presa vremii

Criza morală, cauza tuturor nenorocirilor

rasfoind presa vremii

   Am prezentat în cadrul acestei rubrici diverse cazuri pe care presa vremii de la malul mării le-a adus la cunoştinţa opiniei publice, încercând ca prin mijloace specifice să tragă un semnal de alarmă faţă de cele petrecute în societatea acelor vremuri. Dar, ca nişte adevăraţi profesionişti, ziariştii de atunci nu s-au mulţumit doar să scoată la lumină cazurile respective, ci să şi găsească cauzele şi explicaţiile care au dus la producerea evenimentelor care au ţinut primele pagini ale publicaţiilor interbelice. Un astfel de material, cu titlul „Otrava sufletelor -Trăim într’o cumplită criză morală” a fost publicat în săptămânalul constănţean „Marea Neagră”, anul 1, nr. 17, din data de 30 septembrie a anului 1923. Autorul articolului, I. Sandu, aprecia că imoralitatea în care se scălda societatea acelor vremuri era cauza tuturor nenorocirilor, indiferent că era vorba despre o crimă, o sinucidere sau vreun furt. Practic, literatura prin romanele  contestate şi cinematografia cu peliculele presărate cu scene obscene, precum şi jocurile de noroc sau tablourile ce înfăţişeau portrete nud erau factorii care destabilizau comunitatea.

Redăm mai jos textul integral al articolului, tocmai pentru a intra mai bine în atmosfera acelor vremuri. „Cele trei instituţii cari ar trebui să se completeze una pe alta pentru desăvârşirea educaţiei viitorilor cetăţeni sunt: familia, şcoala şi societatea. Fiecare din acestea îşi au  importanţa lor netăgăduită. Dacă familia şi şcoala caută să împiedice otrăvirea sufletelor tinerelor vlăstare, apoi societatea este mediul cel mai prielnic pentru contagiunea morală care este mai periculoasă decât contagiunea boalelor molipsitoare.

 Zilnic citim în presă: dispariţia unei tinere de 13-14 ani, tâlhăria unor minori, crima unui copil de 16 ani, sinuciderea unei fete etc.

 Cauzele se înmulţesc în ciuda completei nepăsări a autorităţilor noastre. Multe trec aproape neobservate, fără să ne mai impresioneze. Nimeni nu caută să găsească cauzele. Intelectualii şi în special Presa ar avea un mare rol. Prin mijloacele de cari dispun ar trebui să cerceteze din alt punct de vedere şi niciodată să nu se mulţumească cu rezultatul pe care îl vedem adeseori în gazete: „cauza sinuciderei a fost o dragoste nenorocită” sau „Motivul crimei a fost furtul”. Eu spun că motivul sinuciderii na fost dragostea  şi motivul crimei n’a fost furtul.

 Adevăratele motive sunt: Literatura chioşcurilor cu romane senzaţionale, cinematografele, cu cu filmele bolnăvicioase şi cu scene obscene, jocurile de noroc, expunerea gravurilor indecente pornografice sub pretexte de artă  în localurile vizitate  de copii însoţiţi de părinţi. Un exemplu: La o cofetărie din centrul oraşului frecventată de foarte mulţi elevi  şi eleve de şcoli primare şi secundare, nu lipseşte niciodată cel puţin un nud, în mărime aproape naturală.

 Ce se naşte în sufletul tineretului la vederea acestor chipuri de femei goale zugrăvite amănunţit? Toate acestea influenţează sufletul tineretului. Cuvintele triviale auzite pe stradă, atitudinea scandaloasă a unei perechi în faţa cazinoului, scenele obscene dela cinematograf, gravura şi literatura chişcurilor, fac tineretul să vadă o altă lume decât cea de acasă şi cea de la şcoală şi influenţează sufletul lui.

 E o datorie din partea cetăţenilor conştienţi, a autorităţilor şi mai cu seamă a Presei, ca să reacţioneze şi să ducă o campanie necruţătoare contra celor de mai sus, atrăgând atenţia părinţilor asupra pericolului la care sunt expuşi copii lor.”

 Să cerem măsuri drastice împotriva celor ce otrăvesc sufletul copiilor.

  Aceeaşi idee este susţinută de un alt ziarist, Damian Stănoiu, din cadrul aceleaşi publicaţii, în numărul nr. 38, din data de 25 octombrie 1923, în cadrul articolului intitulat Criza morală – rădăcina tuturor relelor de care pătimeşte societatea”. Conform părerii acestuia, criza morală este „izvorul tuturor relelor de care suferă cumplit generaţia de după război”. Dar iată cu ce argumente interesante vine să susţină ziaristul această teorie. „ Lumea de după război e bântuită de multe rele, care în cea mai mare parte a Europei- în special- au luat aşa proporţii că s’au transformat în adevărate crize catastrofale.

