este un dezastru faptul că nu poţi să iei legătura cu prietena ta? Lizi, sau cum spuneai că o cheamă?

-Venind spre dumneavoastră am avut impresia că am căzut de undeva, de sus şi sunt altul. Mi-am pus atâtea întrebări… Aşa mi-am dat seama şi că nu ar trebui să fie niciun pericol pentru relaţia  mea cu Lizi. Dacă ea mă… Dacă ţine la mine cât de cât, un fapt banal ca acela că nu am reuşit să iau legătura cu ea nici măcar nu trebuie să o supere. Dacă eram la muncă, într-un loc izolat, sau la război, ce ar fi făcut? M-ar fi părăsit doar pentru că nu ştiam unul de altul un timp? Altceva mă pune pe mine pe gânduri şi mi-e frică să nu chem cu gândul meu murdar răul. Max.

-A, tânărul acela cu care ai venit la mine rândul trecut? Trebuie să ştii că unii tineri se maturizează mai greu. Mai ales băieţii. E demonstrat ştiinţific. Şi el se pare că face parte din categoria asta de băieţi. Cu comportament pueril, imatur. În rest, nu cred că este vreun pericol.

-Am înţeles. Acum că aveţi pe autorul tâlhăriei şi obiectul corp delict aţi eliminate suspiciunile ce planau asupra lui Max. Să nu-mi spuneţi că nu l-aţi luat şi pe el în calcul.

-De ce? Tu ai crezut că el te-a tâlhărit?

-Nu. Da. Poate. Dar nu este cu putinţă ca el… Dar dumneavoastră?

-Am înţeles argumentele tale, a glumit comisarul. Eu nu pot fi “categoric” ca tine. Acum, vorbind serios, pot să spun că nu ştiu.

Răspunsul comisarului i s-a părut la fel de ambiguu ca formulările lui. Nu mai înţelegea nimic. Îl bănuise comisarul pe Max de ceva?

-Cum adică? Nici acum, după ce aţi găsit telefonul acasă la Alică nu sunteţi sigur că el este autorul? Îl mai păstraţi acolo, la dumneavoastră în minte, pe Max? Sau poate v-a spus tâlharul ceva la anchetă?

-Nu am apucat să stau de vorbă cu el, ancheta o fac colegii mei, dar noi, poliţiştii, ne abţinem să facem afirmaţii privind vinovăţia cuiva până când nu avem probe care să-l incrimineze fără vreun dubiu. Ai văzut comedia aceea românească în care unul din eroi îi spune soţiei, care l-a surprins cu o altă femeie, “Elvira, ceea ce vezi nu este adevărat”? În profesia noastră nu de puţine ori “ceea ce vezi” nu este adevărat.

Comisarul Mircea Filipescu a format un număr de telefon:

-Puteţi să-l aduceţi la mine pe Alică?

-Până să vină individul, am şi eu o întrebare. Nu este obligatoriu să-mi răspundeţi, pentru că nu intră în atribuţiile dumneavoastră de serviciu. Este grea viaţa de poliţist? Adică nu grea în sensul de muncă multă, căci dacă este pasiune treci peste asta. Adică, este greu de învăţat? Poate şi unul ca mine, fraier şi sensibil, să înveţe tainele acestei meserii?

-Nu este nimic uşor pe lumea asta, dragă Sebi. Nici să mănânci nu este tocmai uşor, căci trebuie să antrenezi zeci, poate sute de muşchi ca să o faci. Dar când ceva îţi place cu adevărat, când devine o pasiune, nu poţi spune „Nu se poate!”.

I s-a părut ciudat sentimentul: să stai pe fotoliu, vis-a-vis de tălhar şi să nu ai niciun sentiment de ură faţă de acesta. Îl lovise, îi luase telefonul, îi pusese în pericol prietenia, iubirea, iar el acum îl privea ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Era un tânăr la fel de înalt ca el, cu 2-3 ani mai mare şi faţa plină de coşuri, cu o privire blândă, ca de miel dus la tăiere. Hainele cu care era îmbrăcat erau curate, dar decolorate de purtat şi spălat, ca şi ale lui, iar braţele nefiresc de lungi nu îşi găseau locul pe marginile fotoliului pe care îl pusese comisarul să se aşeze.

-Uite Alică, el este băiatul pe care l-ai tâlhărit pe strada Cărpiniş.

-Dar eu…, a sărit Sebi de pe fotoliu. Mâna comisarului, întinsă spre el l-a oprit însă înainte de a spune şi al treilea cuvânt.

Infractorul şi-a privit mâinile şi nu şi-a mai ridicat de acolo privirile.

-Îl cunoşteai dinainte de a-l tâlhări? a continuat comisarul.

-Nu, a fost doar o întămplare. L-am întâlnit noaptea pe stradă, nu  mai era nimeni în jur şi…

-Dar acum îţi aminteşti de el, nu-i aşa? Mi-au spus colegii că obişnuiai să-ţi priveşti victimele şi ai dat multe amănunte despre înfăţişarea şi vestimentaţia lor. Amănuntele astea i-au ajutat să le identifice.

-Aşa este. Le studiam mai mult înainte de a le ataca, atunci când le urmăream, să văd unde se duc şi ce fac.

-Ce i-ai luat băiatului din faţa ta?

-Parcă… Nu parcă, sigur. I-am luat rucsacul de la spate, în care avea echipamentul de fotbal –nişte bocanci galbeni, cu crampoane, tricoul şi şortul. Şi nişte bani, în compartimentul lateral.

-Minte, domnule comisar, a sărit din nou Sebi de la locul lui. Pe mine nu m-a atacat pe strada Cărpiniş şi nu mi-a luat vreun rucsac. Mie nu îmi  place fotbalul. Eu  cănd am timp joc baschet.

-Nu mint, de ce să mint? a dat să se ridice şi Alică. Spuneţi domnule Ilie, s-a întors el spre poliţistul care îl adusese şi stătea în spatele lui, am minţit eu cu ceva în toată ancheta asta?

