povestiri politiste

Ziua Fiilor

Povestiri aproape politiste

- Mă chema Agache Petru, dar acum mă numesc Vartolomei, cum mi-a zis o înaltă faţă bisericească. Sunt de fel din Bobîrnaţi, un sat de sub munte, din Moldova. La mine acolo nu mai am pe nimeni, buna, mama mamei, a fost ultima care s-a ridicat la cer dintre ai mei. Ce era să mai stau acolo? Nu mă mai lega nimic de satul acela. Dar nu de aceea am plecat, că lucram la gater, la Ionică Hîrdău, şi aveam cu ce trăi. Am plecat că mi-a apărut în vis Domnul şi mi-a zis aşa: „Tu să mergi pe drumul apelor de răsărit şi acolo ai să găseşti rostul şi menirea ta, pe Fraţii tăi şi pe Noi, părinţii tăi! Că tu acolo trebuie să înalţi crucea şi să faci sacrificiu ca să te înalţi la Mine.”.

 -De unde ştiai că este Domnul? l-a întrerupt comisarul şef Filipescu, privindu-l serios din cealaltă parte a biroului.

 -Eu sunt curios cum arăta, a intervenit Ilie, aşezat lateral, pe scaunul de lângă uşă, afişând un zâmbet zeflemitor. Şi, mai ales, ce ţinută purta. Una mai de gală, de fripturi, cum ar veni, sau…

 Privirea scurtă a comisarului i-a îngheţat zâmbetul şi i-a oprit pe buze şirul vorbelor.

  -Nu era prima oară când îmi apărea în vis. Îmi apare mereu, dar niciodată nu mi-a cerut să plec, nu mi-a spus care-mi este misia, ca atunci. Iar pentru cine nu ştie, Dumnezeu nu are chip, pentru că nu  poate fi nici copil, nici fecior şi nici bătrân. Nu are vârstă, căci este nemuritor. Eu îl văd în visele mele cu chipul lui Iisus, fiul său cel întrupat în om, care…

  -Să revenim, l-a întrerupt Filipescu. Ai plecat deci din satul tău. Când s-a întâmplat asta, unde ai fost între timp şi din ce ai trăit?

  -Păi… Să tot fie. Cred că la două-trei săptămâni după Rusaliile din ălălalt an. De la noi, din Bobîrnaţi, am luat drumul încoace, ascultând porunca Domnului. Din mânăstire în mânăstire, din schit în schit… Am trăit cu ce mi-a dat Cel de Sus.

  -Te-au primit în mânăstiri fără să fii călugăr?

  -Casa Domnului e pentru tot omul, domnul meu. Şi pentru bogat şi pentru calic, şi pentru sfânt, şi pentru păcătos, şi pentru preot şi pentru mirean.

  -Văd că porţi straie monahale, i-a studiat comisarul hainele negre, lungi, murdare şi ponosite. Ţi le-au dat de la vreo mânăstire? Sau…

  -Ferască sfântul! s-a închinat el larg, ridicând privirile spre cer. Mi le-a făcut un croitor dintr-un sat de pe apa Putnei, în afară de cuşmă, pe care o aveam de acasă, de la noi, şi de cojoaca asta, moştenită de la buna. Am plătit cinstit pentru ele.

  -Ai avut bani pentru haine?

  -Dar cum nu? Doar am vândut casa şi acareturile de la Bobîrnaţi, că oricum nu aveam la cine să le las. Straiele sunt ponosite ca vai de lume, pentru că cea mai multă cale am bătut-o pe jos, singur, cu gândurile mele şi rugile la Domnul.

  -Totuşi, în atâta timp trebuie să fi poposit pe undeva.

  -Sigur. Mi-a dat mie Dumnezeu putere, că doar El m-a trimis, dar nici supraom nu m-a făcut. M-au primit oameni cu frica lui Dumnezeu în vreun grajdi sau cămăruţă, ori feţe bisericeşti care mi-au dat un codru de pâine pentru ceva munci. Am stat în biserici sau case parohiale pe care nu se învrednicea nimeni să le însufleţească cu trupul şi sufletul său, părăsite…

  -Cum şi când ai ajuns în… În Dobrogea, să zicem?

  -Vă pot spune cum, căci prin vrerea Domnului am fost înzestrat cu ţinere de minte, dar nu şi când. Am pierdut de mult numărul şi curgerea zilelor de când m-am pornit la drum.

  -Atunci de unde ştii când să ţii post, când şi la ce sfinţi să te rogi? a intervenit din nou agentul principal Ilie.

  -Eu ţin post şi mă rog în toate zilele, s-a întors bărbatul uşor către poliţistul care îi pusese întrebarea. Iar când ajung la un loc sfânt citesc calendarele. V-am spus, am ţinere de minte.

  -Să revenim la ce te-am întrebat! a intervenit din nou comisarul.

  -Am ajuns la apa cea mare  zisă Dunăre, venind de la Vladimireşti, astă primăvară, când apa era tulbure şi urâtă şi răzleţise mulţi oameni cu puhoaiele ei. Mugurul se chinuia să zbicească de sub coajă, iar frigul încă nu-i dădea pace. Nu mergea podul cel plutitor la Brătianu, aşa că am făcut culcuş câteva zile şi nopţi într-o colibă părăsită. Cred că şed în ea când îşi păzesc pepenii sau rodul grădinilor, vara şi toamna. Până când am zărit un pescar din Somova care m-a luat în lotca lui şi m-a trecut vadul la Şaon. N-am ştiut, dar acolo slujesc măicuţe cu frica lui Dumnezeu şi a stareţei. Numai una dintre ele s-a milostivit să îmi dea un codru de pâine şi să-mi oblojească o rană de brâncă, gata să se oprintească. Am stat închis acolo tot timpul, ca să nu mă vadă careva şi să-i fac necazuri maicii Violeta. Că aşa o chema pe creştină.

  -Iar de acolo…

  -De acolo am luat calea spre Cocoş. Dacă dincolo mă primise o măicuţă, aici m-au omenit ziua, iar seara m-au scos din curtea sfântului lăcaş. O săptămână am dormit pe unde am apucat şi m-am rugat să-şi facă milă de un biet drumeţ, dar sfinţia sa nu s-a îndurat să mă primească, sfătuindu-mă să apuc căi întortocheate, care mie nu-mi sunt la îndemână. Aşa că am luat drumul spre marea cea mare, odihnindu-mă ceva vreme la Tichileşti, la oamenii bătuţi de soartă, dar ocrotiţi de Domnul, bolnavi de boala schimonoselii şi sluţirii care se cheamă lepră. Mai peste câteva săptămâni am ajuns la Celic Dere, de m-am rugat la cea sfântă icoană cu chipul domnului care se curăţă an de an şi porneşte a zâmbi, din supărarea afumată în care a stat mai bine de două sute de ani. Măicuţele m-au lăsat să-mi odihnesc trupul şi să-mi alin sufletul câteva zile. Taman se lucra acolo o zidire mare, eu i-am ajutat pe meşteri, iar măicuţelor le-am făcut unele trebi. Dar drumul meu nu trebuia să se oprească acolo, aşa încât Domnul mi-a îndemnat paşii spre sfintele moaşte ale mucenicilor Epictet şi Astion, cei sfinţi vechi de la marea cea mare. O lună de zile am slujit cu trebi obştei de acolo, mai cu seamă la lucratul viei, având răgazul să-mi împreun cugetul cu al sfântului fără de arginţi şi al ucenicului său. Pe calea spre înapoi făcută de ei cu aproape două mii de ani în urmă, am apucat-o şi eu spre cetatea Histriei, pe care eu o credeam încă în picioare, însufleţită de puterea lui Dumnezeu. Am găsit însă nişte ziduri goale şi pustii, roase de vreme, iar apa cea mare spre care Domnul mă îndreptase am zărit-o printre trestii şi stuf, departe de piciorul zidului. Dezamăgit fiind de ceea stare mi-am lăsat paşii purtaţi unde au vrut ei, ajungând acolo unde obştea creştină a Casienilor a fost trimisă de Dumnezeu pentru a sfinţii locul prin fiinţa de la El lăsată a cucernicului şi multiubitului Ioan Casian. Unde mi-am făcut loc de odihnă şi rugăciune, în inima celor stânci numite Cheile Dobrogei.

  -Ţi-ai făcut şi viză de flotant? nu s-a putut abţine Ilie, întâlnind din nou privirea mustrătoare a superiorului.

      ***                                       ***                                            ***

   Era din judeţul Constanţa, de la doi paşi de mare, cum s-ar zice, dar Cristian nu avusese încă prilejul să admire întinderea albastră, legănată de valuri, aşa cum o văzuse la televizor. Dacă marea nu o văzuse, despre munte nici nu putea fi vorba. Speranţa lui de a se căţăra pe înălţimile semeţe şi de a-şi desfăta privirile cu ceea ce natura crease din stâncile viguroase şi înalte în miile de ani de vânt şi ploi, i se părea irealizabilă. Aşa că bucuria fusese cu atât mai mare atunci când proful de Geografie le promisese că vor merge să viziteze ceea ce mai rămăsese din bătrânii munţi ai Dobrogei. Lor le promisese domnul Dobre, iar dumnealui îi promisese primarul comunei, angajăndu-se să sponsorizeze din banii comunităţii transportul copiilor până la Cheile Dobrogei. Atunci intervenise şi doamna Istudor, profa de Istorie. Dacă tot se face drumul până la Chei, zisese ea, să se continuie puţin pentru ca elevii să poată vedea şi cetatea Histria. Se aprobase, iar ea se ocupase personal de a obţine intrarea gratuită, discutând cu mult timp înainte cu autorităţile de la Judeţ care se ocupau de cultură.

   Numai că pregătirile duraseră cam mult, se încheiase anul şcolar, iar copii îşi pierduseră speranţa. Trecuse şi vacanţa de vară, venise luna septembrie cu un nou început de an şcolar, iar visul lui Cristian de a vedea marea se îndepărta şi mai mult de ziua când avea să devină realitate. Pe 15 septembrie începuse clasa a opta, iar tatăl lui l-a întâmpinat în salopeta lui soioasă, cu un braţ de coceni de potumbi, privindu-l îngândurat cum vine acasă cu manualele.

-Te-ai dus degeaba. Ţi-am spus doar că anul ăsta nu mai mergi. Pe mine cine mă ajută cu animalele? Că ai văzut şi tu, mama ta nu mai poate. Boala i s-a agravat. Şi ce o să mâncăm? Cărţi? Şi mersul la medic cu ce-l plătim dacă nu ne îngrijim de animale, cu notele tale de la şcoală? He, heee!

 Reuşise să mai fugă de acasă, după ce făcea treaba cu tatăl lui dimineaţa, de vreo câteva ori, dar o palmă a tatălui care i se lipise de ceafă îl făcuse să pună capăt tentativelor de a merge la şcoală. Aşa că într-o seară se pomeniseră acasă cu doamna Istudor care în acel an trebuia să fie diriginta lui. Tânăra femeie venise la familia Străjescu să vadă ce este cu Cristian. Pe prispa casei, învelită cu un pled, dăduse cu ochii de Anişoara, mama băiatului, şi o abordase pe ea.

-Am auzit că nu vreţi să-i daţi voie la şcoală lui Cristian. Să ştiţi că este peste medie cu ştiinţa de carte, ar fi mare păcat să…

-Ştiu doamnă, lăcrimase Anişoara, dar nu vrea taică-său. Şi are şi el dreptate. Cu cine să-şi facă treaba dacă eu nu mai pot?

 Se apropiase de ele Vasile Străjescu, venind din spatele curţii cu mâinile pline de sânge. Fusese obligat să sacrifice o noatină care îşi frânsese piciorul şi era furios.

  -Du-te sănătoasă, doamnă! Şi să nu mai vii! Pe la noi câinii sunt răi, mă mir că nu te-au încolţit. Cât despre băiat… Are şapte clase, îi ajunge. Tata avea patru, mama cinci, şi au trăit şi ei. Nu-i mai împuiaţi capul cu tot felul de năimeli, că oricum nu folosesc la nimic.

   -Domnule Străjescu, e păcat să nu înveţe. Acum copii deprind calculatorul, limbile străine…

   Vasile a fluierat puternic spre fundul curţii, iar de acolo s-au auzit lătrături. O haită de câini s-a repezit spre ei, iar bărbatul a rânjit satisfăcut.