 Aşa, avem criză economică, criză financiară, criză socială, etc, cea mai mare însă şi cu urmări mai teribile pentru civilizaţie, este negreşit criza morală.  În zadar oamenii de specialitate, chemaţi sau nechemaţi, caută rădăcina celorlalte crize, în direcţii mai totdeauna probabile; în zadar caută remediul acestor crize emi#ând teorii valabile 24 de ore! Căci, criza morală, ea singură, este izvorul tuturor relelelor de care suferă cumplit generaţia de după război.

  Binele, datoria şi virtutea- cele trei idei fundamentale în care filozoful Schleiermacher a concertrat toate ideile morale, sunt atât de nesocotite de lumea acestei epoci, că chiar acei cari le posedă, ezită a le practica cu curaj, pentru a nu fi socotiţi ca nişte caraghioşi. «Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi» această sublimă învăţătură rostită de blândul şi Dumnezeiescu Iisus, în care se rezumă întreaga morală evanghelică, numai găseşte sălaş în inima omului de astăzi. Egoist, laş, lacom, hrăpăreţ, mincinos, acesta est omul contemporan. Nevoile aproapelui îl lasă nepăsător- atunci când nu-l bucură greutăţile în cari se sbate ţara, nu-l interesează decât din punct de vedere al interesului personal.

  Cum să nu fie criză economică, când lăcomia a luat locul cinstei şi dreptăţei în echilibrarea proporţiei dintre muncă şi câştig?

  Cum să nu se sbată statul în criză  financiară când risipă este botezat noul dans inventat de proaspeţii milionari, iar contrabandă, mită şi sustragere dela impozite , nouile reţete de patriotism?

  Cum să nu fie criză socială, când lăcomia şi interesul sunt bazele pe care se încheie însăşi contractele matrimoniale, când sensualitatea alungă fericirea căsniciei, când câştiguri nemuncite fac să defileze pe scările hotelurilor femei ce poartă numele unor soţi cărora le-au jurat credinţă şi alimentează spelunci de teapa celor neroniane?

   Criza morală! – iată izvorul tuturor relelor de care suferim pentru combaterea şi înlăturarea acestui teribil flagel trebue să se îndrepteze măsurile definitive ale celor chemaţi să isbăvească ţara din celelalte crize de tot felul în care se sbate de moarte. Căci, atunci când cinstea, binele dreptatea, pudoarea, datoria, economia, dragostea, etc., îşi vor relua locul la baza vieţii omeneşti şi obşteşti, înlocuind lăcomia, răul, egoismul, risipa, înşelăciunea şi laşitatea, aspectul mizerabil al vieţii de astăzi se va schimba ca prin minune.”

   Mai departe, în paginea a doua a aceleaşi publicaţii, în cadrul rubricii  «Anchete şi reportaje» este dezbătut acelaşi subiect- cel al moralităţii-, sub titlul Pervesiuni sexuale în o anumită societate – trăiesc în mijlocul nostru o sumedenie de monştri amorali”. În cadrul rubricii, este prezentat portretul unui bărbat care prin comportamentul lui deviant a îngrozit populaţia Constanţei din acea perioadă.

 „Avem la ordinea zilei o chestiune scabroasă care pasionează azi Constanţa.

 E vorba de cazul patologic al lui Strajan, acest stranui personaj amoral. Plutim în plină decadenţă, în jurul unor fapte ce ies din comun şi care ar putea pasiona pe cercetătorii de pervesiuni sexuale, pe medicul alienist ca şi pe jurist.

 Cabinetul de instrucţie care instruieşte acest caz sa transformat în institut de psihologie morbidă. Faptele ce se cercetează azi de justiţie întrec cu mult cea mai defrânată imaginaţie a unui romancier.

  Caracterele psihopatice ale monstrului

 Caracterele psihopatice ale autorului principal, căzut în mâinile justiţiei, sunt demne de relevat. Amoralitatea tipului este uimitoare. Vorbeşte de pasiunile lui antinaturale ca de ceva obişnuit, care nar şoca moralitatea.  Are o repulsiune groaznică de femeie iar farmecul unei iubiri, unei  atracţiuni de acest fel nu l-a simţit niciodată. Citirile prverse l-au pasionat de timpuriu şi a desăvârşit în el înclinaţiunile antinaturale.

 Amoralismul tipului

 Oscar Wilde a avut remuşcări, Strajan nu le are. Pare chiar mirat de amestecul justiţiei în chestiuni intime cari, după părerea lui, lar privi numai pe dânsul, iar nu şi societatea.

 Judecătorul de instrucţie a avut clipe de îndoială, asupra stărei lui mintale. Răspunsurile lui sunt clare, hotărâte, frizând inconştienţa.