-Sigur că minte, a zis comisarul zâmbind lui Sebi. Doar în cazul tău minte. Şi noi doi ştim de ce. Apoi către Alică: Doar atât mai vreau să ştiu, pentru ce ai păstrat telefonul din mâna domnului Ilie? Nu face mulţi bani, dar am auzit că îl ţineai la loc de cinste.

-Nu ştiu. Cred că nu a vrut să-l cumpere nimeni. Ce să fi făcut cu el, să-l fi aruncat?

-Să-l fi aruncat, să-l fi dat lui Max, i-a replicat comisarul privindu-l atent.

-Ce să facă cu el? l-a luat pe Alică gura pe dinainte. Care Max? Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta. Ba nu, are prietenul meu, Cîrcel, un câine care îl cheamă aşa. Puteţi să-l întrebaţi şi pe el.

Alică privea rugător către cei aflaţi în cameră, dar toţi râdeau de gafa lui,  iar glasul îi suna ciudat între hohotele lor de râs. S-a aşezat pe fotoliu cu o faţă de copil îmbufnat, şi-a strâns buzele pungă, de parcă ar fi mâncat ceva care să-i strepezească dinţii, iar privirile şi le-a înfipt în tabloul cu o scenă de vânătoare de pe peretele dinspre uşă al încăperii.

Când hohotele de râs au încetat, comisarul l-a privit, lăsându-se pe spate în scaun.

-Vrei să ne ascunzi acest aspect pentru că ţi se pare mai puţin important, nu-i aşa?

-Nu! a răspuns Alică cu o privire rea, total opusă celei cu care venise în birou, iar coşurile de pe faţă i-au devenit vineţii. Nu am ce să vă mai spun, domnule. Am fost destul de sincer în anchetă, dar acum se pare că vreţi să-mi puneţi în cârcă ceea ce nu am făcut. Nu mai declar nimic decât în prezenţa avocatului meu.

-Pot să spun şi eu ceva? a intervenit în discuţie Sebi. Nu mai trebuie să spui nimic, şi-a întors el privirea către Alică. Vă compătimesc! Sunteţi demni de milă. Iar pedeapsa care i-o poate da soarta complicelui tău este la fel de grea decât cea dată ţie de legea.

-Nu ştiu la ce te referi. Eu nu am avut niciodată complici, îţi pot spune şi domnii poliţişti. Eram eu cu cineva atunci? a încercat el să se apere.

-Culmea este, domnilor, a continuat Sebi neperturbat de intervenţia infractorului, că pedeapsa aceea pe care o primeşte celălalt autor al faptei o primesc şi eu. Nu cred că există pedeapsă mai mare pe lumea asta decât să rămâi fără cel mai bun prieten. Am rugămintea, domnule comisar, să mi se restituie telefonul şi să uitaţi că acestă infracţiune mai are o altă faţetă. Orice ar fi, nu am să cer vreodată să fie judecat, condamnat, cineva pentru tâlhăria a cărei victimă am fost în afară de acela care m-a acostat, m-a lovit şi mi-a luat telefonul. Să nu-mi invocaţi un eventual „autor moral”. Unde ati văzut dumneavoastră morală în acest caz?

Agentul principal Ilie i-a cerut să semneze procesul verbal, i-a restituit telefonul şi a plecat cu infractorul după ce i-a pus cătuşele. Sebi şi-a privit telefonul ca pe orice obiect banal, l-a căntărit în palmă şi a zâmbit:

-Pentru ce lucruri mărunte sunt în stare unii să-şi piardă libertatea! Apoi l-a băgat în buzunar şi a continuat: Am să vă caut, domnule comisar Filipescu. M-aţi convins, după terminarea bacalaureatului voi da examen la scoala de poliţie. Vreau doar să-mi spuneţi, la momentul potrivit, ce să fac pentru asta. Bună ziua!

A ieşit în strada plină de magazine ce mărginea una din laturile clădirii poliţiei şi a pornit-o năuc fără a lua seama încotro. S-a izbit de câţiva trecători, orbit şi încălzit de soarele puternic, iar după câteva zeci de metri a simţit cum tricoul i se lipeşte de corp. Şi-a dat seama că şiroaiele de transpiraţie îi străbat spatele ca nişte şerpi cleioşi de care ţi se face silă doar când gândeşti la ei. A simţit apoi că nu mai are vlagă, iar faţa îi este inundată de transpiraţie şi s-a oprit la umbra copertinei unui magazin. De pe celălat trotuar al străzii s-a auzit strigat:

-Sebastian! Sebi! Sebi!

Asta îmi mai lipsea, şi-a zis băiatul în gând. Mama. Să vezi panică!

-Ce-i cu tine, băiatule? a traversat ea alegând strada. Uite cum ai transpirat. Eşti răcit cumva? i-a pus ea mâna pe frunte pentru a-i verifica temperatura.

-Nu am nimic, i-a îndepărtat el blând palma de pe frunte. Şi nu mai încerca să-mi iei temperatura, pielea mea este destul de încinsă de soare.

-Vaai! Dacă ai făcut insolaţie! Haide să ne aşezăm aici, pe terasa asta cu umbrele, şi să luăm ceva răcoritor. Fac cinste, am luat salariul şi mi-a dat şi o primă. M-a trimis şeful la oficiul poştal de lângă poliţie să iau corespondenţa, altfel nu te întâlneam.

A comandat îngheţate din acelea sofisticate, cu multă frişcă şi pişcoturi, de care ştia că îi place lui. Până când să vină vănzătoarea cu ele, Valentina i-a făcut cu ochiul fiului, zâmbind şiret:

-Sunt în spatele tău, cu spatele spre tine, doi tineri, un băiat şi o fată. Ce se mai sărutăăăă! Nu mai au nevoie de nimic. Tu ai sunat-o pe iubita ta? Dacă nu ai sunat-o, sun-o. Vreau să ştiu şi eu ce mai face  şi să-i transmiţi pupici dulci de la mine.

-Mamă, am timp să…

-Te roooog! s-a pisicit ea. Fă-mi şi mie hatârul ăsta.