   -Uite aici limbi străine!a mai fluierat el odată. Asta nu se învaţă la şcoala dumitale. Avem şi noi pe aici şcoala noastră, aia din bătrâni: să paştem oile, să căutăm de coarne iezii, să mulgem vaca şi să facem brânză…

 Profesoara s-a ferit de câini, fără a se speria prea tare de furia lor. Într-o clipă s-a ivit Cristian cu o nuia în mână, îndepărtându-i.

 -Hai măi, tată! Şi mata!…

- Dispari din ochii mei! l-a fulgerat Vasile din priviri. Dacă mănâncă animalele carnea aia din curte, tai bucăţi din tine, boule!

 Trecuse o săptămână de la episodul acesta şi Cristian aflase de la Gelu, prietenul lui cel mai bun, că în prima sâmbătă din octombrie copii de vârta lui pleacă în excursia promisă de primar şi profesori.

   -Mamă, spune-i tu lui tata, că pe mine nu mă ascultă. Vreau şi eu în excursie. Să văd măcar odată marea.

   -Nici nu îndrăznesc, copile, o să se înfurie. Dar cred că am să încerc. Ce o să-mi facă? Mai mult decât să iau de la el o palmă, nu cred că se poate. E iute la mânie, dar ştii şi tu că este un om bun.

  Răspunsul tatălui fusese însă unul categoric: nu! Avea de pregătit doi porci pentru târgul de duminică, vântul îi stricase o claie cu fân, venea şi veterinarul să-i vaccineze nişte păsări. Nu, nu se poate!

  -Dacă nu mergi tu, Dobre o să o ia pe fiică-sa, pe Mariela, i-a zis Gelu lui Cristian.

 -Dar Mariela e la liceu, la oraş. Cum să o ia?

 -Ce fraier eşti! Trecem cu autocarul pe acolo, o ia, iar la întoarcere vine şi ea încoace, o dată cu noi. Apoi o duce profu, luni dimineaţă, cu maşina, la liceul acela al ei.

 Trecuse o zi, trecuseră două, doamna Istudor venise la ei, dar găsise poarta încuiată. Vroia să ştie dacă totuşi… Apoi i-a spus Gelu că se hotărâse să se plece fără el. Când a aflat, lui Cristi lacrimile au început să i se prelingă pe obraz, chiar dacă el nu ar fi vrut şi încerca să le oprească şirul.

 -Lasă Cristi, nu mai plânge! i-a zis Gelu şi l-a apucat pe după umeri. Găsim noi o cale să vezi şi tu marea. Şi Cheile Dobrogei. Eu am fost cu ai mei de multe ori la plajă, am fost odată la munte, la Sinaia. La munţii ăia adevăraţi, nu la ăştia tociţi de vânturi şi ploi.

     ***                                     ***                                                      ***

 Autocarul ajunsese pe lângă Aeroportul Internaţional Mihail Kogălniceanu, iar Dobre tocmai le explica de ce atâtea avioane cenuşii se află pe pista din apropierea şoselei, când vecinul lui de banchetă, Doru, a văzut uimit ceea ce descoperea gluga hanoracului ce îi căzuse de pe cap: lângă el nu se afla Gelu, ci Cisti. Chiar Cristian Străjescu.

 -Cum ai ajuns aici? l-a întrebat în şoaptă Doru.

-Mi-a lăsat Gelu aseară, târziu, hainele lui, la făntâna din răscruce. După ce ai mei au adormit, m-am dus acolo şi m-am îmbrăcat cu ele, apoi am aşteptat în scorbura salciei de la derea, aia mare şi pletoasă, până când s-a facut ziuă. M-am îmbrăcat cu hainele lui Gelu, astfel că toţi au crezut că sunt el şi am urcat în autocar. Să nu spui la nimeni, te rog!

 Autocarul i-a dus mai întâi la Histria şi nimeni nu a bănuit că băiatul acela, care rămânea mai mereu în urma grupului, nu este Gelu, aşa cum îl strigau ei, este Cristi. Doar doamnei Istudor, profesoara de istorie, nesaţul cu care privea băiatul marea, cocoţat pe zidul cetăţii, i-a trezit unele bănuieli. Dar era prea ocupată cu misiunea de ghid pe care şi-o asumase ca să mai verifice şi dacă sub gluga hanoracului se afla Gelu sau Cristi.

 De la Histria s-au întors din nou pe Chei, aşa cum hotărâseră, numai că de data aceasta nu s-au mai oprit jos, la drumul asfaltat, au mers sus, la mânăstire, locul din care natura oferă o privelişte minunată, de munte autentic, cu formaţiuni calcaroase în forme ciudate, precum Babele din Bucegi. Iar domnul Dobre a vrut cu tot dinadinsul să le arate copiilor această zonă mai puţin cunoscută a Dobrogei, expunându-le tot ce ştia despre rezervaţia de aici. Totul a fost bine şi frumos, copii s-au jucat pe pajistea din spatele mânăstirii, apoi şi-au mâncat mâncarea din pacheţelele puse de părinţi de acasă şi au pornit-o spre autocar. Copii, entuziasmaţi de cele văzute şi încinşi de joc, nu au mai păstrat ordinea locurilor stabilite la plecare de acasă de cei doi profesori, aşa că nici măcar Doru, băiatul care stătuse pe scaunul de lângă Cristi, nu şi-a dat seama că acesta lipseşte, iar autocarul gonise deja zeci de kilometri fără el. Doar atunci când doamna Istudor s-a ridicat de pe scaunul ghidului şi a început să numere copii, a ieşit la iveală adevărul: cel care lipsea din autocar nu era Gelu, ci Cristian Străjescu.

   ***                                        ***                                            ***

  Comisarul şef Mircea Filipescu şi-a lăsat suspectul în grija lui Ilie şi a intrat în biroul comandantului.

  -Te-am chemat în legătură cu răpirea copilului acela, i-a spus şeful de cum a intrat pe uşă. Vreau nişte amănunte, pentru că toată lumea se interesează. De la imspectorat la minister, presa… Toată lumea.

  -La mai puţin de o oră de când a fost adus? Ce amănunte să vă dau? Cu copilul nici nu am avut timp să discut.

  -De ce nu ai început cu el? De unde ştii ce să-l întrebi pe autor, dacă nu ai stat de vorbă cu victima?

  -Ştiu destul de bine ce am de făcut, i-a replicat tăios Filipescu, punându-şi mîinile pe birou şi privindu-şi şeful pe sub sprâncene. Dacă nu aveaţi încredere în profesionalismul meu de ce m-aţi mai chemat de acasă din timpul liber? Putea să se ocupe echipa operativă de cercetarea asta.

  -Mircea, stai puţin, te rog! Înţeleg că eşti furios, te-am chemat de la ziua fiului tău. Dar înţelege şi tu că răpirea asta?…

  -De unde ştiţi că este vorba de o răpire?

  -Păi dacă îl ţinea pe copil cu forţa? Nu aşa l-au găsit pe călugărul ăla? Başca faptul că băiatul avea pantalonii daţi jos atunci când profesorul a intrat în grotă. Spune şi tu, a ce seamănă scena asta?

  -Seamănă, dar nu răsare, şi trebuie să aveţi răbdare. Na, că am dat-o pe versuri! Mai avem de aşteptat cu audierea copilului. Ştiţi foarte bine că nu am voie să-l audiez decât în prezenţa părinţilor. Cine ştie când ajunge aici unul din ei! Acum băiatul stă de vorbă cu Cristina, psihologa noastră. Până să ajungă la mine am altă treabă: ascult istoriile şi călătoriile religioase ale „sfântului Vartolomei”, cum îşi zice omul în sutană.

  -Dar… Părerea ta… Părerea ta care este? Crezi că tipul ăsta, călugărul, ar fi în stare?… Am citit undeva că fanaticii ăştia religioşi…

  -Agache Petru nu este nici călugăr şi nici fanatic religios. Este un tânăr de 34 de ani, cu un grad de cultură mai redus, rămas singur pe lume, care spune că ar fi avut o revelaţie privitoare la divinitate şi a plecat să îndeplinească ceea ce crede el că este „menirea” sa, căpătată prin poruncă divină. A fost verificat în evidenţe şi la locul de domiciliu. Nu s-a spus nimic rău de el. Aşa că, mai uşor cu răpiri, sechestrări sau violuri. Ne trezim cu cazul pe sticlă aiurea şi lezăm demnitatea unui om care s-ar putea să nu fie vinovat decât de faptul că locuieşte, fără viză de flotant, într-o grotă de pe Cheile Dobrogei. Şi apoi… Este vorba de un copil, care ar rămâne marcat o viaţă dacă s-ar spune despre el neadevăruri atât de mari.

  Când a ajuns la birou, la uşă a găsit un agent de poliţie în uniformă însoţit de un bărbat înalt, spătos, îmbrăcat în nişte haine parcă prea scurte şi prea strâmte pentru corpul său.

  -E Vasile Străjescu, i-a spus omul în uniformă.

  Comisarul i-a făcut semn să-l aducă după el în birou. Dar bărbatul cum a dat cu ochii de Vartolomei, aşa cum stătea el drept pe scaunul de lângă birou, în loc de Bună ziua! s-a repezit cu pumnii asupra acestuia. Reacţia celor trei poliţişti din încăpere a fost promptă, dar nu suficient de rapidă încât să prevină incidentul. Pumnul neaşteptat al lui Străjescu izbise cu putere faţa omului în sutană, răsturnându-l cu scaun cu tot.

  -Mi-ai nenorocit copilul, închinarea mă-tii! a răcnit el, luptându-se cu poliţiştii să scape din strânsură.

  Vartolomei s-a cules cu greu de jos, împiedicat de sutana lungă. Ochiul stâng îi era tumefiat, iar de la nas şi de la gură au început să i se scurgă firicele de sânge.

  -Du-l la voi în birou şi cheamă ambulanţa să-i vadă rănile!i-a ordonat Filipescu lui Ilie.

  Cei doi nu au apucat să plece că uşa s-a deschis, iar pe ea a intrat Cristina, psihologul poliţiei, ţinându-l de mână pe Cristi. Băiatul l-a văzut pe Vartolomei şi a înţeles ce s-a întâmplat fără să i se explice.

  -Cine?… De ce?… De ce?…

  Dar întrebările băiatului, însoţite de privirile rotite prin întreaga încăpere, de la unul la altul, nu şi-au găsit răspunsul. Totul a împietrit pentru câteva secunde în biroul comisarului Filipescu. Se ştia cine, dar de ce?… Cum să-i explici unui copil gestul animalic al părintelui său? Vartolomei a ieşit, şi Ilie a ieşit, dar gheaţa din interior s-a topit greu. Vasile Străjescu a început să mormăie nişte sudalme numai de el desluşite, apoi să se zbată şi să ţipe să i se dea drumul din cătuşe. Cristi s-a dus până în dreptul fotoliului pe care fusese aşezat tatăl său, sprijinit blând de după umeri de Cristina, şi-a privit tatăl cu milă ca pe un animal rănit şi lacrimile i-au inundat faţa.

  -Nu era de ajuns că baţi căţeii, şi găinile din curte, şi viţeii, şi iezii, şi mieiii? Că mă baţi pe mine şi pe mama când vrei tu şi dorm noaptea cu spaima să nu te trezeşti şi să găseşti vreun motiv ca să ma iei la bătaie? Acum ai trecut cu bătaia şi dincolo de gardul curţii, de gardul chinurilor noastre.

  -Eu te-am făcut. Eu vă dau la toţi să mâncaţi, aşa că am tot dreptul.

  -Şi vrăbiile îşi hrănesc puii, îi apără de gaiţe şi de grauri, îi învaţă să zboare. Şi urşii dau mâncare puilor, dar nu-i chinuiesc. Tată…

  Trupul i s-a zguduit de plâns, iar Cristina l-a strâns, cu lacrimi în ochi, la pietul ei, mângâindu-l pe creştetul capului.

  -Nu mai plânge, Cristian. Se vor rezolva toate. Povesteşte-i domnului comisar ce mi-ai povestit şi mie.