 Vagabondajul înăscut

 Viaţa lui e o pagină de roman senzaţional, născut dintr-o familie bună, într-un mediu intelectual, unde se desbăteau cele mai complicate idei filosofice şi cele mai subtile teorii de estetică.  Bătrânul Strajan, tatăl monstrului, a fost un eminent profesor şi scriitor distins, care ne-a dat pagini admirabile de filosofie, estetică şi critică literară. A primit la casa părintească o educaţie aleasă, fără însă să i se fi bănuit înclinările spre perversitate. Fraţii lui sunt normali, elemente culte, ponderale şi ocupă poziţii sociale înalte. Unul este magistrat, un altul medic. A absolvit liceul din Craiova cu distincţie. Când a ajuns însă la vârsta pubertăţii o impulsiune tainică l-a prăvălit pe panta vagabondajului. Fire inadaptabilă sociabilităţei ca golanii lui Gorki, a cutreierat ţara în lung şi lat, exercitând toate meseriile josnice. Felul acesta de viaţă vagabondă îi dădea senzaţia că trăieşte, se simte fericit, tăvălindu-se între drojdia societăţei. E tipul perfect al vagabondului incorijibil. După mult timp de hoinăreală, se fixează relativ, la Constanţa, exercitând de predilecţie meseria de vânzător ambulant.

 Isteria masculină

 Caractere de isterie masculină se pot constata la Strejan şi după îmbrăcămintea lui singulară, de un excentrism şocant. Cizme mari în picioare, cămaşă de culoare neagră, în loc de haină, cingătoare de piele la mijloc, lavaliere de culori stridente. Te mai isbeşte de la cea dintâi privire o asimetrie pronunţată a feţei. Diferite ticuri nervoase îl stăpânesc. Toată lumea îl privea ca pe un excentric, un fel de nebun inofensiv. Nimeni n’ar fi bănuit că sub înfăţişarea bizară şi stranie a vagabondului se ascunde o fire pătimaşă, un pederas învederat. A trebuit un denunţ la parchet ca să se descopere groaznicul adevăr.

 Victime şi complici

 Gravitatea faptelor nu stă însă numai în descoperirea unui bolnav mintal. Dacă ar fi să se dea crezare declaraţiilor lui, despre a căror veracitate caută acum poliţia să ne convingă, prin coroborări cu alte elemente, apoi avem în mijlocul nostru o categorie de indivizi care simt necesitate imperioasă a unor acte ce degradează pe om întradevăr, Strajan a făcut în faţa judelui instructor, un eminent magistrat, care s’a pasionat de acest senzaţional caz de patologie mintală, declaraţiuni uluitoare. Cu precizări de situaţii, ce se pot controla, nume proprii şi alte amănunte morbide, el ne desvălue o societate de amorali, cuiburi de degeneraţi sexuali.

 Es la iveală o serie întreagă de victime ce au căzut pradă perversiunilor lui sexuale.

 Sub puterea de sugestie perfidă  a acestui monstru, copii de liceu între 12-13 ani, serveau drept materie însufleţită pentru satisfacerea unor perversiuni abominabile.

 Stranii perversiuni sexuale

 Este însă şi o altă serie de ticăloşi, asupra cărora nefasta influenţă a monstrului nu ne-ar putea explica monstruozităţile comise. Oameni cu înfăţişarea respectabilă, în plină maturitate, negustori cunoscuţi pe piaţă îl cătau, îl iubeau pe monstrul amoral, să comită asupra lor acte neneaturale.

 Lucrurile acestea caută acum d-l judecător de instrucţie să le scoată la lumină. Nu se poate tolera în mijlocul unei societăţi astfel de amorali, al căror loc trebue să fie ori casa de nebuni, ori temniţa.”

  Interesant este faptul că multe dintre aspectele semnalate în presa anilor ‘20 se regăsesc şi în societatea actuală,  neajunsurile fiind parcă trase la indigo, fapt ce ne determină să recunoaştem, cu un surâs amar, că istoria se repetă.

 

  Rubrică realizată de Camelia UNGUREANU, cu sprijinul Bibliotecii Judeţene „I.N. Roman” Constanţa