Sebi a scos, plictisit şi obosit, telefonul şi a format numărul de lui Lizi. Atunci Valentina a început să râdă cu poftă de coincidenţă: exact când Sebi a sunat-o pe Lizi, s-a auzit soneria unuia dintre telefoanele de pe masa celor doi îndrăgostiţi. Nu numai că s-a auzit soneria, dar tânăra a dus telefonul la ureche, iar vocea ei s-a auzit în telefonul lui Sebastian.

-Bună Sebi! Te-ai gândit şi tu să dai un telefon? Dacă vrei să ştii ce mai fac, nu te obosi, sunt bine. Nu am mai plecat cu ai mei la bunici. Mi-au dat voie să rămân acasă şi să-mi petrec vara cu Victor. Îl ştii pe Victor, nu? Colegul meu de la atletism, care…

Sebastian a aruncat telefonul pe masă şi a pornit-o la fugă printre oamenii, tot mai puţini la cumpăna zilei pe străzile oraşului. Nu a mai auzit nici strigătele mamei, nici chemarea Lizetei, care şi-a dat seama imediat ce s-a întâmplat. Şi a alergat, şi a alergat, sperând că va da de o altă lume, mai bună, mai dreaptă, mai cinstită.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Raiul e sub pamant

-Mă întrebați cum mă cheamă, dar nu ştiu. Cei din gară mă strigă Papilă. Este singurul nume pe care îl cunosc. Pentru că eu cred că m-am născut în gară, am crescut în gară şi tot ce ştiu din gară am
aflat. Profesorul spune că am trecut mai întâi pe la o casă de copii şi am fugit de acolo. Se poate, ştie el ce ştie pentru că de-aia a fost profesor. Şi este în continuare profesor, chiar dacă nu învață copii la o şcoală, ca toți profesorii. Face lecții în raiul de sub pământ cu altfel de copii. Spune profesorul că  părinții mei, sau doar unul dintre ei, ar fi renunțat la mine. Ori avea prea mulți, ori nu era fericit din  diferite motive. Eu cred că singurul motiv eram eu. Ce motiv poate avea un om ca să-şi lase copilul,  mai ales când nu eşti din catacombe, ai casă şi tot ce-ți trebuie în ea? Pentru că nu mai e…iubire? Eu  nu ştiu ce este aia iubire. Nici măcar Mura, cățeaua care doarme cu noi în „garsonieră” nu-şi lasă  puii. Devine rea când e vorba de ei, se repede la mine, tâmpita, chiar dacă vreau doar să-i  mângâi puii. Se spune despre mine că stau în gară. De fapt nu locuiesc în gară, dorm acolo doar  atunci când nu se poate altfel, stau în „garsonieră”. Dincolo de linii, către stația de petrol, sub  pământ, sunt canalele prin care trec țevile de apă caldă. În canalele acelea dormim noi, oamenii fără identitate. E tare, nu? Vorba asta tot de la Profesor o ştiu. Mi-ar plăcea mie să pot dormi în gară! Nu,  nu în sala de aşteptare, acolo dorm alți amărâți, nevoiți să îşi chinuie trupul moțăind pe o bancă,  aflați pe drumuri în toi de noapte. Mie mi-ar place să am un loc al meu deasupra gării. Un loc  doar al meu din care să văd zi şi noapte ce se întâmplă în gară. Nu ştiu ce văd oamenii la teatru  sau la cinema. Pe afişe scrie una-alta, dar mai multe vezi în gară. Nu se compară nimic cu gara. Vine lume, pleacă lume, mor unii şi se nasc alții. Unii câştigă la loteria din gară, iar alții pierd şi ce aveau,  că li se fură banii sau bagajul. Oamenii se despart în gară şi plâng, alții se regăsesc şi se  îmbrățişează. Sau se cunosc şi îşi împreună trupurile în odăile lui tanti Melina închiriate cu ora, la doi  paşi de piață. Poate fac şi copii care rămân pe drumuri ca noi. În gară este nea Gheorghe  Pantofarul, lustrangiul care are o fată ofticoasă şi un băiat la pârnăiaşi, Zorică, şeful şoferilor care fac  taximetrie clandestin şi alții.

     Dar acum lăsați-mă să vă spun de ce am venit după dumneavoastră, pentru că nu prea am timp, sunt foarte grăbit.

-Sigur, dar mai întâi te rog să-mi spui de unde mă cunoşti!
-Vă cunoşteam dinainte, pentru că v-am văzut de multe ori prin zonă.
-Se poate, locuiesc aproape, dar cine te-a trimis la mine şi de ce?
-Profesorul. Uite, mi-a zis el când treceați odată prin parcul din apropiere, el e comisarul Filipescu, dacă ai nevoie de un om de încredere să mergi la el. Înainte să ajung la dumneavoastră am mai fost  la doi oameni, disperat să le spun. Numai că ei…
-Te-au refuzat?
-Nu, nici nu m-au luat în seamă.