      ***                                               ***                                       ***

  Soarele blând şi palid de toamnă se apropia de ceasurile chindiei când copiilor li s-a spus să-şi strângă lucrurile şi să meargă la autocar. Cristi coborâse pe o potecă de pas, abia vizibilă, de pe versantul dinspre apus. Nu avea nimic de acasă, ca ceilalţi copii, şi îi era teamă să ceară vreunuia un strop de apă ca să nu fie recunoscut. Spusese profesorul Dobre că apele se strâng în râul Casimcea, deci trebuie să fie vreun izvor pe undeva. Setea îl mâna tot mai departe, ca într-un deşert chemarea Morganei spre adâncurile de nisip. Doar că la un moment dat, poteca de pe panta blândă l-a dus către un stejar pitic, ce ascundea o stâncă abruptă. A simţit cum se prăbuşeşte în gol şi într-o fracţiune de secundă s-a prins de una din crengile stejarului. Trupul i s-a izbit de stâncă, spatele i s-a lipit o secundă de piatra rece şi colţuroasă, iar un colţ al acesteia i s-a înfipt în şoldul drept. Pentru scurt timp nu şi-a mai simţit piciorul, iar durerea i-a fulgerat trupul. A reuşit cu greu să se ridice în mâini şi să iasă la potecă.

  S-a întins pe spate şi a închis ochii. Cât a stat acolo, nu şi-a dat seama. Poate un minut, poate un ceas. Noaptea nedormită, oboseala zilei, efortul de a ieşi de lângă muchia stâncii, îl obosiseră enorm. Când s-a trezit din somnul în care căzuse, un câine negru cu pete maron, de talie mijlocie, cu o pereche de ochi trişti, îl lingea pe faţă.

  -Ce vrei tu, supăratule? l-a întrebat Cristian mângâindu-l cu blândeţe. Nu am ce să-ţi dau, dacă vrei să-mi ceri ceva. Îmi este şi mie foame, îmi este sete, iar şoldul mă doare groaznic.

  Căţelul sa îndepărtat câţiva paşi, apoi s-a uitat spre el cu ochii aceia trişti. Apoi a mai făcut câţiva paşi, dar s-a întors la locul în care se afla Cristian. A mai făcut de câteva ori manevra asta până când băiatul a înţeles că  trebuie să-l urmeze. Şi l-a urmat pe cărare câteva minute, ajutându-se de un băţ, până când proaspătul lui prieten a dispărut.

  -Supăratule! Unde eşti, Supăratule? M-ai părăsit şi tu? Spune măi, Supăratule, unde te-ai ascuns? Haide, ieşi odată că nu am chef de joacă! Şi mă doare piciorul ăsta.

  La un moment dat, ierburile pe jumătate uscate ce acopereau peretele de piatră de lângă potecă s-au dat la o parte la doi paşi în faţa lui, iar de după ele a apărut Supăratul urmat de un bărbat tânăr, îmbrăcat cu straie ponosite de călugăr, cu barba încâlcită şi părul lung, negru, legat la spate cu un şnur.

  -Dacă pe el îl cauţi, să ştii că nu-l cheamă… Cum i-ai zis tu. Îl cheamă Gelu. Gelu, vino aici! şi căţelul s-a lipit de piciorul bărbatului.

  -A-haaa! Ca pe prietenul meu cel mai bun.

  -Şi ca pe acela de la istorie. Ştii, Gelu, Vlad şi Memonorut.

  -Gelu, Glad şi Menumorut, l-a corectat Cristian.

  -O fi, că eu pe la şcoli am umblat mai puţin. Dar hai o leacă la mine în chilie, că te văd tare obosit. Şezi pe piatră, aici, şi ia o gură de apă din căldăruşa aceasta, că ţi-o fi sete. Ia şi nişte mere să te ospătezi. Spune-mi, ce cauţi prin pustietăţile astea? Ai tăi or fi îngrijoraţi.

  Cristian i-a povestit cum a ajuns acolo, iar Vartolomei, căci el era bărbatul din grotă, i-a observat grimasa de durere atunci când şoldul drept i se atingea de piatra ce-i ţinea loc de scaun.

  -Ce ai, copile? Ori eşti rănit?

  -M-am rănit la şoldul drept şi mă doare îngrozitor. Mai sus puţin am alunecat de pe potecă şi am căzut pe marginea stâncii.

  -Stânca Răului, aşa am numit-o, că nu doar ţie ţi s-a întâmplat. Cât mai stau pe aici am să pun nişte crengi şi o să schimb calea poteciii, să nu mai ajungă nimeni lângă ea. Dar acum trebuie să facem ceva cu rana ta. Am nişte leacuri de bube în straiţă. Mi le-a făcut  buna, bunica mea, când trăia, şi le port cu mine. Până acum m-a ferit bunul Dumnezeu de rele, dar le pot folosi pentru tine. Ia să-ţi văd rana!

  Cristian s-a întors cu spatele şi şi-a dat pantalonii jos. Rana era o julitură cât o palmă de a lui de mare, care sângera, dar sub sângerare carnea putea fi zdrobită.

  -Rămâi aşa să-ţi dau cu alifie, a zis Vartolomei. Şi am să rup o bucată din pulpana cămăşii acesteia pe care abia am spălat-o ca să te leg cu ea. Vei odihni aci în astă noapte, iar mâine te duc eu în Târguşor. Este o cursă la Constanţa. Acum este târziu, ne apucă noaptea până ajungem în sat, iar în pădure şi pe câmpuri mişună şacalii. De unde or mai fi venit şi jivinele astea spurcate, nu ştiu. Dar tot de la Cel de Sus trebuie să ne fie date şi ele, să nu uităm că pe lume nu are loc doar binele, ci şi răul. Şi să ne mai pedepsească pentru lipsa de credinţă şi nelegiuirile oamenilor.

  A scos dintr-o desagă o cutiuţă şi o sticluţă, le-a aşezat cu grijă lângă picioarele băiatului şi, când se pregătea să ungă rănile, ierburile de la intrarea grotei s-au dat la o parte, iar pe uşă a intrat furios profesorul Dobre, având în mână o bucată de lemn bine lustruită:

  -Stai! Opreşte-te sau îţi crăp capul cu bâta asta!

  Zorile se pregăteau să-şi anunţe sosirea, trimiţând dinspre mare către cer, timid, lumina. Pescăruşii, cu zborul lor neregulat, chiuiau veseli că începe o nouă zi, învioraţi de briza uşoară care aducea până în birourile poliţiei mirosul proascpăt de vapori săraţi. Se terminaseră audierile şi protagoniştii întâmplarii plecau care încotro. Vartolomei se hotărâse să ia drumul spre vest, „pentru a călca pe urmele Sfântului Apostol Andrei, la peştera de la Ion Corvin, acolo unde acesta a sălăşluit o parte a vremelnicei Sale vieţi pe această lume”, după cum chiar el le spusese poliţiştilor. Să depună plângere împotriva lui Vasile Străjescu pentru Lovire? Nici vorbă, şi asta era tot de la Dumnezeu. Cristina l-a luat pe Cristian să doarmă la ea, dar gândul ascuns al ambilor era ca imediat după ce ies de la poliţie, să se furişeze în spatele gardului acesteia, acolo unde marea se întindea, imensă, neastâmpărată, cu albastrul ei „pictat” cu valuri mărunte, albe, şi să admire spectacolul ieşirii astrului zilei dintre ape. Numai Vasile Strejescu nu ştia încotro s-o apuce. A rămas în stradă, buimac. S-a lăsat uşor pe vine, şi-a aprins o ţigară şi a stat aşa până când pe lângă el a trecut un bătrânel.

  -Domnule, l-a tras el de mânecă, nu ştiţi încotro s-o apuc? Cum să mă duc acasă fără băiat? Fără Cristi? Ce să mai caut?…

  Dar bătrânelul şi-a tras mâna şi şi-a continuat drumul fără o vorbă.

  -Ştiu eu, s-a auzit din spate vocea comisarului şef Filipescu. Mergi cu mine aici, aproape. Bem o cafea şi o tărie, poate mâncăm ceva. Fac cinste, doar a fost ziua fiului meu. Apoi găsim noi drumul.

Stapânul banilor

Povestiri aproape politiste  Îi trebuia un patent prin debara, prin boxă nu mai dădea de cel cu mânere roşii, din trusa lui de lăcătuşerie, nici pe cel cu mânere albastre pe care i-l lăsase domnul Mărăşanu după ce-i terminase de montat yalla cea nouă de la apartament. Ar fi întrebat-o pe Dora, soţia sa, dar i-a fost teamă că o va auzi din nou cum îi spune că a îmbătrânit şi că nu mai ştie pe unde le pune, sau că le dă, uită la cine şi nu le mai primeşte înapoi. Aşa că a coborât până la Margareta, în parcare, să caute şi acolo. Cine era Margareta? „Dacia” lui cea roşie, pe care o cumpărase când dumneai, maşina, se apropia de „majorat”, adică trecuse binişor de şaptesprezece anişori şi a mai folosit-o cam tot atât şi el. Nu s-a îndurat să o vândă nici atunci când nu a mai vrut să pornească. Dora l-a tot certat că nu scapă odată de ea, mai lua un ban de la fier vechi să-şi plătească taxele. Vecinul de la etajul 1, care avea şi un magazin la parter, i-a reproşat că ocupă locul de parcare, iar el a plătit un loc de parcare la primărie şi tot nu s-a îndurat să o dea. E parte din fiinţa mea, îi spunea el Dorei. Cum să-mi rup de la corp celelalte două „picioare”, acelea care m-au purtat pe cele mai frumoase drumuri ale ţării? Pot eu să dau Valea Prahovei, Nordul Moldovei şi Tranfăgărăşanul la fier vechi?

Margareta se odihnea, obosită după câteva sute de mii de kilometri parcurşi în anii de existenţă, la locul ei plătit cu eforturi financiare, deschisă din când în când de câte un om sărman atunci când nu avea unde să se adăpostească pe vreme rea. Doar la portbagaj părea că nu umblase nimeni. Nici nu ar fi putut, credea Jean, stăpânul maşinii. Antifurtul pe care i-l făcuse din material inox nea Tase, strungarul de la ei de la fabrică, nu avea moarte. Se rupea tabla maşinii şi nu se putea deschide dacă nu răsuceai de şase-şapte ori micuţa cheie tubulară în el. De data aceasta însă antifurtului îi cădea clapa lucioasă în jos, semn că cineva l-a deschis, cu toata arta strungarului Tase.

-Aoleo, sculele mele! a sfârâit inima lui Jean. Şi-a făcut câteva clipe curaj şi a deschis portbagajul, iar clapeta acestuia s-a ridicat surprinzător de repede, fără să mai scârţâie ca uşa unui castel scoţian, aşa cum se întâmpla de fiecare dată. Faţa i s-a luminat şi a zâmbit. Din portbagaj nu părea să lipsească nimic. Ba din contra: în dreapta, lângă roata de rezervă, se observa coala albă cu care era învelit un pachet de formă cubică.

Să fi venit Florin, băiatul cel mare, şi să-mi fi făcut vreo surpriză? s-a întrebat stăpânul maşinii. Sau Ghiţă, prietenul meu, cu complicitatea nevestei  mele? Cum e pus pe şotii… Dar nu, nu este Ghiţă. Nu lăsa el maşina descuiată. Dacă în pachet este vreo… bombă? Auzise el şi de alte cazuri. Văzuse şi la televizor. A dus atent urechea lăngă pachet fără să-l mişte, aşa cum văzuse prin filme, dar nu se auzea niciun tic-tac. Cine să-mi pună mie bombă în maşină? s-a întrebat el. Dacă ar fi una dezactivată, aş lua ceva bani pe ea. Jeane, Jeane, Te-ai scrântit! s-a certat el în gând. Cine să-ţi cumpere ţie o bombă? Şi ce să facă cu ea aici, la noi, în România, unde se zice că exploadează mămăliga, nu bomba?

Gândurile i-au fost întrerupte de Nelu Hrib de la şapte, administratorul blocului cel crăcănat şi ghebos, care a apărut din spatele său pe nepusă masă:

-Ce faci vecine, îţi pregăteşti bolidul? a întrebat el cu un zâmbet zeflemitor pe faţă. Ai auzit că se apropie raliul de la Monte Carlo şi vrei să participi şi tu?

I-ar fi zis ceva „de dulce”, dar nu îşi punea mintea cu el, aşa că s-a mulţumit să-i răspundă în doi peri:

-Nu. O repar să o pun la dispoziţia voastră, a ăstora de la Asociaţie. Am auzit că aveţi atâtea probleme, că nu ştiţi cu ce să le mai căraţi. Că de-aia primiţi salarii, nu? Să jucaţi table la biroul asociaţiei.