Poliţiştii, victime ale atentatelor şi agresiunilor

   Munca de poliţist este recunoscută ca fiind o profesie grea, în care se împletesc în egală măsură  satisfacţiile cu riscurile, în condiţiile în care neprevăzutul îşi face loc la fiecare acţiune şi misiune întreprinsă de oamenii legii.al vaida voievod Poate, cei mai expuşi pericolelor au fost poliţiştii de altădată,  care aveau posibilităţi limitate de acţiune şi de autoapărare.  Mai mult decât acum, fie că se aflau în misiune în locuri publice sau în spaţii private, oamenii în uniformă din perioada interbelică au fost victime ale persoanelor certate cu legea, care încercau astfel fie să îşi facă dreptate singuri, fie să  atragă atenţia opiniei publice cu privire la o situaţie anume. Victime ale furiei unor răzvrătiţi au fost în egală măsură poliţişti, indiferent dacă aceştia erau cadre superioare sau subofiţeri, dar şi miniştri, secretari şi subsecretari de stat. Un astfel de atentat s-a petrecut la începutul lunii octombrie 1929, ziarele vremii consemnând evenimentul pe prima pagină. Persoana vizată a fost chiar ministrul de interne de atunci, Al Vaida Voevod, asupra căruia s-a tras un foc de armă, care, din fericire, nu a făcut victime. Astfel, în numărul 196, cotidianul „Dacia”, de marţi 8 octombrie 1929, anunţa evenimentul cu următorul titlu: „Atentat împotriva d-lui dr. Al Vaida Voevod ministrul de interne – Atentatorul care e comunist a fost arestat” – ”După cum am anunţat, Sâmbătă după amiază, la orele 3, d. Vaida Voievod, ministru de interne, eşind dela minister şi urcându-se în automobil a fost victima unui atentat care din fericire nu şi-a ajuns scopul.  Individul Goldenberg Avram, originar din Iaşi, pândind eşirea din minister a d-lui ministru AL. Vaida Voievod, a tras un foc de armă asupra d-sale cu un revolver „Browning” pe care-l poseda. Glonţul lovind geamul maşinei pe care l-a sfărâmat, a ricoşat, neputându-şi ajunge scopul. Criminalul a fost arestat şi se crede că face parte dintr-o organizaţie comunistă.  Gestul nebun al acestui individ, a întâmpinat indignarea întregii naţiuni.”

 Nu doar cei din vârful structurilor poliţieneşti erau victime ale agresiunilor, ci şi poliţiştii aflaţi în misiune. Un astfel de episod a fost consemnat în acelaşi ziar, ediţia din 3 noiembrie 1929, când un poliţist de la chestură şi un gardian public au fost atacaţi în momentul în care aceştia inenţionau să aresteze un criminal. Dar iată cum era anunţat evenimentul: „Atentat criminal asupra a doi poliţişti” – „ Pe strada Ion Lahovari astă noapte au fost atacaţi cu un şiş, şi rănit, comisarul Grigore Vasile de la Chestura locală şi Gardianul public Ungureanu Constantin, de către individul Stancu Marin maestru lemnar, depe vaporul „Oltenia” al societăţii „Steaua Română”.  Atacul a fost provocat în urma intervenţiei comisarului de a aresta pe criminal care urmărea pe un marinar şi vroia sâ-l asasineze. Autorul acestei tentative de dublu asasinat reuşind să scape din mâinile poliţiştilor a fost prins de trecători şi dus la poliţie”.

  Un caz asemănător a fost publicat în paginile aceleaşi publicaţii, în ziua de miercuri 2 aprilie 1930, cu titlul „Poliţişti atacaţi şi răniţi”. Ziariştii prezentau opiniei publice cazul a doi poliţişti care au scăpat cu greu de furia unui individ care refuza să se supună unei executări silite. Iată faptele: „Comisarul ajutor I. Tudoroniu, armat de agentul Ion, Ion, sau transportat la locuinţa muzicantului Arghir Petrescu, din strada Călăraşi No.19, pentru a executa un sechestru. Intrând în casă ei au fost sechestraţi înăuntru şi au căutat să escaladeze o fereastră. În acest interval şi-a făcut apariţia debitorul înarmat cu un satâr, lovind pe poliţişti. Lăutarul profitând de faptul că adversarii erau neînarmaţi, a învârtit satârul mai abitir decât arcuşul, rănindu-i grav.

 Ambii poliţişti au fost trimişi la spital spre pansare, iar agresorul arestat şi înaintat parchetului.

 Un alt atentat s-a produs, în data de 22 iulie 1930, victima fiind chiar ministrul de Interne de atunci, Costică Angelescu, asupra căruia s-au tras cinci focuri de armă.

Atentatul de la Ministerul de Interne – Starea d-lui C. Angelescu „Eri la orele 1 d.a. studentul Gh. Beza reuşind să se strecoare în cabinetul d-lui Costică Angelescu subsecretar de stat la ministerul de interne, a tras şase focuri de revolver asupra ministrului, dintre care cinci şi-au atins ţinta. Atentatorul a fost arestat. Starea d-lui C. Angelescu nu este gravă.”

 Un an mai târziu, pe 8 noiembrie 1931, era consemnată, pe pagina a patra a cotidianului „Dacia”, pagină denumită sugestiv „Ultimele evenimente”, ştirea „Luptă între bandiţi şi un poliţist”- conform căreia „Astă noapte gardianul public Petre Tudorache din cartierul viile noi a surprins urcând pe cărarea dinspre port, un grup de necunoscuţi, cari purtau pe umeri trei coşuri mari. Bănuind că aceştia aveau asupra lor lucruri de furat sau mărfuri de contrabandă, poliţistul i-a somat să se oprească. Drept răspuns, necunoscuţii au tras asupra gardianului câteva focuri de revolver, la cari acesta a răspuns trăgând asupra grupului. Dintr’acest duel n’a fost nimeni rănit. Necunoscuţii au reuşit să dispară în întunericul nopţii, retrăgându-se în „Cârciuma trecătorilor” din şoseaua Mangalia, de unde au fugit pe o poartă dosnică.”