-Bine, Spune-mi mie ce ai de spus!
-În seara asta, când cotrobăiam prin personalul care venise dinspre Mangalia -ştiți, opreşte aici şi nu  mai pleacă, aşa că mai căutăm şi noi de-ale gurii, un suc, ce mai lasă omul prin tren- într-un compartiment am văzut doi tipi. Mai mult i-am auzit, pentru că era cam întuneric. I-am zărit când a trecut din sens invers un alt tren, stăteau pitiți la înălțimea banchetelor.
-Cu cine erai?
-Cu Marmotă. Cum, nu ştiți cine este Marmotă? Este cel mai bun prieten al meu. Cred că aşa trebuie  să fie un frate, ca Marmotă. Nu am întrebat pe nimeni, dar aşa am înțeles eu că sunt frații,  cum suntem noi doi.
-Şi? Ce făceau cei doi tipi? Poate erau doi călători întârziați la coborâre, doi cunoscuți, mai stăteau de vorbă înainte de a se despărți.
-Mai întâi şi mai întâi că nu erau călători obişnuiți. Ce să caute nişte domni eleganți, îmbrăcați cu  haine scumpe, într-un tren personal? Un costum de-ăla, de care purtau ei, face cât cerşeşte Narcisa în trei luni de zile. Iar ce vorbeau, nu prea se vorbeşte când te desparți de cineva cunoscut. Spuneau ceva ce îmi este şi frică să spun. S-a oprit o clipă din poveste, şi-a frământat mâinile şi s-a foit pe banca de lemn neliniştit. Comisarul l-a privit printre razele felinarelor ce luminau parcul şi a citit în expresia feței sale teamă.
-Îți este frică să spui ce ai auzit? Atunci eu plec şi…
-Nu, nu plecați, vă rog! Trebuie să am încredere în ce mi-a spus Profesorul privitor la dumneavoastră. Îmi vine greu să spun pentru că noi, cei cărora lumea le zice „aurolaci”, suntem  considerați nişte drogați nenorociți, haimanale mizerabile. Cu mizeria s-ar putea să aibă dreptate pentru că ne spălăm mai rar, dar în rest nu. Noi nici măcar nu ne drogăm, noi cei din „garsonieră”. Profesorul şi Mama trag câte o duşcă-două de rachiu seara, dar nu şi noi. Am încercat să fumez -nu  aveam bani, adunam chiştoace de pe peron sau din scrumierele din vagoane, dar când profesorul m-a ghicit mi-a tras o palmă de am văzut stele verzi. Mi-a spus că dacă mai trag din țigară să plec  din „garsonieră”.
-Cine e … mama?
-A, ați crezut!… Nu, nu este mama nimănui. Aşa îi spunem noi, Mama, pentru că ne îngrijeşte. Face mâncare, curățenie, ne mai spală hainele…
-Deci ea nu pleacă după bani, ca voi. Egospodina grupului.
-Nici nu ar prea avea cum. Mama nu are picioare, are doar nişte cioturi scurte, cu care nu poate urca  la suprafață. Şi nici nu vrea. Urăşte oamenii. Bineînțeles în afară de noi. Când era mică, zice ea, au răpit-o unii de la părinți, un bărbat şi o femeie. Cică ar fi fost nişte țigani. Aşa zice lumea la oamenii  răi, țigani, chiar dacă nu sunt țigani. Au dus-o undeva, departe, şi i-au scurtat picioarele. Ca la un  scaun prea înalt i-au scurtat picioarele, cu ferăstrăul. Şi au pus-o să cerşească. De când a ajuns în  „garsonieră” nu a mai ieşit niciodată la suprafață. Nici lumina soarelui nu vrea să o vadă, măcar  printre țevi, pe unde ajung razele jos, ziua. Zice că vrea să se obişnuiască cu negura de sub pământ. -Cu iadul?
-Da, exact aşa zice, cu iadul. „Că doar nu poate să fie mai rău şi mai urât decât ăla de pe pământ!”,  zice ea. Dar iadul ăsta este de fapt raiul nostru. Pentru noi nicăieri nu este mai bine ca acolo.
-Şi? Ce spuneai că vorbeau cei doi bărbați eleganți?
-Că vor să oprească trenul care vine de la Bucureşti şi să ia comoara. Exact aşa au zis, comoara.
-De la Bucureşti vin multe trenuri acum, vara.
-Ştiu şi despre ce tren vorbeau, despre Trenul Soarelui, adică de intercity 342 care pleacă la nouă  patru’şapte încoace din Bucureşti.
-De unde ştii?
-Aşa au spus: „Pui piedica Soarelui la Tanța şi Costel din baraca cinci, iar eu înşfac comoara şi cobor  din patru față, când toți se bulucesc unde eşti tu. Faci puțină dezordine să ia ochii la fraieri.” -Bănuiesc că indivizii au plecat. Cum dăm de ei să vedem ce mai fac?
-Simplu, îi găsim la tanti Melina, la hogeac. S-au dus la ea să doarmă. I-am urmărit până acolo şi i-am văzut intrând. De la intrarea în gară au cumpărat sandvişuri, e un magazin pe colț care stă dechis şi noaptea.
Polițistul şi-a privit ceasul.
-E ora 22 şi 15 minute. Ne vedem aici peste o oră.
A plecat greoi spre sediul poliției, inspirând aerul răcoros al serii, udat de stropii fini veniți dinspre  fântâna arteziană din parc. Tineri şi vârstnici, perechi sau în grupuri mai mari, cu copii în cărucioare sau căței ținuți în lesă, oamenii ieşiseră, beți de somn, alungați de căldură din apartamentele  devenite cuptor. Poliția îşi avea sediul aproape, aşa că în mai puțin 21 de zece minute, cu tot mersul  greoi, comisarul şef Mircea Filipescu deschidea uşa şefului său. Acesta tocmai îşi încuia hârtiile în  dulap când a dat cu ochii de comisar. Avea pleoapele căzute, avea fața transpirată şi o pată de  umezeală de pe cămaşă trăda faptul că şi trupul îi era asudat.