A întors spatele lui Hrib şi s-a făcut că scormoneşte în portbagaj. După un timp a văzut picioarele scurte şi crăcănate ale lui Hrib ducând povara trupului gros în direcţia opusă Margaretei, a învelit pachetul într-o bluză de salopetă şi a plecat fluierând spre apartament. A pus pachetul pe masă şi a început să sune la telefon. Ghiţă era plecat la ţară, la ai lui, i-a spus chiar Flori, soţia sa, iar Florin, băiatul său cel mare, tocmai plecase într-o delegaţie, pe undeva pe lângă Cluj.

S-a frământat cât s-a frământat până când a intrat Dora, soţia sa, în sufragerie şi l-a găsit holbat la pachetul de pe masă.

-L-am găsit în portbagajul Margaretei, i-a spus el.

-Ce e în pachet, Jeane mamă?

-Nu ştiu, că nu am căutat în el.

-De ce?

-Pentru că nu este al meu.

-Bărbate, te-ai scrântit? Păi dacă este la tine în maşină, e ca şi cum ar fi în casa ta. Şi, ce este în casa ta, este ca şi cum ar fi al tău. Nu-i aşa?

-Şi dacă este o?… O armă? Nu mă duc la puşcărie nevinovat.

-Nu. Te duci şi o arunci pe râpă, undeva. Sau în mare. Ai grijă să nu te vadă nimeni şi… Cine ştie că ai aruncat-o tu?

-Eu, tu şi… Şi dacă îmi ia amprentele?

-Nu cred că dacă o arunci în apă… Mai sigur e dacă foloseşti mănuşi.

-Nu am. Ai uitat că le-am pierdut? Mi-ai promis că-mi faci cadou altele, de ziua mea, dar nu te-ai ţinut de promisiune. Şi ziua mea a trecut.

-Aoleo, Jeane! Ce mă fac eu cu tine? Cum a trecut măi ziua ta?

-Eu sunt născut pe 8 august, iar acum suntem în ultima zi a lui septembrie. Şi mi-ai făcut cadou un briceag de altoit, nu mănuşi. De parcă eu aş şti să te altoiesc. Şi aş avea ce.

-Vezi să nu te altoiesc eu pe tine, Jenele mamă! Cum era să-ţi fac cadou mânuşi, frate? Vara? De cealaltă zi, a numelui, de sfântul Ion Botezătorul, îţi fac cadou mânuşi. Ţi-ai găsit acum… Ţi-e frică, asta e. Stai că îţi dau eu o pereche de mânuşi.

În căteva secunde a venit de la bucătărie cu o pereche de mănuşi textile, pluşate, foarte colorate, doar  cu câte un deget, pe care ea le folosea pentru a nu se frige atunci când punea mâna pe tigăi şi crătiţi. El le-a luat, le-a întors pe toate părţile şi le-a pus pe masă lângă pachet.

-Nu pot. Sunt murdare de grăsime. Murdăresc hârtia. Nu, nu… Nu pot.

Dora a plecat din nou şi a venit cu o pereche de foarfece cu care a tăiat sfoara ce lega în cruce pachetul.

-Stai! Ce faci, ai înebunit!

Protestele lui Jean Sărăcuţu au fost inutile, faptul fusese împlinit. Sfoara din cânepă maron se odihnea pe faţa de masă, iar Dora desfăcea tacticoasă, cu degetele ei lungi, hârtia pachetului. Nici nu a apucat să înlăture bine hârtia de deasupra şi din pachet au apărut celebrele personalităţi tipărite pe bancnotele autohtone de 100 şi 200 de lei, Mihai Eminescu şi Nicolae Iorga. Doar în partea de sus, căci sub primul strat de lei erau euro. Ambii soţi Sărăcuţu au dus mâinile la gură, dar expresiile feţelor acestora erau diferite. În timp ce Jean era îngrozit, parcă dăduse cu ochii de executorul de la bancă, gata să-i ia apartamentul pentru ratele neachitate, faţa Dorei s-a luminat, femeia a tras un chiot şi a început să ţopăie, cum nu o mai făcuse de mulţi ani, şi să strige cât o ţinea gura:

-Uraaa! Suntem bogaţi! Suntem bogaţi!

În câteva secunde feţei lui Jean nu îi mai rămăsese centimetru pătrat nepupat de soţie, iar el nu a întrerupt-o şi nu a protestat. Şi aşa nu mai primise atâtea pupături adunte la un loc în ultimii 10 ani din viaţă. Şi apoi, bucuria nu costă parale. De ce să-i strice plăcerea? Cât timp a ţopăit ea, Jean a strâns la loc pachetul şi a dat să iasă cu el pe uşă. Numai că Dora a sprijinit uşa sufrageriei cu fundul şi nu a vrut în ruptul capului să lase ieşirea liberă. Te pui cu fundul femeii?! şi-a zis Jean şi a pus pachetul pe masă, acolo unde fusese. Apoi şi-a şters cu dosul palmei transpiraţia de pe frunte.

-Degeaba te opui, eu tot mă duc şi-i predau la poliţie.

-Ai înebunit? Avem datorii la bancă, Jeane. Ai văzut ce mai vin ăia după bani. Trăim din pensia mea, că pe a ta ai poprire.

-Asta este. Am luat bani trebuie să-i dăm înapoi.

-Fiu-tău ăl mare, Florin, şade cu chirie într-un apartament de 40 de metri pătraţi, împreună cu Anda şi copilul, claie peste grămadă. Celălalt, ăl mic, e student şi munceşte la firma aia de curierat să-şi facă bani de taxe.

-Foarte bine! Nu noi l-am învăţat aşa? I-am dat o educaţie sănătoasă.

-Şi mai vreau şi eu, Jenică mamă, să mai mergem şi noi altundeva decât la Amara, şi Techirghiol, cu mâncarea în traistă şi cafeaua în sticlă. Ca Popeasca de la patru măcar, pe-aci, pe la Bulgari sau la Lepşa, că ai auzit-o ce se mai laudă.

-Şi Amara şi Techirghiol sunt două staţiuni corespunzătoare pentru afecţiunile şi posibilităţile noastre materiale. Chiar tu ai spus după fiecare concediu că te-ai simţit foarte bine. Nu? Acum le găseşti cusururi. Uite ce e! Eu plec la poliţie. Aşa este cinstit. Cine ştie cine plânge după ei.

-Gândeşte-te puţin, bărbate! Cine are atâţia bani la un loc, are cel puţin încă pe atâta în realitate. Tu dacă ai avea doar banii ăştia, ai umbla cu ei aşa, făcuţi pachet, ambalaţi în hârtie, ca să ajungă în portbagajul Margaretei? Am stat toată ziua la televizor, că azi a fost sărbătoare şi nu s-a lucrat, şi am tot butonat telecomanda. Până acum –iată! Este aproape şapte seara, a trecut soarele de chindie- nu am văzut niciun anunţ că cineva a pierdut, că i s-au furat sau ceva de genul ăsta. Poate că stăpânului banilor nici nu-i pasă. O fi vreun milionar excentric care venea cu ei de la banca asta de la colţ, s-a cherchelit puţin şi a confundat maşina lui cu a noastră…

-Ha, ha, ha! Tu te auzi ce prostii îndrugi? Un milionar care să confunde maşina lui, vreun Maseratti sau ceva de genul ăsta, cu Margareta noastră, Dacia 1300 an de fabricaţie 1980. E cel mai amuzant lucru auzit de mine azi. Îmi pare rău că nu pot să-i spun şi  lui Ghiţă. Ce-am mai fi râs! Uite ce e! Eu ştiu un lucru: nu sunt ai mei şi gata. Ai cui sunt, cum i-a strâns,  ce face cu ei, nu mă in-te-re-sea-ză. Noi de bani nemunciţi nu am avut niciodată parte. Nu am câştigat la loto sau la loz în plic, nu am primit pomeni de la nimeni, iar tot ce am realizat a fost prin truda noastră.

-Am realizat pe dracu! a spus înciudată Dora, ignorând învăţăturile mamei ei care niciodată nu îi dăduse voie să rostească numele necuratului. Numai că Jean asta nu a mai apucat să audă: înşfăcase pachetul şi fugise cu el pe uşă, lăsându-şi soţia plângând înciudată şi izbind cu pumnii în masă.

Poliţistul care l-a primit s-a uitat la el curios, i-a dat ocol în holul de la ofiţerul de serviciu, apoi s-a apucat de completat nişte formulare, dându-i şi lui Jean Sărăcuţu o coală de hârtie să scrie ce şi cum.

-Asta e, a comentat agentul de poliţie ca pentru sine. Unii nu au bani să treacă strada, iar alţii nu ştiu ce să facă cu ei.

-Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit! i s-a adresat Jean care îi auzise fără să vrea comentariul. Eu şi ai mei nu avem bani, suntem plini de datorii dar… Am considerat că aşa este moral. Şi legal, nu?

-Sigur, sigur. Conform Codului Penal însuşirea bunului găsit se pedepseşte dacă bunul respectiv nu este predat în termen de zece zile de la găsirea lui. Eu nu mă refeream strict la dumneata, mă refeream mai ales la ăla care i-a pierdut sau i s-au furat. Nici măcar nu a catadicsit să vină să reclame că a rămas fără ei, aşa de mult îi pasă dacă îi are sau nu. Acum trebuie să aflăm noi cine este ca să-i restituim.

-Şi, dacă nu-l găsiţi, ce se întâmplă cu banii?

-Ar trebui să vă spun ceva care să vă mişte, să vă dea impresia că gestul dumneavoastră este unul măreţ. Ceva de genul „case de copii abandonaţi”, „azile de bătrâni”, „bolnavi de SIDA”, „persoane cu handicap”. Astea prind cel mai bine la oamenii simpli şi sunt „la modă” în zilele noastre. Eu vă spun că dacă nu le găsim stăpânul vor intra în contul statului. Ca într-un fel de cutie a milei fără fund. Dar nu apucă ei, banii, contul ăla. Află careva de ei şi vine să-i revendice. Fie că sunt, fie că nu sunt ai lui.

-Cum… careva? Stăpânul lor, vreţi să ziceţi. Nu?

-Stăpânul lor. Să zicem. Aici sunt bani căt de-o vilă. Sau cât reportul la categoria I a extragerii loteriei de la sfârşitul săptămânii. Nu extrem de mulţi, dar nici puţini. Nu-şi găsesc bănuţii ăştia „orfani” un „tătic”?

Banii au fost fotografiaţi, număraţi la casa de schimb valutar din colţul străzii, care avea maşină de numărat şi era deschisă la ora aceea, inventariaţi bucată cu bucată şi s-a încheiat un proces verbal. Se apropia de crucea nopţii când Jean, căscând de oboseală, era condus la ieşirea din sediul poliţiei. Căscatul i-a fugit ca prin farmec şi faţa de om care aşteaptă somnul a devenit una cuprinsă de spaimă. O dată trecut de pragul sălii de aşteptare o mulţime de lumini i-au invadat privirile, iar el nu a mai văzut nimic. Zeci de reporteri şi operatori se îngrămădeau în jurul său, iar întrebările se amestecau fără ca el să aibă răgazul să răspundă la ele:

-Unde i-aţi găsit?

-Aveţi o stare materială bună?

-Ce v-a îndemnat să predaţi banii la poliţie?

-Sunteţi căsătorit? Aveţi copii?

De undeva, din spatele lui, a venit un ins negricios, cu un cap mai înalt  ca el, ca un luptător de categoria grea, care i-a împins uşor pe jurnalişti de lângă el, apoi l-a introdus într-o maşină elegantă, mirosind a parfum fin, inundată de o muzică odihnitoare, venită în surdină de cine ştie unde. Individul a încuiat maşina şi a plecat, nu înainte de a-i spune cu voce fermă:

-Boss vrea să te cunoască. Eu ţi-o spun cu frumosul, să nu-mi faci probleme. Să nu-ţi treacă prin cap să o ştergi că dai de dracu!  Stai acolo cuminte că ai aer, mirosuri, muzică, iar între scaunele din spate găseşti un frigider. Ia-ţi de acolo ceva de baut sau de mâncat.

Nici nu a avut puterea să se împotrivească, să protesteze, chiar dacă ştia că se află la câţiva paşi de clădirea poliţiei. Vocea lui King Kong, cum i-a zis el în gând, îl paralizase şi prin cap au început să-i treacă tot felul de gânduri. O fi tipul ăla, Boss, cum îi zisese „micuţul”, stăpânul banilor sau vreunul care vrea să-i ia? Dacă spune că a avut mai mulţi bani? Sau că în pachet a mai fost şi altceva în afara banilor? Cine ştie, poate să îl bănuiască pe el că i-a furat sau că i-a ascuns, că ar fi complice cu hoţul. Sau că a oprit din ei. Se ştia curat, dar tot felul de scenarii îi treceau prin cap.