 O altă ştire interesantă, intitulată „În jurul asasinării unui poliţist”, este publicată în acelaşi număr al ziarului „Dacia”, prin care se trăgea un semnal de alarmă faţă de situaţia unui om al legii care a fost omorât în timpul unei misiuni, fără ca asasinul să fie prins nici măcar după un an de la comiterea faptei. „În luna Februarie a anului trecut, revizorul de gardieni publici Constantin Stuparu a fost asasinat de către un borfaş pe care îl surprinsese spărgând un magazin. Deşi a trecut de atunci un an de zile, nu s’a întreprins nici o cercetare serioasă pentru descoperirea asasinului, ceeace desigur este cel puţin inexplicabil. Oare poliţiştii nu trebue să-şi facă datoria nici când e vorbade un camarad al lor, asasinat în exerciţiul funcţiunii?

 Mergând mai departe pe firul evenimentelor prezentate de aceeaşi publicaţie, ajungem la începutul anilor 33, mai exact pe 6 ianuarie, când găsim o altă ştire care anunţă atacarea altor poliţişti cu focuri de revolver. „Doi poliţişti au observat astă noapte cum mai mulţi spărgători încercau să spargă prăvălia d-lui C. Munteanu din str. Obor. Spărgătorii observând apariţia poliţiştilor, sau retras trăgând focuri de revolver. Locatarii speriaţi de detunăturile armelor au apărut în stradă. N/a fost nimeni rănit.”

 Tot despre un conflict între un om al legii şi bandiţi s-a scris şi în ediţia de vineri, 5 mai 1933,când un poliţist a fost atacat de bandiţi. „Aseară pe la orele 11 pe bulevardul Regina Maria a fost săvârşit un îndrăzneţ atac banditesc a cărui victimăa căzut un poliţist.  La acea oră, agentul Clinciu dela poliţia comunală se întorcea spre casă. În dreptul fabricei de ceai „Kiahta” i-au ieşit înainte doi necunoscuţi având în cap căciuli ciobăneşti, cari au tăbărât asupra lui, lovindu-l cu ciomegele în cap până ce acesta a căzut în nesimţire.  Apoi tâlharii i-au smuls de sub braţ servieta în care avea actele poliţiei comunale, dispărând în întunericul nopţii. După câtva timp, agentul şi-a revenit şi s/a putut târî până la primul post de poliţie anunţând cele întâmplate. Azi dimineaţă a fost găsit în curtea fabricei „Kiahta” servieta şi actele ce au fost smulse din mâna agentului şi cari au fost aruncate acolo de bandiţi. Nu se cunoaşte deocamdată motivul acestei agresiuni şi se cercetează dacă a fost un act de răsbunare sau o tâlhărie.”

 Câteva zile mai târziu, pe 24 mai 1933, opiniei publice îi era prezentată ştirea conform căreia trei poliţişti au fost victimele unui agent de pază, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice. `Isprava unui agent al „Pazei de noapte” – el a maltratat trei poliţişti- Agentul Ion Ciurea din serviciul Pazei de Noapte, îmbătându-se eri noaptea, a pătruns în curtea şcoalei Nr. 1, făcând scandal şi ameninţând cu moartea pe d. Abagiu, directorul şcoalei. În timp ce era escortat spre poliţie, agentul a tăbărât asupra revizorului de gardieni publici Treanţă, lovindu-l grav la cap. Agresorul nu s/a mulţumit numai cu atât ci, chiar în camera de serviciu a chesturii a bătut pe agentul de seviciu AL. Stoica şi pe gardianul Constantinescu, cari sau ales cu contuziuni serioase.  Cu mare greutate, agresorul a putut fi încarcerat şi apoi înaintat parchetului.”

  Cu siguranţă astfel de evenimente au fost mult mai multe, acestea au continuat şi vor continua şi în prezent, având în vedere că mereu vor fi persoane nemulţumite de măsurile luate de oamenii în uniformă, aflaţi în slujba legii.  

   Rubrică realizată de Camelia UNGUREANU, cu sprijinul Bibliotecii Judeţene „I.N. Roman” Constanţa

Banditul Terente, regele neîncoronat al bălţilor (III)

rasfoind presa vremii

  Fenomenul „Terente”  a continuat până la jumătatea anului 1927, când regele bălţilor a fost prins şi omorât. Odată revenit din Bulgaria, acesta a continuat şirul jafurilor alături de banditul Cocoş, la fel de vestit ca urmare a atacurilor date împreună cu banda sa. Dar, până la momentul reapariţiei lui Terente în Delta Dunării, s-au mai făcut unele speculaţii cu privire la şederea sa în Bulgaria, de unde se primise informaţia că este agent de siguranţă. Astfel, în septembrie 1925, ştirea era una de senzaţie. „Autorităţile noastre superioare au fost înştiinţate că Ştefan Terente – «faimosul rege al bălţilor»- se află actualmente în Bulgaria, unde este considerat de autorităţi ca refugiat politic din Dobrogea. Banditul a locuit până în ultimul timp la Rusiciuk şi muncea în port ca hamal, iar acum se află întrun oraş din interiorul Bulgariei, unde ocupă funcţiunea  de agent de siguranţă.”

