povestiri aproape politiste

Fiica Doctorului

Povestiri aproape politiste

     Aparenta linişte din Vila Cristescu îţi dădea impresia aceea de vulcan nestins, când stai pe un munte de verdeaţă şi tăcere, te bucuri de priveliştea minunată, dar din când în când auzi cum forfotesc măruntaiele pământului, neieşite la suprafaţă de sute de ani. Aşa şi aici: arteziana micuţă din colţul livingului susura ca un izvor de munte, peştişorii clipoceau în bazarul lui Andu, adus aici din dormitorul lui doar ca micuţul „să nu-şi mai zgâiască toată ziua ochii în el”, expresia lui Marius, tatăl lui, fotoliul leagăn al bătrânului doctor Cristescu scârţâind uşor ca un car pe un drum de ţară, lumina aceea pală ce venea din spoturile tavanului şi se unea cuminte cu cea de la geamurile vaste, dinspre terasă, mirosul de muşcate şi roşul vesel al acestora întins pe jumătatea inferioară a peretelui dinspre nord, şi, din când în când, câte o voce ridicată venită dinspre etaj, acolo unde se aflau dormitoarele. Iar se ceartă, şi-a zis doctorul Cristescu, trezit din moţăială, gata să scape ziarul. Şi, deodată, un ţipăt ascuţit de copil. Mezinul familiei, cu un avion jucărie în mână, alergând prin living, plin de noroi pe pantofi, încercând să imite sunetul aparatului de zbor. A dat ocol fotoliului bunicului, apoi şi-a înfipt jucăria în ziarul acestuia, plimbându-l prin încăperea vastă ca pe un trofeu. Plictisit repede de avion, a luat bastonul rezemat de comoda din apropierea fotoliului şi l-a transformat în sabie, începând o „luptă” aprigă cu un inamic văzut de el în persoana bunicului.

-Stai măi!… Sălbaticule! Andu, te spun tatălui tău dacă nu eşti cuminte. Lasă-mi ziarul! Uite, să ştii că nu mai merg cu tine la zoo, la animale, dacă nu te potoleşti.

Însă protestele şi ameninţările bătrânului au trecut pe lângă urechile nepotului, căci şi-a continuat nestingherit „lupta”, cu efecte aproape dezastruoase pentru încăpere: taburetul răsturnat, vaza cea scumpă a Lutmilei, primită cadou de ziua ei, gata să cadă de pe masă, ziarul doctorului împrăştiat în foi prin toată camera, iar covorul plin de noroi.

 -Ce este scandalul ăsta? Ce faceţi acolo? Asta-i casă sau balamuc? Vin într-un minut jos să văd ce se întâmplă.

Vocea aspră ce venea dinspre capătul superior al scării era al lui Marius. Cristescu nu îl vedea din fotoliul său, dar parcă şi-l imagina: înalt, elegant, cu părul dat pe spate şi gelat, cu mustaţa aia a lui îngrijită ca a unui englez de viţă veche, scăpărând din priviri şi urlând ca un apucat. De unde dracului i-o veni eleganţa asta rece şi violenţa, nu înţeleg, şi-a zis doctorul în gând. Părinţii lui, munteni blajini din Ardeal, care toată viaţa au făcut naveta la combinatul chimic în care au lucrat, fără a pierde aerul neaoş al omului de la munte, durdulii, mereu cu palinca în nas, obrajii roşii şi zâmbetul pe buze. Iar el? Parcă le are lipite cu un adeziv care nu-i dă voie să le deschidă decât lăţimea unei linii trase cu marcărul.

-Nu e nimic, i-a strigat bătrânul domol. Andu, se joacă.

-Asta-i joacă? E tâmpit? De ce mama dracului i-am mai cumpărat atâtea jucării, să urle ca un idiot? Andrei, treci în camera ta, că de nu!…

-Strigi degeaba. A ieşit deja în curte.

-A ieşit în curte, a ieşit în curte, s-a maimuţărit Marius pentru a-şi imita socrul. Să-l înveţi un lucru bun nu ştii, ştii doar să-i iei apărarea. Ce dracului, tataie, am crezut şi eu că dacă ai fost doctor –ce doctor oi fi fost şi tu pe-acolo, pe la spital- eşti în stare să ţii în frâu un puşti de 4 ani!

-Puştii nu sunt cai să-i ţii în frâu. Da, da, aşa să ştii! Şi să mai ştii că şi cailor li se pune frâu doar o parte a zilei. Sunt liberi să zburde…

-Sigur, bine că ştii tu! s-a îndepărtat Marius de balustrada ce mărginea scara bombănind. Apoi vocea i s-a auzit departe, probabil în dormitor, continuând pe acelaşi ton.

Andu nu era afară. Se ascunsese după comodă când auzise vocea puternică a tatălui său, iar după plecarea acestuia la dormitor şi-a scos pantofii şi a plecat în vârful picioarelor pentru a-i aşeza în vestibului de la uşă, alături de celelalte încălţări. Apoi a încercat să alăture şi să împăturească foile de ziar, care nu s-au lăsat aduse la forma dinaintea „războiului” de mânuţele lui mici. Apoi, fără nicio invitaţie, s-a aciuat în braţele bunicului. Cum i-a simţit inima bătându-i cu putere, bătrânul s-a înduioşat. L-a strâns la piept continuând să se legene.

-Tataie, tu stii cât de mult te iubesc? Uite atâta! şi-a îndepărtat băieţelul braţele fără să-şi privească bunicul.

-Da? Chiar mă iubeşti? Şi dacă mă iubeşti de ce mă superi? De ce faci atâtea năzdrăvănii?

Andu şi-a întors faţa către a bunicului şi l-a privit curios:

-Chial nu stii? Pentlu că sunt copil.

Uşa dinspre intrare s-a deschis şi pe ea a intrat un bărbat încărcat de bagaje. Cristescu a tresărit pentru că nu-l cunoştea. L-a lăsat pe Andu jos şi s-a ridicat din fotoliu sprijinit de baston.

-Cine eşti dumneata şi ce cauţi aici?

În locul lui a răspuns o voce feminină, venită din spate.

-Nu bate la el, domnul Cristescu, e cu mine.

De după omul cu bagaje a ieşit în faţă o femeie cu o faţă plată şi pomeţii ieşiţi în exterior, urâţică, dar deosebit de elegantă, trecută destul de des prin saloanele de înfrumuseţare.

-Nu cunoşti la mine? Mai neim is Marta, sistăr la Marius.

-Aha, Marta? Nu te-am mai văzut…

-Nu aveai cum. Eu fost plecat… In ocşidănt.

-Şi? Acum?

-Ai gândit sa retragi. Tut mai bine in ţara tău. Parcă aşa si dice, nou?

-Aproximativ. Şi unde vei locui? Mergi la ai tăi, în Ardeal?

-Nici nu ghindeşti. Vreau isi, bicos ai un proiect!… Ai ghindit sa mergi la hotel, bat Ted nu suporsi asta, hotel. Si de ce stai in hotel chind frate la mine ai aşa caza. Uat, cine-i chid? Hei, pitic, mai neim is Marta, care este nume la tine? Dacă spui, dai una jucaria.

Andu s-a ascuns după bunic şi l-a tras de mânecă să-şi plece capul mai aproape de al lui.

-Tataie, cine este ulâta asta?

Bunicul i-a zâmbit, l-a mângâiat pe frunte şi l-a adus uşor în faţa sa:

-Doamna este Marta, mătuşa ta. Sora mai mare a tatălui tău.

 -Hei-heei! Maar!

Marius cobora scările în fugă, lipăind din papuci. Era îmbrăcat cu halatul lui de casă din mătase, iar la gât purta rulat fularul, chiar dacă toamna nu reuşise să alunge temperaturile plăcute ale verii. Marta i-a sărit în braţe şi s-a lăsat învârtită de el. Apoi s-au aşezat pe canapea ţinându-se de mâini, uitând de muntele acoperit de bagaje numit de ea cu câteva clipe înainte Ted.

-Când ai sosit? Ai călătorit bine?

-Ieees. Ai am pusin obosit. Dacă ai Ted uith mi, io solo multo relaxata. Oooo! Ted! Mio cara! Ai uitat la el complentamente. Laşi bagaj, cara, stei tu dă fotol.

-Mai bine nu, a intervenit Marius. Să ducă bagajele în camera de sus, în camera pregătită pentru voi. Dar… Stai puţin! Fă-mă să înţeleg! Dacă nu-i spuneai două ore ce să facă cu bagajele, tipul stătea cu ele în mâini.

-Ţi-ai spus bai phfon, eşti pusin… timpitzel, dar credincios. Şi in pat…

S-a dat la urechea lui Marius, i-a spus ceva şi ambii au izbucnit în râs. Apoi s-au ridicat şi au pornit-o spre scări, iar doctorul i-a strigat ginerelui:

-Ludmila ştie că aveţi musafiri? Eu nu cred că ştie, altfel nu dădea drumul menajerei.

-De ce trebuie să ştie ea? i-a răspuns cu o întrebare Marius în timp ce urca scările, fără să privească spre Cristescu. Ea le ştie pe-ale ei, cred că bănuieşti despre ce vorbesc. Migrene, ameţeli… Normal. Iar azi, dacă e sâmbătă, e somn. O cafea nu a fost în stare să facă.

-Andu a mâncat cu mine.

-O, mio fratelo! Iu aar engri for un cafi? Faceam un capucin…

Ludmila nu a coborât nici la prânz. Tatăl ei, doctorul Cristescu, a privit din cinci în cinci minute în sus, fără să o vadă. La prânz Marius a plecat cu sora lui şi însoţitorul ei în oraş să servească masa, iar el i-a dat lui Andu să mănânce şi i-a spus o poveste ca să adoarmă. A moţăit la televizor până când puştiul a coborât, apoi au făcut o plimbare prin parcul din apropiere. Acolo, la locurile de joacă pentru copii, a întâlnit-o pe Luiza, prietenă bună a Ludmilei şi mama lui Sergiu, băieţelul cu care se juca destul de des Andu.

-Domnul Cristescu, vă rog să-l mai lăsaţi pe Andu, îl aduc eu mai târziu. Se  joacă frumos împreună.

După ce doctorul s-a ridicat să plece, ea l-a oprit:

-Domnule doctor, nu vă supăraţi, dacă vreţi îmi spuneţi, dacă nu… Ce este cu Ludmila? M-am întâlnit cu ea la market şi nu mi-a plăcut cum arăta. Am încercat să stau de vorbă cu ea, dar a evitat discuţia şi a plecat.

-Nu ştiu nici eu. O cunoşti bine, este introvertită, nu se destăinuie. Nu prea pot să stau de vorbă cu ea. Ori e cu Marius, ori cu cel mic, ori se închide în camera ei. Şi cu Andu vorbeşte destul de puţin. Chiar acum merg să văd ce face. La revedere! Te sun eu înainte de a-l lua pe Andu.

Cum prin living şi bucătărie nu era nimic mişcat, doctorul şi-a dat seama că fiica lui nu coborâse, aşa că a urcat scările şi a bătut la uşa dormitorului.

-Ludmila! Te rog să deschizi! Ştiu că eşti acolo. Deschide Ludmila! Nu suntem decât noi doi acasă şi vreau să discutăm ceva.

Uşa nu s-a deschis, iar de dincolo de ea nu s-a auzit niciun zgomot.

-Vroiam să-ţi spun ceva de Andu, a încercat el să o înduplece cu un argument legat de copil, ştiind că asta o sensibiliza cel mai mult. Uşa însă a continuat să rămână încuiată. Dacă nu deschizi, intru cu forţa!

Doctorul s-a rezemat, sleit de puteri, de peretele de la hol. Era tentat să se aşeze pe fotoliul din holul de la etaj, dar ştia că s-ar fi ridicat apoi mai greu, mai obosit decât când se aşezase. A mers în dormitorul lui, dar nu s-a întins pe pat. A ieşit pe terasa care înlănţuia faţada dinspre sud, despărţită doar între camere printr-un gărduţ de aproape un metru înălţime şi a început să-şi mute picioarele cu ajutorul mâinilor peste aceste obstacole. Aşa cum bănuia, uşa de la dormitorul Ludmilei şi a lui Marius era întredeschisă, iar el a intrat. Fiica sa era întinsă pe pat, îmbrăcată cu o cămaşă de noapte lungă, din mătase de culoare bej. Faţa ei, de obicei albă, în contrast cu părul smolit, acum era şi mai albă. Avea paloarea aceea nesănătoasă, pentru care trimiţi omul la doctor, iar lui Cristescu i s-a oprit pentru câteva clipe respiraţia. Ludmila avea pielea rece şi un firicel de spumă roşiatică i se scurgea de la încheietura buzelor. A scos telefonul şi a sunat:

-Salvarea? Vă rog să veniţi de urgenţă la Vila „Doctor Cristescu”…

Apoi a mai format un număr:

-Luiza? Sunt doctorul Cristescu. Te rog să-l mai ţii tu pe Andu…

Cei de la Urgenţă au fost categorici: Ludmila Tudorie ingerase substanţe care o puteau ucide, probabil o cantitate mare de medicamente, deocamdată necunoscute. Dacă nu era adusă la spital, în scurt timp putea să moară. I-au făcut spălături stomacale şi toată gama de proceduri specifice în asemenea cazuri, iar pe doctorul Cristescu l-au trimis acasă când au ştiut în mod cert că pericolul trecuse. La plecare, asistenta Ganciu, Fănica, cum îi spunea el când lucraseră împreună, l-a ajuns în curtea spitalului:

-Domnule doctor! O ştiu pe Ludmila de când era de o şchioapă, aşa că vă spun, chiar dacă ştiţi că nu am voie să o fac: nu a fost un accident. Ori a încercat să-şi pună capăt zilelor, ori… A şi băut foarte mult alcool. Ceva tărie, nu ştiu exact ce.

Cristescu ştia că Ludmila începuse să bea. Marius chiar îi reproşa asta făţiş, fără jenă, de faţă cu el şi cu copilul. O ştia însă cu psihicul destul de puternic, chiar dacă nu se descărca de energiile negative acumulate nici măcar destăinuindu-se cuiva. Dar să se sinucidă? Nu, nu s-ar fi gândit la asta în ruptul capului. În ciuda problemelor dintre ea şi soţul ei nu existau alte motive ca să-şi pună capăt zilelor. Îşi amintea de o discuţie purtată la masă, Făcuse pe Andu la aproape 40 de ani, cănd nu mai credea nimeni că se mai poate, şi era atât de fericită încât a zis: „Acum. că mi-am îndeplinit visul de a avea un copil, pot să… Ba nu, trebuie să mai trăiesc cel puţin încă atât, ca să-l pot ajuta până va ajunge şi el la 40 de ani”.

Dar dacă ea nu ar fi vrut să-şi ia viaţa, atunci?… Marius? Marius era puţin mai… filfizon, mai infatuat, dar nu-l credea în stare de altă violenţă decât cea verbală. Conducea propria-i afacere şi câştiga destul de bine. De multe ori a vrut să o oprească pe Ludmila de a merge la serviciu. „Mergi acolo să-ţi baţi capul cu atâta lume, i-a zis el, în loc să stai acasă şi să ai grijă de copil”. Dar nu, ea avea simţul datoriei şi fusese învăţată să muncească, aşa că nu a vrut în ruptul capului să renunţe la serviciu, invocând faptul că i se pare penibil statutul, chiar şi denumirea, de casnică.

Şi atunci? De ce bea Ludmila mai mult decât îi trebuie? Era ceva ce doctorul nu-şi putea explica. L-a sunat pe Gil, prietenul din copilărie al fiicei sale, pe care lui i-ar fi plăcut să-l aibă ginere. Au avut o convorbire telefonică de jumătate de oră, iar acesta l-a liniştit pe bătrân în privinţa Ludmilei. Nu, nu era nebună, nici sinucigaşă nu era, ci doar speriată.

-Am să-i fac o vizită la spital, a încheiat el discuţia.

-Nu ar fi rău, dar ai grijă să nu te întâlneşti acolo cu Marius. Eşti singurul bărbat din lume care îi trezeşte gelozia. Vezi când te hotărăşti să mergi la spital, acum nu este cooperantă. Şi încă ceva. Dacă ai nevoie de ajutor când vrei să intri la ea, caut-o pe Fănica, asistenta Ganciu, care a lucrat  cu mine. Te va ajuta ea.

Gândurile îl prinseseră atât de tare  pe doctor încât uitase complet de Andu. Noroc cu Luiza, căci l-a sunat ea.

-Domnul doctor, să nu vă îngrijoraţi. Andu este bine, tocmai a început o „luptă” crâncenă cu Sergiu, iar eu îi las să se agite, să-şi consume energia.

-Să nu transpire. Răceşte cam uşor.

-Nicio grijă! I-am schimbat deja de haine. Am sunat-o şi pe Ludmila, dar nu-mi răspunde.

-Nu avea cum să-ţi răspundă. Am internat-o la spital. De aceea nu am venit după băiat. Îmi cer scuze!…

-Cum? Ce e cu Lumi? Ce s-a întâmplat?

-Nu este nimic grav. Cred că din greşeală a luat mai multe pastile decât trebuia. Acum este în afara oricărui pericol.

-Pastile? Ce-i trebuiau ei pastilele? Eu nu o ştiam bolnavă.

-Nu ştiu nici eu. Aveţi grijă să nu afle băiatul, s-ar speria.

-În privinţa lui Andu să nu vă faceţi probleme. Rămâne aici peste noapte, nu ar fi prima dată când doarme cu Sergiu. Vă sun mâine, poate mai aflaţi ceva despre ea. Să-i transmiteţi multă sănătate, vă rog!

A închis telefonul şi l-a aşezat pe comoda de lângă fotoliu. Ar fi trebuit să mănânce, să-şi ia pastilele, dar nu avea niciun chef. Şi-a pus alături telecomanda televizorului şi s-a aşezat pe fotoliul leagăn în care îşi petrecea o mare parte din zi. A deschis televizorul şi a căutat un canal  cu animale, căci acestea îi desfătau privirea şi îi potoleau şuvoiul gândurilor. Nu a privit mult, cam cinci minute, şi l-a apucat toropeala. Deodată s-a trezit speriat: televizorul urla cu sonorul dat la maxim. S-a uitat speriat în jur, iar de după fotoliu a ieşit maimuţărindu-se, cu telecomanda în mână, Ted, însoţitorul Martei. Mirosea puternic a alcool şi avea părul ciufulit. Semăna cu un maimuţoi de pluş, cu un clovn mai puţin vopsit. După apariţia lui, au apărut Marius şi Marta râzând tare, sprijinindu-se unul de celălalt. Au format toţi trei un fel de horă şi au început să ţopăie în jurul fotoliului.

-Sigur, tu te distrezi, dar de familie nu-ţi pasă! a zis bătrânul ca pentru sine, lăsând bărbia în piept şi legănându-se cu gândul departe.

Marius şi-a oprit companionii, făcând un semn cu mâna:

-Ce ai spus? Ce-a spus? Parcă am auzit ceva de familie. Am auzit ceva de familie de la cineva care nu prea ştie ce înseamnă familia. Soţie, nu are, deşi putea şi trebuia să aibă. Stă de 30 de ani văduv, că este mai comod aşa. Fiica, i-a crescut mai mult singură, căci el a văzut-o între două gărzi şi o plimbare prin străinătate. Iar acum dă lecţii.

-Eşti crud, eşti nedrept, şi mincinos pe deasupra. Mi-am iubit prea mult soţia ca să…

-Ţi-ai iubit soţia? Te-ai iubit prea mult pe tine.

-Iar aşa-zisele plimbări, au fost congrese internaţionale, simpozioane, la care am fost invitat. Dar tu? Ce ştii tu de familie? O neglijezi pe Ludmila şi te ţii doar de distracţii.

-O neglijez pe Ludmila? Să zică mersi că un bărbat ca mine…

-Uno rili macio, l-a completat Marta cu limbajul ei „internaţional”. Tut la dama place la el. Estem belisim.

-Ce ştii tu de Ludmila? a privit Cristescu de jos, printre sprâncenele lui dese, către ginerele său. Probabil că te duci noaptea în dormitor şi nici nu observi dacă este sau nu în pat. Dimineaţa, mai spre prânz, de fapt, când binevoieşti să te scoli, ea nu mai este. Se scoală, pregăteşte copilul, îi dă să mănânce, pleacă apoi la serviciu, în timp ce tu te lăfăi.

-Habar nu ai, domnule doctor, a rostit Marius zeflemitor, accentuând ultimele două cuvinte. I-am spus să o termine cu serviciul ăla idiot, dar nu m-a ascultat. Dacă ar fi stat acasă probabil nu s-ar mai fi întâlnit cu… cine ştie cine. Aşa este mai simplu, scapă de mine, apoi vine acasă unde găseşte totul făcut de menajeră, îşi ia „picăturile”, adică juma de kil de „albitură”, cel puţin, şi doarme ca o nesimţită. Cum face şi acum, a strigat el ultimele cuvinte, ca şi când ar fi vrut  ca insulta lui să se audă sus, în dormitor.

-Dacă ţi-ar păsa cât de cât de familie acum nu ai urla aşa. Ţi-ai aduce aminte că ai un copil, nu doar o nevastă, care acum ar trebui să doarmă. De unde să ştii tu că soţia ta este la spital? De la bar? Nici nu-ţi păsa de asta.

-Hospital!? a intervenit Marta, clătinându-se pe picioare. Ludmila estem malad? Che, che? Ai răcit la ea?

-Cum e la spital? Ce caută la spital?

-Se pare că a înghiţit ceva, probabil pastile, a mormăit doctorul, rezemând capul de săpătarul fotoliului cu privirile ridicate spre tavan.

-E laşă, asta e! Nu a avut curajul să-ţi spună ce am hotărât împreună, şi nici pe mine nu m-a lăsat. Bine că i-am luat un acord scris, o declaraţie în faţa notarului, altfel s-ar fi răzgândit şi mi-ar fi încurcat treburile. Aşa cum mi le-a încurcat de când am cunoscut-o. Nu ştiu cine dracului m-a pus să o iau de nevastă. Frumoasă, nu e, deşteaptă, nici atât. Pe deasupra mai umblă şi cu cinzeaca în poşetă ca ultimii boschetari.

-Atunci?… De ce te-ai ţinut atât de capul ei? Ai trăit cu ea aproape 10 ani înainte să vă căsătoriţi, aşa că ai avut timp suficient să o cunoşti. Nu a trecut mult de când umpleai casa cu buchete de flori. Sau ai făcut-o pentru?… Pentru averea mea? Spuneai că nu ştiu ce hotărâre aţi luat împreună. Nu cumva e ceva legat tot de asta?

-Ai ghiciiiit! Dar numai pe jumătateee. Noi doi am hotărât să vindem şi să plecăm din ţară. Ne ajută Marta să găsim un loc liniştit unde…

-Treaba voastră. Vindeţi ce aveţi, nu pot eu să mă opun. De ce i-ar fi fost jenă Ludmilei să-mi spună asta? Nu, nu cred că ăsta ar fi un motiv ca cineva să încerce să se sinucidă.

-Ohooo! Ce tare eşti! Vino să te pup! a luat Marius capul socrului său  între palme şii l-a pupat zgomotos pe frunte. Atunci semnează actele astea, a scos el din comodă o servietă şi din aceasta un plic mare cu documente.

Bătrânul şi-a pus ochelarii care îi atârnau la gât cu un şnur şi a luat teancul de hârtii, înclinândiu-l pentru a obţine o lumină mai bună.

-Ce sunt astea? Cum? Acte de donaţie.

-Da, sigur, o donaţie să-i spunem… parţială. Tu ne dai casa, iar noi îţi cumpărăm o garsomieră. O garsonieră bună, într-o zonă… acceptabilă. Nu am mai trecut acolo, în acte, celelalte mărunţişuri. Ceasul acela de aur, inelele soacrei mele, ce se mai găseşte prin caseta aceea mişto.

-Ai cotrobăit prin odaia mea, canalie? a încercat Cristescu să se ridice de pe fotoliu. Mâna puternică a lui Ted, aflat alături de el, l-a apăsat însă ferm, iar „gorila” i-a aruncat un zâmbet acru, indicându-i tăcere cu degetul aşezat peste buze.

-În ciuda stării noastre… euforice, în seara asta suntem pregătiţi. Avem tot ce ne trebuie: hârtii pentru notar, pix şi stilou, la alegere, declaraţia fiicei tale de renunţare în favoarea mea la partea ei de averea în schimbul custodiei copilului, dovada depunerii actelor de divorţ, un avion care abia aşteaptă să ne primească şi… multă răbdare.

-Ce nevoie ai de banii mei? Spuneai că ai destui şi o îndemnai pe Ludmila să nu mai muncească.

-Banii, bătrâne, dacă nu o ştiai, ţi-o spun eu, niciodată nu sunt destui. Sunt ca salteaua şi plapuma, cu cât stratul este mai gros, cu atât ţin mai mult de cald. Şi eu nu vreau să răcesc şi să ajung la spital, ca fiică-ta.

-Şi dacă nu vreau să semnez?

-A, asta este cu totul altceva. Avem variantă de rezervă pentru cazul ăsta. Nici nu ştii pe cine avem noi în maşinăăăă. Pe Anduuuu. Care este foarte bucuros să meargă cu mine la Disneyland, la Paris, aşa cum i-am promis. Ştiu că tu şi Ludmila nu aţi putea trăi fără el. Şi, dacă aţi putea trăi fără el, treaba cu trăitul am putea-o rezolva foarte uşor. Fiica ta e pe moarte, la spital, aşa că tatăl, deznădăjduit, îi urmează drumul, ca într-o familie de sinucigaşi simpatici. Şi, dacă nu te sinucizi singur, te „sinucidem” noi.

-Chel tragedi! s-a apropiat de Cristescu Marta, vărsând ca din greşeală pe pieptul acestuia din paharul cu băutură pe buza căruia îşi plimbase până atunci limba. Uuuups! Un „cribit”… zbang… bufff! Faier!

-Faceţi cu mine ce doriţi! s-a lăsat iarăşi moale în fotoliu doctorul. Oricum sunt bătrân şi mult nu o să mai trăiesc. Nu mi-e frică de moarte.

-Nu fi tâmpit, că pierdem avionul. Ţi-am spus, în maşină se află nepotul tău pe care ştiu că îl iubeşti. Cine ştie ce se poate întâmpla dacă mai stă mult acolo. Până şi maşinile astea de generaţie mai recentă emană o grămadă de noxe. Nu? Hai, semnează!

-Oricum, semnătura mea nu valorează nimic dacă nu  este dată în faţa unui notar.

-Ce grijuliu eşti, moşule! Şi ai dreptate. Nu este valabilă, dar notarul este aici. Nu-l vezi tu pentru că eşti bolnav. Uite-l pe Teognoste, notarul, chiar la masa aceea din colţ, redactează actele. A venit pentru că este interesat. Chiar el vrea să cumpere magherniţa asta la care tu îi spui casă. Ce i s-o fi căşunat pe vechitura asta, nu ştiu. Pentru ea s-a deranjat notarul la miez de noapte, cu doi martori după el. Nu-i aşa, notarule?