-Nu-ți prieşte în concediu, Filipescule? Sau te-a răscolit aşa tare nămolul de la Techirghiol încât nu mai poți sta în casă de atâta „vitalitate”?
-Ştiu că nu am picat în cel mai potrivit moment, dar încerc să fiu cât mai scurt. M-a abordat un  copil… Un copil al străzii. Spune că doi indivizi necunoscuți vor să oprească la Medgidia trenul  intercity din care să fure ceva, ceva prețios. Ei spuneau că trebuie să ia „comoara”. Nu ştiu ce  transportă trenul ăsta, poate vreun transport special. Am putea să ne apucăm de treabă, eu cu  doi-trei băieți.
-Mmm-da! Şi cine ziceai că te-a informat?
-Un… puşti care îşi face veacul prin gara CFR, îl cheamă Papilă. Mă rog, asta este porecla lui.
-Cine sunt indivizii care au afirmat asta?
-Doi bărbați îmbrăcați elegant, pe care nu îi cunoaşte. De fapt nici nu i-a văzut foarte bine, dar în convorbirea lor cifrată…
-Iartă-mă colega! Am avut o zi grea, nu am stat la soare, cu nămol pe mine şi cu o bericică rece în nisipul de pe malul ghiolului. Ştii că am făcut destule eforturi să-ți dau concediu tocmai când aveam mai mare nevoie de oameni, mai ales de tine. Nu zic că nu o meritai, dar tot efort se cheamă. Pentru  mine, pentru colegii tăi care tot au cârcotit în legătură cu acest concediu, neobişnuit pentru noi,  polițiştii de pe litoral. Ştii ce a zis şeful? A zis că la anul nu îmi mai detaşează polițişti din țară. Eu  disloc oameni de lângă familie, de la treaba şi viața lor, mi-a zis, iar ai tăi pleacă în concediu. Acum  vii şi-mi spui că vrei să pleci în nu ştiu ce aventură. Ca să nu te plictiseşti mai vrei şi alți doi-trei polițişti. Pentru că un aurolac ți-a spus că doi necunoscuți vor să atace un tren şi să ia din el comoara  din Sierra Madre. Ca în filmele western pe care le vedeam noi când eram copii. Sfatul meu  este să te bucuri în continuare de cura binefăcătoare de soare, apă şi nămol, „ca la noi la  Techirghiol”, ca să citez un clasic al fotografiei în viață. Iar peste fix cinci zile să fii aici, apt de muncă! Această ultimă propoziție o spusese aproape țipând, privindu-l pe comisar furios. Dar pe Filipescu nu  asta îl deranjase. Îl deranjase termenul acela generic, de aurolac, folosit de şeful său, iar acum  fierbea de furie. Cu greu a reuşit să se abțină de la comentarii care nu l-ar fi ajutat.
-Uite ce e, cu o anchetă pe linia asta am împuşca doi iepuri deodată: şefii de la județ află că am fost chemat la muncă, deci mi s-a întrerupt concediul, şi rezolvăm un caz. Ba îl împuşcăm şi pe al treilea,  scap şi eu de chinul ăsta cu nămolul. Oricum nu-mi face plăcere să-mi petrec zilele printre bărbați  despuiați, cum i-au făcut mamele lor, să văd tot felul de chestii, care de care mai… scârboase. Eu, un pudic, care sunt în stare să dorm îmbrăcat ca să nu mă schimb în pijamale în fața nevestei.
-Împuşcă tu câți iepuri vrei, nu am ce  discuta. Şi cu asta am încheiat.