  Ştirea nu a fost confirmată, ba chiar subiectul a fost lasat uitării, până în  primăvara anului 1927 când apar primele informaţii despre revenirea lui în Delta Dunării.

 Alături de Terente, şi banditul Cocoş a  ajuns din nou pe prima pagină a ziarelor, celebritatea acestuia din urmă fiind dată tot de atacurile bandideşti săvârşite în zona Tulcei. Acesta, împreună cu acoliţii săi, au reuşit să răspândească din nou panică printre locuitorii deltei, după ce au comis două atacuri în zonă. Oamenii vedeau aceste atacuri ca pe nişte urgii, tocmai datorită violenţei şi cruzimii cu care operau, aspecte surprinse şi în ştirea cu titlul: „Banda lui Cocoş în Delta Dunării – Două atacuri întro zi”. Tulcea 25 aprilie.- Banda Gh. Cocoş a reapărut în Delta Dunării, reîncepând a teroriza această regiune care de aproape 8 ani na putut scăpa de urgia acestei bande. Pe când locuitorul Sandu Chiselef se înapoia dela Sulina prin balta Răducu din Delta Dunării, a fost somat să se oprească cu focuri de arme de doi inşi înarmaţi cari se aflau într-o barcă cu două femei. Numitul locuitor a fost jefuit de 1000 lei ce-i avea asupra sa. Bandiţii sau dus apoi la stâna lui Mihai Chiselef, situată în baltă, de unde au luat brânză, unt şi mălai, şi în urmă au dispărut în stufărişul bălţilor. Făcându-se cercetări sa stabilit că era banditul G. Cocoş cu cumnatul său Chersan şi cele două soţii ale lor, care sunt surori. D. căpitan D. Panaitescu, comandantul companiei de jandarmi a format numeroase potere de jandarmi, trimiţându-le în urma bandiţilor.      

 După doar o lună, o altă ştire anunţa şi reapariţia lui  Terente în Dobrogea: „Din Măcin ni se telegrafiază că faimosul bandit Terente a apărut din nou la punctul «Dunărea Mare», şi a atacat pe pescarii Lazăr Trifan, Tudor Tetcof şi Ivan Vasiliev, cu toţii din Carcaliu. Investigaţiile ce s-au făcut pentru prinderea banditului, au dus la arestarea a cinci gazde de-ale lui Terente.”, consemna pe 25 mai 1927, ziariştii de la „Dacia”.

 Alte  agresiuni au fost consemnate la 28 aprilie 1927, în acelaşi cotidian „Dacia”, anunţa „Reapariţia lui Terente”-Măcin, 27.- ”În prima zi de Paşti, sa răspândit zvonul că Terente, „regele bălţilor”, a reapărut aci în noaptea Învierii, când primarul oraşului se pregătea să părăsească locuinţa împreună cu familia ca să meargă  la biserică, sa pomenit în casă cu Terente. Spaima primarului e lesne de închipuit. După ce l-a ameninţat cu moartea, banditul a luat diferite merinde şi a cerut sub noi ameninţări, arme şi cartuşe. Neobţinând cele dorite, Terente s-a dus la o cârciumă din imediata apropiere, cerând cârciumarului o puşcă. Acesta i-a dat o puşcă şi la aprovizionat cu merindele din prăvălie. El i-a mai cerut 4 perechi de opinci, ceeace dă notă că Terente nu era singur că mai avea tovarăşi. Dela cârciumă, banditul sa îndreptat spre biserică unde a ajuns tocmai când se cânta „Cristos a înviat”. Preotul, credincioşii şi toţi cei de faţă, la apariţia temutului bandit, au înlemnit de spaimă. Terente sa închinat ca cel mai bun creştin, dar în urmă a blestemat şi la ameninţat cu moartea pe cei care au îndreptat poterele acum doi ani pe urmele lui. Dela biserică, el sa îndreptat pe malul bălţii. A fost văzut de o persoană carel cunoştea dinainte, din satul său natal, urcându-se într-o barcă şi dispărând. Paza oraşului a fost imediat întărită . d. prim-procuror, şi poliţaiul Gr. Iorgulescu au plecat la Carcaliu (5 km de Măcin), locul de baştină al lui Terente unde se crede că acesta sa refugiat.”