Chestia asta i-a captat atenţia atât de mult încât nici nu şi-a dat seama că a trecut mai bine de un ceas. Abia când portierele maşinii s-au deschis, iar interiorul s-a luminat a tresărit de parcă s-ar fi trezit dintr-un vis. King Kong s-a aşezat la volan, iar pe bancheta din spate, lângă el, a venit un tip slab, cu faţa ascuţită, mustaţă subţire şi părul rar lipit de ţeastă, îmbrăcat foarte elegant, cu câţiva ani mai tânăr ca el, care a comandat cu voce tare:

-Dă-i drumul, Fane!

Apoi l-a privit cu aceeaşi curiozitate cu care îl privise poliţistul atunci când predase pachetul cu bani.

-Deci mai există oameni ca dumneata, a vorbit el deschizând frigiderul şi scoţând din el două pahare. Am înţeles că ai şi un nume predestinat, Jean Sărăcuţu. Numai că tu nu eşti nici sărac, nici sărăcuţ, eşti bogat, domnule. Cum dracului îngrămădeşte natura asta toate virtuţile în câte un singur individ, lăsând restul societăţii cu câte o aşchie pe cap de locuitor, nu ştiu! i-a întins el, privindu-l cu mirare, un pahar de whiskey cu gheaţă. Mie, recunosc, nu mi-a repartizat mai deloc din categoria asta, dar mi-a dat, în compensaţie, altele: curaj, îndrăzneală… Azi, dacă nu ai de-astea, sau eşti ca tine, un virtuos, câinii te mănâncă. Dar lasă că mai vorbim noi de chestii de-astea. Noaptea-i lungă, viaţa-i şi mai lungă. Mergem la clubul meu. Am acolo un colţ liniştit, ne mai spunem de-astea, de-ale noastre.

-Ştiţi, eu aş fi vrut…, a îndrăznit Jean.

-Dacă vrei altundeva, ok. Mergem până la mine să-ţi pui o ţoală corespunzătoare, apoi dăm o fugă unde vrei tu. Monte Carlo, Las Palmas. Pe-aici, prin Europa. Fane, avionul este disponibil?

-Yes boss! a strigat matahala de la volan. Mai mişto e la Monaco, boss, mai băgăm şi noi o fisă la învârtitoare.

-Spune ce doreşti şi sunt al dumitale. Nu că am recuperat mărunţişul de la presari, domnule. Dă-i dracului de bani! Putem cheltui în noaptea asta –ce a mai rămas din ea- de două ori mai mulţi, dar vreau să cunosc şi eu exemplarul ăla rar, pe cale de dispariţie, care…

-Trebuie împăiat, boss –s-a auzit vocea lui Fane- şi dus la…, la grădina zoologică, să-l vadă toţi. Aşa om…

-La grădina zoologică ţi-am rezervat un loc ţie, dragul meu Fane. Tu eşti o nouă specie de animal de companie. Pe Jean ar trebui să-l ducă la muzeu, la Antipa, după ce se va plictisi de viaţă, să-l măsoare ăia, anropologii. Sau să încerce să-l reproducă, să-l cloneze. Tu mai bine mână la club, că văd că prietenul meu Jean nu are altă preferinţă.

În câteva clipe limuzina a oprit în dreptul unui club pe a cărei faţadă jucau mii de lumini multicolore. Badiguarzii de la intrare au făcut loc prin mulţime omului care părea să le fie şef, înclinând toţi capul la trecerea prin dreptul lor şi spunând aproape şoptit, cu respect:

-Să trăiţi, domnul Lulu.

În separeul cu lumini puţine şi fotolii confortabile în care s-au instalat s-au perindat câteva fete cu corpuri diafane, aproape dezbrăcate, care au însoţit aducerea bunătăţilor, însoţită de gesturi lascive, apoi de mângâieri şi chiar săruturi pe obrazul celor doi bărbaţi. Lulu Păltineanu a tras-o pe una dintre ele pe genunchi, i-a muşcat buzele, apoi a împins-o brutal în lateral.

-Dacă vrei una, două, nu te sfii. Pot să te şi aştept. Am alături un pat…

Aaaa! Era să uit. Eşti însurat, nu? Un om ca tine nici nu poate să conceapă viaţa altfel decât într-o familie frumoasă. De-aia ai şi predat banii ăia. Chiar aşa, de ce dracului ai predat banii la poliţie? Dădeai şi tu o fugă prin Europa sau Asia, îţi plăteai ratele, dacă ai, îţi luai o maşină. De ce, domnule?

Jean auzise prin oraş de Lulu Păltineanu lucruri diferite. Că era interlop şi făcuse o avere destul de mare pe căi nu prea cinstite, greu de descifrat, că era rău cu unii, dar făcuse şi gesturi caritabile, care îl aduceau mereu în postura de invitat pe la întreceri sportive, baluri şi spectacole în scop caritabil, că era, deci, un personaj controversat al urbei. Acum îl privea şi nu putea citi pe faţa lui decât mirare, aşa că s-a mulţumit să îi răspundă sec, în timp ce ciocnea cu el paharul pe care i-l înmânase:

-Pentru că nu erau ai mei.

-Dar ce, crezi că ai mei erau? Banul e ban, Jeane. Azi e al tău, mâine e al altuia. E făcut să circule, nu este al cuiva ca un bun imobil.

-Cum adică? Cum nu erau ai dumneavoastră?

-Scuteşte-mă de politeţurile astea! De azi, pentru tine eu sunt Lulu. Să revenim. Banii nu erau ai mei. Erau ai lui Oanţă Gargare, angrosistul de legume. Avea o datorie neachitată la mine –e drept, de vreo zece ori mai mică- şi a venit scadenţa. I-am spus, pentru fiecare telefon pe care i-l dau să-i amintesc de datorie suma se dublează. Iar acum a trebuit să-i iau.

-Sărăcuuuţul! Şi cum i-aţi… i-ai luat? A păţit ceva?

-Nu-l mai sărăci atâta că nu este deloc sărac. Mi-a cerut banii la poker. Rămăsese fără lichidităţi în seara aia. Şi se codea să umble la „conturi”. Am făcut o înţelegere, a şi scris şi a semnat că este de acord cu condiţiile puse de mine. Zicea că simte că are noroc. Noroc pe dracu! L-au „făcut” alde Nelu Măgaru de şi-a lăsat acolo şi ţoalele. Doar cravata i-au mai lăsat-o băieţii. Suvenir. Ce-am mai râs! Dar nu te întrista atâta, că nici el nu i-a făcut cinstit. Banii. În general, vreau să zic. Dar cred că este deja un pleonasm să spui „bani mulţi, făcuţi cinstit”. Cine ştie cum se face, să-mi dea şi mie reţeta.

-Eu tot nu înţeleg. Cum au „aterizat” banii ăştia în portbagajul Margaretei? A… Daciei mele? Aşa îi spunem noi în familie.

-Simplu. Loto –îl ştii pe Gimi Loto, nu se poate să nu-l ştii- avea să ia nişte bani de la Pietraru, ăla de la „Hanul Soarelui” care are afaceri cu „grăunţe”. Cu cereale adică. Dar avea şi să-i dea lovele şi el lui Gargale. Au „tras cu urechea” la tefefoane ai lui Oanţă Gargale şi l-au auzit „ciripind”. Povestea lui frate-său cum îl dusese pe Pietraru noaptea într-o criptă din cimitir şi-l încuiase acolo, să-l facă pe ăla să-i dea banii luaţi de la el cu camătă. Erau dublu sumei pe care trebuia să mi-o dea Gargare mie, dar nu asta contează. Am pus pe băieţi să mi-l aducă pe Pietraru. Ăla s-a cam codit, dar nu a avut încotro. Fane, că nu, să-l „aranjeze” un pic, dar i-am zis: Fără zgârieturi şi tamponări, Fane, că am nevoie de el nereşapat. Aşa că am simplificat operaţiunile astea puţin, le-am combinat, cum s-ar zice. Adică Pietraru –înţelegi?- să-mi dea mie direct banii pe care aveasă-i dea lui Gimi Loto, care la rândul lui avea să-i dea lui Oanţă Gargale, iar ăsta avea să-şi dea datoria la mine. Cred că diferenţele de sume nu contează prea mult. Mai presus de sumă, e cuvântul. Nu e cavalereşte să rămâi dator la cineva. Poate doar dacă e bancă. Sau stat, că de acolo nu se cunoaşte.

-Totuşi, ce rol avea Margareta în combinaţia asta?

-Păi avea, sigur că avea. Hârbul tău a jucat rolul de puşculiţă. Ca purceluşii ăia pe care îi puneam noi pe televizor sau pe macrameul nevestei de pe raftul bibliotecii din sufragerie.

Faţa lui Jean s-a luminat. Avea, în sfârşit, un subiect comun de discuţie, accesibil şi lui.

-Şi nevasta ta face?…

-Fosta. Făcea, nu ştiu dacă mai face, că nu am mai văzut-o de vrea cinci ani. I-am dat nişte „mărunţiş” şi s-a mutat cu fiu-meu în Caraibe. Nu cred că acolo au ăia aţă şi croşete. Nici ea nu cred că mai… Şi, cum îţi spuneam, dacă Pietraru nu s-a lăsat nici la mine, am pus „farurile” pe el. S-a prins idiotul că vreau să-i fac cheia, i-a ambalat ca pe un cadou de Crăciun şi l-a trimis pe tâmpitul ăla de Mihalache –la aşa stăpân nici nu se putea altfel de slugă- să ducă pachetul la poştă. Să-l ascundă, chipurile. Cine l-ar fi văzut pe gorila de Mihalache cu faţa aia a lui de buldog, intrând cu pachetul lui Pietraru la o poştă, ar fi crezut că ăla, Pietraru, trimite ceva sorăsei sau altei rude sărace la ţară. Păi bine frate, Pietraru are elicopter şi trimite colete prin poşta naţională ca în secolul nouăşpe? Numai mintea lui Fane mai poate emite asemenea idioţenii. Când l-am auzit mi-a venit să vomit. Prostule, i-am zis, de căsuţă poştală ai auzit? Du-te şi află ce număr are a lui Pietraru, la noapte „descuiem” dărăpănătura aia de poştă şi ne luăm banii.

-Şi? Aţi?…

-Nu a fost nevoie. Încercând să afle numărul de la căsuţa poştală al lui Pietraru sau al firmelor lui, Fane s-a întâlnit acolo cu Mery, asistenta ăstuia. Altă proastă şi aia. De multe ori mă mir cum de nu face explozie locul în care se află ea în acelaşi timp cu Fane. Cred că explozia de prostie ar cuprinde jumătate de oraş. În schimb, arată bine dobitoaca. I-a plătit Pietraru atâtea „ciopârţeli” încât cred că nici partea dintre picioare nu mai e a ei. Cum a văzut-o, lui Fane i s-au şi înodat balele între bombeiele pantofilor. În loc să vadă sacoşa aia de şaptezeci de bani din mâna târfei şi să-şi dea seama că aia scosese „coletul”, el a invitat-o la o cafea. Asta îl vrăjeşte şi îi dă întâlnire la „Pamplona”, peste două ceasuri, iar omul meu lasă porumbiţa din gheare, fericit nevoie mare că ce cucerire a făcut el. Noroc că i-a văzut Ciupitu, unul din oamenii mei, şi i-a luat urma gagicii. Proastă, proastă, dar s-a prins că e filată şi a băgat maşina prin toate parcările din cartierul în care stai tu, ca să scape de urmărire. S-a trezit Ciupitu cu maşina ăleia parcată undeva, între blocuri, dar ea nicăieri. S-a dat lângă maşina tipei şi a văzut sacoşa pe bancheta din spate. I-a spart cu cotul geamul portierei, a scos sacoşa şi s-a dus la maşina lui. Dar ce să vezi? Sacoşa era identică cu cea din mâna lui Mery, dar în ea erau doar nişte chestii de damă: sutiene, bluze, prostii dia astea. Stând el în maşină şi gândindu-se ce să facă, vede pe un nene, ghebos şi crăcănat –chiar aşa mi l-a descris, ghebos şi crăcănat-…

-Nu cumva ăsta era Nelu Hrib, vecinul meu? a sărit Jean din fotoliu, gata să răstoarne paharul de băutură.