Filipescu şi-a consultat ceasul  şi a ieşit pe uşa deschisă în anticameră fără a mai scoate un cuvânt, dar s-a auzi strigat:
-Filipescule! Şi nu uita, eşti în concediu. Nu face poliție în particular pentru că sunt obligat să iau măsuri!
Papilă nu era pe banca din parc, dar îl zări venind în goană dinspre Obor, direct peste spațiile verzi.
-Şefule, e groasă rău! Au legat-o pe tanti Melina fedeleş, i-au pus căluş în gură şi au amenințat-o cu pistolul. Unul dintre ei a vrut să o împuşte. Cred că Melina, cum e ea curioasă, le-a căutat prin boarfe şi a dat de ceva.
-De unde ştii? Ai fos tu acolo?
-Nu, am trimis pe Profesor cu Violeta.
Violeta este fata aceea tare de urechi, cu cercel în nas, care se duce cu bărbați. S-au dus împreună  să vadă pe geamul acela dinspre linii, dinspre calea ferată. Dacă erau observați, ar fi spus că au venit la hogeac. După ce au legat-o pe Melina, s-au topit. Au venit până la autogară, iar de acolo s-au  despărțit. Fiecare a plecat cu un taxi.
-Şi Melina ce zice? Cum a reuşit să-i înfurie?
-Săracaa! Nu poate să scoată un cuvânt. Au trimis-o la spital cu salvarea, pentru că doar țipă. Cică  s-a… S-a… A făcut…
-Atac de panică?
-Exact. Aşa spunea Profesorul. Cine ştie ce a văzut prin bagajele străinilor! Mă şi mir că nişte oameni  ca ei, cu bani, mai circulă cu trenul.
-Papilă, pe unde crezi tu că ar putea urca în tren? Cum ai proceda dacă ai fi în locul lor?
-M-aş urca de la Bucureşti, domnule, la capăt. Ar fi mai greu de observat înpuhoiul acela de lume.
-Dar „comoara”? Unde ar putea fi urcată în tren o… comoară?
-Nu ştiu. Poate nici nu trebuie urcată, este deja acolo. Cu vagon cu tot. Trimiteți-ne la Bucureşti, pe mine şi pe Marmotă. Vrem doar câțiva bani.
-Sigur, trebuie să plătiți biletele de tren, să nu vă ia controlorii la ochi.
-Naşii? Pe noi? Nu avem probleme cu ei, doar dacă vine supracontrolul. Astă seară vine încoace…  nea Marcu.
Nea Marcu se bagă în compartimentul de serviciu, trage perdelele şi doarme dus mai bine de  jumătate din drum. Banii ne trebuiesc pentru cartela de tefefon, căci am şi eu un telefon mobil. Şi  pentru ceva de-ale gurii. Papilă l-a adus în fața gării pe Marmotă, un băiat blond, de aceeaşi vârstă  cu el şi la fel de sărac îmbrăcat. În timp ce băieții se căutau unul pe altul, comisarul făcuse un tur al  gării. De la un bancomat scosese nişte bani, iar din parcare îl chemase pe Mitică Păunescu, unul din  vechii taximetrişti clandestini cu „datorii morale” la comisar. Oprit la timp, cu ani în urmă, să nu  ajungă în spatele gratiilor, alături de borfaşii cu care se împrietenise.
-Mitică, îl abordase Filipescu direct, văd că nu ai clienți. Te plictiseşti, banul nu iese, motorul se  răceşte.
-Cum să se răcească, domnule comisar? Pe căldura asta? Cât despre bani… Pentru bani vin eu aici?  Pentru o „parlare”, un „tras cu oblonul”…
-Dacă este aşa, înseamnă că te-am nimerit. Copii mei trebuie să ajungă la Bucureşti, la Gara de  Nord, aşa că îți mai trece şi ție plictiseala până acolo. Mai tragi cu ochiul, cu oblonul, cum spui tu, în  dreapta şi în stânga, o pui de o vorbă cu ei, că nu sunt băieți proşti. Uite-i, aşteaptă acolo.
-Care, ăia doi? Aurolacii ăia sunt copii dumeavoastră? Poate dintr-o altă relație, pentru că pe băiatul  şi fata dumneavoastră îi cunosc.
-Pe ăştia doi abia i-am adoptat. Nici nu s-a uscat cerneala de pe acte.
-Dar ăştia… Ăştia put, domnule comisar.
-Dai şi tu cu odorizant. Sau îți prinzi nasul cu un cleşte. Oricum s-ar putea să ți-l prinzi, căci prea ți-l bagi prea des unde nu trebuie.
-Când trebuie să plec?
-Imediat. Şi pe la şapte dimineața, cel târziu, trebuie să-i basculezi la Gara de Nord. E bine, băieți?
-E bine, au zis în cor cei doi băieți.
-Iar la zece ne aşteptați în gara de la Medgidia. Dacă trece trenul intercity de la Bucureşti şi noi nu  am venit la matale, poți să pleci.
-Măăăi… Papilă! Tu-mi spui mie ce să fac? Mucosule!
-El îți spune, că spune bine. Mi-a luat-o înainte, a intervenit comisarul. Oricum îți spuneam şi eu tot  asta.
-Păăăi… Trebuie să schimb ruta, să o iau de la autostradă, de la Cernavodă… Mie cine îmi plăteşte benzina?
-Nu spuneai că tu că nu eşti aici pentru bani? Vedem noi cum răsplătim voluntariatul ăsta al tău, l-a  privit atent Filipescu.
-Eu v-o spun pe-a dreaptă: a murit frizerul care tundea gratis. Dar, pentru poliția română… Ce nu  face omul!
Peste câteva ore Papilă şi Marmotă coborau în fața Gării de Nord din Bucureşti. Mai era mult până la plecarea trenului intercity spre Constanța, dar ei chiar vroiau să folosească bine acest timp. Nu vroiau să intre în gară şi să aştepte.
Prezența lor printre călători i-ar fi dus inevitabil în biroul poliției.
-Mergem pe aici, pe Griviței, i-a spus
Papilă tovarăşului său. Ştiu eu un culcuş unde pot să-l găsesc pe Vrajă. Îl mai ştii pe Vrajă, nu? Ăla de trăsese nu ştiu ce pe nas la Constanța şi căzuse sub vagon. Cel pe care era să-l calce trenul şi l-ai salvat tu.
-Aha, tipul ăla de la Bucureşti pe care l-am tras eu dintre roți cu două secundeînainte de plecarea trenului, în gară la noi?
Dar ce treabă avem cu unul ca el? Poate nici nu ne mai cunoaşte.
-Stai liniştit, Marmotă! Am păstrat legătura cu el prin telefon. A venit odată un tip, Cric îl cheamă, şi mi-a dat numărul de telefon al lui Vrajă. Erai tu în spital.
Ia numărul de telefon al lui Bosu şi să-l suni! mi-a zis ăla. Cine e Bosu ăsta? l-am întrebat. Şeful nostru, zice el. Când sun, cine crezi că îmi răspunde? Vrajă. Nu mai ia… porcării de-alea şi a ajuns un fel de şef. Nu mai stă în „garsoniera” lor decât aşa, din când în când, de ochii lumii. Să nu piardă  legătura cu cei pe care îi conduce sau să facă ăia cine ştie ce prostii. Are chiar o garsonieră  adevărată acum. Cică are şi o gagică, râde Papilă. La ce i-o folosi? Mai bine îşi lua maşină de spălat  şi frigider, îl costa mai ieftin.
-Dar ce treabă avem noi cu el? a întreabat nelămurit Marmotă.