-Bineinţeles! a rostit Marta, îngroşându-şi vocea, ceea ce i-a declanşat o tuse prelungă, ce a făcut-o să roşească la faţă mai  ceva ca un ou de paşti.

Marius i-a făcu un semn cu capul, iar sora lui a ieşit pe uşa principală spre stradă. După mai puţin de un minut telefonul lui Marius a sunat, iar el i l-a dat doctorului:

-Vorbeşte!

-Spui „Hello!” la bunic puşti! Haida, vorbeşti!

Apoi s-a auzit vocea lui Andu:

-Tataie, vleau la tine! Nu mai vleau în maşină, vleau la tine!

Cristescu s-a înmuiat. A scăpat telefonul din mână şi a simţit cum privirile i se acoperă cu lacrimi. Nu mai simţise nevoia de a plânge de la moartea soţiei sale. Dacă ea ar fi fost lângă el l-ar fi îndemnat acum să plângă, să se uşureze, spunându-i că este un gest omenesc, perfect normal. Dar ea nu mai era demult decât în gândurile sale. Şi nici Ludmila nu era, singurul lui copil, singura lui rudă, speranţa lui de ajutor atunci când nu va mai putea. A pus capul în palme şi plânsul l-a înecat, zguduindu-i trupul. Nici nu a auzit bătăile uşoare din uşa exterioară cărora le-a răspuns Marius.

-Haide, Marta, ce naiba, chiar aşa de rău te-ai îmbătat!

Dar bătăile încete şi rare, abia auzite, au continuat.

-Marta, nu ai înţeles?! a ţipat Marius din toate puterile. Încetează dracului! Nu avem timp de joacă, idioato!

Cu toate astea bătăile au continuat, parcă la o intensitate şi frecvenţă mai mare. Iar acum veneau parcă din mai multe locuri, nu doar dinspre uşă.

-Ted, du-te tu şi adu-o, că dacă mă duc eu îi crăp capul ăla sec.

Ted, cu zâmbetul lui tâmp pe figură, s-a îndreptat domol spre uşă.

-Haide Ted, te duci azi?

Amicul Martei ajunsese însă la uşă. A deschis-o, iar Marius l-a văzut cum zboară înapoi aproape un metru, iar pe uşă, în locul Martei, intră Gil, prietenul din copilărie al Ludmilei, pe care el fusese întotdeauna gelos.

-Tu? Ce cauţi tu aici, Fierăscule? Marşi imediat afară!

-Cred că va veni timpul să fii întrebat ce cauţi tu aici, în casa asta. Este cazul să-ţi faci bagajele şi să pleci. Şi să iei cu tine „gunoiul”, a arătat el spre Ted, care zăcea pe pardoseală. Pe zdreanţa de soră-ta nu mai este nevoie să o cari, o găseşti în maşină, gata „ambalată”.

-Tu-mi spui mie să plec? Tu? Cine eşti?…

-Nu el, eu, s-a auzit din spate o voce. Eu îţi spun să pleci.

Părea vocea Ludmilei, dar nu putea să fie ea. Ludmila era la spital şi, în plus, vocea aceasta nu era a ei decât ca timbru. Vocea Ludmilei era aproape stinsă, te aşteptai să se oprească înainte de a termina de rostit cuvintele pe care le avea de spus. Marius s-a întors brusc în direcţia uşii care dădea la garaj, de unde venea vocea hotărâtă. În holul mic, proţăpită pe ambele picioare, ţinând un pistol în mâna dreaptă, stătea chiar soţia lui, Ludmila.

-Tu aici? Erai la… Te-am văzut chiar eu cu perfuziile la mâini.

-Mai am şi eu noroc, iubitule. Nu noroc cu doctorii care m-au „îngrijit”, nici cu tata, care m-a găsit „inconştientă” şi m-a dus la spital, nici măcar cu Gil Fierăscu, prietenul meu, bunul şi veşnicul meu prieten, care m-a ajutat şi în chestia asta, ca în atâtea altele. Am avut noroc cu Andu. Da, da, nu te mira, cu Andu, fiul nostru. Când a venit să-l schimb, ca să meargă cu tata la plimbare, mi-a adus pistolul ăsta. Intrase, din greşeală, spunea el, dar eu cred că din curiozitate, în camera unde sunt bagajele celor doi intruşi. Acolo a văzut în unul din geamantane pistolul ăsta şi a crezut că este o jucărie pentru el. Cum nu era o jucărie, am început să-mi pun întrebări. Pentru ce ar veni cineva în casa mea înarmat. L-am sunat pe Gil şi…

-Opreşte-te Ludmila! Oricum nu poţi să dovedeşti nimic. Ai la tine un pistol, pe care probabil l-ai strecurat în bagajele surorii mele, pe masă ai nişte documente care nu înseamnă nimic…

Ted s-a ridicat în fund şi şi-a scuturat capul, ameţit încă de pumnul primit. Dar nu a apucat să stea aşa decât câteva secunde. Bastonul doctorului Cristescu a zburat spre el şi l-a izbit în creştet, culcându-l la loc.

-Îţi spuneam că nu înţeleg ce cauţi tu aici. Acum pot să mă explic. Vila Cristescu are suflet, Marius Tudorie. Tu nu ai înţeles şi nu vei înţelege niciodată asta, pentru că tu vezi în ea doar banii pe care i-ai putea scoate dacă ai vinde-o. Poate dacă ai fi cunoscut-o cât de cât ţi-ai fi dat seama că de azi, de când acasă era doar Lud…mila, ea are ceva în plus: nişte camere de luat vederi. Acolo sus, între luminile policandrului, sub scara care duce la etaj şi aici, în colţul bibliotecii. Şi dacă nu ai ajuns încă să cunoşti această casă, va trebui să pleci din ea. Acum, fără să pui condiţii.

-Cum adică? Eu sunt…

-Nu mai eşti nimic. Ai cerut divorţul, iar notarul a emis deja actele. Trebuie doar să le semnezi. Inclusiv renunţarea la custodia copilului. Şi le vei semna, pentru că altfel o să schimbi domiciliul la Jilava. Pentru tentativă de omor, şantaj, răpire de minori şi altele… se dă cam mult.

-Bine, am să plec. Cu banii mei…

Gil a izbucnit în râs.

-Cu banii tăi? S-a aflat în târg că eşti falit, dobitocule. Şi plin de datorii pe deasupra. Că doar de-aia vroiai banii pe Vila Cristescu, nu?

Ludmila a deschis uşa din spatele ei şi pe ea a intrat Andu alergând spre bunic:

-Tataie! Tataie!

Marius s-a uitat urât la el:

-Andu!

Dar copilul nu s-a mai oprit speriat ca altă dată. A sărit peste doctor în fotoliu, s-a cuibărit în braţele lui, apoi şi-a întors faţa cu curaj spre tatăl său:

-Ce e, ce vlei? Tu altceva mai stii decât să ţipi si să spui „Andu!”, „Andu!”? Săl!… Sălbaticule!

POVESTIRI (APROAPE) POLIŢISTE

                                FIICA DOCTORULUI      

Aparenta linişte din Vila Cristescu îţi dădea impresia aceea de vulcan nestins, când stai pe un munte de verdeaţă şi tăcere, te bucuri de priveliştea minunată, dar din când în când auzi cum forfotesc măruntaiele pământului, neieşite la suprafaţă de sute de ani. Aşa şi aici: arteziana micuţă din colţul livingului susura ca un izvor de munte, peştişorii clipoceau în bazarul lui Andu, adus aici din dormitorul lui doar ca micuţul „să nu-şi mai zgâiască toată ziua ochii în el”, expresia lui Marius, tatăl lui, fotoliul leagăn al bătrânului doctor Cristescu scârţâind uşor ca un car pe un drum de ţară, lumina aceea pală ce venea din spoturile tavanului şi se unea cuminte cu cea de la geamurile vaste, dinspre terasă, mirosul de muşcate şi roşul vesel al acestora întins pe jumătatea inferioară a peretelui dinspre nord, şi, din când în când, câte o voce ridicată venită dinspre etaj, acolo unde se aflau dormitoarele. Iar se ceartă, şi-a zis doctorul Cristescu, trezit din moţăială, gata să scape ziarul. Şi, deodată, un ţipăt ascuţit de copil. Mezinul familiei, cu un avion jucărie în mână, alergând prin living, plin de noroi pe pantofi, încercând să imite sunetul aparatului de zbor. A dat ocol fotoliului bunicului, apoi şi-a înfipt jucăria în ziarul acestuia, plimbându-l prin încăperea vastă ca pe un trofeu. Plictisit repede de avion, a luat bastonul rezemat de comoda din apropierea fotoliului şi l-a transformat în sabie, începând o „luptă” aprigă cu un inamic văzut de el în persoana bunicului.

-Stai măi!… Sălbaticule! Andu, te spun tatălui tău dacă nu eşti cuminte. Lasă-mi ziarul! Uite, să ştii că nu mai merg cu tine la zoo, la animale, dacă nu te potoleşti.

Însă protestele şi ameninţările bătrânului au trecut pe lângă urechile nepotului, căci şi-a continuat nestingherit „lupta”, cu efecte aproape dezastruoase pentru încăpere: taburetul răsturnat, vaza cea scumpă a Lutmilei, primită cadou de ziua ei, gata să cadă de pe masă, ziarul doctorului împrăştiat în foi prin toată camera, iar covorul plin de noroi.

 -Ce este scandalul ăsta? Ce faceţi acolo? Asta-i casă sau balamuc? Vin într-un minut jos să văd ce se întâmplă.

Vocea aspră ce venea dinspre capătul superior al scării era al lui Marius. Cristescu nu îl vedea din fotoliul său, dar parcă şi-l imagina: înalt, elegant, cu părul dat pe spate şi gelat, cu mustaţa aia a lui îngrijită ca a unui englez de viţă veche, scăpărând din priviri şi urlând ca un apucat. De unde dracului i-o veni eleganţa asta rece şi violenţa, nu înţeleg, şi-a zis doctorul în gând. Părinţii lui, munteni blajini din Ardeal, care toată viaţa au făcut naveta la combinatul chimic în care au lucrat, fără a pierde aerul neaoş al omului de la munte, durdulii, mereu cu palinca în nas, obrajii roşii şi zâmbetul pe buze. Iar el? Parcă le are lipite cu un adeziv care nu-i dă voie să le deschidă decât lăţimea unei linii trase cu marcărul.

-Nu e nimic, i-a strigat bătrânul domol. Andu, se joacă.

-Asta-i joacă? E tâmpit? De ce mama dracului i-am mai cumpărat atâtea jucării, să urle ca un idiot? Andrei, treci în camera ta, că de nu!…

-Strigi degeaba. A ieşit deja în curte.

-A ieşit în curte, a ieşit în curte, s-a maimuţărit Marius pentru a-şi imita socrul. Să-l înveţi un lucru bun nu ştii, ştii doar să-i iei apărarea. Ce dracului, tataie, am crezut şi eu că dacă ai fost doctor –ce doctor oi fi fost şi tu pe-acolo, pe la spital- eşti în stare să ţii în frâu un puşti de 4 ani!

-Puştii nu sunt cai să-i ţii în frâu. Da, da, aşa să ştii! Şi să mai ştii că şi cailor li se pune frâu doar o parte a zilei. Sunt liberi să zburde…

-Sigur, bine că ştii tu! s-a îndepărtat Marius de balustrada ce mărginea scara bombănind. Apoi vocea i s-a auzit departe, probabil în dormitor, continuând pe acelaşi ton.

Andu nu era afară. Se ascunsese după comodă când auzise vocea puternică a tatălui său, iar după plecarea acestuia la dormitor şi-a scos pantofii şi a plecat în vârful picioarelor pentru a-i aşeza în vestibului de la uşă, alături de celelalte încălţări. Apoi a încercat să alăture şi să împăturească foile de ziar, care nu s-au lăsat aduse la forma dinaintea „războiului” de mânuţele lui mici. Apoi, fără nicio invitaţie, s-a aciuat în braţele bunicului. Cum i-a simţit inima bătându-i cu putere, bătrânul s-a înduioşat. L-a strâns la piept continuând să se legene.

-Tataie, tu stii cât de mult te iubesc? Uite atâta! şi-a îndepărtat băieţelul braţele fără să-şi privească bunicul.

-Da? Chiar mă iubeşti? Şi dacă mă iubeşti de ce mă superi? De ce faci atâtea năzdrăvănii?

Andu şi-a întors faţa către a bunicului şi l-a privit curios:

-Chial nu stii? Pentlu că sunt copil.

Uşa dinspre intrare s-a deschis şi pe ea a intrat un bărbat încărcat de bagaje. Cristescu a tresărit pentru că nu-l cunoştea. L-a lăsat pe Andu jos şi s-a ridicat din fotoliu sprijinit de baston.

-Cine eşti dumneata şi ce cauţi aici?

În locul lui a răspuns o voce feminină, venită din spate.

-Nu bate la el, domnul Cristescu, e cu mine.

De după omul cu bagaje a ieşit în faţă o femeie cu o faţă plată şi pomeţii ieşiţi în exterior, urâţică, dar deosebit de elegantă, trecută destul de des prin saloanele de înfrumuseţare.

-Nu cunoşti la mine? Mai neim is Marta, sistăr la Marius.

-Aha, Marta? Nu te-am mai văzut…

-Nu aveai cum. Eu fost plecat… In ocşidănt.

-Şi? Acum?

-Ai gândit sa retragi. Tut mai bine in ţara tău. Parcă aşa si dice, nou?

-Aproximativ. Şi unde vei locui? Mergi la ai tăi, în Ardeal?

-Nici nu ghindeşti. Vreau isi, bicos ai un proiect!… Ai ghindit sa mergi la hotel, bat Ted nu suporsi asta, hotel. Si de ce stai in hotel chind frate la mine ai aşa caza. Uat, cine-i chid? Hei, pitic, mai neim is Marta, care este nume la tine? Dacă spui, dai una jucaria.

Andu s-a ascuns după bunic şi l-a tras de mânecă să-şi plece capul mai aproape de al lui.

-Tataie, cine este ulâta asta?

Bunicul i-a zâmbit, l-a mângâiat pe frunte şi l-a adus uşor în faţa sa:

-Doamna este Marta, mătuşa ta. Sora mai mare a tatălui tău.

 -Hei-heei! Maar!

Marius cobora scările în fugă, lipăind din papuci. Era îmbrăcat cu halatul lui de casă din mătase, iar la gât purta rulat fularul, chiar dacă toamna nu reuşise să alunge temperaturile plăcute ale verii. Marta i-a sărit în braţe şi s-a lăsat învârtită de el. Apoi s-au aşezat pe canapea ţinându-se de mâini, uitând de muntele acoperit de bagaje numit de ea cu câteva clipe înainte Ted.

-Când ai sosit? Ai călătorit bine?

-Ieees. Ai am pusin obosit. Dacă ai Ted uith mi, io solo multo relaxata. Oooo! Ted! Mio cara! Ai uitat la el complentamente. Laşi bagaj, cara, stei tu dă fotol.

-Mai bine nu, a intervenit Marius. Să ducă bagajele în camera de sus, în camera pregătită pentru voi. Dar… Stai puţin! Fă-mă să înţeleg! Dacă nu-i spuneai două ore ce să facă cu bagajele, tipul stătea cu ele în mâini.

-Ţi-ai spus bai phfon, eşti pusin… timpitzel, dar credincios. Şi in pat…

S-a dat la urechea lui Marius, i-a spus ceva şi ambii au izbucnit în râs. Apoi s-au ridicat şi au pornit-o spre scări, iar doctorul i-a strigat ginerelui:

-Ludmila ştie că aveţi musafiri? Eu nu cred că ştie, altfel nu dădea drumul menajerei.

-De ce trebuie să ştie ea? i-a răspuns cu o întrebare Marius în timp ce urca scările, fără să privească spre Cristescu. Ea le ştie pe-ale ei, cred că bănuieşti despre ce vorbesc. Migrene, ameţeli… Normal. Iar azi, dacă e sâmbătă, e somn. O cafea nu a fost în stare să facă.

-Andu a mâncat cu mine.

-O, mio fratelo! Iu aar engri for un cafi? Faceam un capucin…

Ludmila nu a coborât nici la prânz. Tatăl ei, doctorul Cristescu, a privit din cinci în cinci minute în sus, fără să o vadă. La prânz Marius a plecat cu sora lui şi însoţitorul ei în oraş să servească masa, iar el i-a dat lui Andu să mănânce şi i-a spus o poveste ca să adoarmă. A moţăit la televizor până când puştiul a coborât, apoi au făcut o plimbare prin parcul din apropiere. Acolo, la locurile de joacă pentru copii, a întâlnit-o pe Luiza, prietenă bună a Ludmilei şi mama lui Sergiu, băieţelul cu care se juca destul de des Andu.

-Domnul Cristescu, vă rog să-l mai lăsaţi pe Andu, îl aduc eu mai târziu. Se  joacă frumos împreună.

După ce doctorul s-a ridica să plece, ea l-a oprit:

-Domnule doctor, nu vă supăraţi, dacă vreţi îmi spuneţi, dacă nu… Ce este cu Ludmila? M-am întâlnit cu ea la market şi nu mi-a plăcut cum arăta. Am încercat să stau de vorbă cu ea, dar a evitat discuţia şi a plecat.

-Nu ştiu nici eu. O cunoşti bine, este introvertită, nu se destăinuie. Nu prea port să stau de vorbă cu ea. Ori e cu Marius, ori cel mic, ori se închide în camera ei. Şi cu Andu vorbeşte destul de puţin. Chiar acum merg să văd ce face. La revedere! Te sun eu înainte de a-l lua pe Andu.

Cum prin living şi bucătărie nu esra nimic mişcat, doctorul şi-a dat seama că fiica lui nu coborâse, aşa că a urcat scările şi a bătut la uşa dormitorului.

-Ludmila! Te rog să deschizi! Ştiu că eşti acolo. Deschide Ludmila! Nu suntem decât noi doi acasă şi vreau să discutăm ceva.

Uşa nu s-a deschis, iar de dincolo de ea nu s-a auzit niciun zgomot.

-Vroiam să-ţi spun ceva de Andu, a încercat el să o înduplece cu un argument legat de copil, ştiind că asta o sensibiliza cel mai mult. Uşa însă a continuat să rămână încuiată. Dacă nu deschizi, intru cu forţa!

Doctorul s-a rezemat, sleit de puteri, de peretele de la hol. Era tentat să se aşeze pe fotoliul din holul de la etaj, dar ştia că s-ar fi ridicat apoi mai greu, mai obosit decât când se aşezase. A mers în dormitorul lui, dar nu s-a întins pe pat. A ieşit pe terasa care înlănţuia faţada dinspre sud, despărţită doar între camere printr-un gărduţ de aproape un metru înălţime şi a început să-şi mute picioarele cu ajutorul mâinilor peste aceste obstacole. Aşa cum bănuia, uşa de la dormitorul Ludmilei şi a lui Marius era întredeschisă, iar el a intrat. Fiica sa era întinsă pe pat, îmbrăcată cu o cămaşe de noapte lungă, din mătase de culoare bej. Faţa ei, de obicei albă, în contrast cu părul smolit, acum era şi mai albă. Avea paloarea aceea nesănătoasă, pentru care trimiţi omul la doctor, iar lui Cristescu i s-a oprit pentru câteva clipe respiraţia. Ludmila avea pielea rece şi un firivcel de spumă roşietică i se scurgea de la încheietura buzelor. A scos telefonul şi a sunat:

-Salvarea? Vă rog să veniţi de urgenţă la Vila „Doctor Cristescu”…

Apoi a mai format un număr:

-Luiza? Sunt doctorul Cristescu. Te rog să-l mai ţii tu pe Andu…

Cei de la Urgenţă au fost categorici: Ludmila Tudorie ingerase substanţe care o puteau ucide, probabil o cantitate mare de medicamente, deocamdată necunoscute. Dacă nu era adusă la spital, în scurt timp putea să moară. I-au făcut spălături stomacale şi toată gama de proceduri specifice în asemenea cazuri, iar pe doctorul Cristescu l-au trimis acasă când au ştiut în mod cert că pericolul trecuse. La plecare, asistenta Ganciu, Fănica, cum îi spunea el când lucraseră împreună, l-a ajuns în curtea spitalului:

-Domnule doctor! O ştiu pe Ludmila de când era de o şchioapă, aşa că vă spun, chiar dacă ştiţi că nu am voie să o fac: nu a fost un accident. Ori a încercat să-şi pună capăt zilelor, ori… A şi băut foarte mult alcool. Ceva tărie, nu ştiu exact ce.

Cristescu ştia că Ludmila începuse să bea. Marius chiar îi reproşa asta făţiş, fără jenă, de faţă cu el şi cu copilul. O ştia însă cu psihicul destul de puternic, chiar dacă nu se descărca de energiile negative acumulate nici măcar destăinuindu-se cuiva. Dar să se sinucidă? Nu, nu s-ar fi gândit la asta în ruptul capului. În ciuda problemelor dintre ea şi soţul ei nu existau alte motive ca să-şi pună capăt zilelor. Îşi amintea de o discuţie purtată la masă, Făcuse pe Andu la aproape 40 de ani, cănd nu mai credea nimeni că se mai poate, şi era atât de fericită încât a zis: „Acum. că mi-am îndeplinit visul de a avea un copil, pot să… Ba nu, trebuie să mai trăisc cel puţin încă atât, ca să-l pot ajuta până va ajunge şi el la 40 de ani”.

Dar dacă ea nu ar fi vrut să-şi ia viaţa, atunci?… Marius? Marius era puţin mai… filfizon, mai infatuat, dar nu-l credea în stare de altă violenţă decât cea verbală. Conducea propria-i afacere şi câştiga destul de bine. De multe ori a vrut să o oprească pe Ludmila de a merge la serviciu. „Mergi acolo să-ţi baţi capul cu atâta lume, i-a zis el, în loc să stai acasă şi să ai grijă de copil”. Dar nu, ea avea simţul datoriei şi fusese învăţată să muncească, aţacă nu a vrut în ruptul capului să renunţe la serviciu, invocând faptul că i se pare penibil statutul, chiar şi denumirea, de casnică.

Şi atunci? De ce bea Ludmila mai mult decât îi trebuie? Era ceva ce doctorul nu-şi putea explica. L-a sunat pe Gil, prietenul din copilărie al fiicei sale, pe care lui i-ar fi plăcut să-l aibă ginere. Au avut o convorbire telefonică de jumătate de oră, iar acesta l-a liniştit pe bătrân în privinţa Ludmilei. Nu, nu era nebună, nici sinucigaşe nu era, ci doar speriată.

-Am să-i fac o vizită la spital, a încheiat el discuţia.

-Nu ar fi rău, dar ai grijă să nu te întâlneşti acolo cu Marius. Eşti singurul bărbat din lume care îi trezeşte gelozia. Vezi când te hotărăşti să mergi la spital, acum nu este cooperantă. Şi încă ceva. Dacă ai nevoie de ajutor când vrei să intri la ea, caut-o pe Fănica, asistenta Ganciu, care a lucrat  cu mine. Te va ajuta ea.

Gândurile îl prinseseră atât de tare  pe doctor încât uitase complet de Andu. Noroc cu Luiza, căci l-a sunat ea.

-Domnul doctor, să nu vă îngrijoraţi. Andu este bine, tocmai a început o „luptă” crâncenă cu Sergiu, iar eu îi las să se agite, să-şi consume energia.

-Să nu transpire. Răceşte cam uşor.

-Nicio grijă! I-am schimbat deja de haine. Am sunat-o şi pe Ludmila, dar nu-mi răspunde.

-Nu avea cum să-ţi răspundă. Am internat-o la spital. De aceea nu am venit după băiat. Îmi cer scuze!…

-Cum? Ce e cu Lumi? Ce s-a întâmplat?

-Nu este nimic grav. Cred că din greşeală a luat mai multe pastile decât trebuia. Acum este în afara oricărui pericol.

-Pastile? Ce-i trebuiau ei pastilele? Eu nu o ştiam bolnavă.

-Nu ştiu nici eu. Aveţi grijă să nu afle băiatul, s-ar speria.

-În privinţa lui Andu să nu vă faceţi probleme. Rămâne aici peste noapte, nu ar fi prima dată când doarme cu Sergiu. Vă sun mâine, poate mai aflaţi ceva despre ea. Să-i transmiteţi multă sănătate, vă rog!

A închis telefonul şi l-a aşezat pe comoda de lângă fotoliu. Ar fi trebuit să mănânce, să-şi ia pastilele, dar nu avea niciun chef. Şi-a pus alături telecomanda televizorului şi s-a aşezat pe fotoliul leagăn în care îşi petrecea o mare parte din zi. A deschis televizorul şi a căutat un canal  cu animale, căci acestea îi desfătau privirea şi îi potoeau şuvoiul gândurilor. Nu a privit mult, cam cinci minute, şi l-a apucat toropeala. Deodată s-a trezit speriat: televizorul urla cu sonorul dat la maxim. S-a uitat speriat în jur, iar de după fotoliu a ieşit maimuţărindu-se, cu telecomanda în mână, Ted, însoţitorul Martei. Mirosea puternic a alcool şi avea părul ciufulit. Semăna cu un maimuţoi de pluş, cu un clovn mai puţin vopsit. După apariţia lui, au apărut Marius şi Marta râzând tare, sprijinindu-se unul de celălalt. Au format toţi trei un fel de horă şi au început să ţopăie în jurul fotoliului.

-Sigur, tu te distrezi, dar de familie nu-ţi pasă! a zis bătrânul ca pentru sine, lăsând bărbia în piept şi legănându-se cu gândul departe.

Marius şi-a oprit companionii, făcând un semn cu mâna:

-Ce ai spus? Ce-a spus? Parcă am auzit ceva de familie. Am auzit ceva de familie de la cineva care nu prea ştie ce înseamnă familia. Soţie, nu are, deşi putea şi trebuia să aibă. Stă de 30 de ani văduv, că este mai comod aşa. Fiica, i-a crescut mai mult singură, căci el a văzut-o între două gărzi şi o plimbare prin străinătate. Iar acum dă lecţii.

-Eşti crud, eşti nedrept, şi mincinos pe deasupra. Mi-am iubit prea mult soţia ca să…

-Ţi-ai iubit soţia? Te-ai iubit prea mult pe tine.

-Iar aşa-zisele plimbări, au fost congrese internaţionale, simpozioane, la care am fost invitat. Dar tu? Ce ştii tu de familie? O neglijezi pe Lutmila şi te ţii doar de distracţii.

-O neglijez pe Ludmila? Să zică mersi că un bărbat ca mine…

-Uno rili macio, l-a completat Marta cu limbajul ei „internaţional”. Tut la dama place la el. Estem belisim.

-Ce ştii tu de Ludmila? a privit Cristescu de jos, printre sprâncenele lui dese, către ginerele său. Probabil că te duci noaptea în dormitor şi nici nu observi dacă este sau nu în pat. Dimineaţa, mai spre prânz, de fapt, când binevoieşti să te scoli, ea nu mai este. Se scoală, pregăteşte copilul, îi dă să mănânce, pleacă apoi la serviciu, în timp ce tu te lăfăi.

