primul razboi mondial

Neajunsurile poliţiei de după primul război mondial

Neajunsurile poliţiei de după primul război mondial

opelblitzge-1Odată cu reformele aplicate după 1918 au fost schimbate radical şi structurile sociale şi politice din România, aşa încât toate instituţiile statului au fost supuse unor transformări majore în perioada interbelică. Aşa se face că şi activitatea poliţienească s-a văzut nevoită să se adapteze din mers noilor schimbări, de multe ori respectiva instituţie confruntându-se cu numeroase neajunsuri, ce au fost aduse în atenţia opinie publice de către ziariştii vremii. O problemă stringentă a poliţiei române, pe care presa a ridicat-o în primul deceniu interbelic, se referea la salariile insuficiente care determinau o securitate materială precară, motiv pentru care angajaţii respectivei instituţii să vedeau nevoiţi să renunţe la uniforma de poliţist şi să caute locuri de muncă mai bine plătite, sau, mai grav, să facă unele abuzuri sau să implice poliţia în politică. O altă problemă semnalată şi în presa constănţeană se referea la insuficienţa cadrelor de poliţie, fapt ce a dus la o creştere a gradului de infracţionalitate, în această situaţie aflându-se şi poliţia de la malul mării Practic, extinderea oraşului Constanţa şi creşterea numărului de locuitori comparativ cu perioada de dinainte de război au făcut să se înregistreze o subdimensionare a aparatului poliţienesc.

Aceste aspecte au fost evidenţiate şi în articolul intitulat ”12 sergenţi şi 16 ofiţeri de poliţie”, apărut în numărul 184 al cotidianului local ”Dacia”, în ediţia de vineri, 21 august 1925, material pe care îl redăm integral. ”Se întreabă lumea de ce s-au înmulţit furturile şi spargerile în oraşul nostru şi de ce poliţia nu ia măsuri în consecinţă. Am întreprins o anchetă în această direcţie şi iată ce am stabilit:

Înainte de război, Constanţa nu era nici jumătate din ceea ce este astăzi; avea 25-30.000 locuitori, astăzi are peste 70.000, avea 70 km. străzi, astăzi are peste 100 km.

Avea în schimb pe atunci 60 de sergenţi – notaţi bine şasezeci- astăzi, are abia… doisprezece, cari realmente păzesc oraşul, împotriva legiunilor de apaşi, ce abundă peste tot locul.

Există totuşi, peste patruzeci de sergenţi poliţieneşti, dar în afară de cei 12, restul e plasat pe la domiciile feţelor simandicoase ce-şi păzesc cojocul, pe la instituţiile bancare şi pe la autorităţi.

Mai există la noi, pe lângă cei 12 sergenţi de pază, 16 ofiţeri de poliţie…

Problema sergenţilor frământă, pare-se, de multă vreme pe capii poliţiei de pretutindeni, şi cu toate acestea chestiunea nu poate fi soluţionată. Cu lefurile ce le acordă ministerul internelor, 1500 lei pe lună de sergent, nimeni nu mai îmbrăţişează această meserie periculoasă, iar acei ce se află în slujbe, sunt pe cale de a părăsi, faţă cu greutăţile traiului.

Şi în faţa acestei situaţii, ministerul se încăpăţânează, totuşi, în a nu spori lefurile sergenţilor din oraş.

Dacă aşa e situaţia, ne putem aştepta să rămânem într’o bună zi şi fără puţina pază actuală, pe străzile dosnice şi pe cele ale cartierelor mărginaşe ce zac în întunecime.

Trebue luate în consecinţă măsuri grabnice de îndreptare a lucrurilor şi ca o primă măsură, ar fi de dorit ca sergenţii ce se află pe la domiciliile diferitelor feţe, să fie întrebuinţate exclusiv numai pentru paza oraşului căci acesta le este rostul; sergenţii de oraş sunt plătiţi pentru paza vieţii şi avutului cetăţenilor şi nici de cum să înlocuiască pe servitori.

Propunem apoi, ca în timpul nopţii, paza oraşului să fie complectată cu jandarmi.

Ideia e foarte uşor realizabilă, căci avem aici în oraş, comandamentul unui regiment, iar lefurile ce s-ar fi cuvenit sergenţilor, să fie acordate jandarmilor cari vor fi afectaţi serviciului de pază.

La Bucureşti, mai mult timp s’a recurs la această soluţie şi rezultatele de până acum sunt cum nu se poate mai excelente.

Odată problema pazei oraşului rezolvată, delictele nocturne vor dispare, iar cetăţenii nevoiţi să traverseze noaptea străzile Constanţei nu vor mai trebui să se asocieze în grupuri înarmate pentru a-şi apăra viaţă şi avutul.”