 Însă mult aşteptata ştire despre prinderea lui Terente a apărut în ediţia de vineri, 17 iulie 1927, când pe prima pagină se titra cu litere de-o şchioapă: „Terente a fost prins. Cuvântul «imposibil» a fost şters din vocabularul nostru. Informaţia a fost mai mult decât concisă, aceasta constând într-o scurtă prezentare a faptelor: „Astăzi a sosit autorităţilor informaţia că Terente a fost în sfârşit arestat. După localizarea acestuia în baltă, acesta a fost inconjurat de jandarmi şi după o jumătate de oră a fost prins. Pus în lanţuri, regele bălţilor a fost transportat la Tulcea, unde va fi anchetat în cursul zilei de Duminică. El e împuşcat în gât. ”.  Însă, informaţiile despre modul cum a fost prins acesta sunt contradictorii, existând mai multe versiuni despre capturarea şi decesul acestuia. Se pare că la prinderea lui Terente s-a implicat însuşi şeful Marelui Stat Major al Armatei, care a venit cu sute de soldaţi pentru a lua la puricat toate bălţile Brăilei. L-au încolţit la un stăvilar, iar un jandarm a tras un foc de armă care l-a nimerit în gură, dar fără să-l ucidă. A fost prins şi dus la un post de jandarmerie şi, la un moment dat, când a vrut să evadeze, a fost împuşcat mortal.

 Odată cu moartea lui Terente, atenţia tuturor a migrat către banditul Cocoş, acesta fiind acum prioritatea numărul unu pentru autorităţi, care încercau din răsputeri să îl anihileze, atât pe el, cât şi banda sa. Aceştia au reuşit doar împuşcarea banditului, fără însă a fi prins. Din nefericire, schimbul de focuri s-a soldat cu decesul soţiei şi cumnatei banditului, precum şi cu rănirea altor câteva persoane. Dar iată cum a fost relatat evenimentul în data de 17 iulie 1929. „După lupta dată în ziua de 11 iulie între banda lui Cocoş şi jandarmi, pe malul lacului Gârgoviţa, când au fost omorâte 2 persoane şi rănite alte zece, s-a început de către jandarmii legiunei Tulcea răscolirea bălţii, în special lagărul bandiţilor retraşi. Cu această ocaziune s-au făcut descoperiri senzaţionale, în primul rând, după o căutare amănunţită în tufiş a fost găsit cadavrul soldatului jandarm Moldoveanu, despre care se crezuse la început că a căzut prizonier în mâinile bandiţilor. Corpul lui ciuruit de gloanţe a fost imediat transportat la Tulcea unde va fi astăzi înmormântat.

 Banditul Cocoş împuşcat

Cercetând mai departe balta, d. căpitan Popazi, comandantul legiunii Tulcea a găsit un cioban căruia Cocoş i-a dat suma de 4.000 lei pentru o barcă, rugându-l să-l transporte, el fiind rău împuşcat de jandarmi şi părăsit de membrii bandei sale. Ciobanul l-a dus pe malul opus al lacului Gârboviţa, de unde s-a întors.

Înconjurarea lacului

 În posesiunea acestor amănunte căpătate de la cioban d. căpitan Popazia împrejmuit balta cu soldaţi din regimentul 33 Tulcea şi cu jandarmi. Sunt speranţe că până în 24 de ore Cocoş va cădea mort sau viu în mâinile urmăritorilor.

 Nevasta şi cumnata împuşcate

În timpul retragerei, după lupta dela Gârgovoţa, bandiţii au ascuns în stufiş cadavrele tovarăşilor omorâţi de jandarmi. Jandarmii au găsit într-un tufiş ascunse cadavrele a două femei. Locuitorii au recunoscut în ele pe soţia şi cumnata lui Cocoş.Este interesantă descoperirea făcută de jandarmi în lagăr. Pe lângă cantităţi enorme de provizii şi muniţiuni s-au găsit instalaţiuni de fabricat pâine pentru întreaga bandă. Lagărul avea deasemeni păsări şi animale domestice în număr mare.

    Despre o posibilă capturare a bandei se vorbea după alte două zile , în materialul intitulat „Cocoş la „Principele Carol”. Din isvor sigur, deţinem ştirea că arestarea banditului Cocoş este inevitabil să se producă în cel mai scurt timp. După indicaţiile de le posedă legiunea de jandarmi Tulcea, Cocoş s’ar afla în tovărăşia banditului Gherasim, ambii grav răniţi de pe urma evenimentelor ce s’au succedat sunt deprimaţi complect. În această stare, ei au fost observaţi de către nişte ciobani în apropiere de comuna Principele Carol, deci la o depărtare de 30 Km, de balta Gorogoviţa, unde au fost prima dată descoperită banda. Steaua lui Cocoş pare a apune, fiind ocolit şi gonit de pescari şi săteni, cărora le-a oferit sume fantastice pentru alimente, însă a fost refuzat. Teroarea dezlănţuită de ferocele bandit asupra regiunei Tulcea, a avut ca rezultat îndârjirea întregei populaţiuni împotriva lui. Forţele armate compuse din regimentul 33 infanterie şi legiunea de jandarmi cooperează împreună cu poterile formate  din săteni, la prinderea banditului. Din oră în oră se aşteaptă vestea arestărei lui Cocoş şi a lui Gherasim, deoarece orice încercare de scăpare este zadarnică, bandiţii fiind înconjuraţi din toate părţile”.