-Habar nu ai, domnule doctor, a rostit Marius zeflemitor, accentuând ultimele două cuvinte. I-am spus să o termine cu serviciul ăla idiot, dar nu m-a ascultat. Dacă ar fi stat acasă probabil nu s-ar mai fi întâlnit cu… cine ştie cine. Aşa este mai simplu, scapă de mine, apoi vine acasă unde găseşte totul făcut de menajeră, îşi ia „picăturile”, adică juma de kil de „albitură”, cel puţin, şi doarme ca o nesimţită. Cum face şi acum, a strigat el ultimele cuvinte, ca şşi când ar fi vrut  ca insulta lui să se audă sus, în dormitor.

-Dacă ţi-ar păsa cât de cât de familie acum nu ai urla aşa. Ţi-ai aduce aminte că ai un copil, nu doar o nevastă, care acum ar trebui să doarmă. De unde să ştii tu că soţia ta este la spital? De la bar? Nici nu-ţi păsa de asta.

-Hospital!?a intervenit Marta, clătinându-se pe picioare. Ludmila estem malad? Che, che? Ai răcit la ea?

-Cum e la spital? Ce caută la spital?

-Se pare că a înghiţit ceva, probabil pastile, a mormăit doctorul, rezemând capul de săpătarul fotoliului cu privirile ridicate spre tavan.

-E laşă, asta e. Nu a avut curajul să-ţi spună ce am hotărât împreună, şi nici pe mine nu m-a lăsat. Bine că i-am luat un acord scris, o declaraţie în faţa notarului, altfel s-ar fi răzgândit şi mi-ar fi încurcat treburile. Aşa cum mi le-a încurcat de când am cunoscut-o. Nu ştiu cine dracului m-a pus să o iau de nevastă. Frumoasă, nu e, deşteaptă, nici atât. Pe deasupra mai umblă şi cu cinzeaca în poşetă ca ultimii boschetari.

-Atunci?… De ce te-ai ţinut atât de capul ei? Ai trăit cu ea aproape 10 ani înainte să vă căsătoriţi, aşa că ai avut timp suficient să o cunoşti. Nu a trecut mult de când umpleai casa cu buchete de flori. Sau ai făcut-o pentru?… Pentru averea mea? Spuneai că nu ştiu ce hotărâre aţi luat împreună. Nu cumva e ceva legat tot de asta?

-Ai ghiciiiit! Dar numai pe jumătateee. Noi doi am hotărât să vindem şi să plecăm din ţară. Ne ajută Marta să găsim un loc liniştit unde…

-Treaba voastră. Vindeţi ce aveţi, nu pot eu să mă opun. De ce i-ar fi fost jenă Ludmilei să-mi spună asta? Nu, nu cred că ăsta ar fi un motiv ca cineva să încerce să se sinucidă.

-Ohooo! Ce tare eşti! Vino să te pup! a luat Marius capul socrului său  între palme şii l-a pupat zgomotos pe frunte. Atunci semnează actele astea, a scos el din comodă o servietă şi din aceasta un plic mare cu documente.

Bătrânul şi-a pus ochelarii care îi atârnau la gât cu un şnur şi a luat teancul de hârtii, înclinândiu-l pentru a obţine o lumină mai bună.

-Ce sunt astea? Cum? Acte de donaţie.

-Da, sigur, o donaţie să-i spunem… parţială. Tu ne dai casa, iar noi îţi cumpărăm o garsomieră. O garsonieră bună, într-o zonă… acceptabilă. Nu am mai trecut acolo, în acte, celelalte mărunţişuri. Ceasul acela de aur, inelele soacrei mele, ce se mai găseşte prin caseta aceea mişto.

-Ai cotrobăit prin odaia mea, canalie? a încercat Cristescu să se ridice de pe fotoliu. Mâna puternică a lui Ted, aflat alături de el, l-a apăsat însă ferm, iar „gorila” i-a aruncat un zâmbet acru, indicându-i tăcere cu degetul aşezat peste buze.

-În ciuda stării noastre… euforice, în seara asta suntem pregătiţi. Avem tot ce ne trebuie: hârtii pentru notar, pix şi stilou, la alegere, declaraţia fiicei tale de renunţare în favoarea mea la partea ei de averea în schimbul custodiei copilului, dovada depunerii actelor de divorţ, un avion care abia aşteaptă să ne primească şi… multă răbdare.

-Ce nevoie ai de banii mei? Spuneai că ai destui şi o îndemnai pe Ludmila să nu mai muncească.

-Banii, bătrâne, dacă nu o ştiai, ţi-o spun eu, niciodată nu sunt destui. Sunt ca salteaua şi plapuma, cu cât stratul este mai gros, cu atât ţin mai mult de cald. Şi eu nu vreau să răcesc şi să ajung la spital, ca fiică-ta.

-Şi dacă nu vreau să semnez?

-A, asta este cu totul altceva. Avem variantă de rezervă pentru cazul ăsta. Nici nu ştii pe cine avem noi în maşinăăăă. Pe Anduuuu. Care este foarte bucuros să meargă cu mine la Disneyland, la Paris, aşa cum i-am promis. Ştiu că tu şi Ludmila nu aţi putea trăi fără el. Şi, dacă aţi putea trăi fără el, treaba cu trăitul am putea-o rezolva foarte uşor. Fiica ta e pe moarte, la spital, aşa că tatăl, deznădăjduit, îi urmează drumul, ca într-o familie de sinucigaşi simpatici. Şi, dacă nu te sinucizi singur, te „sinucidem” noi.

-Chel tragedi!s-a apropiat de Cristescu Marta, vărsând ca din greşeală pe pieptul acestuia din paharrul cu băutură pe buza căruia îşi plimbase până atunci limba. Uuuups! Un „cribit”… zbang… bufff! Faier!

-Faceţi cu mine ce doriţi! s-a lăsat iarăşi moale în fotoliu doctorul. Oricum sunt bătrân şi mult nu o să mai trăiesc. Nu mi-e frică de moarte.

-Nu fi tâmpit, că pierdem avionul. Ţi-am spus, în maşină se află nepotul tău pe care ştiu că îl iubeşti. Cine ştie ce se poate întâmpla dacă mai stă mult acolo. Până şi maşinile astea de generaţie mai recentă emană o grămadă de noxe. Nu? Hai, semnează!

-Oricum, semnătura mea nu valorează nimic dacă nu  este dată în faţa unui notar.

-Ce grijuliu eşti, moşule! Şi ai dreptate. Nu este valabilă, dar notarul este aici. Nu-l vezi tu pentru că eşti bolnav. Uite-l pe Teognoste, notarul, chiar la masa aceea din colţ, redactează actele. A venit pentru că este interesat. Chiar el vrea să cumpere magherniţa asta la care tu îi spui casă. Ce i s-o fi căşunat pe vechitura asta, nu ştiu. Pentru ea s-a deranjat notarul la miez de noapte, cu doi martori după el. Nu-i aşa, notarule?

-Bineinţeles! a rostit Marta, îngroşându-şi vocea, ceea ce i-a declanşat o tuse prelungă, ce a făcut-o să roşească la faţă mai  ceva ca un ou de paşti.

Marius i-a făcu un semn cu capul, iar sora lui a ieşit pe uşa principală spre stradă. După mai puţin de un minut telefonul lui Marius a sunat, iar el i l-a dat doctorului:

-Vorbeşte!

-Spui „Hello!” la bunic puşti! Haida, vorbeşti!

Apoi s-a auzit vocea lui Andu:

-Tataie, vleau la tine! Nu mai vleau în maşină, vleau la tine!

Cristescu s-a înmuiat. A scăpat telefonul din mână şi a simţit cum privirile i se acoperă cu lacrimi. Nu mai simţise nevoia de a plânge de la moartea soţiei sale. Dacă ea ar fi fost lângă el l-ar fi îndemnat acum să plângă, să se uşureze, spunându-i că este un gest omenesc, perfect normal. Dar ea nu mai era demult decât în gândurile sale. Şi nici Lutmila nu era, singurul lui copil, singura lui rudă, speranţa lui de ajutor atunci când mu va mai putea. A pus capul în palme şi plânsul l-a înecat, zguduindu-i trupul. Nici nu a auzit bătăile uşoare din uşa exterioară cărora le-a răspuns Marius.

-Haide Marta, ce naiba, chiar aşa de rău te-ai îmbătat!

Dar bătăile încete şi rare, abia auzite, au continuat.

-Marta, nu ai înţeles?! a ţipat Marius din toate puterile. Încetează dracului! Nu avem timp de joacă, idioato!

Cu toate astea bătăile au continuat, parcă la o intensitate şi frecvenţă Mai mare. Iar acum veneau parcă din mai multe locuri, nu doar dinspre uşă.

-Ted, du-te tu şi adu-o, că dacă mă duc eu îi crăp capul ăla sec.

Ted, cu zâmbetul lui tâmp pe figură, s-a îndreptat domol spre uşă.

-Haide Ted, te duci azi?

Amicul Martei ajunsese însă la uşă. A deschis-o, iar Marius l-a văzut cum zboară înapoi aproape un metru, iar pe uşă, în locul Martei, intră Gil, prietenul din copilărie al Ludmilei, pe care el fusese întotdeauna gelos.

-Tu? Ce cauţi tu aici, Fierăscule? Marşi imediat afară!

-Cred că va veni timpul să fii întrebat ce cauţi tu aici, în casa asta. Este cazul să-ţi faci bagajele şi să pleci. Şi să iei cu tine „gunoiul”, a arătat el spre Ted, care zăcea pe pardoseală. Pe zdreanţa de soră-ta nu mai este nevoie să o cari, o găseşti în maşină, gata „ambalată”.

-Tu-mi spui mie să plec? Tu? Cine eşti?…

-Nu el, eu, s-a auzit din spate o voce. Eu îţi spun să pleci.

Părea vocea Lutmilei, dar nu putea să fie ea. Lutmila era la spital şi, în plus, vocea aceasta nu era a ei decât ca timbru. Vocea Ludmilei era aproape stinsă, te aşteptai să se oprească înainte de a termina de rostit cuvintele pe care le avea de spus. Marius s-a întors brusc în direcţia uşii care dădea la garaj, de unde venea vocea hotărâtă. În holul mic, proţăpită pe ambele picioare, ţinând un pistol în mâna dreaptă, stătea chiar soţia lui, Lutmila.

-Tu aici? Erai la… Te-am văzut chiar eu cu perfuziile la mâini.

-Mai am şi eu noroc, iubitule. Nu noroc cu doctorii care m-au „îngrijit”, nici cu tata, care m-a găsit „inconştientă” şi m-a dus la spital, nici măcar cu Gil Fierăscu, prietenul meu, bunul şi veşnicul meu prieten, care m-a ajutat şi în chestia asta, ca în atâtea altele. Am avut noroc cu Andu. Da, da, nu te mira, cu Andu, fiul nostru. Când a venit să-l schimb, ca să meargă cu tata la plimbare, mi-a adus pistolul ăsta. Intrase, din greşeală, spunea el, dar eu cred că din curiozitate, în camera unde sunt bagajele celor doi intruşi. Acolo a văzut în unul din geamantane pistolul ăsta şi a crezut că este o jucărie pentru el. Cum nu era o jucărie, am început să-mi pun întrebări. Pentru ce ar veni cineva în casa mea înarmat. L-am sunat pe Gil şi…

-Opreşte-te Ludmila! Oricum nu poţi să dovedeşti nimic. Ai la tine un pistol, pe care probabil l-ai strecurat în bagajele surorii mele, pe masă ai nişte documente care nu înseamnă nimic…

Ted s-a ridicat în fund şi şi-a scuturat capul, ameţit încă de pumnul primit. Dar nu a apucat să stea aşa decât câteva secunde. Bastonul doctorului Cristescu a zburat spre el şi l-a izbit în creştet, culcându-l la loc.

-Îţi spuneam că nu înţeleg ce cauţi tu aici. Acum pot să mă explic. Vila Cristescu are suflet, Marius Tudorie. Tu nu ai înţeles şi nu vei înţelege niciodată asta, pentru că tu vezi în ea doar banii pe care i-ai putea scoate dacă ai vinde-o. Poate dacă ai fi cunoscut-o cât de cât ţi-ai fi dat seama că de azi, de când acasă era doar Lutmila, ea are ceva în plus: nişte camere de luat vederi. Acolo sus, între luminile policandrului, sub scara care duce la etaj şi aici, în colţul bibliotecii. Şi dacă nu ai ajuns încă să cunoşti această casă, va trebui să pleci din ea. Acum, fără să pui condiţii.

-Cum adică? Eu sunt…

-Nu mai eşti nimic. Ai cerut divorţul, iar notarul a emis deja actele. Trebuie doar să le semnezi. Inclusiv renunţarea la custodia copilului. Şi le vei semna, pentru că altfel o să schimbi domiciliul la Jilava. Pentru tentativă de omor, şantaj, răpire de minori şi altele se dă cam mult.

-Bine, am să plec. Cu banii mei…

Gil a izbucnit în râs.

-Cu banii tăi? S-a aflat în târg că eşti falit, dobitocule. Şi plin de datorii pe deasupra. Că doar de-aia vroiai banii pe Vila Cristescu, nu?

Ludmila a deschis uşa din spatele ei şi pe ea a intrat Andu alergând spre bunic:

-Tataie! Tataie!

Marius s-a uitat urât la el:

-Andu!

Dar copilul nu s-a mai orit speriat ca altă dată. A sărit peste doctor în fotoliu, s-a cuibărit în braţele lui, apoi şi-a întors faţa cu curaj spre tatăl său:

-Ce e, ce vlei? Tu altceva mai stii decât să ţipi si să spui „Andu!”, „Andu!”? Săl!… Sălbaticule!

POVESTIRI (APROAPE) POLIŢISTE

                                FIICA DOCTORULUI      

Aparenta linişte din Vila Cristescu îţi dădea impresia aceea de vulcan nestins, când stai pe un munte de verdeaţă şi tăcere, te bucuri de priveliştea minunată, dar din când în când auzi cum forfotesc măruntaiele pământului, neieşite la suprafaţă de sute de ani. Aşa şi aici: arteziana micuţă din colţul livingului susura ca un izvor de munte, peştişorii clipoceau în bazarul lui Andu, adus aici din dormitorul lui doar ca micuţul „să nu-şi mai zgâiască toată ziua ochii în el”, expresia lui Marius, tatăl lui, fotoliul leagăn al bătrânului doctor Cristescu scârţâind uşor ca un car pe un drum de ţară, lumina aceea pală ce venea din spoturile tavanului şi se unea cuminte cu cea de la geamurile vaste, dinspre terasă, mirosul de muşcate şi roşul vesel al acestora întins pe jumătatea inferioară a peretelui dinspre nord, şi, din când în când, câte o voce ridicată venită dinspre etaj, acolo unde se aflau dormitoarele. Iar se ceartă, şi-a zis doctorul Cristescu, trezit din moţăială, gata să scape ziarul. Şi, deodată, un ţipăt ascuţit de copil. Mezinul familiei, cu un avion jucărie în mână, alergând prin living, plin de noroi pe pantofi, încercând să imite sunetul aparatului de zbor. A dat ocol fotoliului bunicului, apoi şi-a înfipt jucăria în ziarul acestuia, plimbându-l prin încăperea vastă ca pe un trofeu. Plictisit repede de avion, a luat bastonul rezemat de comoda din apropierea fotoliului şi l-a transformat în sabie, începând o „luptă” aprigă cu un inamic văzut de el în persoana bunicului.

-Stai măi!… Sălbaticule! Andu, te spun tatălui tău dacă nu eşti cuminte. Lasă-mi ziarul! Uite, să ştii că nu mai merg cu tine la zoo, la animale, dacă nu te potoleşti.

Însă protestele şi ameninţările bătrânului au trecut pe lângă urechile nepotului, căci şi-a continuat nestingherit „lupta”, cu efecte aproape dezastruoase pentru încăpere: taburetul răsturnat, vaza cea scumpă a Lutmilei, primită cadou de ziua ei, gata să cadă de pe masă, ziarul doctorului împrăştiat în foi prin toată camera, iar covorul plin de noroi.

 -Ce este scandalul ăsta? Ce faceţi acolo? Asta-i casă sau balamuc? Vin într-un minut jos să văd ce se întâmplă.

Vocea aspră ce venea dinspre capătul superior al scării era al lui Marius. Cristescu nu îl vedea din fotoliul său, dar parcă şi-l imagina: înalt, elegant, cu părul dat pe spate şi gelat, cu mustaţa aia a lui îngrijită ca a unui englez de viţă veche, scăpărând din priviri şi urlând ca un apucat. De unde dracului i-o veni eleganţa asta rece şi violenţa, nu înţeleg, şi-a zis doctorul în gând. Părinţii lui, munteni blajini din Ardeal, care toată viaţa au făcut naveta la combinatul chimic în care au lucrat, fără a pierde aerul neaoş al omului de la munte, durdulii, mereu cu palinca în nas, obrajii roşii şi zâmbetul pe buze. Iar el? Parcă le are lipite cu un adeziv care nu-i dă voie să le deschidă decât lăţimea unei linii trase cu marcărul.

-Nu e nimic, i-a strigat bătrânul domol. Andu, se joacă.

-Asta-i joacă? E tâmpit? De ce mama dracului i-am mai cumpărat atâtea jucării, să urle ca un idiot? Andrei, treci în camera ta, că de nu!…

-Strigi degeaba. A ieşit deja în curte.

-A ieşit în curte, a ieşit în curte, s-a maimuţărit Marius pentru a-şi imita socrul. Să-l înveţi un lucru bun nu ştii, ştii doar să-i iei apărarea. Ce dracului, tataie, am crezut şi eu că dacă ai fost doctor –ce doctor oi fi fost şi tu pe-acolo, pe la spital- eşti în stare să ţii în frâu un puşti de 4 ani!

-Puştii nu sunt cai să-i ţii în frâu. Da, da, aşa să ştii! Şi să mai ştii că şi cailor li se pune frâu doar o parte a zilei. Sunt liberi să zburde…

-Sigur, bine că ştii tu! s-a îndepărtat Marius de balustrada ce mărginea scara bombănind. Apoi vocea i s-a auzit departe, probabil în dormitor, continuând pe acelaşi ton.

Andu nu era afară. Se ascunsese după comodă când auzise vocea puternică a tatălui său, iar după plecarea acestuia la dormitor şi-a scos pantofii şi a plecat în vârful picioarelor pentru a-i aşeza în vestibului de la uşă, alături de celelalte încălţări. Apoi a încercat să alăture şi să împăturească foile de ziar, care nu s-au lăsat aduse la forma dinaintea „războiului” de mânuţele lui mici. Apoi, fără nicio invitaţie, s-a aciuat în braţele bunicului. Cum i-a simţit inima bătându-i cu putere, bătrânul s-a înduioşat. L-a strâns la piept continuând să se legene.

-Tataie, tu stii cât de mult te iubesc? Uite atâta! şi-a îndepărtat băieţelul braţele fără să-şi privească bunicul.

-Da? Chiar mă iubeşti? Şi dacă mă iubeşti de ce mă superi? De ce faci atâtea năzdrăvănii?

Andu şi-a întors faţa către a bunicului şi l-a privit curios:

-Chial nu stii? Pentlu că sunt copil.

Uşa dinspre intrare s-a deschis şi pe ea a intrat un bărbat încărcat de bagaje. Cristescu a tresărit pentru că nu-l cunoştea. L-a lăsat pe Andu jos şi s-a ridicat din fotoliu sprijinit de baston.

-Cine eşti dumneata şi ce cauţi aici?

În locul lui a răspuns o voce feminină, venită din spate.

-Nu bate la el, domnul Cristescu, e cu mine.

De după omul cu bagaje a ieşit în faţă o femeie cu o faţă plată şi pomeţii ieşiţi în exterior, urâţică, dar deosebit de elegantă, trecută destul de des prin saloanele de înfrumuseţare.

-Nu cunoşti la mine? Mai neim is Marta, sistăr la Marius.

-Aha, Marta? Nu te-am mai văzut…

-Nu aveai cum. Eu fost plecat… In ocşidănt.

-Şi? Acum?

-Ai gândit sa retragi. Tut mai bine in ţara tău. Parcă aşa si dice, nou?

-Aproximativ. Şi unde vei locui? Mergi la ai tăi, în Ardeal?

-Nici nu ghindeşti. Vreau isi, bicos ai un proiect!… Ai ghindit sa mergi la hotel, bat Ted nu suporsi asta, hotel. Si de ce stai in hotel chind frate la mine ai aşa caza. Uat, cine-i chid? Hei, pitic, mai neim is Marta, care este nume la tine? Dacă spui, dai una jucaria.

Andu s-a ascuns după bunic şi l-a tras de mânecă să-şi plece capul mai aproape de al lui.

-Tataie, cine este ulâta asta?

Bunicul i-a zâmbit, l-a mângâiat pe frunte şi l-a adus uşor în faţa sa:

-Doamna este Marta, mătuşa ta. Sora mai mare a tatălui tău.

 -Hei-heei! Maar!

Marius cobora scările în fugă, lipăind din papuci. Era îmbrăcat cu halatul lui de casă din mătase, iar la gât purta rulat fularul, chiar dacă toamna nu reuşise să alunge temperaturile plăcute ale verii. Marta i-a sărit în braţe şi s-a lăsat învârtită de el. Apoi s-au aşezat pe canapea ţinându-se de mâini, uitând de muntele acoperit de bagaje numit de ea cu câteva clipe înainte Ted.

-Când ai sosit? Ai călătorit bine?

-Ieees. Ai am pusin obosit. Dacă ai Ted uith mi, io solo multo relaxata. Oooo! Ted! Mio cara! Ai uitat la el complentamente. Laşi bagaj, cara, stei tu dă fotol.

-Mai bine nu, a intervenit Marius. Să ducă bagajele în camera de sus, în camera pregătită pentru voi. Dar… Stai puţin! Fă-mă să înţeleg! Dacă nu-i spuneai două ore ce să facă cu bagajele, tipul stătea cu ele în mâini.

-Ţi-ai spus bai phfon, eşti pusin… timpitzel, dar credincios. Şi in pat…

S-a dat la urechea lui Marius, i-a spus ceva şi ambii au izbucnit în râs. Apoi s-au ridicat şi au pornit-o spre scări, iar doctorul i-a strigat ginerelui:

-Ludmila ştie că aveţi musafiri? Eu nu cred că ştie, altfel nu dădea drumul menajerei.

-De ce trebuie să ştie ea? i-a răspuns cu o întrebare Marius în timp ce urca scările, fără să privească spre Cristescu. Ea le ştie pe-ale ei, cred că bănuieşti despre ce vorbesc. Migrene, ameţeli… Normal. Iar azi, dacă e sâmbătă, e somn. O cafea nu a fost în stare să facă.

-Andu a mâncat cu mine.

-O, mio fratelo! Iu aar engri for un cafi? Faceam un capucin…

Ludmila nu a coborât nici la prânz. Tatăl ei, doctorul Cristescu, a privit din cinci în cinci minute în sus, fără să o vadă. La prânz Marius a plecat cu sora lui şi însoţitorul ei în oraş să servească masa, iar el i-a dat lui Andu să mănânce şi i-a spus o poveste ca să adoarmă. A moţăit la televizor până când puştiul a coborât, apoi au făcut o plimbare prin parcul din apropiere. Acolo, la locurile de joacă pentru copii, a întâlnit-o pe Luiza, prietenă bună a Ludmilei şi mama lui Sergiu, băieţelul cu care se juca destul de des Andu.

-Domnul Cristescu, vă rog să-l mai lăsaţi pe Andu, îl aduc eu mai târziu. Se  joacă frumos împreună.

După ce doctorul s-a ridica să plece, ea l-a oprit:

-Domnule doctor, nu vă supăraţi, dacă vreţi îmi spuneţi, dacă nu… Ce este cu Ludmila? M-am întâlnit cu ea la market şi nu mi-a plăcut cum arăta. Am încercat să stau de vorbă cu ea, dar a evitat discuţia şi a plecat.

-Nu ştiu nici eu. O cunoşti bine, este introvertită, nu se destăinuie. Nu prea port să stau de vorbă cu ea. Ori e cu Marius, ori cel mic, ori se închide în camera ei. Şi cu Andu vorbeşte destul de puţin. Chiar acum merg să văd ce face. La revedere! Te sun eu înainte de a-l lua pe Andu.

Cum prin living şi bucătărie nu esra nimic mişcat, doctorul şi-a dat seama că fiica lui nu coborâse, aşa că a urcat scările şi a bătut la uşa dormitorului.

-Ludmila! Te rog să deschizi! Ştiu că eşti acolo. Deschide Ludmila! Nu suntem decât noi doi acasă şi vreau să discutăm ceva.

Uşa nu s-a deschis, iar de dincolo de ea nu s-a auzit niciun zgomot.

-Vroiam să-ţi spun ceva de Andu, a încercat el să o înduplece cu un argument legat de copil, ştiind că asta o sensibiliza cel mai mult. Uşa însă a continuat să rămână încuiată. Dacă nu deschizi, intru cu forţa!

Doctorul s-a rezemat, sleit de puteri, de peretele de la hol. Era tentat să se aşeze pe fotoliul din holul de la etaj, dar ştia că s-ar fi ridicat apoi mai greu, mai obosit decât când se aşezase. A mers în dormitorul lui, dar nu s-a întins pe pat. A ieşit pe terasa care înlănţuia faţada dinspre sud, despărţită doar între camere printr-un gărduţ de aproape un metru înălţime şi a început să-şi mute picioarele cu ajutorul mâinilor peste aceste obstacole. Aşa cum bănuia, uşa de la dormitorul Ludmilei şi a lui Marius era întredeschisă, iar el a intrat. Fiica sa era întinsă pe pat, îmbrăcată cu o cămaşe de noapte lungă, din mătase de culoare bej. Faţa ei, de obicei albă, în contrast cu părul smolit, acum era şi mai albă. Avea paloarea aceea nesănătoasă, pentru care trimiţi omul la doctor, iar lui Cristescu i s-a oprit pentru câteva clipe respiraţia. Ludmila avea pielea rece şi un firivcel de spumă roşietică i se scurgea de la încheietura buzelor. A scos telefonul şi a sunat:

-Salvarea? Vă rog să veniţi de urgenţă la Vila „Doctor Cristescu”…

Apoi a mai format un număr:

-Luiza? Sunt doctorul Cristescu. Te rog să-l mai ţii tu pe Andu…

Cei de la Urgenţă au fost categorici: Ludmila Tudorie ingerase substanţe care o puteau ucide, probabil o cantitate mare de medicamente, deocamdată necunoscute. Dacă nu era adusă la spital, în scurt timp putea să moară. I-au făcut spălături stomacale şi toată gama de proceduri specifice în asemenea cazuri, iar pe doctorul Cristescu l-au trimis acasă când au ştiut în mod cert că pericolul trecuse. La plecare, asistenta Ganciu, Fănica, cum îi spunea el când lucraseră împreună, l-a ajuns în curtea spitalului:

-Domnule doctor! O ştiu pe Ludmila de când era de o şchioapă, aşa că vă spun, chiar dacă ştiţi că nu am voie să o fac: nu a fost un accident. Ori a încercat să-şi pună capăt zilelor, ori… A şi băut foarte mult alcool. Ceva tărie, nu ştiu exact ce.