La câteva luni de la publicarea respectivului articol, ziariştii aceluiaşi cotidian au revenit cu un material prin care se încerca reabilitarea poliţiştilor, justificându-le slăbiciunile prin prezentarea salariilor infime încasate de poliţişti. Articolul a apărut pe 20 noiembrie 1925, sub semnătura lui GH. DELAISTRU, cu titlul ”Salariile funcţionarilor de poliţie”, ziaristul având ca sursă de documentare acte oficiale ale ministerului de interne. ”Nici o instituţiune a Statului nu e mai hulită şi mai acuzată astăzi, ca poliţia noastră. A fi poliţist – după mentalitatea de după război- este a fi necinstit- un om rău şi primejdios. Şi totuşi cât de nedrepţi suntem faţă de cei mai nedreptăţiţi dintre toţi slujbaşii Statului! Cei puşi să ne apere avutul şi viaţa; cei mai oropsiţi funcţionari cari nu cunosc nici zi, nici noapte- nici casă nici masă şi nici familie; cei cărora li se cere să fie mai demni şi cinstiţi, sunt retribuiţi cu salarii de mizerie, ce nu permit procurarea unei pâini suficiente. Să discutăm chestiunea intrând în lumea cifrelor culese din… bugetul ministerului de interne: Un poliţai de cl. I-a, cărui astăzi i se cere cel puţin diploma de licenţă în drept, are ca salar de bază 1050 lei, ca şi şefii de serviciu, precum şi inspectorii de poliţie. Cu toate sporurile, cotele şi chiriile, salariul efectiv pe care îl primesc cei enumeraţi mai sus, variază între 3.000 lei – 4.000 lei lunar, comisarii între 2.000- 2.500 lei, iar subcomisarii între 1.600 – 1800 lei. Cu aceste salarii, li se cere funcţionarilor de poliţie să-şi întreţină familiile şi copiii lor în şcoală.

Dacă ţinem seama că înainte de război un sublocotenent era retribuit cu 160 lei lunar, în vreme ce un poliţai de cl.1 primea 500 lei pe lună, vom ajunge la rezultatul ridicol de a constata că retribuţia acestui din urmă, după război, este egală cu a sergenţilor noştri instructori.

Şi nu numai în ce priveşte salariul unei categorii de funcţionari din diferite ministere, are această diferenţiere. Găsim anomalia în chiar sânul ministerului de interne. Aici, prin legea de organizare a comunelor rurale, administratorii de plasă sunt retribuiţi egal cu directorii de poliţie cl. I-a şi II-a, După război însă, administratorii de plasă- deşi cea mai mare parte din ei au fost avansaţi din notari- au fost ridicaţi la salariul de 6.000 lei pe lună (salar de bază 550-650 lei).

Dar să mergem mai departe, chiar în sânul direcţiunei generale a poliţiilor din ministerul de interne, salarizarea este scandaloasă. Subcomisarul de cl. I-a din Capitală, este plătit egal cu un poliţai din provincie, de care îl despart două grade şi şase clase. Ar primi oare un asemenea subcomisar să fie avansat comisar în provincie, unde va avea un salar inferior? Dar nedreptatea apare şi mai strigătoare când pensiunea proporţionalizându-se după salariul de bază, pentru aceiaşi ani serviţi. Sub comisarul din Capitală ese la o pensie cu o cotă superioară pensionarului director de poliţie din provincie.

Nedreptatea fiind strigătoare la cer, ministerul de interne trebe să intervină neîntârziat, punând ordine în salarizarea subalternilor sai din întreaga ţară, pentru ca mizeria în care zac funcţionarii de poliţie îi va aduce la disperare”.

Un an mai târziu, aceeaşi problemă a insuficienţei personalului poliţienesc era adusă în atenţia opiniei publice, încercându-se a se găsi soluţii prntru rezolvarea acestui neajuns, cu atât mai mult cu cât oraşul devenise extrem de nesigur, odată cu creşterea numărului de infractori. O astfel de soluţie a fost aceea de a se apela la sprijinul unei companii de jandarmi pedeştri, fapt prezentat în articolul intitulat ”Pentru paza oraşului”, apărut în ”Dacia”, anul XII, numărul 253, din data de 17 noiembrie1926. ”Problema pazei oraşului nostru, a frământat necontenit- fără însă a se putea soluţiona, într’un fel sau altul – pe cei răspunzători de siguranţa vieţii şi avutului cetăţenilor. Ani îndelungaţi, d. prefect al poliţiei Gr. Ştefu s’a făcut luntre-punte şi cu un personal poliţienesc mai mult ca insuficient, a făcut faţă împrejurărilor.

Totuşi, creşterea numerică a populaţiei, precum extinderea razei oraşului, făcea imposibilă continuarea funcţionărei poliţieneşti în vechile condiţiuni. Graţie demersului pe care d-l dr. AL. Pilescu în calitate de deputat al Constanţei l-a făcut la comandamentul corpului de jandarmerie, pe lângă prefectura de poliţie locală a fost detaşată o companie de jandarmi pedeştri, destinaţi pazei municipiului.

Înregistrăm faptul, ca un succes al d-lui deputat dr. Pilescu, fără să omitem cu această ocazie, meritele d-lui Gr. Ştefu.

Nici trecerea anilor nu a remediat acest neajuns, aşa încât aceeaşi publicaţie făcea un apel pe prima pagină a ziarului, la data de 24 august 1930, prin care se solicita sorirea urgentă a numărului de poliţişti. ”Înregistrăm zilnicnzeci de furturi de toate felurile, iar publicul nu se poate dumiricum nu sunt prinşi abili răufăcători.

Explicaţia este simplă. La un oraş de 80.000 locuitori cu o populaţie flotantă importantă, există o poliţie egală cu aceia dinainte de răsboi, când Constanţa numără abia 35.000 locuitori.

Parlamentarii noştri, au datoria să ceară sporirea urgentă a personalului poliţiei”

Rubrică realizată de Camelia UNGUREANU, cu sprijinul Bibliotecii Judeţene „I.N. Roman” Constanţa