-Ghebosul merge la un hârb de Dacie roşie din parcare, având în mână o sacoşe identică aceleia în care tocmai cotrobăia el. Deschide portbagajul şi lasă acolo ceva…

-Al dracului! a şoptit Jean dezamăgit. Ăsta tot timpul a avut antifurt ca al meu. Îmi dispărea câte o şurubelniţă din trusă şi credeam că am înebunit. Nu mai ştiu… Şi Tase, strungarul, pe care eu l-am crezut cinstit. Şi Mery? Mery e Marina, fata „cuminte şi deşteaptă” a lui Hrib? Doamne, Doamne!

-…Şi pleacă grăbit spre bloc. Ciupitu îl aunge în holul scării ce dă în spatele blocului, îi trage una în „sfeclă”, îi ia cheile şi dă să iasă. Numai că în dreptul scării opreşte un gipan din care sar trei haidamaci, fraţi gemeni cu Fane al meu, iar Ciupitu o rupe la fugă cu ăia după  el. Şi, hodoronc tronc, cred că atunci a ajuns la Dacie cineva. Adică tu, omul cinstit, animal pe cale de dispariţie şi proprietarul Daciei roşii. Hai să bem pe chestia asta, frate, că este mai tare ca în filme!

Lulu Păltineanu s-a ridicat, şi-a aranjeat freza privind într-o oglindă numai de el văzută, a luat paharul pe jumătate gol al lui Jean şi pe al lui şi s-a îndreptat spre băruleţul amenajat pe peretele opus fotoliului în care fusese aşezat musafirul.

-Am să prepar pentru tine cocteilul meu secret, după care toţi sunt înnebuniţi. Miki, barmanul, a zis că lucrează o lună gratis dacă îi dau reţeta, dar nu i-am dat-o. Am un ingredient-minune pe care nu-l ghicesc ei.

A turnat, a amestecat, a pus ghiaţă, apoi a picurat ceva dintr-o sticla de sub bar, dar atunci când s-a întors cu cele două pahare în cameră nu mai era nimeni în afară de el. Jean se strecurase uşurel pe uşă, trecuse de paznicii care moţăiau obosiţi şi ieşise în stradă. Se îndepărtase de taximetrele care încă mai staţionau în faţa clubului şi a plecat uşor pe trotuarul gol, cu umerii căzuţi de povara celor petrecute în acea noapte. Deodată privirile i s-au ciocnit de ceva care i-a atras atenţia, ceva care semăna cu o bancnotă. Nu, nu mai vreau., şi-a zis el. Nu merită nici măcar să mă aplec. A făcut câţiva paşi, apoi s-a întors. Era o bancnotă de 500 de euro, pe trei sferturi acoperită de o dală spartă. A ridicat-o, a netezit-o cu palma. Nu mai văzuse niciodată o bancnotă atât de valoroasă. S-a uitat în dreapta şi în stânga, dar pe stradă nu era nimeni. S-a uitat spre blocurile din vecinătate, întinzând bancnota ca şi când ar fi vrut să întrebe „Nu ştiţi cine a pierdut-o?”, dar cuvintele nu-i mai ieşeau din gură. Şi nici nu ar fi avut cine să le audă. În schimb, a auzit el aevea vocea soţiei sale, Dora: „Jenele mamă, nu fi fraier! Cine pierde atâţia bani nu-i pasă de ei. Are cu mult mai mult decât ceea ce a pierdut”.

A împăturit bancnota cu grijă şi a băgat-o în buzunar. O să-i cumpăr Dorei ceva frumos, şi-a zis. Şi mie mănuşi. Poate şi un antifurt mai ca lumea Margaretei, să nu mă mai încred în de-alde Tase strungarul.

A ajuns acasă bucuros şi a sunat la uşă. Greu mai doarme şi Dora asta! Apoi a bătut în uşă. A ieşit Eneasca, vecina de vizavi, somnoroasă, strângându-şi halatul cu cordonul pe corp.

-Nu mai bate, că baţi degeaba. Dora a plecat aseară. M-a rugat să-ţi spun că se mută la copii şi… Şi mi-a mai spus să nu o cauţi. A mai zis ceva, far nu am înţeles prea bine. Ceva cu una Margareta. Cică să te muţi cu aia. Ce dracului, mă Jeane? Eu te credeam om serios şi tu umbli cu bagaboante?

Şi a închis uşa, trântind-o cu putere.

                                                                         cms şef (r) Adrian Nicola

Sub acoperire

Povestiri aproape politiste

Povestiri aproape politiste

Căldura unei veri toride prăvălise peste litoral populaţia ţării. Parcări pline, magazine şi restaurante în care oamenii se simţeau mult mai apropiaţi de semenii lor decât ar fi trebuit, locuri de cazare ocupate peste procentul de sută la sută –căci niciodată nu ţine seama la acest procentaj şi de locuinţele oamenilor locului, transformate în dormitoare timp de trei luni. Pe plajă nu aveai unde să arunci un ac, iar apa mării, la îndemâna celor dornici de o bălăceală pe cinste şi o briză răcoroasă, se transformase într-un adevărat Turn Babel în care se vorbea în multe dintre limbile globului. Chiar şi în limba mai greu de înţeles a ţâncilor care acum descopereau că ştiu să meargă şi să articuleze primele lor cuvinte: ma-ma şi a-pa.

La camera ofiţerului de serviciu de la poliţie se subţiase considerabil rândul cetăţenilor veniţi cu diferite probleme, iar agentul principal Pălămidaru, (aşa scria pe ecusonul din piept, agent principal Pălămidaru Doruleţ) a băut din paharul cu apă de pe masă şi a dat drumul la televizorul micuţ, ascuns sub recepţia care îl înconjura. Nu era nimic important pe micul ecran la canalul, o doamnă blondă îşi exprima zeloasă convingerile politice. Nu-l interesau pe poliţist părerile ei, dar faptul că ceva se mişca pe ecran îl relaxa, după mulţimea de probleme care îl ţinuseră “în priză” până aproape de ora prânzului.

S-a aşezat confortabil în scaun când pe uşă a intrat rapid, ca o furtună, o doamnă mărunţică, îmbrăcată cu pantaloni largi, cu o palmă mai jos de genunchi, şi o bluză de forma unei ii. La gât purta eşarfă albă, iar faţa îi era în mare parte acoperită de ochelarii de soare şi de borurile pălăriuţei caraghioase, prea trasă pe faţă pentru căldura din ziua aceea. S-a apropiat de recepţie, a privit în dreapta şi în stânga, apoi i-a şoptit poliţistului:

-Vă rog să veniţi cu mine! Am să vă arăt de unde puteţi lua un hoţ.

-De unde ştiţi că este hoţ? a privit-o poliţistul agale, zâmbind.

-Criminalii se întorc întotdeauna la locul crimei. Am citit eu undeva chestia asta şi am verificat-o. Este adevărată. Prin analogie, am considerat că la fel se întâmplă şi cu alte categorii de infractori, bunăoară cu hoţii. Mai ales când îşi dau seama că au comis o greşală care îi poate da de gol. Nu? Sigur, dumneavoastră ştiţi mult mai bine decât mine chestiile astea. Pentru că experienţa dumneavoastră şi teoria mea…

-Da, a admis poliţistul nu prea convingător. Şi? Ce a furat… hoţul?

-Multe. Aproape că a golit un magazin. Laptopuri, telefoane mobile, tablete şi altele. Câte i-au încăput în sac.

-Nu cumva ştiţi şi ce culoare avea sacul? Eventual, din ce material era confecţionat, ce capacitate avea? Chestii de-astea.

Femeia cea mărunţică a mijit ochii.

-Sesizez o notă de neîncredere, chiar de sarcasm, în vocea dumitale, tinere poliţist.

-Uite ce e, doamnă! a ridicat poliţistul tonul. Noi muncim aici, nu suntem în vacanţă. Nu facem pe detectivii şi nici nu organizăm şedinţe de spiritism. Dacă aveţi prea mult timp şi nu ştiţi ce să faceţi cu el…

-Nu ar strica să faceţi din când în când pe detectivii. Este un exerciţiu care pune la treabă gândirea, logica, stimulează spiritul de observaţie şi îmbogăţeşte imaginaţia. Despre spiritism nu poate fi vorba, căci mie nu-mi plac chestiile astea. Chiar dacă am observat cum colegi de-ai dumneavoastră apeleză la persoane care spun că pot vedea ceea ce nu se vede cu ochiul liber, mai ales în cazul unor dispariţii, pe mine nu m-au convins. Acum însă este vorba de logică. Ai să te convingi de asta când va fi prins şi cercetat cioflingarul de hoţ. Pardon de expresie! Şi acum notează.

-Ce să notez?

-Am înţeles că ai nevoie de mai multe amănunte despre sacul în care s-au băgat obiectele furate. Sac din rafie, ca cele în care încap 40 kilo de grâu -a început ea descrierea, însoţindu-şi cuvintele de gesturi largi şi calme, folosindu-se de ambele braţe şi privind spre tavan- de culoare albă cu câte trei dungi late de circa 10 centimetri, dispuse la gură şi la fundul sacului, cu căte 10 centimetri între ele. Dacă-mi dai o hârtie ţi-l desenez.

-Doamna… Cum spuneaţi că vă numiţi?

-Nu spuneam, pentru că nu ţi-am spus. Numele meu este Odet Leordean. Odet, scris pe româneşte, nu O-de-t-te, franţuzit.

-De unde sunteţi, doamnă?

-Dacă prezintă importanţă pentru prinderea hoţului… Sunt din localitatea Leurda, desigur. La noi, pe cei mai mulţi localnici îi chemă Leurda, Leurdă, Leordescu, Leordean, ca pe mine, Leordaru, variante ale numelui localităţii în care trăim.

-Şi pe hoţ cum îl cheamă, tot cu variantă de-asta, de Leurdă? Bănuiesc că este de acolo, de la dumneavoastră. Că nici hoţii ăştia nu pică din cer. De unde vin turiştii, de pe acolo vin şi ei.

-În niciun caz. L-aş fi ştiut. Ştiam cum îl cheamă, de-al cui este. După porecla. Dacă numele consătenilor sunt asemănătoare, există poreclele care îi diferenţiază, ca indivizi sau ca familii ori neamuri. Dar nu  era de la noi, pentru că la noi nu sunt hoţi.

În mod logic, următoarea întrebare a poliţistului ar fi fost “Cum se face că la dumneavoastră nu sunt hoţi?”, dar logica şi căldura nu fac întotdeauna casă bună, aşa încât acesta şi-a întrebat interlocutoarea:

-Dar pe dumneavoastră? Pe dumneavoastră cum vă porecleşte în sat?

Femeia s-a înroşit la faţă. Desigur, cererea poliţistului de a-i spune porecla, care nici măcar nu era a ei, era a familiei soţului, din care făcea şi ea parte, putea trece drept cel puţin insolentă. A înghiţit în sec şi a continuat.

-Leurda nu este sat, este comună. O comună mare, cu o istorie destul de îndepărtată, aşa cum este atestată documentar. Şi are şapte sate componente, cu mai bine de cinci mii de suflete.

-Mă rog! Asta cu sufletele … În rai. Cum spuneaţi că vă poreclesc acolo, la dumneavoastră în… comună?

Odet s-a oprit din nou câteva secunde, apoi şi-a dat jos ochelarii de soare, lăsând să se vadă o pereche de ochi albaştri, metalici, înconjuraţi de gene lungi.

-Ai lui Coconu.

-Cuuum? Coconu?

Poliţistul a izbucnit în râs şi s-a înecat cu propriile hohote, tuşind apoi serios preţ de un minut. Dar înecul era ceva deja obişnuit pe litoral la timpul acela, aşa că femeia nu s-a mirat prea tare.

-De ce tocmai Coconu? a reuşit el să spună, roşu la faţă.

-Desigur, nu se compară cu un nume aşa de pitoresc cum este al dumitale: Pă-lă-mi-da-ru. Este o întreagă poveste, destul de frumoasă, dar acum nu este timp pentru  poveşti. Merge cineva să-i arăt de unde poate fi “săltat” hoţul acela? Dacă nu o fi plecat de când sunt ţinută aici.

Pe scări tocmai cobora un bărbat îmbrăcat mai… oficial, cum s-ar spune, adică cu cămaşă şi cravată, iar Odet i-a ieşit în faţă.

-Domnule ofiţer, am şi eu o problemă.