Cristescu ştia că Ludmila începuse să bea. Marius chiar îi reproşa asta făţiş, fără jenă, de faţă cu el şi cu copilul. O ştia însă cu psihicul destul de puternic, chiar dacă nu se descărca de energiile negative acumulate nici măcar destăinuindu-se cuiva. Dar să se sinucidă? Nu, nu s-ar fi gândit la asta în ruptul capului. În ciuda problemelor dintre ea şi soţul ei nu existau alte motive ca să-şi pună capăt zilelor. Îşi amintea de o discuţie purtată la masă, Făcuse pe Andu la aproape 40 de ani, cănd nu mai credea nimeni că se mai poate, şi era atât de fericită încât a zis: „Acum. că mi-am îndeplinit visul de a avea un copil, pot să… Ba nu, trebuie să mai trăisc cel puţin încă atât, ca să-l pot ajuta până va ajunge şi el la 40 de ani”.

Dar dacă ea nu ar fi vrut să-şi ia viaţa, atunci?… Marius? Marius era puţin mai… filfizon, mai infatuat, dar nu-l credea în stare de altă violenţă decât cea verbală. Conducea propria-i afacere şi câştiga destul de bine. De multe ori a vrut să o oprească pe Ludmila de a merge la serviciu. „Mergi acolo să-ţi baţi capul cu atâta lume, i-a zis el, în loc să stai acasă şi să ai grijă de copil”. Dar nu, ea avea simţul datoriei şi fusese învăţată să muncească, aţacă nu a vrut în ruptul capului să renunţe la serviciu, invocând faptul că i se pare penibil statutul, chiar şi denumirea, de casnică.

Şi atunci? De ce bea Ludmila mai mult decât îi trebuie? Era ceva ce doctorul nu-şi putea explica. L-a sunat pe Gil, prietenul din copilărie al fiicei sale, pe care lui i-ar fi plăcut să-l aibă ginere. Au avut o convorbire telefonică de jumătate de oră, iar acesta l-a liniştit pe bătrân în privinţa Ludmilei. Nu, nu era nebună, nici sinucigaşe nu era, ci doar speriată.

-Am să-i fac o vizită la spital, a încheiat el discuţia.

-Nu ar fi rău, dar ai grijă să nu te întâlneşti acolo cu Marius. Eşti singurul bărbat din lume care îi trezeşte gelozia. Vezi când te hotărăşti să mergi la spital, acum nu este cooperantă. Şi încă ceva. Dacă ai nevoie de ajutor când vrei să intri la ea, caut-o pe Fănica, asistenta Ganciu, care a lucrat  cu mine. Te va ajuta ea.

Gândurile îl prinseseră atât de tare  pe doctor încât uitase complet de Andu. Noroc cu Luiza, căci l-a sunat ea.

-Domnul doctor, să nu vă îngrijoraţi. Andu este bine, tocmai a început o „luptă” crâncenă cu Sergiu, iar eu îi las să se agite, să-şi consume energia.

-Să nu transpire. Răceşte cam uşor.

-Nicio grijă! I-am schimbat deja de haine. Am sunat-o şi pe Ludmila, dar nu-mi răspunde.

-Nu avea cum să-ţi răspundă. Am internat-o la spital. De aceea nu am venit după băiat. Îmi cer scuze!…

-Cum? Ce e cu Lumi? Ce s-a întâmplat?

-Nu este nimic grav. Cred că din greşeală a luat mai multe pastile decât trebuia. Acum este în afara oricărui pericol.

-Pastile? Ce-i trebuiau ei pastilele? Eu nu o ştiam bolnavă.

-Nu ştiu nici eu. Aveţi grijă să nu afle băiatul, s-ar speria.

-În privinţa lui Andu să nu vă faceţi probleme. Rămâne aici peste noapte, nu ar fi prima dată când doarme cu Sergiu. Vă sun mâine, poate mai aflaţi ceva despre ea. Să-i transmiteţi multă sănătate, vă rog!

A închis telefonul şi l-a aşezat pe comoda de lângă fotoliu. Ar fi trebuit să mănânce, să-şi ia pastilele, dar nu avea niciun chef. Şi-a pus alături telecomanda televizorului şi s-a aşezat pe fotoliul leagăn în care îşi petrecea o mare parte din zi. A deschis televizorul şi a căutat un canal  cu animale, căci acestea îi desfătau privirea şi îi potoeau şuvoiul gândurilor. Nu a privit mult, cam cinci minute, şi l-a apucat toropeala. Deodată s-a trezit speriat: televizorul urla cu sonorul dat la maxim. S-a uitat speriat în jur, iar de după fotoliu a ieşit maimuţărindu-se, cu telecomanda în mână, Ted, însoţitorul Martei. Mirosea puternic a alcool şi avea părul ciufulit. Semăna cu un maimuţoi de pluş, cu un clovn mai puţin vopsit. După apariţia lui, au apărut Marius şi Marta râzând tare, sprijinindu-se unul de celălalt. Au format toţi trei un fel de horă şi au început să ţopăie în jurul fotoliului.

-Sigur, tu te distrezi, dar de familie nu-ţi pasă! a zis bătrânul ca pentru sine, lăsând bărbia în piept şi legănându-se cu gândul departe.

Marius şi-a oprit companionii, făcând un semn cu mâna:

-Ce ai spus? Ce-a spus? Parcă am auzit ceva de familie. Am auzit ceva de familie de la cineva care nu prea ştie ce înseamnă familia. Soţie, nu are, deşi putea şi trebuia să aibă. Stă de 30 de ani văduv, că este mai comod aşa. Fiica, i-a crescut mai mult singură, căci el a văzut-o între două gărzi şi o plimbare prin străinătate. Iar acum dă lecţii.

-Eşti crud, eşti nedrept, şi mincinos pe deasupra. Mi-am iubit prea mult soţia ca să…

-Ţi-ai iubit soţia? Te-ai iubit prea mult pe tine.

-Iar aşa-zisele plimbări, au fost congrese internaţionale, simpozioane, la care am fost invitat. Dar tu? Ce ştii tu de familie? O neglijezi pe Lutmila şi te ţii doar de distracţii.

-O neglijez pe Ludmila? Să zică mersi că un bărbat ca mine…

-Uno rili macio, l-a completat Marta cu limbajul ei „internaţional”. Tut la dama place la el. Estem belisim.

-Ce ştii tu de Ludmila? a privit Cristescu de jos, printre sprâncenele lui dese, către ginerele său. Probabil că te duci noaptea în dormitor şi nici nu observi dacă este sau nu în pat. Dimineaţa, mai spre prânz, de fapt, când binevoieşti să te scoli, ea nu mai este. Se scoală, pregăteşte copilul, îi dă să mănânce, pleacă apoi la serviciu, în timp ce tu te lăfăi.

-Habar nu ai, domnule doctor, a rostit Marius zeflemitor, accentuând ultimele două cuvinte. I-am spus să o termine cu serviciul ăla idiot, dar nu m-a ascultat. Dacă ar fi stat acasă probabil nu s-ar mai fi întâlnit cu… cine ştie cine. Aşa este mai simplu, scapă de mine, apoi vine acasă unde găseşte totul făcut de menajeră, îşi ia „picăturile”, adică juma de kil de „albitură”, cel puţin, şi doarme ca o nesimţită. Cum face şi acum, a strigat el ultimele cuvinte, ca şşi când ar fi vrut  ca insulta lui să se audă sus, în dormitor.

-Dacă ţi-ar păsa cât de cât de familie acum nu ai urla aşa. Ţi-ai aduce aminte că ai un copil, nu doar o nevastă, care acum ar trebui să doarmă. De unde să ştii tu că soţia ta este la spital? De la bar? Nici nu-ţi păsa de asta.

-Hospital!?a intervenit Marta, clătinându-se pe picioare. Ludmila estem malad? Che, che? Ai răcit la ea?

-Cum e la spital? Ce caută la spital?

-Se pare că a înghiţit ceva, probabil pastile, a mormăit doctorul, rezemând capul de săpătarul fotoliului cu privirile ridicate spre tavan.

-E laşă, asta e. Nu a avut curajul să-ţi spună ce am hotărât împreună, şi nici pe mine nu m-a lăsat. Bine că i-am luat un acord scris, o declaraţie în faţa notarului, altfel s-ar fi răzgândit şi mi-ar fi încurcat treburile. Aşa cum mi le-a încurcat de când am cunoscut-o. Nu ştiu cine dracului m-a pus să o iau de nevastă. Frumoasă, nu e, deşteaptă, nici atât. Pe deasupra mai umblă şi cu cinzeaca în poşetă ca ultimii boschetari.

-Atunci?… De ce te-ai ţinut atât de capul ei? Ai trăit cu ea aproape 10 ani înainte să vă căsătoriţi, aşa că ai avut timp suficient să o cunoşti. Nu a trecut mult de când umpleai casa cu buchete de flori. Sau ai făcut-o pentru?… Pentru averea mea? Spuneai că nu ştiu ce hotărâre aţi luat împreună. Nu cumva e ceva legat tot de asta?

-Ai ghiciiiit! Dar numai pe jumătateee. Noi doi am hotărât să vindem şi să plecăm din ţară. Ne ajută Marta să găsim un loc liniştit unde…

-Treaba voastră. Vindeţi ce aveţi, nu pot eu să mă opun. De ce i-ar fi fost jenă Ludmilei să-mi spună asta? Nu, nu cred că ăsta ar fi un motiv ca cineva să încerce să se sinucidă.

-Ohooo! Ce tare eşti! Vino să te pup! a luat Marius capul socrului său  între palme şii l-a pupat zgomotos pe frunte. Atunci semnează actele astea, a scos el din comodă o servietă şi din aceasta un plic mare cu documente.

Bătrânul şi-a pus ochelarii care îi atârnau la gât cu un şnur şi a luat teancul de hârtii, înclinândiu-l pentru a obţine o lumină mai bună.

-Ce sunt astea? Cum? Acte de donaţie.

-Da, sigur, o donaţie să-i spunem… parţială. Tu ne dai casa, iar noi îţi cumpărăm o garsomieră. O garsonieră bună, într-o zonă… acceptabilă. Nu am mai trecut acolo, în acte, celelalte mărunţişuri. Ceasul acela de aur, inelele soacrei mele, ce se mai găseşte prin caseta aceea mişto.

-Ai cotrobăit prin odaia mea, canalie? a încercat Cristescu să se ridice de pe fotoliu. Mâna puternică a lui Ted, aflat alături de el, l-a apăsat însă ferm, iar „gorila” i-a aruncat un zâmbet acru, indicându-i tăcere cu degetul aşezat peste buze.

-În ciuda stării noastre… euforice, în seara asta suntem pregătiţi. Avem tot ce ne trebuie: hârtii pentru notar, pix şi stilou, la alegere, declaraţia fiicei tale de renunţare în favoarea mea la partea ei de averea în schimbul custodiei copilului, dovada depunerii actelor de divorţ, un avion care abia aşteaptă să ne primească şi… multă răbdare.

-Ce nevoie ai de banii mei? Spuneai că ai destui şi o îndemnai pe Ludmila să nu mai muncească.

-Banii, bătrâne, dacă nu o ştiai, ţi-o spun eu, niciodată nu sunt destui. Sunt ca salteaua şi plapuma, cu cât stratul este mai gros, cu atât ţin mai mult de cald. Şi eu nu vreau să răcesc şi să ajung la spital, ca fiică-ta.

-Şi dacă nu vreau să semnez?

-A, asta este cu totul altceva. Avem variantă de rezervă pentru cazul ăsta. Nici nu ştii pe cine avem noi în maşinăăăă. Pe Anduuuu. Care este foarte bucuros să meargă cu mine la Disneyland, la Paris, aşa cum i-am promis. Ştiu că tu şi Ludmila nu aţi putea trăi fără el. Şi, dacă aţi putea trăi fără el, treaba cu trăitul am putea-o rezolva foarte uşor. Fiica ta e pe moarte, la spital, aşa că tatăl, deznădăjduit, îi urmează drumul, ca într-o familie de sinucigaşi simpatici. Şi, dacă nu te sinucizi singur, te „sinucidem” noi.

-Chel tragedi!s-a apropiat de Cristescu Marta, vărsând ca din greşeală pe pieptul acestuia din paharrul cu băutură pe buza căruia îşi plimbase până atunci limba. Uuuups! Un „cribit”… zbang… bufff! Faier!

-Faceţi cu mine ce doriţi! s-a lăsat iarăşi moale în fotoliu doctorul. Oricum sunt bătrân şi mult nu o să mai trăiesc. Nu mi-e frică de moarte.

-Nu fi tâmpit, că pierdem avionul. Ţi-am spus, în maşină se află nepotul tău pe care ştiu că îl iubeşti. Cine ştie ce se poate întâmpla dacă mai stă mult acolo. Până şi maşinile astea de generaţie mai recentă emană o grămadă de noxe. Nu? Hai, semnează!

-Oricum, semnătura mea nu valorează nimic dacă nu  este dată în faţa unui notar.

-Ce grijuliu eşti, moşule! Şi ai dreptate. Nu este valabilă, dar notarul este aici. Nu-l vezi tu pentru că eşti bolnav. Uite-l pe Teognoste, notarul, chiar la masa aceea din colţ, redactează actele. A venit pentru că este interesat. Chiar el vrea să cumpere magherniţa asta la care tu îi spui casă. Ce i s-o fi căşunat pe vechitura asta, nu ştiu. Pentru ea s-a deranjat notarul la miez de noapte, cu doi martori după el. Nu-i aşa, notarule?

-Bineinţeles! a rostit Marta, îngroşându-şi vocea, ceea ce i-a declanşat o tuse prelungă, ce a făcut-o să roşească la faţă mai  ceva ca un ou de paşti.

Marius i-a făcu un semn cu capul, iar sora lui a ieşit pe uşa principală spre stradă. După mai puţin de un minut telefonul lui Marius a sunat, iar el i l-a dat doctorului:

-Vorbeşte!

-Spui „Hello!” la bunic puşti! Haida, vorbeşti!

Apoi s-a auzit vocea lui Andu:

-Tataie, vleau la tine! Nu mai vleau în maşină, vleau la tine!

Cristescu s-a înmuiat. A scăpat telefonul din mână şi a simţit cum privirile i se acoperă cu lacrimi. Nu mai simţise nevoia de a plânge de la moartea soţiei sale. Dacă ea ar fi fost lângă el l-ar fi îndemnat acum să plângă, să se uşureze, spunându-i că este un gest omenesc, perfect normal. Dar ea nu mai era demult decât în gândurile sale. Şi nici Lutmila nu era, singurul lui copil, singura lui rudă, speranţa lui de ajutor atunci când mu va mai putea. A pus capul în palme şi plânsul l-a înecat, zguduindu-i trupul. Nici nu a auzit bătăile uşoare din uşa exterioară cărora le-a răspuns Marius.

-Haide Marta, ce naiba, chiar aşa de rău te-ai îmbătat!

Dar bătăile încete şi rare, abia auzite, au continuat.

-Marta, nu ai înţeles?! a ţipat Marius din toate puterile. Încetează dracului! Nu avem timp de joacă, idioato!

Cu toate astea bătăile au continuat, parcă la o intensitate şi frecvenţă Mai mare. Iar acum veneau parcă din mai multe locuri, nu doar dinspre uşă.

-Ted, du-te tu şi adu-o, că dacă mă duc eu îi crăp capul ăla sec.

Ted, cu zâmbetul lui tâmp pe figură, s-a îndreptat domol spre uşă.

-Haide Ted, te duci azi?

Amicul Martei ajunsese însă la uşă. A deschis-o, iar Marius l-a văzut cum zboară înapoi aproape un metru, iar pe uşă, în locul Martei, intră Gil, prietenul din copilărie al Ludmilei, pe care el fusese întotdeauna gelos.

-Tu? Ce cauţi tu aici, Fierăscule? Marşi imediat afară!

-Cred că va veni timpul să fii întrebat ce cauţi tu aici, în casa asta. Este cazul să-ţi faci bagajele şi să pleci. Şi să iei cu tine „gunoiul”, a arătat el spre Ted, care zăcea pe pardoseală. Pe zdreanţa de soră-ta nu mai este nevoie să o cari, o găseşti în maşină, gata „ambalată”.

-Tu-mi spui mie să plec? Tu? Cine eşti?…

-Nu el, eu, s-a auzit din spate o voce. Eu îţi spun să pleci.

Părea vocea Lutmilei, dar nu putea să fie ea. Lutmila era la spital şi, în plus, vocea aceasta nu era a ei decât ca timbru. Vocea Ludmilei era aproape stinsă, te aşteptai să se oprească înainte de a termina de rostit cuvintele pe care le avea de spus. Marius s-a întors brusc în direcţia uşii care dădea la garaj, de unde venea vocea hotărâtă. În holul mic, proţăpită pe ambele picioare, ţinând un pistol în mâna dreaptă, stătea chiar soţia lui, Lutmila.

-Tu aici? Erai la… Te-am văzut chiar eu cu perfuziile la mâini.

-Mai am şi eu noroc, iubitule. Nu noroc cu doctorii care m-au „îngrijit”, nici cu tata, care m-a găsit „inconştientă” şi m-a dus la spital, nici măcar cu Gil Fierăscu, prietenul meu, bunul şi veşnicul meu prieten, care m-a ajutat şi în chestia asta, ca în atâtea altele. Am avut noroc cu Andu. Da, da, nu te mira, cu Andu, fiul nostru. Când a venit să-l schimb, ca să meargă cu tata la plimbare, mi-a adus pistolul ăsta. Intrase, din greşeală, spunea el, dar eu cred că din curiozitate, în camera unde sunt bagajele celor doi intruşi. Acolo a văzut în unul din geamantane pistolul ăsta şi a crezut că este o jucărie pentru el. Cum nu era o jucărie, am început să-mi pun întrebări. Pentru ce ar veni cineva în casa mea înarmat. L-am sunat pe Gil şi…

-Opreşte-te Ludmila! Oricum nu poţi să dovedeşti nimic. Ai la tine un pistol, pe care probabil l-ai strecurat în bagajele surorii mele, pe masă ai nişte documente care nu înseamnă nimic…

Ted s-a ridicat în fund şi şi-a scuturat capul, ameţit încă de pumnul primit. Dar nu a apucat să stea aşa decât câteva secunde. Bastonul doctorului Cristescu a zburat spre el şi l-a izbit în creştet, culcându-l la loc.

-Îţi spuneam că nu înţeleg ce cauţi tu aici. Acum pot să mă explic. Vila Cristescu are suflet, Marius Tudorie. Tu nu ai înţeles şi nu vei înţelege niciodată asta, pentru că tu vezi în ea doar banii pe care i-ai putea scoate dacă ai vinde-o. Poate dacă ai fi cunoscut-o cât de cât ţi-ai fi dat seama că de azi, de când acasă era doar Lutmila, ea are ceva în plus: nişte camere de luat vederi. Acolo sus, între luminile policandrului, sub scara care duce la etaj şi aici, în colţul bibliotecii. Şi dacă nu ai ajuns încă să cunoşti această casă, va trebui să pleci din ea. Acum, fără să pui condiţii.

-Cum adică? Eu sunt…

-Nu mai eşti nimic. Ai cerut divorţul, iar notarul a emis deja actele. Trebuie doar să le semnezi. Inclusiv renunţarea la custodia copilului. Şi le vei semna, pentru că altfel o să schimbi domiciliul la Jilava. Pentru tentativă de omor, şantaj, răpire de minori şi altele se dă cam mult.

-Bine, am să plec. Cu banii mei…

Gil a izbucnit în râs.

-Cu banii tăi? S-a aflat în târg că eşti falit, dobitocule. Şi plin de datorii pe deasupra. Că doar de-aia vroiai banii pe Vila Cristescu, nu?

Ludmila a deschis uşa din spatele ei şi pe ea a intrat Andu alergând spre bunic:

-Tataie! Tataie!

Marius s-a uitat urât la el:

-Andu!

Dar copilul nu s-a mai orit speriat ca altă dată. A sărit peste doctor în fotoliu, s-a cuibărit în braţele lui, apoi şi-a întors faţa cu curaj spre tatăl său:

-Ce e, ce vlei? Tu altceva mai stii decât să ţipi si să spui „Andu!”, „Andu!”? Săl!… Sălbaticule!

Sticla cu vişinată

Povestiri aproape politiste

Proverbul „Tot răul spre bine”, ca mai toate proverbele poporului, s-a adeverit şi acum. Adică răul de mişcare al Anei îl situa pe el pe scaunul din dreapta al şoferului, aşa că avea timp suficient să iasă din starea de încordare în care se aflase în ultima vreme. Verdele copacilor de pe marginea drumului, câmpurile întregi de galben semănate cu rapiţă, casele satelor înşirate de-a lungul drumului naţional, cu arhitectura ce le făcea să nu semene una cu alta, muzica ce venea din radiocasetofonul de la bord, atenţia veselă a Anei la trafic ce-i dădea un fel de încordare la câte o manevră, toate îi aduceau o stare de plăcută, o portiţă de a ieşi din cotidian şi de a evada într-o atmosferă destinsă, altfel decât cea de la serviciu, aşa cum el şi-o dorise  atunci când luase hotărârea de a pleca în concediu.

-La ce te gândeşti?

Ana trăsese  cu coada ochiului şi îl simţise mai dus pe altă lume, nu cum era el de obicei.

-La nimic.

-Şi la ce te gândeşti tu atunci când nu te gândeşti la nimic? Nu-mi răspunde „La tine” că te dau jos din maşină.

-La verde, la galben…

-Şi la… puţin mov? Ştii bancul, nu?

-La asta nu. Deocamdată.

-Mircea, eu tot nu înţeleg. Ce ţi-a venit cu concediul ăsta tocmai acum, când spuneai că ai foarte mult de lucru? Te-am văzut puţin necăjit şi nu ţi-am mai zis nimic. După câte ştiu eu supărarea nu este specifică oamenilor care pleacă în concediu. Vacanţa înseamnă veselie…

-…Umbreluţe, baloane, găletuşe, rucsacuri, biciclete sau batiste fluturate pe un peron de gară. Poate la voi, la şcoală.

-Nu fi obraznic! În definitiv ce-ai vrea tu să însemne? Cadavre, dacă se poate în putrefacţie? Violuri de bătrâne? Copii maltrataţi? Las-o!…

Muzica din bord se schimbase şi în locul pop-ului autohton dinspre bord veneau clinchetele de vis ale unei muzici de pian. Filipecu spunea ori de câte ori avea prilejul că primise cultura „Maria Lătăreţu” şi, din când în când, luase cursuri de Maria Tănase, la el, la ţară, unde se născuse şi crescuse în epoca patefonului şi a pik-up-ului. Dar asta nu-i turna ceară în urechi la auzul unor sunete frumoase venite de la pian, violoncel ori din alt instrument. Îi era ciudă însă că nu le cunoştea prea bine nuanţele, nu le putea distinge chichiţele interpretării şi nu putea diferenţia cui aparţin degetele care zburdă miraculos pe claviatura pianului. Bunăoară acum, nu îşi putea da seama dacă muzica îi aparţinea lui Claiderman sau lui Andre Rieu. Aşa că se auzi spunând, fără nicio legătură cu muzica:

-Mă gândeam la Calistrat.

-La şeful tău? Mă faci să râd. Plecăm în concediu să ne simţim bine şi tu te gândeşti la?… E ca şi cum te-ai aşeza la o masă plină de bunătăţi şi te-ai gândi la vomă.

-Nu stă frumos unui cadru didactic ca tine…

-Eeeei-na! Doar vouă, poliţiştilor, vă stă bine să spuneţi orice. Aveţi scuza, limbajul infractorilor şi nevoia de a vă face înţeles lor. Eu ştiu că atunci când vorbeşti altă limbă decât partenerul de discuţie –nu sună frumos cuvântul „partener”, dar nu găsesc acum altul- apelezi la un translator. Şi de ce te gândeai la?…

-Când am intrat la el în birou avea pe faţă zâmbetul ăla tâmpit –vezi? Nici eu nu găsesc totdeauna expresiile cele mai elegante-, zeflemitor-arogant, pentru care îţi vine uneori să-i tragi palme. Cred că trebuie să te dai bătut, Filipescule. Oricum, rutina aia de audiere a martorilor, care martori identificaţi de voi în niciun caz nu-ţi pot oferi o probă sau un indiciu mai concret, care să te ducă la o finalizare a cazului, o pot face „trepăduşi”,  băieţii din echipă. Auzi, trepăduşi! Îmi venea să sar la el peste birou. Oricum, nu avem timp să ne mai ocupăm de chestia asta, a continuat el. Aşa a zis şi procurorul. Ne-au „intrat” şi cazuri noi pe care trebuie să le preiei, aşa că pune-i ştampila „Clasat” şi hai mai departe. Oricum, numai tu erai în stare să faci moarte suspectă dintr-o sinucidere clară ca „Bună ziua!”. Niciodată nu am fost de acord cu faptul că expresia asta, „Bună ziua!”, ar avea ceva clar în ea, dar m-am abţinut. Uite, avem aici… Şi mi-a întins peste birou un dosar. Pas!i-am zis şi am tras mâinile lăsându-i dosarul să cadă şi hârtiile să se împrăştie. Am ceva ce mă ţine. Nu, nu un  junghi. O hârtie, o cerere de concediu „caldă”, gata aprobată, cu ordinul de deplasare ataşat. Mai am fix o zi şi plec în concediu. Mircea, uite ce e, mi-a zis el cu sprânceana ridicată şi foarte serios: dacă pleci în concediu, apoi să fii în concediu. Nu mă înteresează unde. Te cunosc destul de bine şi ştiu că eşti în stare să lucrezi la cazul ăsta –văd eu că nu-ţi dă pace-, sub acoperirea concediului. Nu-mi face poliţie particulară, că!…

-Ei, uite, asta chiar îmi place şi îmi retrag cuvintele de mai înainte referitoare la Calistrat. Dacă tot pleci în concediu, fă-ţi concediul! Lasă în coşul de la baie „rufele” murdare de la serviciu şi dă bice automobilului! Cu nevasta ta, dacă nu se poate şi cu copii, ca altă dată. Apropo de concediu, poate îmi spui şi mie unde mergem.

-Nu ştiu. Undeva, departe.

-Departe de ce, Mircea?

-Îţi jur că nu m-am gândit la nimic concret. Poate ai tu vreo idee, vreo propunere. Pate îţi doreşti un loc anume.

-Luvru!…

-Pofta-n cui! La Cuca Măcăii nu vrei?

-Ba da. Nu prea ştiu  pe unde vine, dar cu tine merg de drag până la capătul lumii. Dacă lumea o avea un capăt. Şi totuşi, încotro mergem?

-Spre paralela 45. Către Carpaţii… Meridionali… Vedem noi.

Ana l-a privit din nou cu coada ochiului şi nu i-a plăcut ce vedea. Mircea nu era în apele lui, cum se spune. Şi îl ştia un catâr, în stare să ţină în el orice nemulţumire, să o lase să îl roadă mental până ajungea la doctor.

-Şi la ce lucrai?