-Vreau să ne spună câte ceva despre tren. Orice tren are povestea lui, ştii şi tu destul de bine. Eu  vreau să o ştiu pe a trenului ăsta. Au ajuns la culcuşul acela, dincolo de podul Grant, când soarele  începuse să dogorească, chiar dacă nu trecuse decăt puțin de ora 7, şi se aşezase în cârca lor. Deasupra unui capac greu de fier era un băiat al străzii murdar şi zdrențăros, cu părul încâlcit şi cu o  pungă de aurolac pe care o umfla din când în când, trăgând aerul din ea în piept.
-Salut! l-a abordat Papilă, privit cu un ochi de băiatul cu punga ce ținea deasupra capului o umbrelă  pe jumătate ruptă. Am vorbit cu Bosu şi ne aşteaptă la el. Anunță-l că au venit Marmotă şi Papilă.
-Zi parola! i-a rânjit cel aşezat pe capacul de metal.
-Ce parolă? Nu ştiu nicio parolă. Dacă nu mă laşi să intru, îl sun.
-N-ai decât. Oricum nu-ți răspunde. Că e ocupat cu Miki.
-Nu ştiu cine e Miki ăsta, dar mie o să-mi răspundă.
Papilă a scos telefonul din buzunar, a format numărul, dar de dincolo nu îi răspundea nimeni.
-Ți-am spus? Miki nu e el, e o ea, a rânjit băiatul. Una mişto.
-Ia ascultă! Vin tocmai de la Constanța să-l întâlnesc pe Vrajă, iar tu…
-Vezi că ştii? Nu puteai să spui de la început aşa? Acum asta e parola.
S-a ridicat de pe capacul imens, iar Papilă s-a uitat întrebător la Marmotă:
Cum va deschide puştiul o uşă aşa de grea?
23
-Înainte de a spune „Sesam, deschide-te!” trebuie să mai îndepliniți o poruncă. Trageți câte o gură din pungă!
le-a întins el punga cu aurolac rânjind.Ca să vă recunosc că sunteți de-ai noştri.
-Eu nu trag! a rostit hotărât Papilă după ce s-a gândit câteva secunde.
-Ba ai să tragi!
l-a privit serios
Marmotă Şi eu am să trag.
-Trage tu! Eu nu trag.
-Bine, trag eu primul. Dar ai să tragi şi tu. Nu am venit degeaba până aici. Chiar tu ai vrut să  ajungem la Bosu.
Marmotă a dus punga la gură şi a tras, dar din pungă nu venea niciun miros înțepător, neplăcut, care  ă-i inunde căile respiratorii şi să-l înece. Mai degrabă aerul din pungă mirosea a ceva cunoscut.
-Să nu spui un cuvânt! Ai înțeles?
Păzitorul uşii i-a smuls furios punga din mână lui Marmotă şi i-a împins-o lui Papilă:
-Trage!
Papilă s-a codit, s-a şters apoi la gură şi a tras:
-Lapte? a întrebat el nedumerit.
-Greşit! Cafea cu lapte. Doar e ora micului dejun.
S-a uitat în jur atent, apoi cu mişcări dibace, exersate, s-a apropiat de unul din colțurile capacului metalic şi l-a ridicat uşor: era confecționat dintr-un lemn uşor, probabil plută, placat cu o tablă mare, subțire, ruginită. Au coborât în labirintul canalelor care le era destul de familiar, numai că după al  doilea cot făcut de coridorul principal totul s-a schimbat. Înăuntru era luminat slab cu nişte becuri  mici, legate probabil la baterie, iar pereții erau vopsiți în alb. Totul era surprinzător de curat în jur,  chiar şi în cămăruțele improvizate din coturile țevilor prin care trece apa şi reziduurile gospodăriilor şi  societăților din oraş. Paturi mici, împrovizate, dar destul de curate, haine prinse pe cuiele din pereți, măsuțe din pitre sau cărămizi, acoperite cu ziare, dar fără resturi de mâncare pe ele, dădeau  impresia că cineva s-a străduit să orânduiască lucrurile, să asigure uniformitate în fiecare din micile  celule în care o trăiau alți oameni decât cei de afară.
-Avem şi un rubinet, au auzit pe cineva din spatele lor.
-Da, sigur! Parcă noi nu ne spălăm decât a ploaie! a spus Papilă dus cu gândul la dezordinea din  garsoniera lor. A privit apoi în spate:Vrajă!
-Papilă! Marmotă! Pe tine, mutule, te-am pus la inimă, pentru că mi-ai salvat viața, dar nici cu Papilă  nu mi-e frică. Are ăsta o minte… Brici! Mutul i se mai spunea lui Marmotă pentru că nu-i plăcea să  vorbească mult. Trebuia să-i smulgi vorbele cu cleştele, ca acum, când revederea cu Vrajă îl bucura enorm, dar cuvintele parcă nu vroiau să se lege. Probabil dacă ar fi putut să vorbească aşa de mult şi  de bine ca Papilă i-ar fi spus acum că se bucură de cum arată cel pe care îl salvase de la moarte  cu un an în urmă, trăgându-l de sub roțile trenului. Nu mai semăna deloc cu acela. Acum era călători,  trăgând cu ochiul spre fiecare compartiment. Căutau „comoara”, fără a şti exact ce  înseamnă asta, sau pe doi domni eleganți. Numai că nimic nu le-a atras atenția, nici urmă de ceva  care să semene cu locul în care se păstrează o comoară. Călătorii din treburi renunțaseră de mult la  tradiționalele valize sau serviete diplomat închise cu cifru, locul acestora fiind luat de sacoşele mari,  din rafie sau pungile de plastic. Cel puțin acolo, la  lasa a doua, unde oameni năduşiți şi moțăind în  atmosfera încinsă aidoma găinilor pe crengile dudului din ograda vreunui gospodar la timp de seară.  Ici- colo câte o doamnă privea gânditoare pe geam peisajul de afară, peste ochelari, cu revista de  cuvinte încrucişată pe genunchi şi gândurile aiurea. Doar un domn făcea notă discordantă cu acest  peisaj. Hainele elegante, pantofii lustruiți, ochelarii de soare marca unei cunoscute firme, fără bagaje,  citind picior peste picior un ziar englezesc. Iată o imagine despre care Papilă şi Marmotă  ştiau că nu are ce să caute în acest peisaj.
-Alo! Domnul Filipescu? Sunt eu, Papilă. Este căldură mare aici. Da, am văzut. Doar un „ventilator” la  patru „funcționează”. Credeți că ar trebui să mergem şi la cinci sau stăm aici să nu se strice şi  ăsta? Aşa gândeam şi eu: dacă aici este aşa căldură mare, chiar dacă nu se observă niciun foc… -Foc, foc! a început să strige un bătrânel de la capătul culoarului dinspre spatele trenului. Vine fum  mult de la vagonul cinci. Săriiiți! Foooc!
-Am şi ajuns la Medgidia? a întrebat nedumerit Marmotă exact în timpul în care cineva a tras  semnalul de alarmă, iar din inerția trenului vagoanele au ajuns în 25 apropierea peronului stației  Medgidia. S-au repezit spre compartimentul în care îl ştiau pe bărbatul cel elegant, în care  recunoscuseră pe unul din căutătorii „comorii”, dar acesta dispăruse. Călătorii ieşireră din  compartimente, mulți dintre ei îngrămădindu-se spre capătul dinspre vagonul cinci, curioşi să ştie de  unde vine fumul acela înecăcios, pe când alții, panicați, încercau să se îndepărteze de zona în care  se anunța pericolul, bulucindu-se către capătul din vecinătatea vagonului trei, amestecați cu bagaje  sau purtându-şi deasupra capetelor copii, de teamă să nu fie zdrobiți în învălmăşeală. Prinși în acest  haos în care nimeni nu mai ținea cont de celălalt, cu staturile lor de copii de 11-12 ani, Papilă şi  Marmotă s-au văzut neputincioşi, striviți într-un colț.