-De unde ştiţi că sunt ofiţer? i-a zâmbit bărbatul.

-După ţinută şi după poziţia domnului Pă-lă-mi-da-ru.

Accentuase şi silabisise intenţionat numele poliţistului, pentru că nu-i plăcuse niciodată să fie luată în râs, dar şi pentru că la ei, acolo, la Leurda, oamenilor nu prea le plăcea să rămână datori.

-Doamnă, vă rog!

Băţoşenia şi supărarea ofiţerului de serviciu l-a făcut pe noul venit să-i arunce o privire fulger. De ce s-o fi supărat? Doar aşa îl cheamă, Pălămidaru. Pălămidaru Doruleţ.

-Veniţi cu mine în camera de consiliere, s-a adresat apoi lui Odet.

Au intrat într-o cameră intimă, cu mai puţină lumină şi răcoroasă.

-Luaţi loc, vă rog, şi spuneţi-mi despre ce este vorba. După modul de a vă manifesta pare să fie ceva serios şi urgent.

-Pentru instituţia dumneavoastră, da. Tocmai îi spuneam domnului poliţist Doruleţ că vreau să vă indic imobilul în care se află un hoţ. Unde se afla, căci a trecut ceva timp de când mă aflu aici.

-V-a furat dumneavoastră ceva?

-Nu, mie nu. A spart noaptea trecută un magazin. Vă explic de unde ştiu după ce îl prindeţi.

Odet a plecat cu o echipă de poliţişti, cu maşina, revenind după puţin timp singură, pe jos, la poliţie. S-a aşezat în sala de aşteptare, şi-a scos din geantă o croşetă şi un ghem de sfoară şi a aşteptat răbdătoare, mascată de un perete, revenirea echipei de poliţişti, mişcându-şi mâinile rapid, uneori fără să privească spre instrumentul metalic, ascuţit, care transforma aţa de pe ghem într-un şnur lung şi subţire.

Peste două ore de la plecare, echipa trimisă de ofiţerul acostat de Odet –care întâmplător era chiar şeful poliţiei-a intrat pe uşa supravegheată de dincolo de recepţie de către agentul principal Pălămidaru Doruleţ, aducând un bărbat încătuşat, dar şi un sac aidoma celui descris de femeia cea mărunţică ce-şi continua împletitura ca şi când acesta era scopul pentru care venise la poliţie.

Şeful poliţiei a invitat-o la el în birou imediat ce i s-a confirmat că avusese dreptate, că infractorul fusese prins pe baza datelor furnizate de ea. Mai mult, fuseseră recuperate şi cele mai multe obiectele furate, iar aici ajutorul lui Odet fusese esenţial.

Femeia îi dusese mai întâi în curtea unui hotel, în locul în care erau depozitate tot felul de lucruri nefolositoare şi le-a spus să caute mai întâi sacul cu bunurile furate, ca să aibă probe înaintea confruntării cu infractorul.

-Domnilor, ascultaţi la mine că am o vârstă, le spusese ea. Nu trăim vremurile ideale, de basm, ca să credem că toţi oamenii abia aşteaptă să-şi mărturisească răutăţile făcute. În acelea naive erau personajele basmelor, aproape lipsite de realism ascultătorii care căscau gura la ele. Acum mai mult se potriveşte poezia aceea: “El se jură că nu fură-Şi l-am prins cu raţa-n gură”. Ca să-l luaţi fără să scoată o vorbă, cred că este bine să aveţi cu voi sacul. Sacul acela cu care a transportat ce a furat, pe care doar să îl zărească.

Abia după ce poliţiştii au găsit şi au ridicat sacul cu obiectele furate şi au făcut fotografii, Odet i-a condus la imobilul în care ştia că se află hoţul.

-Aici, mai mult ca sigur la fereastra aia deschisă de la etajul I este camera în care locuieşte. Este un bărbat înalt şi slab, cam la 50 de ani, cu o alună păroasă sub lobul urechii stângi.

Şeful echipei de poliţişti a privit-o neîncrezător. Dacă pătrundeau într-o cameră în care locuieşte altcineva şi se alegeau cu vreo reclamaţie?

-Mergeţi pe mâna mea! l-a privit Odet, dându-şi jos ochelarii şi încurajându-l din priviri. Am argumente, să ştiţi. Nu vă trimit aiurea.

Împinşi de la spate de ochii femeii, care parcă aveau ceva hipnotic în ei, au intrat în imobil, iar ea a pornit cu paşi mărunţi şi repezi spre poliţie.

Acum, că hoţul era prins şi bunurile furate aliniate pe birou, şeful poliţiei a întrebat de Odet. I-a pus în faţă un pahar cu apă rece, după dorinţa acesteia, a zâmbit şi i-a pus o întrebare pe care ea o anticipase:

-De unde aţi ştiut cu atâta precizie amănuntele acestui furt? Aţi văzut derularea lui? Locul în care a mers autorul? Unde a ascuns bunurile?

-Presupunând că furtul a fost comis între orele 3 şi 5, când nu este nici ţipenie de om pe străzi, nu aveam cum să fiu martor ocular, şi-a început ea argumentaţia. Deşi am trecut binişor de 60 de ani, nu mi se potriveşte căntecul acela pe care îl cântă toate difuzoarele de pe plajă, “Eu vara nu dorm”. Dorm destul de bine, până după ora cinci şi jumătate. Iar atunci mă trezesc pentru că nu vreau să pierd cea mai frumoasă perioadă a zilei, dimineaţa. Cine pierde dimineţile nici nu ştie ce spectacole fantastice pierde. Indiferent în ce parte a ţării s-ar afla.

-Nu aş vrea să vă contrazic, dar eu cred că se întâmplă acelaşi lucru în fiecare dimineaţă. Nu văd nimic spectaculos în asta. Te trezeşti, te speli…

-Se vede că sunteţi un om extrem de ocupat, nu vă ajunge odihna, iar în cazul acesta nu vedeţi dimineţile din cauza somnului. Căci nu este aşa, nicio dimineaţă nu seamănă cu alta. Precis nu aţi văzut cum se trezesc la ora aceea păsărelele şi îşi fac toaleta la fel ca noi, oamenii, cum îşi deschid anumite flori cupele, iar firele de iarbă, aplecate de greutatea nestematelor din capete -de boabele de rouă de peste noapte- se adună unele lângă altele spre a mulţumi printr-o reverenţă Zânei Dimineţii. Dar să revenim la povestea noastră care este mult mai anostă şi destul de simplă.

-Simplă? Nu mi se pare deloc simplu să dai de un hoţ. Şi să ştiţi că nu este unul oarecare. După informaţiile noastre a operat prin toate staţiunile de pe litoral. Dar am să vă las să povestiţi, a încurajat-o poliţistul.

-Azi, când oamenii dumneavoastră cercetau cum s-a spart magazinul, m-am amestecat şi eu printre curioşii strânşi acolo. I-am privit pe toţi cei din jur –este ceva destul de inedit pentru mine, la noi oamenii sunt aproape aceiaşi zi de zi. Deci, nimic nou. Eu puteam să-i privesc pe cei prezenţi în voie, holbaţi la ce fac colegii dumneavoastră, în timp ce poliţiştii nu aveau acest privilegiu. Privirile lor erau aţintite după urmele pe care să le prefacă în probe. Aşa cum şi trebuie, bănuiesc. Mi-a atras atenţia domnul care a fost adus aici cu cătuşe. În timp ce curioşii ca mine priveau la ce fac poliţiştii, el avea atitudinea aceea de simulare a indiferenţei, căreia în popor îi spune “se face că plouă”. Se făcea el că plouă, dar din când în când privirea îi pleca spre o brichetă mică, verde, căzută pe trotuar, lipită de ultima treaptă a scării magazinului, în partea dreaptă cum priveşti spre intrarea acestuia. Şi-a făcut loc pănă lângă banda montată de poliţişti şi, atunci când a crezut că nu-l vede nimeni, a tras-o uşor cu talpa papucului de plajă cu care era încălţat. N-a avut noroc. Sau a avut noroc de ghinion, cum ar spune un bun prieten de-al meu. Tocmai când se pregătea să o ridice unul dintre poliţiştii care ne ţineu la distanţă de locul împrejmuit cu bandă a văzut-o, de parcă i-am sugerat eu să-şi îndrepte privirea spre ea. A mers la alt poliţist, îmbrăcat în haine civile, cu aparatura de fotografiat şi filmat la el, i-a arătat-o, iar acesta i-a făcut fotografii şi a luat-o de acolo cu mâna înmănuşată.

-Dumneavoastră puteaţi să-l urmăriţi cu privirile pe infractor. Dar nu v-a fost teamă că o să-şi dea seama de asta şi ?… Uneori nu este tocmai indicat să te expui unor pericole, mai ales când este vorba de infractori. Când omul ştie că poate rămâne fără libertate este în stare de gesturi necugetate.

-M-am găndit la asta şi de aceea am fost suficient de prudentă. Aveam atuurile mele însă: ochelarii ăştia mari, cu lentile închise la culoare, sub care nu ştii niciodată încotro se rotesc privirile şi faptul că el, dacă era autorul furtului, avea alte preocupări decât să vadă ce fac cei din jur. Mai ales persoanele mici şi neînsemnate, venite în vacanţă pe litoral, cum eram eu.

-Bănuiesc că pierderea brichetei şi ridicarea ei de către poliţişti i-a sporit teama şi l-a făcut să greşească. Cred că a intrat în panică. Aşa este când te ştii vinovat, nu mai ai luciditatea necesară pentru a judeca lucrurile “la rece”. Putea invoca o mie de motive pentru existenţa brichetei aceleia cu  amprentele lui pe ea. Mai ales că se afla în exteriorul magazinului.

-Exact. A plecat agale, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, dar este de presupus tumultul gândurilor sale în acele momente. Eu l-am urmărit de departe, cu aerul turistului preocupat să vadă staţiunea. Ceva i-a dat totuşi de bănuit. Nu ştiu ce. Poate faptul că pe stradă eram uneori numai noi doi. Cei mai mulţi oameni erau atunci pe plajă. La un moment dat s-a verificat dacă este urmărit. Mintea lui nu mai lua însă în calcul toate aspectele, făcea gesturi negândite. De exemplu, s-a aplecat să se lege la şireturi, privind printre picioare spre înapoi, dar a uitat că este încălţat cu papuci de plajă, nu cu pantofi ori sandale cu şireturi. Ca să nu mă vadă am intrat pe o poartă, în curtea unei vile. Acum este un du-te-vino pe la vile şi pensiuni, aşa că nu m-a întrebat nimeni ce fac acolo, deşi curtea era plină de oameni. Mi-am scos ochelarii şi pălăria şi m-am uitat pe după iedera gardului. O luase la pas, aşa că am alergat uşor 20-30 de metri ca să nu-l pierd.

-Şi l-aţi văzut intrând în imobilul din care a fost “săltat”. De unde aţi aflat camera în care locuia? Aţi intrat după el în imobil?

-Nu, nu am vrut să mă expun la pericole inutile. Am văzut ce perdea iese pe geamul deschis, împinsă de curentului de aer format la câteva secunde după ce el a păşit pe uşa de la intrarea casei. În afară de perdeaua de la fereastra aceea de la etaj, pe care am arătat-o şi domnilor poliţişti, nu s-a mai mişcat niciuna. Probabilitatea de a mă înşela era prea mică.

-Aşa este, cum aţi spus dumneavoastră: simplu. Pentru o minte simplă, ne atinsă de “întortochelile” cazurilor şi moduri de operare. Fără acea rugină a gândirii care nu lasă neuronii să zburde liberi numită rutină.

Odet a simţit că şeful este pe cale să-i aducă laude, aşa că a roşit puţin şi a continuat istorisirea fără să-i dea timp pentru asta. Nu era cazul, credea ea, făcuse un gest normal pe care orice om cinstit l-ar fi făcut.

-Nu am intrat după el, dar nici nu am plecat. Nu m-am îndepărtat prea mult, vreau să spun, pentru că nici nu am rămas nemişcată ca Joiana la muls. Mărturisesc că mi se făcuse sete, iar sticluţa mea cu ceai de plante din geantă se golise. Am văzut la colţul străzii un magazin mic şi mi s-a făcut poftă de îngheţata ce se vedea pe afişul lăzii frigorifice din faţa lui. Mi-am luat o îngheţată şi o serveam cu poftă când l-am văzut din nou pe domnul urmărit de mine: ieşea pe poarta imobilului cu sacul acela în mână.