-La cazul „Pietraru”.

Roţile maşinii au scrâşnit, iar trupul comisarului s-a dus mult în faţă şi doar centura de siguranţă l-a ajutat să nu vină cu capul la bord. Ana s-a întors spre el şi faţa ei exprima groză, nedumerire, stupefacţie.

-Cum? Vera? Tudor? Mircea, ce s-a întâmplat?

-Tudor. A murit. Nu ţi-am spus, pentru că oricum nu puteai să mergi la înmormântare. A fost dus de către soţia lui pentru a fi înmormântat în Franţa.

-Vera e în Franţa?

-S-a despărţit de mult de Vera. Cealaltă, ultima. Diana.

Aana a semnalizat şi s-a înscris din nou pe şosea.

-Bietul Pietraru! Cum a murit?

-A fost găsit împuşcat în apartamentul lui de lux de aici. Cu arma lui, pe care o ţinea cu mâna dreaptă.

-Nu înţeleg. Din ce îmi spui tu pare a fi o sinucidere. Dacă este aşa, ce treabă mai aveai tu? Voi? Şi de ce există un dosar privitor la moartea sa?

- La orice moarte violemtă se întocmeşte un dosar, numai că eu am cerut să fie considerată moarte suspectă, nu sinucidere, şi să fie cercetată ca atare.

-Sigur, tu! Nici nu se putea altfel. Gică Contra ce eşti! Ol!…

-Te-am rugat să nu mai foloseşti expresia asta. Voiai să spui „oltean căpos”, cred eu. Nu de-alta, dar nu şade bine unei dăscăliţe cu toate gradele didactice să folosească pleonasme.

- Lasă asta! Ce te-a făcut să consideri suspectă moartea lui Tudor?

-Din câte îl cunosc eu, şi îl cunoşti şi tu aproape la fel de bine, iubea prea mult viaţa ca să şi-o curme singur. Apoi, Tudor era puţin narcisist, se iubea destul de mult pe sine ca să-şi facă singur rău. Iar viaţa lui era a unui om împlinit, nu avea nevoie de nimic pentru a fi fericit.

-De unde ştii tu de ce avea el nevoie? Oamenii se schimbă, Mircea. Evoluează. Sau involuează. La fel şi nevoile lor. Nu l-ai mai văzut de atâţia ani, nu ai de unde să ştii cum trăia, ce vroia, cum gândea, mai ales după ce a dat de bani. Ştii şi tu că banuleste ochiul dracului. Te prosteşte, te înnebuneşti. Îţi atârnă adesea logica în cui. Gândeşte-te şi tu la câştigătorii marilor premii de la loto…

         *                                            *                                        *

Comisarul şef Mircea Filipescu îl cunoscuse pe Tudor Pietraru cu mult înainte de 1989, pe când acesta era şef de secţie într-o fabrică din oraş. Erau aproape de aceeaşi vârstă, tineri şi entuziaşti, şi aveau câteva lucruri în comun –dorinţa pentru drumeţii, formaţia Phoenix şi cititul erau câteva dintre ele-, iar acestea îi alimentau cu subiecte inepuizabile de discuţie şi le asigurau clipe plăcute împreună. Ana şi Vera, cele două soţii, îşi găsiseră şi ele numitorul comun, cum se spune. Compatibilitatea, înţelegerea, toleranţa, făcuseră din ele două partenere de petrecere plăcută, calmă, odihnitoare, a timpului liber, chiar şi atunci când cei doi bărbaţi nu erau prin preajmă.

Îşi făcuseră vizite în familie, fie la Pietraru, fie la Filipescu, merseseră în această formulă de vreo două ori în concedii, la un grătar, la pădure, la plajă sau la cinema. Cei doi prieteni se mai întâlniseră la o bere sau o cafea în oraş, ele gătiseră de câteva ori împreună nişte prăjituri, lăsând cei trei copii, pe Dan al lui Pietraru şi pe cei doi copii ai familiei Filipescu, să se joace împreună. Iar prietena asta a durat vreo căţiva ani. Nu s-a întâmplat nimic rău între ei, doar că lupta cu viaţa i-a separat. Obligaţiile de părinţi sporiseră, problemele de serviciu erau din ce în ce mai multe şi pentru unii şi pentru alţii, odată cu evoluţia lor în erarhia profesională, aşa că abia mai aveau timp pentru ei şi ai lor. În plus, o dată cu promovarea ca director adjunct Tudor primise de la întreprindere un apartament mai mare în partea opusă a oraşului, iar legătura se rupsese.

Cu toate acestea Mircea îl simţise mereu aproape pe Tudor, chiar dacă nu se mai văzuseră. Gândul acesta al lui se putea pune pe seama unui gest al prietenului său la care nu se aştepta. În zilele confuze şi sângeroase ale lui decembrie 1989, când mulţimea dezlănţuită, devenită dintr-odată crudă, barbară, năvălise peste instituţiile şi funcţionarii statului, după Judeţeana de Partid următoarea ţintă fusese sediul Inspectoratului Ministerului de Interne. Toată lumea văzuse la televizor cum sunt arestaţi fără vreo judecată buni şi răi, meseriaşi şi canalii, slijbaşi şi politruci. Atunci gândul lui Pietraru zburase la prietenul său Mircea Filipescu, pe care nu-l mai văzuse de vreo doi ani. Dacă păţeşte ceva?şi-a zis şi a plecat spre Inspectorat. A înfruntat toate obstacolele ce i s-au ivit în cale cu disperare şi Dârzenie. Îl dăduseră înapoi, dincolo de mulţimea din jurul clădirii, tot felul de „autorităţi” născute pe moment, pe listele redactate de o fată care învăţase în puşcărie să bată la maşină. S-a opus ţi atunci a fost percheziţionat şi i s-au pus cătuşele: în geanta pe care o ducea cu el  avea haine, care în nebunia aceea cu teroriştii au fost considerată a face parte dintr-o recuzită de deghizaj, iar un individ de la gărzile patriotice a spus că semăna cu nu ştiu ce arab şi a fost la un pas de a fi arestat. S-a zbătut, a ţipat, a explicat şi a căutat prin jur oameni care îl cunoşteau şi tot a reuşit să ajungă la Mircea. Îl găsise pe holul instituţiei, lipit cu spatele de perete, cu gradele rupte, obosit, dezarmat, şi la propriu şi la figurat. Îi dăduse hainele acelea civile aduse anume pentru asta de acasă pentru a se îmbrăca cu ele şi stătuse lângă el până ce mulţimea fusese scoasă din clădire prin autoritate unei persoane anonime ce se recomandase printr-o portavoce a fi comisar de poliţie (la vremea aceea cuvintele comisar şi poliţie aveau altă conotaţie), iar conducerea instituţiei fusese preluată de nişte anonimi care nu ştiu ce este cu ei, nicidecum în stare să orânduiască activitatea într-o asemenea instituţie. Cu abilitatea cunoscută, Tudor intrase printre ei. Pentru tine o fac, îi spusese lui Mircea. „Emanaţii revoluţiei”, cum li s-a zis ulterior, au văzut în Pietraru omul care ştie ce înseamnă organizare, ordine şi disciplină, şi îl numiseră şef civil, alături de un ofiţer de la armată, al Inspectoratului.     

După reluarea mersului aproape normal al ţării, Tudor plecase la întreprinderea lui, la care fusese numit director. Apoi nu s-au mai văzut iarăşi mulţi ani. S-a auzit că a plecat din ţară, chemat în occident să muncească în domeniul în care lucrase şi aici. Apoi cineva i-a spus că şi-a făcut o făbricuţă a lui, că a avut idei frumoase, care îi aduseseră succes pe piaţă şi câştigase banii cu care să-şi deschidă propria afacere. S-au întâlnit în urmă cu doi-trei ani într-un mall din oraş. Tudor l-a zărit şi s-a repezit după el aproape alergând. S-au îmbrăţişat gălăgioşi, stârnind priviri pline de reproş ale celor din jur. Apoi au mers la un restaurant de la ultimul etaj unde stătueră de vorbă unde nu mai ştiau ce să-şi sună mai întâi şi unde au petrecut clipe frumoase, de aducere aninte.

Printre altele, îi spusese că s-a despărţit de Vera, că au divorţat, iar ruperea căsniciei nu se făcuse în termeni tocmai amiabili. Se judecaseră vreo doi ani pentru împărţirea bunurilor comune, cu certuri pe holurile judeătoriei la fiecare înfăţişare şi vorbe urâte de ambele părţi. La începutul procesului de divorţ şi partaj Vera fusese însoţită la înfăţişări de avocat şi de Dan, fiul lor, care nu depusese niciun efort pentru a-şi ascunde ura faţă de tatăl lui. Mai mult, se apropiase de el când nimeni nu era prin preajmă şi îi şoptise la ureche să înceteze, să nu-l oblige să-şi încalce orice principiu privind respectul ce îl datora tatălui. Ceea ce-i mai rămăsese din acest respect, porţia  aceea care îl obliga să stea de o parte în acest conflict. Şi cum porţia era pe sfârşite…

După un timp Dan nu a mai venit la procese, iar mama lui a apărut însoţită de un bărbat înalt, elegant, solid, despre care ulterior  Tudor a aflat că este Alexandru Marincaş, Al, cum îi spuneau cunoscuţii, fost sportiv, care între timp devenise partenerul Verei. Într-o zi s-a trezit cu acesta în apartamentul pe care îl avea în oraş încercând să-l determine să renunţe la cea mai mare parte a bunurilor din ţară şi la proces. Şi el ar fi vrut să înceteze acest proces, lung, enervant şi obositor pentru ambele părţi, dar nu când vrea Vera şi în condiţiile impuse de ea, şi mai ales de un strâin care nu avea nimic comun cu soţii Pietraru. Mai întâi Marincaş fusese calm, venise cu vorba bună, cum se zice. Dar cum Tudor nu avea de gând să renunţe tonul discuţiei s-a ridicat şi nervii s-au încordat. Pietraru i-a spus din capul locului că nu vroia neapărat bunurile alea, dar avea mândria lui, nu-şi putea lăsa zeci de ani de căsnicie şi de muncă la mâna unui oarecare. Şi i-a mai spus să ţină cont de un lucru, că cine a câştigat toată viaţa nu poate să accepte pierderea pe final. Mai ales dacă la asta s-ar pune dorinţa unui ratat de a câştiga şi el o dată. Atunci Al Marincaş l-a ameninţat că îl va „termina”. Nu cu mâna lui, nu putea să lase singură o femeie minunată cum esteVera. Va apela la asasini plătiţi pentru a-l lichida. Fireşte, mândru cum era, Tudor a considerat că este sub demnitatea lui să nu-şi rezolve singur problemele şi să apeleze la poliţie, aşa că s-a mulţumit să-l dea afară pe ex-sportiv şi să ignore incidentul. Oricât a insistat Filipescu să-l ajute în privinţa asta, Pietraru a refuzat şi l-a rugat hotărât să nu se amestece, afirmând că nici el nu este singur şi, mai ales, neajutorat.

La câteva luni de la întâlnirea lor din Mall cadavrul lui Tudor Pietraru fusese găsit de către poştaş în apartament, într-o baltă de sânge. Sau mai bine zis datorită poştaşului. Acesta sunase la uşa apartamentului, însă nimeni nu-i răspunsese. Avea un plic cu ceva hârtii în el, destul de voluminos, pe care îl purta cu de câteva zile în tolbă, sperând că îl va găsi pe destinatar şi va scăpa de urcatul repetat al scărilor. Nu i-a răspuns nimeni atunci cân a sunat şi s-a gândit că soneria poate fi defectă. Atunci a ciocănit puternic în uşă şi, spre surprinderea lui, uşa s-a deschis. S-a deschis destul de mult încât să se vadă în interior. A strigat, sperând că îi va răspunde cineva din apartament, a bătut  şi a sunat la apartamentele vecine, dar singura persoană ca a ieşit a fost o bătrână, pe jumătate surdă, de la apartamentul vecin. La cercetări s-a stabilit că, de fapt, aceasta era singura persoană ce se afla in apartamentele de pe scara blocului la ora la care se presupunea că ar fi murit Pietraru, aşa că nu exista nimeni care să declare că ar fi auzit detunătura armei.

La venirea poliţiei, cadavrul a găsit pe fotoliul din sufragerie, cu ţeasta în mare parte spartă de un glonţ pentru vânătorile de mistreţi, tras din arma de vânătoare pe care decedatul o deţinea legal, şi care îi atârna de pe fotoliu spre mocheta din cameră, cu degetul arătător de la mâna dreaptă la garda trăgaciului. Încuietorile casetelor în care Pietraru ţinea armele şi muniţia erau deschise, dar intacte, fără semne de forţare, făcând orice participant la anchetă să tragă concluzia că Tudor îşi scosese singur arma şi cartuşul din locul în care le avea asigurate.

Comisarul şef Mircea Filipescu era de serviciu în ziua aceea, aşa că a venit la faţa locului fără să ştie cine era persoana decedată. Aproape că i s-a făcut rău când colegii lui au scos din buzunarul sacoului cu care era îmbrăcat decedatul portmoneul cu actele de identitate şi a văzut pe ele chipul şi numele prietenului său. Nu, nu era nicio confuzie. L-a privit atent şi el era bărbatul însângerat de pe fotoliu. Şi apartamentul era al lui, cu lucrurile şi obiectele lui personale, aşa cum avea să se stabilească ulterior cu ajutorul Dorei, menajera lui Tudor.

În prima fază a ameţit. Poate din cauza zelului depus în cercetare, poate din cauza încordării create de situaţia în sine. Apoi a devenit un Filipescu dur, chiar rău, gata să-şi apostrofeze colegii şi să se certe cu procurorul fără motive întemeiate, aşa cum nu-l cunoscuseră colegii vreodată. Toţi l-au înţeles, iar după ce şi-a făcut fiecare treaba pe care o avea de făcut în astfel de cazuri au ieşi pe holul spaţios al blocului în care se găsea apartamentul, aşteptându-l pe Filipescu să coboare. A trecut destul de mult timp până când să dea voie celor de la morga să ridice cadavrul şi abia după mai bine de trei ore a ieşit şi el. Ce o face acolo, a întrebat unul din colegi? Tencuieşte, zugrăveşte, i-a răspuns altul. Ce poate să-i ia atâta timp?

Când a ieşit era frânt. Se ţinea cu mâna dreaptă de spate, semn că stătuse mult timp aplecat, încordat, iar faţa îi era lividă. S-a dus direct la procurorul criminalist:

-Dacă nu vreţi să luaţi în calcul uciderea lui Tudor Pietraru, atunci cred că este nevoie cel puţin să o tratăm ca pe o moarte suspectă.

O expresie de uimire s-a aşternut pe faţa procurorului, un om cunoscut pentru competenţa şi seriozitatea lui. Nici măcar nu se gândise la o catalogare a morţii lui Tudor Pietraru, cu atât mai puţin să o considere încă din această fază o sinucidere.

-De unde ştiţi ce iau eu în calcul, domnule comisar? Citiţi gândurile altora şi eu nu am auzit de această capacitate a dumneavoastră?

-Nu, nu citesc gândurile.

-Atunci pe ce vă bazaţi când trageţi asemenea concluzii?

-Pe baza grabei cu care aţi părăsit locul faptei.

           *                                       *                                        *

Maşina înghiţea kilometru după kilometru, dar gândul comisarului părea să se îndrepte în altă direcţie decât cea a locului în care îşi va petrece concediul. Ajunseseră la o mare intersecţi şi acolo trebuia să aleagă: stânga, dreapta sau înainte Căci înapoi nu se putea decât cu alte forţe, cu altă energie, cu alte gânduri. Ana a parcat pe dreapta, la o staţie de benzină.

-Am nevoie de o toaletă, aşa că îţi dau un răgaz de câteva minute. Acum chiar trebuie să hotărăşti încotro trebuie să ne îndreptăm.

Se baza întotdeauna pe spiritul lui de orientare, pe flerul care nu-l părăsise niciodată. Parcă avea în el nişte radare speciale, niciodată nu dădea greş. Hai să căutăm ceva frumos! îi zicea uneori şi o ghida scurt „deapta, acum stânga, hai să urcăm dealul ăsta, intră pe poteca asta!”. Ajungeau într-o poiană de vis ori lângă vreun pârâu ce-şi făcuse chei prin piatră de sute de ani, adesea se trezeau în faţa unui schit neştiut de lume în care intrau să admire simplitatea construcţiei şi să aprindă o lumânare.

-Mergem la dreapta.

-Spre Moldova?

-Spre est.

-E clar. Încă nu te-ai hotărât.

-Mă las dus de tine, ca de-un val, căci ştiu că nu pier în abis, spre fericitul ideal ce nu-l atingi decât în vis.

Ana a zâmbit mulţumită. Îi plăcea când soţul ei improviza câte ceva poetic. Niciodată o rimă nu sună mai rău decât ceva prozaic.

-Ştiu că nu sună prea bine, ritmul… rima…

-Eu sunt mulţumită. De când nu mi-ai mai dedicat tu un vers? Nu-ţi mai aduci aminte, nu-i aşa? Am să-ţi amintesc eu: din concediul acela făcut cu ei, cu alde Pietraru, când am trecut pe la el, prin satul acela fantastic, de munte, în care nu aveau nici curent electric.

-Ne apropiem de Buzău. Nu vrei să revedem acele locuri? În amintirea lui Tudor. În amintirea familiei Pietraru. Aia pe care am cunoscut-o noi.

-Bine, dar unde o să locuim? Atunci eram cu el, cunoştea locurile, oamenii.

-Găsim noi. Dacă nu chiar acolo, măcar la vreo pensiune la poalele  Penteleului. Poate s-au mai schimbat lucrurile şi pe la ei. Sunt mai bine de 25 de ani de atunci.

Satul, pitit la poalele muntelui, părea pustiu. Doar drumul, pietruit cu granit vânăt, bine tasat, adus din carierele aflate în apropiere şi stâlpii de electricitate anunţau „măreţele schimbări” aduse de civilizaţia post-comunistă. Casele păreau nişte bătrâni aduşi de spate, gata de ruină, iar gardurile, cu şipci lipsă, semănau cu o dantură măcinată de timp.

Lăngă fântâna satului au găsit o femeie adusă de spate.

-Bătrâneţea, mamă, şi răceala muntelui, le-a zis ea.

Tanti Casandra, căci aşa o chema pe bătrâna trecută bine de 80 de ani, care nu cântărea 40 de kilograme, dar era în stare să care zeci de kilometri o greutate de cel puţin 20, era printre puţinii locuitori rămaşi în sat.

-Doar 17 case mai sunt locuite, le-a zis ea. Celelalte au proprietari, dar sunt plecaţi la oraş. Mai vin pe la sărbători, la hramul bisericii, să meargă la mormintele părinţilor.

-Noi am vrea să mergem la familia Pietraru, a lămurit-o Ana.

-S-au cam dus la odihna cea de veci, şi-a făcut bătrâna o cruce şi a ridicat privirile spre cer. Le-a rămas casa, pe la care mai vine când şi când Neagu, fratele cel mic al lui Ştefan Pietraru. El stă la Siriu, dar are de grijă de casă Vancu, vecinul lor. Dacă vreţi mergem la el şi-i cerem cheia. N-are de ce să nu v-o dea dacă spuneţi că sunteţi prieteni cu Tudor.

Şi le-a dat-o, bucuros că cineva lasă aerul curat să intre în casă şi vrea să mai şteargă praful şi să omoare păienjenii.

-Nea Vancule, ce se poate face aici? l-a întrebat Filipescu. Văd că televizoare nu sunt. Nu este nici semnal la telefonul mobil.

-Aici se poate naşte, se poate trăi şi muri, i-a răspuns acesta filozofic. Iar în afară de asta se poate merge în drumeţie la pietrece cele mari, modelate de oameni de dincolo de cer, la cascada dinspre hotare sau la alte minuni ale pădurii, ale muntelui, pe care le veţi găsi dumneavoastră singur.

-Asta ziua, dar seara? Ce fac oamenii pe aici seara?

-Se spală pe picioare, se roagă şi apoi se culcă. Când îmi trăia femeia ne mai uiam la stele şi ne întrebam cât de mare este necuprinsul. Acum… Acum nu mă mai uit nici la stele, dorm seara, când se înnegurează şi mă scol dimineaţa când se luminează. De-odată cu găinile.

Ana a zâmbit.    

-E clar. Mai ai şi tu posibilitatea să citeşti. Îţi doreai asta, ştii bine.

-În stele, dacă nu este înnorat. Nu am luat nicio carte de acasă.

-De asta să nu ai dumneta grijă, podu-i plin.

Au mâncat ce aveau prin portbagaj, au colindat uliţele satului apoi au dormit sănătos pe salteaua umplută cu fân, din care încă mai venea mirosul florilor de câmp. Timpul era frumos şi un soare domol încălzea casa de oameni simpli a familiei Pietraru, îndelung studiată de Filipescu.

În pod, după cărţi, Mircea Filipescu a ajuns rezemând de perete o scară veche, putredă, găsită lângă fânar. Mai întâi scara a lunecat pe perete şi pe podeaua de lemn, făcându-l să sară pentru a nu cădea peste dulapul de lemn de alături. Apoi penultima treaptă  de sus s-a rupt, iar piciorul comisarului s-a dus în jos, rănindu-se uşor. Dacă aş fi puţin mai mistic, şi-a zis comisarul, aş crede că o forţă nevăzută nu-mi dă voie să urc.

Podul era cât înălţimea unui om de statură medie, în partea cea mai înaltă a lui, iar cărţile erau stivuite în una din părţile joase, aşa că a stat pe vine, incomod, atât cât să nu se lovească cu capul de cuiele ieşite din tabla acoperişului. A dat într-o parte preşul cu care erau învelite şi a găsit acolo titlurile ce nu lipseau, în general, din bibliotecile adolescenţilor. Pe cărţi Tudor scrisese datele şi locurile din care lecumpărase: „15 august 1971, Buzău”, urmat de semnătură, „21 decembrie 1975, Braşov” şi iarăşi semnătura. Şi tot aşa. Atent la titluri  şi la ceea ce scrisese Tudor, Filipescu nu a realizat un lucru: pe prima pagină, cea albă, nu era aceeaşi semnătură, a lui Tudor Pietraru, uşor de descifrat, dealtfel, pentru că avea în cuprins cuvăntul Tudor, erau două semnături. La un moment dat însă a dat de o carte cu învelitoare, aşa cum se mai făceau pe vremuri, iar în învelitoare a găsit o fotografie veche, îngălbenită. În fotografie erau doi copii, doi băieţi, care semănau izbitor de tare. Doar hainele, diferite ale unuia de celălalt, te făceau să crezi că sunt doi şi nu unul în oglindă. Cine să fie cei doi copii? s-a întrebat comisarul. Ştia că Tudor este singur la părinţi. Apoi a întrebat şi pe Vancu, purtând în mână cartea cu fotografia îngălbenită.

-Sigur, Tudor a fost singurul copil la părinţi. Cel puţin aşa ştiu eu. Poate în fotografie este o pereche de gemeni mai demult. Am înţeles că nea Stefan, tatăl lui Tudor, a mai avut un frate în afară de Neagu de la Siriu. O fi Ştefan cu fratele acela.

Pe Filipescu  nu l-a mulţumit răspunsul, aşa că a plecat la tanti Casandra.

-Nu ştie Vancu, mamă, că el a venit aici mai târziu. A avut o problemă pe acolo, pe la oraş, şi s-a retras aici. Este adevărat că Ştefan a avut un frate geamăn, pe Barbu, dar acela a murit pe când făcea armata. Că de la ei doi a mers înainte cu gemeni şi a făcut şi Viorica lui Ştefan gemeni. Ăştia din fotografie cred că sunt copii ei.

-Ce vei să spui? Adică… Tudor?…

-Tudor şi Vladimir.

A deschis cartea şi s-a uitat pe prima pagină, cea albă. Data, locul, semnătura. Dar semnătura nu era a lui Tudor.

-Ce s-a întâmplat cu Vladimir?

-Vlad –că aşa îi spuneam noi, Vlad- era tare deştept. Dar şi învăţătura multă strică, maică. Strică la minte. Şi l-a stricat şi pe băiat, când era la şcoala aceea de popi de la Buzău. Mare necaz! A făcut pe acolo numai prostii, deşi fusese în urmă cu un an cel mai bun din şcoală. Ziceau că fusese în nu ştiu ce loc din munte şi l-a apucat pe acolo noaptea. A dormit în pădure, iar în noaptea aia i-au luat ielele minţile. Că avea prea multă deşteptăciune, mai multă decât ele. L-au internat la nebuni şi Ştefan, taică-său, nu a mai vrut să audă de el. Doar dacă pomeneai numele Vlad şi nu mai vorbea cu tine. Lumea a uitat de el. Numai ei trebuie să nu-l fi uitat. Viorica a murit cu focul lui în suflet. Nu ştiu Tudor cum a putut să trăiască fără el. Se zice că la gemeni firele nevăzute care îi leagă sunt de o sută de ori mai multe şi mai groase decât la ceilalţi fraţi.

Comisarul a oprit-o domol cu palma.

-De aici nu se poate vorbi la telefonul mobil. Unde trebuie să mergi ca să ai semnal?

-Nu ştiu, maică, eu am vorbit doar de două ori la telefon, la oraş. Dar am văzut pe ai lui Frîncu urcând Dealul Măgurii cu telefoanele în mână mai an, când au venit pe aici de Paşti.

-Dealul Măgurii? Unde este asta?

-Coasta ai acoperită cu pădure tânără.

În câteva minute era cocoţat deasupra satului, având în faţă o imagine superbă: satul cuibărit pe valea unui pârâu, ale cărui vaduri se lărgeau către sud, strălucind în bătaia soarelui. Gâfâia şi simţea o durere puternică în capul pieptului. Procurorul i-a răspuns cu surprindere.

-Dumneavoastră? Ce surpriză! Ştiam că sunteţi în concediu.

-Am o problemă, domnule procuror. Vă rog să solicitaţi urgemt darea în urmărire generală a lui Pietraru Tudor.

-Sunteţi nebun? Tudor Pietraru este mort. Şi nu înţeleg de ce pentru asta vă adresaţi mie şi nu şefilor dumneavoastră.

-Nu sunt nebun, speram ca dumneavoastră să înţelegeţi asta, căci dacă îl sunam pe Calistrat… Tudor Pietraru trăieşte. Cel mort este fratele lui geamăm, Vladimir Pietraru.

-De unde ştiţi? Trebuie să am argumente puternice pentru a solicita urmărirea generală a cuiva.

-Nu pot să vă spun mai mult, pentru că nu am timp. Plec de aici, din satul în care s-au născut cei doi fraţi Pietraru, cât pot de repede. Sunt tocmai în inima munţilor şi abia am găsit o zonă din care să vă sun, dar pe măsură ce ies de aici vă explic la telefon.

                *                                       *                                *

Aproape tot drumul înapoi l-au făcut în formula Ana şofer-Mircea pasagerul vorbind la telefon, agitându-se, apoi tăcând zeci de minute, preocupat de cine ştie ce. Nu mai conta nici muzica, nici peisajul şi nici arhitectura caselor. Mai grav, nu mai conta parcă nici prezenţa Anei, iar ea a relaizat asta şi a găsit momentul să-l „înţepe”.