-Am o idee, s-a auzit vocea lui Marmotă. Sărim pe partea opusă stației. Ieşim pe sub vagon dacă e  azul să mergem la peron. Primul a sărit chiar el, dar greutatea orpului i s-a lăsat pe călcâi, iar acesta  pe o piatră ascuțită din terasament, aşa că a simțit cum o durere puternică îi fulgeră tot corpul. L-a  ajutat şi pe Papilă să coboare, iar acesta i-a văzut fața schimonosită.
-Ce ai, te-ai lovit? Rămâi aici şi merg eu mai departe. Vin după tine…
-Nici să nu te gândeşti!
Şi a pornit şchiopătând pe sub vagon.
Din spatele roților i-au observat pe cei doi bărbați, căutători de „comori”. Coborâseră din tren pe la  capetele vagoanelor patru şi cinci, îndepărtate de zona din care ieşea fum. Cel din vagonul patru  ducea pe spate o pătură rulată. Un covor, o mochetă, ceva.
-Asta e comoara, un covor?
-Poate. Hai să aflăm până când nu se întâlneşte cu celălalt. Cu durerea aceea seacă ce îi străbătea tot corpul Marmotă şi-a urmat prietenul. Când Papilă s-a apropiat de străinul din vagonul patru şi a  început să-i ceară bani, cu voce rugătoare, ca un cerşetor, a venit din spatele acestuia şi i-a placat  picioarele u o piedică bine calculată. Când bărbatul  s-a dezechilibrat cu covorul pe umăr, i l-a tras cu  putere, grăbindu-i căderea către peron şi pietrele din terasament. S-a adunat destul de repede şi  a privit spre cei doi băieți care alergau spre liziera din apropierea stației ținând de câte un capăt  l  covorului. A ezitat câteva secunde, apoi a scos de sub sacoul din stofă subțire un pistol. L-a îndreptat  spre copii, a țintit, dar din spatele său a auzit un glas puternic, amestecat cu gâfîituri:
-Lasă arma şi ridică mâinile! Să nu faci vreo prostie, căci îți zbor creierii. Sunt comisarul şef Mircea  Filipescu. Aşa! i-a luat polițstul pistolul din spate. Acumchiar am cu ce să-ți găuresc țeasta, îl uitasem  pe al meu la Constanța. Patru polițiști în uniformă, pregătiți din vreme de comisar, au  imobilizat pe cei doi bărbați. În loc de comoară, în covorul lăsat pe iarba lizierei de Papilă şi  Marmotă, au găsit un copil. O fetiță de patru-cinci ani care dormea liniştită, visând probabil frumos,  căci fața îi era străbătută de un zâmbet îngeresc.
-Megy, Megy!
Femeia vârstnică ce venise în fugă dinspre tren a strâns-o la piept cu lacrimi în ochi.
-Cred că a fost injectată cu ceva ca să nu facă gălăgie, atunci când mi-a fost furată, în haosul acela  rovocat de incendiul din tren.
-Cine sunteți dumneavoastră, doamnă? Eu sunt comisarul Filipescu.
-Anişoara Ştefan, însoțitoarea şi doica lui Megy. Megara o cheamă de fapt, Megara N’Dono. Este  iica lui Raul şi a Milenei N’Dono. Domnul Raul a fost până acum cinci zile ambasadorul Transmaliei la  Bucureşti. Oameni bogați şi foarte influenți. Doar că în urmă cu cinci zile şeful statului, tatăl  doamnei Milena, a fost înlăturat de la putere şi a trebuit să fugă din țară. Ambasadele țării lor au fost  închise, după cum ştiți, iar domnul Raul a plecat rapid la Odesa, unde aveau ancorat iahtul. Şi-au dat  seama că ei ar putea fi recunoscuți, aşa că mi-au încredințat mie pe Meghy ca să o aduc până la  Constanța, de unde urmau să o ia ei şi să plece după tatăl doamnei Milena. Cine putea să bănuiască  ceva? O femeiecu un copil atrage mai puțin atenția într-un tren aglomerat decât o escortă pe o şosea. Bănuiesc însă că cei din familia N’Dono au fost trădați, poate chiar de personalul ambasadei.
-De ce ar răpi nişte oameni un copil, fie el şi al unui fost ambasador? s-a întrebat comisarul singur,  dus pe gânduri. Cum de ce? şi-a răspuns tot singur. Pentru răscumpărare. Sau pentru şantaj. Poate  pentru a se răzbuna pe familia conducătorului. Fetița este nepoata preşedintelui, nu? La câțiva paşi  de comisar şi de doică, micuța Megara se trezise. Luase o pietricică din iarbă şi o dăduse lui Papilă. Apoi alta, pe care o lăsase în palma lui Marmotă. Pentru că cei trei copii uitaseră parcă ce se  întâmplase şi nici nu bănuiau ce se putea întâmpla, se jucau acum ca şi când nimic nu s-ar fi  întâmplat. Doar Marmotă, aşezat turceşte direct pe iarbă, strângea din când în când din dinți,  străfulgerat de durerea care îl pătrunsese. Comisarul s-a apropiat de ei, privindu-i zâmbind. Doar  când a văzut grimasa de pe fața lui Marmotă s-a aplecat şi i-a cercetat piciorul. Apoi a sunat la  salvare. Trezită ca din vis, când a dat cu ochii de Megara jucându-se cu cei doi băieți, Anişoara  Ştefan s-a repezit ca arsă.
-Megy! Nu e voie! Nu vezi ce murdari sunt? Pui mâna pe vagabonzii ăştia? Am să te pedepsesc. -Vagabonzii ăştia i-au salvat viața! a privit-o mustrător comisarul. Chiar şi aşa murdari, cum sunt ei,  sufletele le sunt mai curate decât ale multor „curați” din lumea asta. Apoi a intrat între cei doi băieți și  i-a prins după umeri. -Marmotă, Papilă, am să vă dau o veste bună şi una proastă. Cea proastă este că Marmotă va trebui să stea un timp cu piciorul imobiliziat în ghips, poate chiar internat în  spital. Cea bună este că doamna Ştefan a sunat pe tatăl Megarăi. Pentru că i-ați salvat „comoara”,  zice că sunteți nişte băieți aranjați de acum, că o să aveți tot ce vă trebuie şi veți trăi ca în rai.
-Ca în rai? Dar ce, noi am murit ca să ajungem în rai? Raiul nostru este aici, domnule. Din păcate  nici în cer, nici e pământ nu este loc pentru noi. Ni s-a rezervat raiul de sub pământ. Oricum, aşa cum spunea şi Profesorul -iar profesorul este un om deştept, că de-aia a ajuns profesor, şi nici nu ne  minte niciodată- alt rai nu ne garantează nimeni.

Articol aparut in Revista Politiei Impact nr. 131 din Noiembrie 2013

*Face-ti click pe link-ul de mai sus pentru a descarca acest numar in format PDF