-Flerul dumneavoastră v-a ţinut pe străduţa pe care locuieşte…

-Fler pe naiba! Pofta de îngheţată, domnule. Că nu am voie să mănânc zaharicale din comerţ, dar nu mă pot abţine. Poftim de mai slăbeşte, Odet, după ce te îndopi cu îngheţată şi cataifuri! Recunosc, acela a fost singurul prilej la care zaharicalele mi-au fost de folos, căci dacă nu mă atrăgea reclama de îngheţată plecam şi nu-l mai vedeam pe individ cum iese cu sacul în mână. Pe deasupra, aveam şi cea mai bună acoperire: consumam o îngheţată în faţa magazinului, aşa cum un domn, care îşi cumpărase o doză de bere, nu a mai avut răbdare să se îndepărteze cu ea şi a desfăcut-o imediat ce a căzut după el draperia din franjuri colorate de la uşa magazinului.

-Probabil aţi şi intrat în vorbă cu cel cu berea, ca să daţi o notă mai normală şederii dumneavoastră în zonă.

-Nu a fost nevoie, pentru că a intrat el în vorbă cu mine. Aş fi putut să remarca o intenţia a iubitorului de bere de a-mi face “ochi dulci”, dacă nu aveam ochelarii de soare pe faţă. Iar “ochelari dulci” nu se spune. Chiar dacă s-ar spune, eu sunt oprită de la dulciuri.

-Am înţeles. Deci l-aţi urmărit, aţi văzut unde ascunde sacul şi…

-…Şi am venit la poliţie.

-Unde aţi dat de un poliţist care v-a cam ţinut de vorbă. Şi nu a folosit un ton adecvat în discuţie, care discuţie se purta cu televizorul funcţionând.

-Aceste aspecte nu vi le-am spus eu. Nu am avut şi nici nu am intenţia să mă plâng de ceva.

-Nu, nu mi-aţi spus dumneavoastră, mi-a spus el, domnul ofiţer de serviciu. Domnul agent principal…

-Ce frumooos! Dacă el v-a spus asta pentru mine înseamnă mult. Fapta recunoscută este pe jumătate iertată, se spune. Câte odată pe de-a întregul. Am rugămintea la dumneavoastră să nu-i faceţi vreun rău! Cred că l-au zăpăcit persoanele care vin pe aici când trebuie şi când nu trebuie. Pe canicula asta pisălogi care să-l sâcâie îi mai lipsesc!

Şeful poliţiei s-a despărţit de simpatica doamnă doar după ce a aflat unde locuieşte în staţiune şi când îşi termină sejurul, pentru că nici nu-i trecea prin gând să nu o revadă.

  Peste patru zile de la evenimentul care o adusese în centrul atentiei poliţiştilor de la malul mării pe femeia mărunţică, acelaşi ofiţer de serviciu de la unitatea de poliţie privea îngândurat la acelaşi televizor mic ascuns sub recepţia de la intrare, când pe uşă a intrat ea, Odet. Agentul principal P. Doru, cum îi plăcea mai nou să se prezinte, s-a ridicat rapid de pe scaun şi a salutat milităreşte. Faţa i s-a luminat de  un zâmbet larg, prietenos.

-Sărut mâna, doamnă! Să pregătesc echipa? Mai avem vreun hoţ?

-Bună ziua, domnule poliţist! i-a surâs Odet şi i-a întins mâna peste recepţie pentru o strângere bărbătească. Mai aveţi, mai aveţi. Hoţi, vreau să zic. E plaja plină de  tipi –bine bronzaţi, ce să zic! Se vede că stau mai mult pe plajă- cărora li se lipesc privirile de straiţele oamenilor. Pardon! De bagajele turiştilor. Numai că oamenii s-au “vaccinat” de când umblă mai mult prin lume -probabil şi dumneavoastră, poliţiştii, aţi contribuit la asta- nu mai lasă totul vraişte, la îndemâna lor, apoi să se arunce în valuri şi să se trezească când ies că nu mai au decât budigăii de pe ei. Să-i vezi pe “bieţii” hoţişori, “sărmanii” de ei, cum salivează pe lângă domnii şi doamnele care îşi păzesc cu străşnicie bagajele…

-Te şi întrebi cu ce mai trăiesc, bieţii de ei! se prefăcu îngrijorat poliţistul.

-Se mulţumesc cu ce le pică, se pare. Un prosop mai acătării, un telefon lăsat pe plajă peste care aruncă cu talpa piciorului nisip pentru ca neglijenta domnişoară, care tocmai îşi strânge lucrurile, să-l lase acolo şi să plece, un colac de salvare sau o saltea luate de val, chestii de-astea.

-Este ciudat, dar vă mărturisesc că în ultimele ture în care eu am fost de serviciu nu am mai primit reclamaţii de furturi de pe plajă.

-Oamenii vin aici să se odihnească, să se distreze, iar apa mării este un adevărat magnet pentru toate persoanele între zero şi o sută de ani. Preferă să nu mai vină până la dumneavoastră. Oricum, să recunoaştem, nu dă nimeni fuga la poliţie să-i caute maşinuţa care i-a fost furată copilului de pe plajă.

-Apropo de maşini! Chiar în ziua în care aţi fost aici, pe la ora 18, a venit la mine un do…, un bărbat, bine făcut, la vreo 60 de ani. Era şi bine “lucrat”, adică puţin cam “şifonat”. Mi-a arătat câteva cucuie şi o zgârietură serioasă aici, la tâmpla dreaptă. Spunea ceva de o maşină şi de două doamne care l-au bătut. După descriere, una dintre ele semăna cu dumneavoastră. Desigur, nu puteaţi fi dumneavoastră, căci nu sunteţi adepta violenţei.

-Şi? Ce zicea bărbatul, domnule poliţist?

-Spunea că a găsit o cheie de maşină pe plajă, în nisip. Si tocmai când venea să o aducă la poliţie, o doamnă, înaltă şi solidă, s-a aruncat asupra lui şi a început să-l lovească cu geanta, cu papucul, apoi cu palmele. Povestea că, la un moment dat, a reuşit să o oprească pe agresoare, dar în ajutorul acesteia a venit o altă doamnă, “mică şi arţăgoasă”, am citat din memorie, cu o pălărie “caraghioasă” pe cap, iarăşi am citat din memorie, care i-a luat piciorul de sprijin…, l-a trântit la pământ…, şi…

-Bineînţeles că doamna cea “mică şi arţăgoasă” –auzi la el,mică! Şi arţăgoasă, pe deasupra!- nu eram eu. Mai ales că nu am nicio pălărie caraghioasă. Ce vă pot spune, este că am auzit de întâmplare. Doar că o doamnă ce-va mai scun-dă de înălţime –a se reţine- a văzut cum un bărbat de vreo 60 de ani se “benoclează” la geanta unei doamne cor-po-len-te, o pândeşte până ce pleacă să arunce o hârtie de la coşul de gunoi, se apropie târâş, ca la armată, până la geanta, o scotoceşte, dar acolo nu găseşte decât cheia maşinii pe care o ia şi pleacă agale spre ieşirea de pe plajă. Atunci, doamna cea minionă o avertizează pe cealaltă, pleacă împreună în parcare  şi-l găsesc pe bărbatul “bine făcut” butonând teleomanda maşinii mai ceva ca pe a televizorului, doar-doar s-o deschide vreo maşină. După cum am auzit eu pe plajă, restul povestirii ar semăna cu varianta expusă aici de bărbatul-reclamant. Sunt curioasă însă cum a fost  soluţionată reclamaţia sa.

-I-am recomandat să facă o plângere scrisă –chiar i-am dat o coală  de hârtie şi un pix-, apoi să meargă pentru examinare la medicul legist pentru ca noi să demarăm activitatea de idenificare a celor două agresoare. Am găsit foaia şi pixul pe masa din sala de aşteptare. Domnul dispăruse, iar coala era albă. De atunci nu l-am mai văzut. Poate i s-a terminat sejurul şi a plecat.

-Sau poate a început un nou “sejur” în altă staţiune. Vai, ce târziu e! s-a uita Odet spre ceasul din hol. M-a invitat domnul şef la un ceai şi… Cred că am întârziat, a făcut ea un gest ca al unui copil care tocmai a făcut o poznă.

-Vă conduc eu, doamna Odet. Şeful a spus că lucrează ceva şi este în alt birou. M-a rugat să vă conduc acolo când sosiţi. Poftiţi!

Au urcat scările şi agentul principal P. Doru i-a indicat uşa pe care scria “Sala de instructaj”. Femeia a ezitat o clipă, apoi a deschis uşa. Câteva secunde a rămas ţintuită locului, căci o mare de urale au întâmpinat-o, apoi aplauzele au venit ca la finalul unui spectacol. În sală se aflau 15-20 de poliţişti, în uniforme sau în ţinută civilă, iar pe tabla de pe perete scria cu cretă “Mulţumim, doamna Odet!”. Era acolo chiar şi şeful inspectoratului de poliţie, dar cel căruia i s-a dat cuvântul a fost şeful unităţii de pe litoral.

-Doamnelor şi domnilor poliţişti! Stimată doamnă Odet Leordean! Avem parte destul de rar de asemenea prilejuri, când putem mulţumi celor care ne ajută să menţinem starea de legalitate pe teritoriul de competenţă. Probabil aţi auzit cu toţii despre ajutorul dat nouă de doamna Leordean. Odet, cum îi place să i se spună. Ce vă pot spune în plus este că dumneaei nu are nicio legătură cu instituţia noastră-asta ca să eliminăm zvonurile apărute aici care o dădeau drept poliţist sub acoperire…

-Sub acoperirea pălăriei, a completat Odet, iar cei din sală au izbucnit în râs.

-Ba nu, este o legătură pe care doamna nu a vrut să o divulge, a intervenit inspectorul şef: cei doi copii, din trei câţi are dumneaei, un băiat şi o fată, care sunt poliţişti. Doamna este asistent medical în comuna Leurda, declarată de doi ani “Localitate fără infracţionalitate”. Probabil şi doamna are contribuţia dumneaei la…

-Plictiseală mare, domnule! a întrerupt Odet laudele şefului. La dispensar nu vine aproape nimeni, poate vreun copil înţepat de viespi sau cu “roşu în gât”. Oamenii sunt sănătoşi că mănâncă natural…

-Şi beau horincă, s-a auzit din sală.

-Şi muncesc, a intervenit din nou Odet. Urcă dealul şi-l coboară cât îi ziua de mare. Iar cu infracţionalitatea… Cine să fure? Şi, mai ales, ce? Sau cum? Că tot omul are dulăi. Pentru lupi. Ăi cu două şi ăi cu patru picioare.

-Pentru gestul său, a continuat şeful poliţiei, care am aflat că nu este singular, conducerea Inspectoratului, împreună cu Consiliul Teritorial al Poliţiştilor a decis să-i acorde doamnei Odet Leordean placheta “Merite în sprijinul poliţiei”.

Şeful Inspectoratului i-a înmânat placheta şi i-a strâns mâna, câteva blitzuri au clipit scurt, iar în momentul în care dopul unei sticle de şampanie a făcut-o pe femeie să tresară, pe uşa încăperii a intrat agentul principal P.Doru purtând un splendid coş cu flori. Care agent a şi aşternut câte un pupat zgomotos pe obrajii îmbujoraţi ai simpaticei doamne.

La plecarea din sediul poliţiei, luându-şi rămas bun de la ofiţerul de serviciu, Odet şi-a aruncat ochii spre televizorul micuţ, aprins şi de această dată, dosit în spatele recepţiei.

-Te rog să-mi satisfaci şi mie o curiozitate! s-a adresat ea poliţistului. Doamna aceea din televizor nu a mai plecat de acolo, din studiou, de acum patru zile? Tot ea era în ecran şi când am venit eu prima dată aici, tot ea este şi acum. Îmbrăcată cu aceeaşi bluză de saten culoarea “vântului turbat”, cusută după un model demodat. Ah, am înţeles! Televizorul nu funcţionează, i-aţi pus acolo fotografia doamnei “la derută”, să creadă lumea că nu sunteţi atent la ei cu ochii la politiciana cea blondă. Dar de ce tocmai fotografia dumneaei? Puteaţi să găsiţi ceva mai … apetisant.

Gestul Odetei de a imita mişcările dansatoarelor de la cabaret a lăsat în urmă un surâs. Un surâs şi un gând frumos.