-Hei! Îţi mai aduci aminte? Mai sunt şi eu pe aici. Eu, şoferul tău de serviciu pe care îl luasei cu tine în misiune spunându-i că mergeţi în concediu. Amăgindu-l ca pe un copil cu o bombonică frumos colorată.

-Te rog să mă ierţi!…

-Nu-i aşa că am fost uşor de păcălit cu „nu ştiu încotro mergem”? De fapt, sunt sigură că tu acolo ai vrut să mergem, la Pietraru acasă, în speranţa că vei găsi cheia cazului tău nenorocit.

-Calistrat. Parcă ai fi Calistrat, gândeşti la fel ca el. Ştii că nu ar fi prima dată când plecăm fără să ştim unde, mă cunoşti la fel de bine, dar vorbeşti ca el, ca şeful meu, care habar nu are de chestiile astea. Uite, îţi promit că peste două zile ne reluăm concediul şi mergem unde vrei tu. Da?

-N-ai înţeles nimic! a zâmbit acru Ana. Nu contează concediul nostru, ăsta din care ne întoarcem acum. Important este „concediul” tău, Mircea, pauza aceea de care ai nevoie ca să-ţi iasă din cap hoţii, excrocii, şpringarii şi cadavrele. Pauza de care ai nevoie să-ţi intre in gând ceea ce aveai altă dată: muzica, istoria, literatura…

-…Şi tu. Adică toată arta deodată.

Pe Ana a pufnit-o râsul.

-Du-te de aici, farsorul naibii!

Şi a încercat de acolo, de la volan, să-i aplice un croşeu de dreapta, din mersul maşinii. Gluma din gestul ei s-a finalizat cu alta verbală din partea comisarului:

-Atenţie! Dai în mine, dai în fabrici şi uzine.

      *                                                *                                      *

Vladimir Pietraru ieşise de mulţi ani din ospiciu, dar mintea lui nu mai atinsese niciodată performanţele dinaintea debutului bolii. Muncea pe ici-pe colo, pe unde găsea, iar oamenii care îl foloseau, şi îl plăteau pentru asta, erau mulţumiţi de sclipirile lui momentane de inteligenţă, dar şi de faptul că era cuminte, harnic şi foarte disciplinat. Atunci când avea nevoie de un substitut, Tudor îl căuta. Cui îi mai dăduse soarta atâta noroc încât să aibă parte de aproape doi „el”? Când vroia să-l ştie lumea în ţară, îl chema sau îl aducea pe Vlad. Îl îmbrăca frumos, cu haine elegante de la el şi îl instala în apartamentul lui. Nu trebuia decât să fie prezent acolo, să se plimbe, să răspundă la salutul vecinilor şi să primească corespondenţa de la poştaş, să meargă la restaurantul preferat al lui Tudor şi să bea o cafea. Dacă se gândea la adevărata viaţă a lui Vlad? Nu conta pentru fratele lui asta, considera că de Vlad a rămas doar numele de om, dar el este o umbră, un zombi, o fiinţă fără altă dorinţă reală decât necesităţile primare, animalice.

Discuţia lor din apartamentul lui Tudor, într-un moment în care Vlad se trezise la viaţă şi începuse să aibă orgoliu, mândrie, chiar păreri, trâgându-şi fratele la răspundere şi învinuindu-l pentru multe aspecte din viaţa sa amară şi inutilă, a grăbit hotărârea lui Tudor de „a ieşi din scenă”. Practic avea „bagajele făcute”. Mare parte din bunurile, proprietate comună, aflate în ţară, erau vândute fără ştirea şi acceptul Verei, cumpărătorii fiind la rândul lor înşelaţi, iar el era pregătit să plece în lumea largă. Asta l-ar fi scăpat şi de câteva procese în care se judeca cu nişte foşti asociaţi, de ameninţările acestora şi de banii cu care trebuia să îi despăgubească. Pe Diana, tânăra şi frumoasa femeie care luase locul Verei în patul conjugal, o trimisese cu mult timp înainte în occident, stabilind toate amănuntele întâlnirii lor acolo, aşa că mai avea nevoie doar de două lucruri: de un cadavru al lui, aruncat „praf în ochi” celor interesaţi şi actele de identitate ale lui Vladimir Pietraru. Şi nici nu fusese greu: un pic de alcool turnat pe gura lui Vlad, care nu era obişnuit cu acesta şi a adormit buştean imediat ce l-a înghiţit, arma de vânătoare când în bloc aproape că nu se afla nimeni şi… Gata! Poate un pic de regret însoţise gestul său, că nu îl va mai avea pe Vlad ca dublură. Dar nu şi pentru curmarea unei vieţi de om.

L-au prins undeva aproape de graniţa de vest a ţării şi nu s-a opus arestării. Era sigur că în gestul aplicării cătuşelor stă abilitatea comisarul şef Mircea Filipescu. Dacă aşa „prieteni” mi-a dat Dumnezeu! şi-a zis el. Prima întrebare, atunci când s-a întâlnit cu el în camera de anchetă a fost, desigur:

          -Cum ţi-ai dat seama că nu sunt eu mortul? După amprente?

-Nu, i-a răspuns Filipescu, tu nu aveai amprentele în baza noastră de date, pentru că nu ai trecut niciodată pe la poliţie. Am scotocit degeaba apartamentul timp de câteva ore, pentru ca apoi să-mi dau seama că ceva nu este în regulă: am găsit în coşul de gunoi sticla cu vişinată din comerţ, pe jumătate golită, din care i-ai dat lui Vlad să bea. Dealtfel, cadavrul lui păstra încă mirosul băuturii din sticlă, chiar dacă încăperea fusese bine aerisită. Tu nu ai băut niciodată băuturi cu cel mai mic iz de dulceaţă, dragul meu prieten. Prezenţa sticlei m-a făcut să cred că cineva ţi-a turnat pe gât forţat alcool ca să pară că ai băut înainte de a te sinucide, fără să ştie că tu nu sufereai astfel de băuturi, şi te-a omorât. Oricum, nu am luat nicio clipă în calcul sinuciderea. Îţi place prea mult viaţa ca să ţi-o curmi singur.

Comisarul s-a ridicat greu de pe scaun şi i-a întors spatele prietenului său pornind încet spre ieşire.

- Mircea, stai! Pot să-ţi explic… Nu pleca, Mircea! Ştiu că nu mă laşi aşa. Am circumstanţe de care trebuie să se ţină cont. Am probe.

Dar şi comisarul avea bagajele la uşă. Pregătite chiar de el, pentru un concediu fără excroci şi cadavre.

Proverbul „Tot răul spre bine”, ca mai toate proverbele poporului, s-a adeverit şi acum. Adică răul de mişcare al Anei îl situa pe el pe scaunul din dreapta al şoferului, aşa că avea timp suficient să iasă din starea de încordare în care se aflase în ultima vreme. Verdele copacilor de pe marginea drumului, câmpurile întregi de galben semănate cu rapiţă, casele satelor înşirate de-a lungul drumului naţional, cu arhitectura ce le făcea să nu semene una cu alta, muzica ce venea din radiocasetofonul de la bord, atenţia veselă a Anei la trafic ce-i dădea un fel de încordare la câte o manevră, toate îi aduceau o stare de plăcută, o portiţă de a ieşi din cotidian şi de a evada într-o atmosferă destinsă, altfel decât cea de la serviciu, aşa cum el şi-o dorise  atunci când luase hotărârea de a pleca în concediu.

-La ce te gândeşti?

Ana trăsese  cu coada ochiului şi îl simţise mai dus pe altă lume, nu cum era el de obicei.

-La nimic.

-Şi la ce te gândeşti tu atunci când nu te gândeşti la nimic? Nu-mi răspunde „La tine” că te dau jos din maşină.

-La verde, la galben…

-Şi la… puţin mov? Ştii bancul, nu?

-La asta nu. Deocamdată.

-Mircea, eu tot nu înţeleg. Ce ţi-a venit cu concediul ăsta tocmai acum, când spuneai că ai foarte mult de lucru? Te-am văzut puţin necăjit şi nu ţi-am mai zis nimic. După câte ştiu eu supărarea nu este specifică oamenilor care pleacă în concediu. Vacanţa înseamnă veselie…

-…Umbreluţe, baloane, găletuşe, rucsacuri, biciclete sau batiste fluturate pe un peron de gară. Poate la voi, la şcoală.

-Nu fi obraznic! În definitiv ce-ai vrea tu să însemne? Cadavre, dacă se poate în putrefacţie? Violuri de bătrâne? Copii maltrataţi? Las-o!…

Muzica din bord se schimbase şi în locul pop-ului autohton dinspre bord veneau clinchetele de vis ale unei muzici de pian. Filipecu spunea ori de câte ori avea prilejul că primise cultura „Maria Lătăreţu” şi, din când în când, luase cursuri de Maria Tănase, la el, la ţară, unde se născuse şi crescuse în epoca patefonului şi a pik-up-ului. Dar asta nu-i turna ceară în urechi la auzul unor sunete frumoase venite de la pian, violoncel ori din alt instrument. Îi era ciudă însă că nu le cunoştea prea bine nuanţele, nu le putea distinge chichiţele interpretării şi nu putea diferenţia cui aparţin degetele care zburdă miraculos pe claviatura pianului. Bunăoară acum, nu îşi putea da seama dacă muzica îi aparţinea lui Claiderman sau lui Andre Rieu. Aşa că se auzi spunând, fără nicio legătură cu muzica:

-Mă gândeam la Calistrat.

-La şeful tău? Mă faci să râd. Plecăm în concediu să ne simţim bine şi tu te gândeşti la?… E ca şi cum te-ai aşeza la o masă plină de bunătăţi şi te-ai gândi la vomă.

-Nu stă frumos unui cadru didactic ca tine…

-Eeeei-na! Doar vouă, poliţiştilor, vă stă bine să spuneţi orice. Aveţi scuza, limbajul infractorilor şi nevoia de a vă face înţeles lor. Eu ştiu că atunci când vorbeşti altă limbă decât partenerul de discuţie –nu sună frumos cuvântul „partener”, dar nu găsesc acum altul- apelezi la un translator. Şi de ce te gândeai la?…

-Când am intrat la el în birou avea pe faţă zâmbetul ăla tâmpit –vezi? Nici eu nu găsesc totdeauna expresiile cele mai elegante-, zeflemitor-arogant, pentru care îţi vine uneori să-i tragi palme. Cred că trebuie să te dai bătut, Filipescule. Oricum, rutina aia de audiere a martorilor, care martori identificaţi de voi în niciun caz nu-ţi pot oferi o probă sau un indiciu mai concret, care să te ducă la o finalizare a cazului, o pot face „trepăduşi”,  băieţii din echipă. Auzi, trepăduşi! Îmi venea să sar la el peste birou. Oricum, nu avem timp să ne mai ocupăm de chestia asta, a continuat el. Aşa a zis şi procurorul. Ne-au „intrat” şi cazuri noi pe care trebuie să le preiei, aşa că pune-i ştampila „Clasat” şi hai mai departe. Oricum, numai tu erai în stare să faci moarte suspectă dintr-o sinucidere clară ca „Bună ziua!”. Niciodată nu am fost de acord cu faptul că expresia asta, „Bună ziua!”, ar avea ceva clar în ea, dar m-am abţinut. Uite, avem aici… Şi mi-a întins peste birou un dosar. Pas!i-am zis şi am tras mâinile lăsându-i dosarul să cadă şi hârtiile să se împrăştie. Am ceva ce mă ţine. Nu, nu un  junghi. O hârtie, o cerere de concediu „caldă”, gata aprobată, cu ordinul de deplasare ataşat. Mai am fix o zi şi plec în concediu. Mircea, uite ce e, mi-a zis el cu sprânceana ridicată şi foarte serios: dacă pleci în concediu, apoi să fii în concediu. Nu mă înteresează unde. Te cunosc destul de bine şi ştiu că eşti în stare să lucrezi la cazul ăsta –văd eu că nu-ţi dă pace-, sub acoperirea concediului. Nu-mi face poliţie particulară, că!…

-Ei, uite, asta chiar îmi place şi îmi retrag cuvintele de mai înainte referitoare la Calistrat. Dacă tot pleci în concediu, fă-ţi concediul! Lasă în coşul de la baie „rufele” murdare de la serviciu şi dă bice automobilului! Cu nevasta ta, dacă nu se poate şi cu copii, ca altă dată. Apropo de concediu, poate îmi spui şi mie unde mergem.

-Nu ştiu. Undeva, departe.

-Departe de ce, Mircea?

-Îţi jur că nu m-am gândit la nimic concret. Poate ai tu vreo idee, vreo propunere. Pate îţi doreşti un loc anume.

-Luvru!…

-Pofta-n cui! La Cuca Măcăii nu vrei?

-Ba da. Nu prea ştiu  pe unde vine, dar cu tine merg de drag până la capătul lumii. Dacă lumea o avea un capăt. Şi totuşi, încotro mergem?

-Spre paralela 45. Către Carpaţii… Meridionali… Vedem noi.

Ana l-a privit din nou cu coada ochiului şi nu i-a plăcut ce vedea. Mircea nu era în apele lui, cum se spune. Şi îl ştia un catâr, în stare să ţină în el orice nemulţumire, să o lase să îl roadă mental până ajungea la doctor.

-Şi la ce lucrai?

-La cazul „Pietraru”.

Roţile maşinii au scrâşnit, iar trupul comisarului s-a dus mult în faţă şi doar centura de siguranţă l-a ajutat să nu vină cu capul la bord. Ana s-a întors spre el şi faţa ei exprima groză, nedumerire, stupefacţie.

-Cum? Vera? Tudor? Mircea, ce s-a întâmplat?

-Tudor. A murit. Nu ţi-am spus, pentru că oricum nu puteai să mergi la înmormântare. A fost dus de către soţia lui pentru a fi înmormântat în Franţa.

-Vera e în Franţa?

-S-a despărţit de mult de Vera. Cealaltă, ultima. Diana.

Ana a semnalizat şi s-a înscris din nou pe şosea.

-Bietul Pietraru! Cum a murit?

-A fost găsit împuşcat în apartamentul lui de lux de aici. Cu arma lui, pe care o ţinea cu mâna dreaptă.

-Nu înţeleg. Din ce îmi spui tu pare a fi o sinucidere. Dacă este aşa, ce treabă mai aveai tu? Voi? Şi de ce există un dosar privitor la moartea sa?

- La orice moarte violentă se întocmeşte un dosar, numai că eu am cerut să fie considerată moarte suspectă, nu sinucidere, şi să fie cercetată ca atare.

-Sigur, tu! Nici nu se putea altfel. Gică Contra ce eşti! Ol!…

-Te-am rugat să nu mai foloseşti expresia asta. Voiai să spui „oltean căpos”, cred eu. Nu de-alta, dar nu şade bine unei dăscăliţe cu toate gradele didactice să folosească pleonasme.

- Lasă asta! Ce te-a făcut să consideri suspectă moartea lui Tudor?

-Din câte îl cunosc eu, şi îl cunoşti şi tu aproape la fel de bine, iubea prea mult viaţa ca să şi-o curme singur. Apoi, Tudor era puţin narcisist, se iubea destul de mult pe sine ca să-şi facă singur rău. Iar viaţa lui era a unui om împlinit, nu avea nevoie de nimic pentru a fi fericit.

-De unde ştii tu de ce avea el nevoie? Oamenii se schimbă, Mircea. Evoluează. Sau involuează. La fel şi nevoile lor. Nu l-ai mai văzut de atâţia ani, nu ai de unde să ştii cum trăia, ce vroia, cum gândea, mai ales după ce a dat de bani. Ştii şi tu că banuleste ochiul dracului. Te prosteşte, te înnebuneşti. Îţi atârnă adesea logica în cui. Gândeşte-te şi tu la câştigătorii marilor premii de la loto…

         *                                            *                                        *

Comisarul şef Mircea Filipescu îl cunoscuse pe Tudor Pietraru cu mult înainte de 1989, pe când acesta era şef de secţie într-o fabrică din oraş. Erau aproape de aceeaşi vârstă, tineri şi entuziaşti, şi aveau câteva lucruri în comun –dorinţa pentru drumeţii, formaţia Phoenix şi cititul erau câteva dintre ele-, iar acestea îi alimentau cu subiecte inepuizabile de discuţie şi le asigurau clipe plăcute împreună. Ana şi Vera, cele două soţii, îşi găsiseră şi ele numitorul comun, cum se spune. Compatibilitatea, înţelegerea, toleranţa, făcuseră din ele două partenere de petrecere plăcută, calmă, odihnitoare, a timpului liber, chiar şi atunci când cei doi bărbaţi nu erau prin preajmă.

Îşi făcuseră vizite în familie, fie la Pietraru, fie la Filipescu, merseseră în această formulă de vreo două ori în concedii, la un grătar, la pădure, la plajă sau la cinema. Cei doi prieteni se mai întâlniseră la o bere sau o cafea în oraş, ele gătiseră de câteva ori împreună nişte prăjituri, lăsând cei trei copii, pe Dan al lui Pietraru şi pe cei doi copii ai familiei Filipescu, să se joace împreună. Iar prietena asta a durat vreo căţiva ani. Nu s-a întâmplat nimic rău între ei, doar că lupta cu viaţa i-a separat. Obligaţiile de părinţi sporiseră, problemele de serviciu erau din ce în ce mai multe şi pentru unii şi pentru alţii, odată cu evoluţia lor în erarhia profesională, aşa că abia mai aveau timp pentru ei şi ai lor. În plus, o dată cu promovarea ca director adjunct Tudor primise de la întreprindere un apartament mai mare în partea opusă a oraşului, iar legătura se rupsese.

Cu toate acestea Mircea îl simţise mereu aproape pe Tudor, chiar dacă nu se mai văzuseră. Gândul acesta al lui se putea pune pe seama unui gest al prietenului său la care nu se aştepta. În zilele confuze şi sângeroase ale lui decembrie 1989, când mulţimea dezlănţuită, devenită dintr-odată crudă, barbară, năvălise peste instituţiile şi funcţionarii statului, după Judeţeana de Partid următoarea ţintă fusese sediul Inspectoratului Ministerului de Interne. Toată lumea văzuse la televizor cum sunt arestaţi fără vreo judecată buni şi răi, meseriaşi şi canalii, slijbaşi şi politruci. Atunci, gândul lui Pietraru zburase la prietenul său Mircea Filipescu, pe care nu-l mai văzuse de vreo doi ani. Dacă păţeşte ceva? şi-a zis şi a plecat spre Inspectorat. A înfruntat toate obstacolele ce i s-au ivit în cale cu disperare şi dârzenie. Îl dăduseră înapoi, dincolo de mulţimea din jurul clădirii, tot felul de „autorităţi” născute pe moment, pe listele redactate de o fată care învăţase în puşcărie să bată la maşină. S-a opus şi atunci a fost percheziţionat şi i s-au pus cătuşele: în geanta pe care o ducea cu el  avea haine, care în nebunia aceea cu teroriştii au fost considerată a face parte dintr-o recuzită de deghizaj, iar un individ de la gărzile patriotice a spus că semăna cu nu ştiu ce arab şi a fost la un pas de a fi arestat. S-a zbătut, a ţipat, a explicat şi a căutat prin jur oameni care îl cunoşteau şi tot a reuşit să ajungă la Mircea. Îl găsise pe holul instituţiei, lipit cu spatele de perete, cu gradele rupte, obosit, dezarmat, şi la propriu şi la figurat. Îi dăduse hainele acelea civile aduse anume pentru asta de acasă pentru a se îmbrăca cu ele şi stătuse lângă el până ce mulţimea fusese scoasă din clădire prin autoritate unei persoane anonime ce se recomandase printr-o portavoce a fi comisar de poliţie (la vremea aceea cuvintele comisar şi poliţie aveau altă conotaţie), iar conducerea instituţiei fusese preluată de nişte anonimi care nu ştiu ce este cu ei, nicidecum în stare să orânduiască activitatea într-o asemenea instituţie. Cu abilitatea cunoscută, Tudor intrase printre ei. Pentru tine o fac, îi spusese lui Mircea. „Emanaţii revoluţiei”, cum li s-a zis ulterior, au văzut în Pietraru omul care ştie ce înseamnă organizare, ordine şi disciplină, şi îl numiseră şef civil, alături de un ofiţer de la armată, al Inspectoratului.     

După reluarea mersului aproape normal al ţării, Tudor plecase la întreprinderea lui, la care fusese numit director. Apoi nu s-au mai văzut iarăşi mulţi ani. S-a auzit că a plecat din ţară, chemat în occident să muncească în domeniul în care lucrase şi aici. Apoi cineva i-a spus că şi-a făcut o făbricuţă a lui, că a avut idei frumoase, care îi aduseseră succes pe piaţă şi câştigase banii cu care să-şi deschidă propria afacere. S-au întâlnit în urmă cu doi-trei ani într-un mall din oraş. Tudor l-a zărit şi s-a repezit după el aproape alergând. S-au îmbrăţişat gălăgioşi, stârnind priviri pline de reproş ale celor din jur. Apoi au mers la un restaurant de la ultimul etaj unde stătueră de vorbă unde nu mai ştiau ce să-şi sună mai întâi şi unde au petrecut clipe frumoase, de aducere aminte.

Printre altele, îi spusese că s-a despărţit de Vera, că au divorţat, iar ruperea căsniciei nu se făcuse în termeni tocmai amiabili. Se judecaseră vreo doi ani pentru împărţirea bunurilor comune, cu certuri pe holurile judecătoriei la fiecare înfăţişare şi vorbe urâte de ambele părţi. La începutul procesului de divorţ şi partaj Vera fusese însoţită la înfăţişări de avocat şi de Dan, fiul lor, care nu depusese niciun efort pentru a-şi ascunde ura faţă de tatăl lui. Mai mult, se apropiase de el când nimeni nu era prin preajmă şi îi şoptise la ureche să înceteze, să nu-l oblige să-şi încalce orice principiu privind respectul ce îl datora tatălui. Ceea ce-i mai rămăsese din acest respect, porţia  aceea care îl obliga să stea de o parte în acest conflict. Şi cum porţia era pe sfârşite…

După un timp, Dan nu a mai venit la procese, iar mama lui a apărut însoţită de un bărbat înalt, elegant, solid, despre care ulterior  Tudor a aflat că este Alexandru Marincaş, Al, cum îi spuneau cunoscuţii, fost sportiv, care între timp devenise partenerul Verei. Într-o zi s-a trezit cu acesta în apartamentul pe care îl avea în oraş încercând să-l determine să renunţe la cea mai mare parte a bunurilor din ţară şi la proces. Şi el ar fi vrut să înceteze acest proces, lung, enervant şi obositor pentru ambele părţi, dar nu când vrea Vera şi în condiţiile impuse de ea, şi mai ales de un străin care nu avea nimic comun cu soţii Pietraru. Mai întâi, Marincaş fusese calm, venise cu vorba bună, cum se zice. Dar cum Tudor nu avea de gând să renunţe tonul discuţiei s-a ridicat şi nervii s-au încordat. Pietraru i-a spus din capul locului că nu vroia neapărat bunurile alea, dar avea mândria lui, nu-şi putea lăsa zeci de ani de căsnicie şi de muncă la mâna unui oarecare. Şi i-a mai spus să ţină cont de un lucru, că cine a câştigat toată viaţa nu poate să accepte pierderea pe final. Mai ales dacă la asta s-ar pune dorinţa unui ratat de a câştiga şi el o dată. Atunci Al Marincaş l-a ameninţat că îl va „termina”. Nu cu mâna lui, nu putea să lase singură o femeie minunată cum este Vera. Va apela la asasini plătiţi pentru a-l lichida. Fireşte, mândru cum era, Tudor a considerat că este sub demnitatea lui să nu-şi rezolve singur problemele şi să apeleze la poliţie, aşa că s-a mulţumit să-l dea afară pe ex-sportiv şi să ignore incidentul. Oricât a insistat Filipescu să-l ajute în privinţa asta, Pietraru a refuzat şi l-a rugat hotărât să nu se amestece, afirmând că nici el nu este singur şi, mai ales, neajutorat.

La câteva luni de la întâlnirea lor din Mall, cadavrul lui Tudor Pietraru fusese găsit de către poştaş în apartament, într-o baltă de sânge. Sau mai bine zis datorită poştaşului. Acesta sunase la uşa apartamentului, însă nimeni nu-i răspunsese. Avea un plic cu ceva hârtii în el, destul de voluminos, pe care îl purta cu de câteva zile în tolbă, sperând că îl va găsi pe destinatar şi va scăpa de urcatul repetat al scărilor. Nu i-a răspuns nimeni atunci când a sunat şi s-a gândit că soneria poate fi defectă. Atunci a ciocănit puternic în uşă şi, spre surprinderea lui, uşa s-a deschis. S-a deschis destul de mult încât să se vadă în interior. A strigat, sperând că îi va răspunde cineva din apartament, a bătut  şi a sunat la apartamentele vecine, dar singura persoană ca a ieşit a fost o bătrână, pe jumătate surdă, de la apartamentul vecin. La cercetări s-a stabilit că, de fapt, aceasta era singura persoană ce se afla in apartamentele de pe scara blocului la ora la care se presupunea că ar fi murit Pietraru, aşa că nu exista nimeni care să declare că ar fi auzit detunătura armei.

La venirea poliţiei, cadavrul a găsit pe fotoliul din sufragerie, cu ţeasta în mare parte spartă de un glonţ pentru vânătorile de mistreţi, tras din arma de vânătoare pe care decedatul o deţinea legal, şi care îi atârna de pe fotoliu spre mocheta din cameră, cu degetul arătător de la mâna dreaptă la garda trăgaciului. Încuietorile casetelor în care Pietraru ţinea armele şi muniţia erau deschise, dar intacte, fără semne de forţare, făcând orice participant la anchetă să tragă concluzia că Tudor îşi scosese singur arma şi cartuşul din locul în care le avea asigurate.

Comisarul şef Mircea Filipescu era de serviciu în ziua aceea, aşa că a venit la faţa locului fără să ştie cine era persoana decedată. Aproape că i s-a făcut rău când colegii lui au scos din buzunarul sacoului cu care era îmbrăcat decedatul portmoneul cu actele de identitate şi a văzut pe ele chipul şi numele prietenului său. Nu, nu era nicio confuzie. L-a privit atent şi el era bărbatul însângerat de pe fotoliu. Şi apartamentul era al lui, cu lucrurile şi obiectele lui personale, aşa cum avea să se stabilească ulterior cu ajutorul Dorei, menajera lui Tudor.

În prima fază a ameţit. Poate din cauza zelului depus în cercetare, poate din cauza încordării create de situaţia în sine. Apoi a devenit un Filipescu dur, chiar rău, gata să-şi apostrofeze colegii şi să se certe cu procurorul fără motive întemeiate, aşa cum nu-l cunoscuseră colegii vreodată. Toţi l-au înţeles, iar după ce şi-a făcut fiecare treaba pe care o avea de făcut în astfel de cazuri au ieşi pe holul spaţios al blocului în care se găsea apartamentul, aşteptându-l pe Filipescu să coboare. A trecut destul de mult timp până când să dea voie celor de la morga să ridice cadavrul şi abia după mai bine de trei ore a ieşit şi el. Ce o face acolo, a întrebat unul din colegi? Tencuieşte, zugrăveşte, i-a răspuns altul. Ce poate să-i ia atâta timp?