 Însă, prinderea lui Cocoş nu a fost una rapidă, aşa după cum se anticipa, aşa încât ziariştii au mai avut timp de alte câteva consideraţii, menite să readucă în atenţia opiniei publice acelaşi subiect fierbinte, cel al banditismelor, evocându-l din nou pe Terente – chiar dacă acesta fusese omorât în urmă cu doi ani – în articolul cu titlul „Terente, Lavrinte, Cocoş”, cea a fost publicat în ediţia de sâmbătă,  3 august 1929, a cotidianului „Dacia”. „S-ar părea că delta danubiană este o vastă pepinieră de bandiţi. Terente, Lavrinte, Lupoaia, acum Cocoş, o serie de nume ce evocă amintirile unui interminabil şir de banditisme, graţie cărora, stufărişul din miazănoaptea dobrogeană a căpătat faima de altădată a codrului Vlăsiei. Într’adevăr, cetitorul marilor cotidiene bucureştene, aţâţat de fantasticele reportagii privitoare la banditismele de pe ţărmurile Dunării, îşi închipue acea regiune drept sălbatecă, unde viaţa omului nu contează, unde nu’s autorităţi şi deci nu există teama de răspundere. Cam aşa este situaţia real, începând din anii de după război. Înainte bălţile erau locuite de o populaţie de pescari paşnici – de origine moscovită – cu respect de autorităţi şi faţă de care  regele Carol avea o deosebită atenţie. Din rândurile acestor locuitori au eşit totuşi în ultimii ani, cei mai feroci bandiţi. De unde această transformare de atitudine? Să ne fie’ngăduit a răspunde. Acolo, în desişurile fluviului, prin răsleţele sătuleţe, lipoveneşti există şi o clică de bandiţi sprijinită de legi cari sub ocrotirea acestora îşi fac de cap. Sunt unii slujbaşi ai pescăriilor statuli –ce fără teama unui control, găsesc de cuviinţă să jupoaie pe pescari, făcându-le traiul imposibil.  Micii funcţionari ai pescăriilor vin la centrele de pescuit din baltă ca oameni săraci şi se duc îmbogăţiţi, pe urma jafului la care se dedau. Aceştia aduc la disperare pe bieţii lipoveni, blajini şi îngăduitori. Se găsesc între aceştia, totuşi, câte unul ce nu mai poate suporta pacostea administrativă, care pune mâna pe armă şi ia calea desişurilor, abandonând profesiunea de pescar, pentru aceia de bandit.  Iată, prin urmare, că bandiţii din baltă, sunt creaţia celorlaţi bandiţi puşi pe căpătuială.  Aceasta-i situaţia adevărată. D. ministru al domeniilor a făcut reforme importante în ce priveşte pescăriile statului, fără însă ca vechile cadre, pornite pe căi rele, să fie schimbate.

 Iar atâta timp, cât vor mai fi aceşti abuzivi vor răsări într’una bandiţi noui în rândurile celor năpăstuiţi.”

 Dar iată că mult aşteptata ştire care anunţa prinderea lui Cocoş a venit la data de marţi 24 septembrie 1929, sub titlul: „Banditul Cocoş împuşcat şi capturat”

O telegramă sosită în localitate anunţă că poterile plecate în delta Dunărei, în urmărirea vestitului bandit Gheorghe Cocoş, au împresurat pe bandit într-un ostrov. S-a angajat o luptă între urmăritori şi banda Cocoş. Sergentul Jercău din regimentul 11 jandarmi Constanţa, a reuşit în toiul luptei să se apropie de culcuşul  banditului şi să-l împuşte, deoarece el a refuzat să se predea. D. căpitan Popazu comandantul legiunei de jandarmi care a condus urmărirea banditului Cocoş, într-o telegramă adresată comandamentului regimentului de jandarmi din localitate confirmă împuşcare banditului şi a unui tovarăş al său. Din informaţiile pe cari le deţin autorităţile rezultă că banda lui Cocoş a fost săptămâna trecută în judeţul Ialomiţa şi că temutul bandit a făcut drumul către gurile Dunărei servindu-se de trenul Medgidia-Babadag”.

  Odată cu prinderea lui Cocoş, s-a mai încheiat un episod din lungul şir al evenimentelor al căror personaje principale au ţinut întreaga opinie publică cu sufletul la gură, fără însă să se pună capăt fenomenului infracţional. Alte căpetenii au pus pe picioare noi bande de tâlhari, însă nimeni nu a mai cunoscut notorietatea lui Terente, urmată de cea a camaradului său Cocoş.

   Rubrică realizată de Camelia UNGUREANU, cu sprijinul Bibliotecii Judeţene „I.N. Roman” Constanţa