Când a ieşit era frânt. Se ţinea cu mâna dreaptă de spate, semn că stătuse mult timp aplecat, încordat, iar faţa îi era lividă. S-a dus direct la procurorul criminalist:

-Dacă nu vreţi să luaţi în calcul uciderea lui Tudor Pietraru, atunci cred că este nevoie cel puţin să o tratăm ca pe o moarte suspectă.

O expresie de uimire s-a aşternut pe faţa procurorului, un om cunoscut pentru competenţa şi seriozitatea lui. Nici măcar nu se gândise la o catalogare a morţii lui Tudor Pietraru, cu atât mai puţin să o considere încă din această fază o sinucidere.

-De unde ştiţi ce iau eu în calcul, domnule comisar? Citiţi gândurile altora şi eu nu am auzit de această capacitate a dumneavoastră?

-Nu, nu citesc gândurile.

-Atunci pe ce vă bazaţi când trageţi asemenea concluzii?

-Pe baza grabei cu care aţi părăsit locul faptei.

           *                                       *                                        *

Maşina înghiţea kilometru după kilometru, dar gândul comisarului părea să se îndrepte în altă direcţie decât cea a locului în care îşi va petrece concediul. Ajunseseră la o mare intersecţi şi acolo trebuia să aleagă: stânga, dreapta sau înainte Căci înapoi nu se putea decât cu alte forţe, cu altă energie, cu alte gânduri. Ana a parcat pe dreapta, la o staţie de benzină.

-Am nevoie de o toaletă, aşa că îţi dau un răgaz de câteva minute. Acum chiar trebuie să hotărăşti încotro trebuie să ne îndreptăm.

Se baza întotdeauna pe spiritul lui de orientare, pe flerul care nu-l părăsise niciodată. Parcă avea în el nişte radare speciale, niciodată nu dădea greş. Hai să căutăm ceva frumos! îi zicea uneori şi o ghida scurt „deapta, acum stânga, hai să urcăm dealul ăsta, intră pe poteca asta!”. Ajungeau într-o poiană de vis ori lângă vreun pârâu ce-şi făcuse chei prin piatră de sute de ani, adesea se trezeau în faţa unui schit neştiut de lume în care intrau să admire simplitatea construcţiei şi să aprindă o lumânare.

-Mergem la dreapta.

-Spre Moldova?

-Spre est.

-E clar. Încă nu te-ai hotărât.

-Mă las dus de tine, ca de-un val, căci ştiu că nu pier în abis, spre fericitul ideal ce nu-l atingi decât în vis.

Ana a zâmbit mulţumită. Îi plăcea când soţul ei improviza câte ceva poetic. Niciodată o rimă nu sună mai rău decât ceva prozaic.

-Ştiu că nu sună prea bine, ritmul… rima…

-Eu sunt mulţumită. De când nu mi-ai mai dedicat tu un vers? Nu-ţi mai aduci aminte, nu-i aşa? Am să-ţi amintesc eu: din concediul acela făcut cu ei, cu alde Pietraru, când am trecut pe la el, prin satul acela fantastic, de munte, în care nu aveau nici curent electric.

-Ne apropiem de Buzău. Nu vrei să revedem acele locuri? În amintirea lui Tudor. În amintirea familiei Pietraru. Aia pe care am cunoscut-o noi.

-Bine, dar unde o să locuim? Atunci eram cu el, cunoştea locurile, oamenii.

-Găsim noi. Dacă nu chiar acolo, măcar la vreo pensiune la poalele  Penteleului. Poate s-au mai schimbat lucrurile şi pe la ei. Sunt mai bine de 25 de ani de atunci.

Satul, pitit la poalele muntelui, părea pustiu. Doar drumul, pietruit cu granit vânăt, bine tasat, adus din carierele aflate în apropiere şi stâlpii de electricitate anunţau „măreţele schimbări” aduse de civilizaţia post-comunistă. Casele păreau nişte bătrâni aduşi de spate, gata de ruină, iar gardurile, cu şipci lipsă, semănau cu o dantură măcinată de timp.

Lăngă fântâna satului au găsit o femeie adusă de spate.

-Bătrâneţea, mamă, şi răceala muntelui, le-a zis ea.

Tanti Casandra, căci aşa o chema pe bătrâna trecută bine de 80 de ani, care nu cântărea 40 de kilograme, dar era în stare să care zeci de kilometri o greutate de cel puţin 20, era printre puţinii locuitori rămaşi în sat.

-Doar 17 case mai sunt locuite, le-a zis ea. Celelalte au proprietari, dar sunt plecaţi la oraş. Mai vin pe la sărbători, la hramul bisericii, să meargă la mormintele părinţilor.

-Noi am vrea să mergem la familia Pietraru, a lămurit-o Ana.

-S-au cam dus la odihna cea de veci, şi-a făcut bătrâna o cruce şi a ridicat privirile spre cer. Le-a rămas casa, pe la care mai vine când şi când Neagu, fratele cel mic al lui Ştefan Pietraru. El stă la Siriu, dar are de grijă de casă Vancu, vecinul lor. Dacă vreţi mergem la el şi-i cerem cheia. N-are de ce să nu v-o dea dacă spuneţi că sunteţi prieteni cu Tudor.

Şi le-a dat-o, bucuros că cineva lasă aerul curat să intre în casă şi vrea să mai şteargă praful şi să omoare păienjenii.

-Nea Vancule, ce se poate face aici? l-a întrebat Filipescu. Văd că televizoare nu sunt. Nu este nici semnal la telefonul mobil.

-Aici se poate naşte, se poate trăi şi muri, i-a răspuns acesta filozofic. Iar în afară de asta se poate merge în drumeţie la pietrece cele mari, modelate de oameni de dincolo de cer, la cascada dinspre hotare sau la alte minuni ale pădurii, ale muntelui, pe care le veţi găsi dumneavoastră singur.

-Asta ziua, dar seara? Ce fac oamenii pe aici seara?

-Se spală pe picioare, se roagă şi apoi se culcă. Când îmi trăia femeia ne mai uiam la stele şi ne întrebam cât de mare este necuprinsul. Acum… Acum nu mă mai uit nici la stele, dorm seara, când se înnegurează şi mă scol dimineaţa când se luminează. De-odată cu găinile.

Ana a zâmbit.    

-E clar. Mai ai şi tu posibilitatea să citeşti. Îţi doreai asta, ştii bine.

-În stele, dacă nu este înnorat. Nu am luat nicio carte de acasă.

-De asta să nu ai dumneta grijă, podu-i plin.

Au mâncat ce aveau prin portbagaj, au colindat uliţele satului apoi au dormit sănătos pe salteaua umplută cu fân, din care încă mai venea mirosul florilor de câmp. Timpul era frumos şi un soare domol încălzea casa de oameni simpli a familiei Pietraru, îndelung studiată de Filipescu.

În pod, după cărţi, Mircea Filipescu a ajuns rezemând de perete o scară veche, putredă, găsită lângă fânar. Mai întâi scara a lunecat pe perete şi pe podeaua de lemn, făcându-l să sară pentru a nu cădea peste dulapul de lemn de alături. Apoi penultima treaptă  de sus s-a rupt, iar piciorul comisarului s-a dus în jos, rănindu-se uşor. Dacă aş fi puţin mai mistic, şi-a zis comisarul, aş crede că o forţă nevăzută nu-mi dă voie să urc.

Podul era cât înălţimea unui om de statură medie, în partea cea mai înaltă a lui, iar cărţile erau stivuite în una din părţile joase, aşa că a stat pe vine, incomod, atât cât să nu se lovească cu capul de cuiele ieşite din tabla acoperişului. A dat într-o parte preşul cu care erau învelite şi a găsit acolo titlurile ce nu lipseau, în general, din bibliotecile adolescenţilor. Pe cărţi Tudor scrisese datele şi locurile din care lecumpărase: „15 august 1971, Buzău”, urmat de semnătură, „21 decembrie 1975, Braşov” şi iarăşi semnătura. Şi tot aşa. Atent la titluri  şi la ceea ce scrisese Tudor, Filipescu nu a realizat un lucru: pe prima pagină, cea albă, nu era aceeaşi semnătură, a lui Tudor Pietraru, uşor de descifrat, dealtfel, pentru că avea în cuprins cuvântul Tudor, erau două semnături. La un moment dat însă a dat de o carte cu învelitoare, aşa cum se mai făceau pe vremuri, iar în învelitoare a găsit o fotografie veche, îngălbenită. În fotografie erau doi copii, doi băieţi, care semănau izbitor de tare. Doar hainele, diferite ale unuia de celălalt, te făceau să crezi că sunt doi şi nu unul în oglindă. Cine să fie cei doi copii? s-a întrebat comisarul. Ştia că Tudor este singur la părinţi. Apoi a întrebat şi pe Vancu, purtând în mână cartea cu fotografia îngălbenită.

-Sigur, Tudor a fost singurul copil la părinţi. Cel puţin aşa ştiu eu. Poate în fotografie este o pereche de gemeni mai demult. Am înţeles că nea Stefan, tatăl lui Tudor, a mai avut un frate în afară de Neagu de la Siriu. O fi Ştefan cu fratele acela.

Pe Filipescu  nu l-a mulţumit răspunsul, aşa că a plecat la tanti Casandra.

-Nu ştie Vancu, mamă, că el a venit aici mai târziu. A avut o problemă pe acolo, pe la oraş, şi s-a retras aici. Este adevărat că Ştefan a avut un frate geamăn, pe Barbu, dar acela a murit pe când făcea armata. Că de la ei doi a mers înainte cu gemeni şi a făcut şi Viorica lui Ştefan gemeni. Ăştia din fotografie cred că sunt copii ei.

-Ce vei să spui? Adică… Tudor?…

-Tudor şi Vladimir.

A deschis cartea şi s-a uitat pe prima pagină, cea albă. Data, locul, semnătura. Dar semnătura nu era a lui Tudor.

-Ce s-a întâmplat cu Vladimir?

-Vlad –că aşa îi spuneam noi, Vlad- era tare deştept. Dar şi învăţătura multă strică, maică. Strică la minte. Şi l-a stricat şi pe băiat, când era la şcoala aceea de popi de la Buzău. Mare necaz! A făcut pe acolo numai prostii, deşi fusese în urmă cu un an cel mai bun din şcoală. Ziceau că fusese în nu ştiu ce loc din munte şi l-a apucat pe acolo noaptea. A dormit în pădure, iar în noaptea aia i-au luat ielele minţile. Că avea prea multă deşteptăciune, mai multă decât ele. L-au internat la nebuni şi Ştefan, taică-său, nu a mai vrut să audă de el. Doar dacă pomeneai numele Vlad şi nu mai vorbea cu tine. Lumea a uitat de el. Numai ei trebuie să nu-l fi uitat. Viorica a murit cu focul lui în suflet. Nu ştiu Tudor cum a putut să trăiască fără el. Se zice că la gemeni firele nevăzute care îi leagă sunt de o sută de ori mai multe şi mai groase decât la ceilalţi fraţi.

Comisarul a oprit-o domol cu palma.

-De aici nu se poate vorbi la telefonul mobil. Unde trebuie să mergi ca să ai semnal?

-Nu ştiu, maică, eu am vorbit doar de două ori la telefon, la oraş. Dar am văzut pe ai lui Frîncu urcând Dealul Măgurii cu telefoanele în mână mai an, când au venit pe aici de Paşti.

-Dealul Măgurii? Unde este asta?

-Coasta ai acoperită cu pădure tânără.

În câteva minute era cocoţat deasupra satului, având în faţă o imagine superbă: satul cuibărit pe valea unui pârâu, ale cărui vaduri se lărgeau către sud, strălucind în bătaia soarelui. Gâfâia şi simţea o durere puternică în capul pieptului. Procurorul i-a răspuns cu surprindere.

-Dumneavoastră? Ce surpriză! Ştiam că sunteţi în concediu.

-Am o problemă, domnule procuror. Vă rog să solicitaţi urgemt darea în urmărire generală a lui Pietraru Tudor.

-Sunteţi nebun? Tudor Pietraru este mort. Şi nu înţeleg de ce pentru asta vă adresaţi mie şi nu şefilor dumneavoastră.

-Nu sunt nebun, speram ca dumneavoastră să înţelegeţi asta, căci dacă îl sunam pe Calistrat… Tudor Pietraru trăieşte. Cel mort este fratele lui geamăn, Vladimir Pietraru.

-De unde ştiţi? Trebuie să am argumente puternice pentru a solicita urmărirea generală a cuiva.

-Nu pot să vă spun mai mult, pentru că nu am timp. Plec de aici, din satul în care s-au născut cei doi fraţi Pietraru, cât pot de repede. Sunt tocmai în inima munţilor şi abia am găsit o zonă din care să vă sun, dar pe măsură ce ies de aici vă explic la telefon.

                *                                       *                                *

Aproape tot drumul înapoi l-au făcut în formula Ana şofer-Mircea pasagerul vorbind la telefon, agitându-se, apoi tăcând zeci de minute, preocupat de cine ştie ce. Nu mai conta nici muzica, nici peisajul şi nici arhitectura caselor. Mai grav, nu mai conta parcă nici prezenţa Anei, iar ea a relaizat asta şi a găsit momentul să-l „înţepe”.

-Hei! Îţi mai aduci aminte? Mai sunt şi eu pe aici. Eu, şoferul tău de serviciu pe care îl luasei cu tine în misiune spunându-i că mergeţi în concediu. Amăgindu-l ca pe un copil cu o bombonică frumos colorată.

-Te rog să mă ierţi!…

-Nu-i aşa că am fost uşor de păcălit cu „nu ştiu încotro mergem”? De fapt, sunt sigură că tu acolo ai vrut să mergem, la Pietraru acasă, în speranţa că vei găsi cheia cazului tău nenorocit.

-Calistrat. Parcă ai fi Calistrat, gândeşti la fel ca el. Ştii că nu ar fi prima dată când plecăm fără să ştim unde, mă cunoşti la fel de bine, dar vorbeşti ca el, ca şeful meu, care habar nu are de chestiile astea. Uite, îţi promit că peste două zile ne reluăm concediul şi mergem unde vrei tu. Da?

-N-ai înţeles nimic! a zâmbit acru Ana. Nu contează concediul nostru, ăsta din care ne întoarcem acum. Important este „concediul” tău, Mircea, pauza aceea de care ai nevoie ca să-ţi iasă din cap hoţii, escrocii, şpringarii şi cadavrele. Pauza de care ai nevoie să-ţi intre in gând ceea ce aveai altă dată: muzica, istoria, literatura…

-…Şi tu. Adică toată arta deodată.

Pe Ana a pufnit-o râsul.

-Du-te de aici, farsorul naibii!

Şi a încercat de acolo, de la volan, să-i aplice un croşeu de dreapta, din mersul maşinii. Gluma din gestul ei s-a finalizat cu alta verbală din partea comisarului:

-Atenţie! Dai în mine, dai în fabrici şi uzine.

      *                                                *                                      *

Vladimir Pietraru ieşise de mulţi ani din ospiciu, dar mintea lui nu mai atinsese niciodată performanţele dinaintea debutului bolii. Muncea pe ici-pe colo, pe unde găsea, iar oamenii care îl foloseau, şi îl plăteau pentru asta, erau mulţumiţi de sclipirile lui momentane de inteligenţă, dar şi de faptul că era cuminte, harnic şi foarte disciplinat. Atunci când avea nevoie de un substitut, Tudor îl căuta. Cui îi mai dăduse soarta atâta noroc încât să aibă parte de aproape doi „el”? Când vroia să-l ştie lumea în ţară, îl chema sau îl aducea pe Vlad. Îl îmbrăca frumos, cu haine elegante de la el şi îl instala în apartamentul lui. Nu trebuia decât să fie prezent acolo, să se plimbe, să răspundă la salutul vecinilor şi să primească corespondenţa de la poştaş, să meargă la restaurantul preferat al lui Tudor şi să bea o cafea. Dacă se gândea la adevărata viaţă a lui Vlad? Nu conta pentru fratele lui asta, considera că de Vlad a rămas doar numele de om, dar el este o umbră, un zombi, o fiinţă fără altă dorinţă reală decât necesităţile primare, animalice.

Discuţia lor din apartamentul lui Tudor, într-un moment în care Vlad se trezise la viaţă şi începuse să aibă orgoliu, mândrie, chiar păreri, trâgându-şi fratele la răspundere şi învinuindu-l pentru multe aspecte din viaţa sa amară şi inutilă, a grăbit hotărârea lui Tudor de „a ieşi din scenă”. Practic avea „bagajele făcute”. Mare parte din bunurile, proprietate comună, aflate în ţară, erau vândute fără ştirea şi acceptul Verei, cumpărătorii fiind la rândul lor înşelaţi, iar el era pregătit să plece în lumea largă. Asta l-ar fi scăpat şi de câteva procese în care se judeca cu nişte foşti asociaţi, de ameninţările acestora şi de banii cu care trebuia să îi despăgubească. Pe Diana, tânăra şi frumoasa femeie care luase locul Verei în patul conjugal, o trimisese cu mult timp înainte în occident, stabilind toate amănuntele întâlnirii lor acolo, aşa că mai avea nevoie doar de două lucruri: de un cadavru al lui, aruncat „praf în ochi” celor interesaţi şi actele de identitate ale lui Vladimir Pietraru. Şi nici nu fusese greu: un pic de alcool turnat pe gura lui Vlad, care nu era obişnuit cu acesta şi a adormit buştean imediat ce l-a înghiţit, arma de vânătoare când în bloc aproape că nu se afla nimeni şi… Gata! Poate un pic de regret însoţise gestul său, că nu îl va mai avea pe Vlad ca dublură. Dar nu şi pentru curmarea unei vieţi de om.

L-au prins undeva aproape de graniţa de vest a ţării şi nu s-a opus arestării. Era sigur că în gestul aplicării cătuşelor stă abilitatea comisarul şef Mircea Filipescu. Dacă aşa „prieteni” mi-a dat Dumnezeu! şi-a zis el. Prima întrebare, atunci când s-a întâlnit cu el în camera de anchetă a fost, desigur:

          -Cum ţi-ai dat seama că nu sunt eu mortul? După amprente?

-Nu, i-a răspuns Filipescu, tu nu aveai amprentele în baza noastră de date, pentru că nu ai trecut niciodată pe la poliţie. Am scotocit degeaba apartamentul timp de câteva ore, pentru ca apoi să-mi dau seama că ceva nu este în regulă: am găsit în coşul de gunoi sticla cu vişinată din comerţ, pe jumătate golită, din care i-ai dat lui Vlad să bea. Dealtfel, cadavrul lui păstra încă mirosul băuturii din sticlă, chiar dacă încăperea fusese bine aerisită. Tu nu ai băut niciodată băuturi cu cel mai mic iz de dulceaţă, dragul meu prieten. Prezenţa sticlei m-a făcut să cred că cineva ţi-a turnat pe gât forţat alcool ca să pară că ai băut înainte de a te sinucide, fără să ştie că tu nu sufereai astfel de băuturi, şi te-a omorât. Oricum, nu am luat nicio clipă în calcul sinuciderea. Îţi place prea mult viaţa ca să ţi-o curmi singur.

Comisarul s-a ridicat greu de pe scaun şi i-a întors spatele prietenului său pornind încet spre ieşire.

- Mircea, stai! Pot să-ţi explic… Nu pleca, Mircea! Ştiu că nu mă laşi aşa. Am circumstanţe de care trebuie să se ţină cont. Am probe.

Dar şi comisarul avea bagajele la uşă. Pregătite chiar de el, pentru un concediu fără excroci şi cadavre.

                                    comisar şef (r)  Adrian NICOLA

Povestiri (aproape) poliţiste

De un leu viaţă

                                            

A fost mai întâi la doctorul de familie care l-a îndemnat să spună ce-l doare, apoi l-a ascultat cu răbdare şi i-a scris o reţetă. Ia hapurile astea, i-a zis, fii atent la stările dumitale şi notează-le pe o hârtie, într-un carneţel, ceva, şi peste fix o lună eşti aici, la mine în cabinet. Iar el a făcut ce i-a zis doctorul, pentru că este un tip disciplinat, cinstit şi cu frica lui Dumnezeu. Cum să-l mint pe doctor, şi-a zis, să nu fac cum spune el şi să-i spun altceva? Îmi e ruşine, o să mă certe şi o să-şi facă o părere  proastă despre mine. Doar o singură regulă din cele spuse de doctor nu a respectat: a mâncat gogoşi făcute de Georgeta, nevastă-sa. L-a ispitit mirosul lor frumos, dar nu a mâncat decât una. Că i-a şi spus doctorului: ”Doar una, domnule doctor, numai una”. Dar doctorul nu şi nu.

-Vezi, i-a zis, de-aia te doare stomacul, că mănânci prăjeli. Nu respecţi prescripţiile. Vă ştiu eu pe voi, ăştia, bolnavii, care mâncaţi de toate!

-Ba… Să mă iertaţi! Eu nu cred că de-aia, ustură. Uitaţi, scrie şi aici, în carneţel. Eu am mâncat gogoaşa vineri, că era de post, dar pe mine şi joi…

-Hai, lasă prostiile! Mergi acasă, ţine regimul, mai ia un rând din pastilele alea şi apoi treci pe la mine.

-Şi carnetul? i-a arătat el carneţelul pe care îşi notase meticulos starea sănătăţii ca într-un adevărat jurnal.

-Ce-i cu el?

-Îl mai ţin?

-Sigur, i-a zis doctorul cu gândul aiurea. Ţine-l, ce altă treabă ai? Parcă eşti pensionar, dacă îmi aduc bine aminte.

-Da, da, sunt pensionar.

-Păi vezi!?

Ce trebuia să vadă nu mai ştia, căci nu pricepea nimic, aşa că a plecat spre casă mormăind. Acolo a găsit-o pe fiică-sa, de formaţie doctor veterinar, dar fără să fi practicat această meserie măcar o zi, căci în capitală, unde locuia, pe timpul când a terminat ea facultatea nu prea era nevoie de veterinari. Aşa că s-a angajat bucătăreasă, chit că nu gătise în viaţa ei nici măcar cartofi prăjiţi cu ouă. Se vedea însă că formaţia ei de medic o păstrase, căci îşi dădea destul de des cu presupusul când venea vorba de boli şi bolnavi, fie că era vorba de oameni sau animale.

-Tată, doctorul ăla habar nu are ce spune. Dă-mi să văd analizele!

A întors pe toate feţele hârtiile eliberate tatălui de laborator şi după vreo zece minute de studiu a tras concluzia:

-Nu ai nimic. Eşti mai sănătos ca noi. Analizele vorbesc.

-Vorbesc ele, da’ eu câte odată nu mai pot nici măcar atât, să vorbesc. Ca acum, a gâjâit el înecându-se şi roşind la faţă.

-Stai liniştit tată, că nu ai nimic. Nu înţeleg de ce te-ai congestionat aşa, ca Take.

-Cine e Take? a mai gâjâit el, căutând după un pahar cu apă.

-Ha!Ha! a râs Georgeta, nevastă-sa de lângă el. Ai uitat?

-Trebuie să-ţi mai aduci aminte, tată. Take era taurul de la staţiunea la care ne ducea pe noi în practică pe vremea studenţiei.

De atunci nevastă-sa nu i-a mai zis Ionel, cum îl strigase o viaţă întreagă, l-a botezat Take şi toţi apropiaţii au zis că i se potriveşte mai bine decât numele de botez. El nu se putea împotrivi „maselor” pentru că ori de câte ori se enerva îl durea cumplit, îl ardea, îl înţepa, în zona stomacului şi se făcea la faţă ca… taurul acela supărat pe turma de vaci.

Georgeta l-a dus şi la Mitică Spiruleancă, cel cunoscut în cartierul din spatele blocului lor ca vindecător, ghicitor de boli în tălpi şi cunoscător al remediilor băbeşti cu plante şi sucuri de se numesc acum naturiste. I-a dat vraciul să bea nişte sucuri pe bază de ţelină amestecată cu morcov, usturoi, ridichie neagră şi miere de albină, din care a băut cam o săptămână pe stomacul gol, cum se spune, dimineţa, la prima oră. Durerile însă nu au încetat. Ba mai mult, la câteva ore după ce lua „elixirul”, se făcea la faţă „ca Take”, şi se şi încovriga de durere.

În starea asta se afla într-o zi când a venit frate-său, Costică, pe la ei. El se văieta de durere, încovrigat în pat, iar Georgeta se făcea la faţă aproape ca el, dar nu de durere, ci de râs, amintindu-şi de comparaţia fiicei dintre soţul ei şi taurul de la staţiune.

-Trebuie să mergem la spital, a zis Costică. Nu-mi place starea ta, iar în casa asta nu se mai află nimeni care să gândească lucid. Eu chem salvarea.

A scos telefonul mobil şi a sunat la salvare, cu toate împotrivirile Georgetei, iar în câteva minute o ambulanţă a ajuns în faţa blocului. Au povestit asistentei ce s-a întâmplat, iar aceasta i-a făcut o injecţie. În cinci minute omul s-a calmat şi în scurt timp a adormit.

-Azi este vineri, a zis asistenta. Părerea mea este să-l lăsăm să se odihnească…

-Să se odihnească? a sărit Georgeta de la locul ei. Dar ce credeţi că face toată ziua? „A dat în fiert” de atâta stat degeaba. Şi este sănătos tun. A spus şi Valeria, care este …

Dar asistenta nu a luat-o în seamă şi s-a adresat lui Costică.

-Sâmbăta şi duminica este mai puţin personal pe secţii, părerea mea este să-l duceţi luni la spital, măcar să îl vadă un medic. Simptomele lui nu sunt tocmai ale unui om sănătos, cum a fost catalogat de… Apropo, cine este Valeria?

-Fiica… a sărit Georgeta înţepată, doctora…

Dar Costică i-a luat vorba:

-Veterinara. O veterinară care nu a văzut vaca în ultimi douăzeci de ani decât sub formă de şniţele şi cotlete.

A plecat ambulanţa, a plecat Costică, iar el a dormit până a doua zi spre dimineaţă. S-a trezit pe la ora 5, a băut un pahar cu apă şi l-a luat iarăşi durerea.

-Nevastă, du-mă la spital, că mor de durere.

-La ora asta?

-Da’ ce, la ora sta nu se poate muri?

-Nu mori tu, Take, cu una cu două. N-am eu norocul Vasileascăi de la 4 care e bine mersi, cu două pensii. Başca administratorul blocului toată ziua la ea, îi cară, îi face, îi drege.

-Nu e de glumă, nu mai pot.

-Şi eu cu ce să te duc? Că n-am mai condus de doi ani, de când nu mi-ai mai dat tu voie.

-Dacă ai intrat cu ea în ditamai dudul!

-Atunci să te ducă… dudul. Să vină frate-tău, că de-aia ţi-e frate. Dacă era la o petrecere, vene repede!

-În casa asta nu a mai fost o petrecere de la botezul nepotului, adică de 5 ani. Dar lasă asta, cheamă salvarea!

-Că bine zici. De-aia îi plătesc, să vină când îi chem.

-Plăteşti tu? În viaţa ta nu ai plătit un leu la stat, tu personal, că nu ai muncit decât când şi când, cu acul, acasă. Formează mai repede numărul ăla, că nu mai pot să respir.

-Alo! Salvarea? Veniţi repede pe strada Inului 19, bloc IN3, scara B, apartamentul 13, cu ghinion adică, că e un om aci care nu se simte bine. Cine e? Take, cin’ să fie? Ionel Mardale, soţul meu adică. Nu, Ionel, Take îl alintăm noi, adică eu şi Valeria. Vârsta? Numai puţin, vă rog! Ionele, câţi ani ai făcut, dragă? Parcă 65. Doar 62? Să ştii că arăţi mai bătrân. Simptome? Auzi dragă ce întreabă doamna, ai simptome?

El s-a ridicat cu greutate şi i-a înşfăcat receptorul.

-Ia te uită! s-a indignat Georgeta. Mort-copt, dar tot cu capsa pusă. Că aşa i-am suportat o viaţă întreagă mojiciile. Cică e bolnav, dar dacă vine vorba de orgolii şi… proastă creştere…

-Bună ziua. Mă numesc Mardale Ionel, am 62 de ani şi ieri a mai fost salvarea la noi. Am dureri groaznice în zona toracică, iar colegele dumeavoastră mi-au făcut un calmant şi mi-au recomandat ca luni… Nu, nu cred că mă pot deplasa. Da, stări de vomă, apăsare în zona pieptului. Da-da, ca o durere aproape continuă. Şi mâna stângă…

În cinci minute o altă ambulanţă a ajuns în faţa blocului, iar echipajul de pe aceasta a venit, l-a pus pe targă şi a plecat cu el la spital fără să-l mai întrebe ceva. L-a întrebat însă Georgeta, cu cel mai mieros glas pe care era în stare să-l folosească, încercând să plângă, dar fără să poată scoate o lacrimă:

-Ionele, unde ai ascuns banii ăia? Nu, nu pentru mine, eu nu am nevoie, dar poate pentru tine… Cine ştie, o trebui să dai ceva… Şi ştii şi tu ce mult costă o înmormântare la timpurile astea.

Nu i-a răspuns, pentru că nu la asta îi stătea gândul. Se întreba de ce cadrele medicale de pe ambulanţă nu-l întrebaseră nimic despre boala lui, despre stare şi simptome, aşa cum se obişnuieşte. Este posibil să fi văzut fişa doamnei care mi-a făcut ieri calmantul, s-a liniştit el singur. Adevărul era altul: sosise ora schimbului. Erau grăbiţi să predea serviciul şi să plece acasă, obosiţi şi traşi la faţă, după o noapte de muncă, aşa cum avea să observe şi la secţia de „Urgenţe”. Căci doar numele avea o legătură cu urgenţa. Două ore a trebuit să aştepte pe hol, în curent, cu un neon clipindu-i în ochi, până când o doamnă să-l bage într-un salon tixit de paturi mobile şi stative. Până la prânz l-a plimbat o femeie grasă, pe care ceilalţi o strigau Tănţica, cu pauze lungi, pe la diferite laboratoare şi cabinete de investigare.

-Te plimb degeaba, tataie, i-a zis ea. Azi e sâmbătă, n-are lumea chef de muncă. Şi mulţi nu e. Fac gărzi în locul lor doctorii pensionari. Pe mata mi-au spus să te duc la…, a rostit ea un nume pe care el nu l-a putut înţelege, şi acolo e de gardă doctoriţa Ursărescu. Asta a ieşit la pensie de pe timpul lui Pazvante, habar nu are cu ce se mănâncă aparatele alea. Face în locul doctorului Radu, care era de gardă. Ăsta e un medic grozav, dar lipseşte azi. El a zis că trebuie să meargă la un botez, nu ştiu pe unde, dar eu am auzit că îşi aranjează „ploile” să plece „afară”.

-Lăsaţi!i-a zis el. Şi doctorii ăia vechi erau destul de buni.

-Poate. Dar domnişoara – să nu îndrăzneşti să-i spui altfel, că ai rupt-o-n fericire cu ea!- nu prea aude. Îi spui una şi înţelege alta. Nu vede bine. Miroase a cocleală de la o poştă. Şi cred că este mai bolnavă decât pacienţii pe care trebuie să-i îngrijească.

Când a ajuns la secţie, doctora şi-a pus nişte ochelari cu lentile groase, a studiat dosarul cu hârtiile de la analize şi investigaţii, a căutat într-o carte groasă şi l-a întrebat mai mult ţipând:

-Nu-i aşa că te doare aici? şi-a băgat ea pumnul drept sub coastă.

-Ba da, şi acolo mă doare.

-Ce  vă spuneam eu? s-a uitat ea la Tănţica peste ochelari, deşi nu îi spusese nimic până atunci. Nu aici trebuia să-l aduci, la…

Şi a tăiat cu pixul pe coperta dosarului, scriind altceva, apăsat şi lăbărţat.

Au ajuns la secţia respectivă şi a fost lăsat pe hol, dar se auzea destul de clar glasul de femeie din interior.

-Asta e nebună? Cum să-l trimită aici? Nu există nici cel mai mic indiciu că ar fi vorba de una din boile de care ne ocupăm noi. Îl returnezi! Dau şi o cafea cu ţigară cu tot pe chestia asta.

-Eu acolo nu mă mai duc, că nu mi-l primeşte, s-a auzit vocea Tănţicăi.

-Atunci îl duci la…

Şi iar nu s-a mai auzit.

Tănţica a ieşit şi a început să împingă din nou targa pe care era întins.

-Hai, tataie, că e rost de plimbare! Dacă nici acolo nu te primesc, trebuie să te iau acasă, că mi se termină tura. Şi după cât te-am plimbat, nu te pot lăsa aşa, pe un hol.

Pe seară, înfometat şi obosit de atâta plimbat, cu capul vâjâindu-i de curentul de pe holuri, a ajuns într-un salon aglomerat, cu paturi şi pe intervale, în secţia la care era de gardă domnişoara Umbrărescu. Adică de unde plecase pe la prânz, împins de Tănţica. A primit nişte pastile de la o femeie în alb grăbită, care nu i-a spus ce sunt.

-Le iei cu apă, că au uitat să te pună la porţie. Mai bine, că seara nu prea e bine să mănânci. Eu când mănânc seara visez urât.

-Poate, dar mâncaţi la prânz. Poate şi la micul dejun.

Femeia nu a auzit remarca lui ce se voia glumeaţă, ieşise deja din salon până să-i spună el cât îi era de foame. Aşa că s-a mulţumit să mormăie ca pentru el:

-Mi-e o foame de aş mânca şi bătaie!

Şi a răbdat până a doua zi când a venit Costică, frate-său, şi i-a adus de-ale gurii. Ce s-a priceput şi el, că era văduv de câţiva ani.

-Vin eu mâine, i-a zis el, şi nu plec până nu te ia cineva serios în seamă. Dacă este nevoie dau… ce trebuie. Iar dacă nici aşa… La Bucureşti. Mai păstrez încă legătura cu doctorul Ghimpatu, acela care a făcut armata cu mine. Mi-a spus Ghiţă Armurescu, partenerul meu de table. Cică a fost la el. Zice că e bătrân, dar are cabinet în Bucureşti şi încă vindecă oameni.

Duminică, în afara asistentelor care îi dădeau hapurile pe care nu ştia cum le cheamă, şi femeile de la îngrijire, nimeni nu a mai venit prin salonul lor. Luni însă străluceau toate câte puteau să strălucească, pentru că era vizită. Venea însuşi cel supranumit „Profesorul”, şeful secţiei, să vadă pacienţii şi să  discute cu ei.

Uşa s-a deschis larg, a intrat doctorul, de care se vorbea în spital şi în afara lui cu respect şi admiraţie, amestecate cu ceva teamă din partea personalului medical din subordine. Îl urma asistenta, ce ţinea în braţe un teanc de hârtii, apoi o mulţime de tinere şi tineri studenţi, înghesuiţi unul în altul pentru a prinde explicaţiile şi observaţiile profesorului-doctor. I-a pipăit şi i-a ascultat cu stetoscopul, a mai spus o vorbă de duh la câte un bolnav, a dat explicaţii pentru studenţi privitor la boli şi evoluţiile lor, până a ajuns la el, ultimul din salon, îngrămădit într-un colţ.

-Dumealui? a întrebat-o pe asistentă.

-A fost adus sâmbătă „pe urgenţă”, cu diagnostic incert. I s-a administrat…

Şi a început să-i citească numele şi dozele pastilelor pe care le-ar fi înghiţit el.

-Nu i s-a făcut… – s-a dat ea la urechea doctorului şi i-a  explicat ceva în şoaptă- şi nici…, pentru că…

-Nu se poate, domnule! În ce ţară trăim? Voi aduce la cunoştinţă toate astea domnului ministru. Facem totul numai dacă?… În sfârţit, ce să mai spunem. Nu vreau să-mi stric ziua, săptămâna. Dragii mei, s-a întors el către studenţi, aveţi aici un caz nedefinit, mai greu de diagnosticat… pentru un medic care abia a învăţat ce se face cu stetoscopul. Vă ofer şansa de a-l investiga pe pacient şi de a vă exprima o părere privitoare la diagnostic şi tratament. Ceea ce veţi stabili, fiecare în parte, face obiectul viitorului colocviu. Domnule, s-a adresat el pacientului, vă las pe mâinile fremătând de nerăbdare ale viitorului medicinei româneşti.

-Domnule doctor, a încercat Mardale, dar pe mine mă doare!…

-Pe toţi ne doare, domnule, pentru că nu putem fi nesimţitori la ce se întâmplă cu noi şi în jurul nostru. Doar că pe unii îi doare în partea dorsală –să-mi scuzaţi expresia vulgară, dar nu am găsit alta mai potrivită!- pe când bolnavul, ca tot sistemul nostru bolnav, se zbate…

-Aveţi dreptate. Toată noaptea m-a durut şi m-am zvârcoit şi eu, m-am întors de pe o parte pe alta, chiar dacă pe mine mă doare în altă parte. Acum mă doare… aici, a ridicat el bluza de pijama şi i-a indicat cu palma un loc mai către spate. Ieri mă durea parcă mai încolo, cam…

-Vedeţi, viitori colegi? Exact ce vă spuneam eu la seminarul de sătămâna trecută privitor la gând şi la faptă. Salut, tinerime!

Şi a ieşit pe uşă, salutat de studenţii care s-au apropiat cât au putut mai bine, asupra bolnavului catalogat drept „incert”. Exact atunci l-au apucat durerile acelea cumplite, s-a făcut la faţă „ca Take”, şi l-a cuprins o sete greu de stins. A împins uşor o tânără cu părul vopsit roşu care se aşezase exact unde era sticla lui cu ceai, adusă de Costică, a luat o gură şi s-a mai liniştit. O studentă blondă, slăbuţă, cu ochi mari, lipită de patul lui, părea extaziată. Ea a început, dar nu cu întrebările, ci exprimându-şi uimirea pentru momentul ce îl trăia.

-Nu am crezut când mi s-a spus de magia profesorului. Iat-o acum relevată! De ce nu a făcut pacientul o criză în prezenţa dumnealui, ci doar după ce acesta a plecat pe uşă, cu puterea sa tămăduitoae? Acest nefericit…

-Eu zic să trecem la lucruri mai practice, a întrerupt-o o colegă. Cine vrea, poate să-l adore pe profesor în timpul liber, la seminarii, la examene. Bade, ne spui şi nouă ceva despre dumneata? Un istoric al bolii…

-…Însoţit de un CV, a intervenit un băiat. Adică vârtă, profesie, studii, stare civilă, nivelul de viaţă şi de stres, alimentaţia…

-…Şi viciile, a intervenit altă studentă, excesele, supărările etc.

-Mardare Ionel, a început el cu pauze scurte între informaţii, 62 de ani, fost strungar, acum pensionar, căsătorit, un copil major, trăiesc bine, dar şi mai puţin bine, stres am, alimente… am, dar nu prea mai pot eu să le mănânc, că aşa e de la o vârstă, te cam uiţi la ele…

-Ce vă stresează? Din ce zonă credeţi că vine stresul cel mai puternic?

-De la nevastă.

-Şi supărările?

-Tot din zona aia.

-Pe ce probleme? Materiale, sexuale? Gelozie?

-Nebunie.

-Beţi?

-Sigur. Nu aţi văzut adineaori.

-Reformulez: consumaţi alcool?

-Sigur.

-De ce? Cănd?

-Când mi-e bine, de bucurie că mi-e bine, iar când mi-e rău, ca să-mi treacă durea şi supărarea.

-Şi ce beţi?

-De la apă chioară în sus, trec prin toate gradele până pe la 42.

-Consumaţi zilnic sau ocazional?

-V-am spus, la necazuri şi bucurii. Şi cum astea sunt destul de dese…

-Fumaţi?

-Nu.

-De ce?

-De-aia. Că le-au scumpit al dracului de tare.

-Deci, aţi fumat.

-Nu.

-Atunci?… Chestia cu scumpirea…

-Ştiu de la frate-meu, Costică. El mai trage din ţigară când are bani să-şi cumpere.

-Mâncaţi? Vreau să zic… mâncaţi mult? Bine? Gras? Sărat? Cu zahăr? De câte ori pe zi?

-Mănââânc! De toate.

-Ce mâncaţi mai des? Mâncare gătită, procesată, semi, tip fast-food?

-Nuuu. Ce găteşte Georgeta.

-Georgeta e… bucătăreasa? a mărit din nou ochii tânăra blondă.

-Unde aţi văzut voi strungar cu bucătăreasă? Georgeta este „chiriaşa”mea. Ultima mea nevastă.

-Aţi mai fost căsătorit?

-Nu. Dar e ultima pentru că nu m-aş mai însuraaaa… Poate tot cu ea, altfel…

-Vă rog să-mi satisfaceţi şi mie o curiozitate! s-a ridicat pe vârfuri un tânăr din spate cu ochelari. Aţi spus că aţi fost strungar. Ce este acela un strungar?

-Bă, da fraier eşti! a venit replica unei voci groase. Nu ştii nici atâta lucru, ce este un strungar?

-Eu ştiu, a fluturat mâna o tânără cu faţa acoperită aproape în întregime de păr. Am fost cu „bătrânii” o dată la Bran şi am fost la un loc de acela cu multe oi. Strungarul e ăla de dă oile la strungă. Un fel de Becali.

Toţi cei aflaţi în salon au izbucnit în râs, cu excepţia unui tânăr ras în cap, încruntat, cu un corp masiv, care aţipat cât a putut:

-Taceţi bă! Mă nene, am şi eu o întrebare: ai scaune?

-Bineânţeles. Mai ales în bucătărie şi în sufragerie. Chiar eu le-am făcut, frumos înflorate, că am fost strungar în lemn. Artă, că am lucrat la „Muncă şi Artă”.

-Matale eşti dus cu pluta sau faci miştouri cu mine? Te-am întrebat dacă te c…i, asta înseamnă să ai scaune.

-Ştii dumneata pe cineva care nu face… treaba aia?

-Cum staţi cu viaţa sexuală? a întrebat o fată, pregătindu-se să noteze.

-Eu… stau, iar ea… stă.

-Cine stă?

-Viaţa asta. Sexuala.

-Nu-mi place răspunsul, fiţi mai concret, vă rog!

-Ce treabă are viaţa sexuală cu durerile mele? Că asta nu se face cu burta. Sau nu ştiţi? Ia mai slăbiţi-mă cu întrebările astea! Nu vreţi să ştiţi şi unde mă doare, când mă doare sau când nu mă mai doare? Nu asta interesează? Haide, lăsaţi-mă! Nu vă mai răspund la nicio întrebare.

Studenţii au plecat mormăind, iar peste câteva minute a venit asistenta şefă:

-Domnule Mardale, gata! Mergem acasă.

-La dumneata sau la mine? a incercat el să glumească, dar asistentei nu-i ardea de glumă. S-a înroşit la faţă de furie.

-Domnule, mie nu-mi arde de glumă. Mai ales de alea proaste.

Nu se ştie dacă a avut vreo legătură cu înroşirea la faţă a asistentei şefe, dar şi Mardale s-a înroşit la faţă, mai mult, aproape că s-a învineţit. Asistenta s-a enervat, crezând că starea lui face parte din glumă, i-a scos din sertarul noptierei punga cu ceea ce îi adusese fratele lui de acasă şi i-a îndesat în ea ce avea pe noptieră, l-a luat pe pacientul neserios în relaţiile cu personalul medical, în care domnul profesor-doctor includea şi studenţii, şi l-a scos din salon, de pe secţie, apoi din spital, trimiţăndu-l acasă. Nu a ajuns însă decât la primul colţ unde s-a încovrigat de durere, a căzut, trecătorii l-au dus din nou la spital, iar doctorul de la urgenţă a constatat o infecţie puternică şi starea deosebit de gravă a pacientului, care a fost transportat de urgenţă cu un elicopter la un spital celebru din capitală. Cei de acolo l-au operat imediat, constatând prezenţa unui corp străin în stomac. Au scos de acolo un ac  de cusut, probabil al Georgetei, soţia pacientului, care toată viaţa muncise doar „cu acul”, cum însuşi pacientul o spunea adesea.

Nu se terminase însă operaţia de la Bucureşti, că la spitalui local se şi deplasase comisarul şef Mircea Filipescu. Fusese depusă o plângere de către familie, semnată de fratele pacientului, Costică Mardale, iar comandantul nu mai avusese răbdare să urmeze procedurile normale ale poliţiei de rezoluţionare, înregistrare, repartizare etc. a plângerilor, îl chemase pe Filipescu la el.

-Te rog să te ocupi personal de chestia asta! Cât se poate de repede.

-Arăt ca după război, i-a arătat comisarul hainele şi faţa. Nu am apucat să ajung acasă. Am fost noaptea aceasta la evenimentul acela…

-Nu-i nimic, tu şi aşa eşti bărbat frumos. Nu uita să mă suni imediat ce ajungi la o concluzie. Şi dacă ai nevoie de ceva, de ajutor, sunt aici.

Cu locurile de parcare în zona spitalului ştia că este o problemă, oricâte locuri de parcare s-au mai făcut în ultimii ani, aşa că şi-a încercat norocul pe poarta cea mai îndepărtată a spitalului. Nu era nimeni nici în aleea de acces, nici în cabina paznicului, aşa că a intrat nestingherit până aproape de clădirea spitalului. A coborât şi şi-a dat seama că a ajuns la intrarea dinspre morgă. Pe unde mai mult ies pacienţi, decât intră. În cabina paznicului de acolo un bărbat la vreo 60 de ani, solid, cu mustaţă, pe ecusonul căruia scria „Lică Bereket-agent de securitate” dezlega rebus.

-Ce doreşte domnul? l-a întrebat el pe comisar prin vizetă, studiindu-l din cap până în picioare. O informaţie, ceva? Vă servim.

-Vreau să ştiu… Ce trebuie să faci ca să nu ieşi de aici ca „băieţii” din congelatoare şi sicrie.

Lică s-a ridicat şi a ieşit zâmbind pe uşa îngustă a cabinei, aranjându-şi mustaţa. S-a apropiat până la contact de comisar, l-a mirosit şi i-a întors aţa din bărbie, aşa încât să-i vadă bine ambii obraji.

-Excede funcţiei mele astfel de informaţii. Dacă vrei să afli trebuie să-mi dai un leu. Asta pentru că informaţia pe care o vrei matale se plăteşte. Nu intră în fişa postului asemenea obligaţii.

Comisarul a scos o bancnotă de 5 lei şi i-a vârât-o în buzunarul gecii de uniformă.

-E clar, a zâmbit Lică. Domnul e hotărât pe viaţă. Nu te întreb cine te-a trimis la mine, dar îţi spun că trebuie să-i faci cinste cu ceva, căci te-a trimis unde trebuie. Vezi mata pe domnul acela de acolo cu sacoşa în mână, care aşteaptă la uşa pe care se scot cei „iertaţi de Dumnezeu”? Omul ăla ori nu a vrut să dea un leu la băiatu’, ori nu a ştiut cui. El nu e vreun „scârţan”, ştie tabla împărţirii. De unde ştiu eu asta? Uită-te la mâna lui! Parcă este făcută să care bagaje, aşa ete de croită pe mănerele sacoşii. Cât a cărat omul ăsta la viaţa lui, nici el nu mai ştie. Şi acuma are în sacoşă o sticlă de ceva, un parfum, ceva aurifer sau plicul cu sutici. Doar un lucru i-a lipsit, informaţia. Nu a ştiut cui să dea un leu pentru o informaţie care nu este trecută în fişa postului, cum ţi-am zis. Şi atunci nu a ştiut ce căi să apuce, cui să ducă sacoşa. Iar acum aşteaptă cu ea în mână să i-l aducă pe al lui, rudă, prieten sau ce o fi, pe partea asta, ţeapăn. Se merită, domnule? O Viaţă pentru un leu? Ia zi, ce vă doare? Că te văd cam palid, cam obosit.

-Mă doare aici, a arătat comisarul cu pumnul drept un punct de sub stern. Cam de mult mă doare şi e aşa ca o arsură. Îmi e bine acum, dar odată mă apucă durerea de mă învineţesc la faţă. Şi nu mai pot să respir.

-Poa’ să fie de „corason” şi-a dat cu părerea Bereket, da’ mai bine te duci la Meri, la Interne. Eşti pregătit? Adică… eşti „bazat”? Ai „loveaua”? Adică ai cât cere „tarifu”, cât se dă? Dacă nu ştii, îţi spun eu, că s-au schmbat timpurile. Nu mai merge cu cartuşul de kent şi cu mărţişoare ori buchete de garoafe. Banii, că ăia n-are miros. Are în schimb serii, pe care nu prea poţi să le ştergi.

-Câteodată şi scris de-ăla pe ei, cu creion de nu se vede, a intrat comisarul în joc. Am văzut şi eu pe la televizor.

Lică Berechet l-a mai studiat o dată pe comisar. L-a pufnit râsul la ce naivitate citea în expresia feţei acestuia. Obositul ăsta nu prea a mai trecut prin lume, şi-a zis el. Hai să-l ajutăm pe „nevinovat”!

-Ha-ha! Cine se mai împiedică azi de un creion? De un scris cu creionu, nici atât. Nici măcar dacă e unul „riflictorizant” nu mai contează.

-De ce, dau şi la ăia care ar veni să le verifice sau ce?

-Nu, nu ştii. Ăia de verifică nu ia, că frige. Dar are Karol aparat. După ce pune „solicitantul” plicul, îl chemi pe Karol. Ai zece „mangoaţe”, una e a lui, ai douăzeci, două e ale lui, da’ vine omul cu aparatul şi eşti sigur că nu îţi bate „presa” la uşă. S-au schimbat vremurile, domnule. Nici Dumnezeu nu-ţi mai dă dacă nu-i pui o lumânare. Iar oamenii e inventivi, că de-aia fac câte cinsi-şase ani de facultate, să ştie să se ferească. Să nu înghită pilula nemestecată, că face găuri. Şi dacă intri la găuri… Ori e prea cald, ori eşti la răcoare. Cine nu crede, musai trebuie să lucreze prin Canada sau Germania, că aici e greu să răzbeşti. Şi, mai ales, să trăieşti.

-Ce n-am înţeles eu este de unde îl iei pe Karol ăsta.

-Nu e treaba dumitale, a „donatorului”. Treaba dumitale a fost să dai de mine şi să-mi dai leul. Asta nu e… –şi-a frecat el două degete- şperţ. Rolul meu este să ajut fraierii să nu „o mierlească” pentru că nu ştiu ce să facă cu sacoşa. Ca amărâtul ăsta. Că e mai scumpă o înmormântare decâ o operaţie, chiar dacă operaţia… Aia din spital. …O face un profesor-doctor, iar pe aia de la cimitir o face un „escavator cu barbă”. Deci, ca să mă înţelegi mai bine, eu sunt ca un afiş pe care scrie unde să te duci în caz că…

-Altfel decât să citeşti „afişul” sau să urmezi „protocolul” nu se poate?

-Ba da, se poate. Dar rişti să pleci cu sacoşa acasă… pe partea astălaltă. Pe intrarea spre ieşirea din „scenă”, ca să zic aşa. Nimeni nu-ţi cere, dar dacă pui ceva acolo, faci mâna cu bisturiul să nu tremure.

De restul cazului s-a ocupat altcineva. Filipescu era destul de des în spital pentru rezolvarea unor probleme personale. Îl cunoştea aproape tot personalul medical, dar şi el cunoştea destul de mulţi dintre ei, de la asistente la stagiari şi somităţi, oameni de o competenţă excepţională, cu probitate profesională, cinstiţi, dar obligaţi să-şi completeze veniturile. Şi-a amintit de ultima discuţie cu doctorul Nicolescu, prietenul său, pe tema asta.

-Măi Mircea, uite cum stă chestia: Eu dacă nu mai lucrez altceva decât ce fac în spital, îi zisese el, nu pot să mă descurc cu banii. Sunt foarte puţini, te rog să mă crezi. Eu trebuie să călătoresc, să merg la congrese, la întruniri, şi asta costă. Şi tratatele, revistele de specialitate. Eu trebuie să studiez permanent, că altfel mă transform în medic „de pluton”. Nu mai sunt la curent cu noutăţile din domeniuo lună de zile, am pierdut pasul. În plus de asta, aproape tot ce am prin cabinet sunt ale mele.

-Şi atunci?…

-Atunci… Fac şi altceva. Cabinetul propriu, predare la facultate şi tot ceea ce se poate ca să mă menţin.

-Să includ aici şi?…

-Include ce vrei. Îmi fac datoria cu ce pot.

Cazul de luare de mită a fost simplu. Banii cu seriile notate într-un proces-verbal făcut cu martori, plicul, verificat de Karol, care era, de fapt, Carolina, femeia de serviciu, deţinătoarea unei lămpi cu ultraviolete, consultaţia, Marieta Ursaru, o asistenta care a fost „rugată” de doctor să ia plicul pe hol, nu la el în cabinet şi un dosar încâlcit, la fel de încâlcit ca întregul sistem în care zilele ce le mai ai de trăit pot să-ţi cadă cu repeziciune de pe calendar în balta nămoloasă în care se bălăcesc zilnic multe halate albe.

Ionel Mardale s-a făcut bine şi a retras reclamaţia depusă de fratele său împotriva personalului medical, considerând că principala vinovată de ceea ce s-a întâmplat este Georgeta, cu acele şi cârpele ei, Are tot mai des dispute verbale pe această temă cu soţia, pe care o mustră privitor la lipsa ei de preocupare faţă de el pe timpul problemelor medicale, suspinând ca un motan îndrăgostit:

-E-heeei! Să mai fiu eu tânăr!… O muiere ca Tănţica  mi-aş lua. Asistentă… Frumuşică… Dolofană… Şi te plimbă cu căruţul, cât e ziua de mare.

                                                     

     de Cms şef (r) Adrian NICOLA