radio

Cum se asculta radioul, în Constanţa veche

 reclama radio                                   

Cine avea radiouri în perioada interbelică, le folosea de multe ori în mod public, bucurându-i şi pe alţii cu noua invenţie ce aducea acasă muzica şi vocile de peste mări şi ţări. Până la începerea emisiunilor postului de la Bucureşti, proprietarii de aparate de radio de la noi ascultau posturile din vecinătate, mai ales cel de la Constantinopol. Despre efectul acestor audiţii putem să ne facem o impresie citind articolul scris de Ştefan Furtună, în primăvara anului 1927:

“E ora 5 seara. Postul radiofonic din strada Petru Rareş oferă publicului o audiţie gratuită. Prin haut-parleur-ul instalat în stradă, curioşii ascultă şi gustă cu nesaţiu languroasa muzică orientală, a orchestrei şi mai orientale a postului radiofonic din Stanbul. De la lamentările unui cântăreţ, care nu se deosebesc prea mult de chemarea din minarete a hogilor, urechea se isbeşte printr-o trecere bruscă, de melodiile dansului turcesc, acel dans săltăreţ al cadânelor, care descriu în 3 sau 4 secunde un cerc destul de mare, în timp ce nelipsitele daule şi tamburine se aud ca şi când ar suna în stradă. Bineînţeles că într-un oraş la marginea orientului, muzica aceasta atrage pe toţi fabricanţii de cafea pisată, pe toţi vânzătorii de mărgele şi ciubuce, pe toţi refugiaţii între care se mai simt ca la ei acasă şi orientalii noştri localnici, care însă nu au schimbat încă cultura orientului pentru cea a occidentului.

Zilnic la aceeaşi oră îşi dau rendez-vous sub maşina vorbitoare, toţi turcii şi armenii fără treabă şi turcoaicele până acum invizibile. Fesurile roşii, atât de condamnate în Turcia lui Kemal, se răsfaţă în libertate pe capetele tinerei generaţiuni a turcilor constănţeni, care, fără fesuri, s-ar pierde în mulţime şi n-ar mai prezenta aspectul exotic al urbei lui Ovidiu”.

Fireşte, autorul articolului nu rezistă să nu ironizeze lumea pestriţă a oraşului, nivelul scăzut de cultură al majorităţii locuitorilor, după cum vedem şi din fragmentele următoare:

“Şi în vreme ce această mulţime de gură-cască ascultă ce se cântă la Stanbul, incapabilă de a-şi explica minunea, cum se poate să audă ei aşa, din văzduh, vocile lui Mehmet Adil sau a lui Mousimée, strada Petru Rareş se umple încetul cu încetul, de negustori ambulanţi de îngheţată á la Capşa, seminţe, covrigi proaspeţi şi altele. (…) Şi lumea se adună mereu că te-ai crede că te afli în vreo mahala a Stanbulului. Dacă mai târziu antenele sunt îndreptate spre undele ce ne vin din Europa şi haut-parleurul schimbă vocea cadânelor pe aceea a Carmen-ei lui Bizet sau a Violetei lui Verdi, macii roşii din capetele auditorilor dispar, turcoaicele în feregele negre, înşirate până acum pe bordura trotuarului se evaporează, iar strada îşi reia aspectul obişnuit”[1].

Nu ştim câte aparate de radio erau atunci la Constanţa, dar conform cifrelor oficiale în România anului 1926 erau circa 2.000 de aparate de radio, iar prima emisiune de radio, a Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România a avut loc în luna noiembrie 1928[2].

Ca la orice început, lucrurile n-au mers tocmai bine, astfel că emisiunile nu puteau fi recepţionate în condiţii normale întotdeauna şi mai ale oriunde. Aşa se face că în anul 1930 puteam citi la rubrica intitulată “Cutia cu scrisori” din cotidianul “Dacia”, plângerea unui radioascultător deranjat în audiţia normală a postului românesc de radio. Redăm în continuare un fragment din acea scrisoare:

“Azi avem şi noi o staţie de radiodifuziune la Bucureşti, iar amatorii de la Constanţa sunt jenaţi în recepţiunile lor de aşa-zişii “paraziţi industriali”. Când ţi-e lumea mai dragă în timpul unei conferinţe sau în timpul unei audiţii muzicale, se suprapune postul de T.F.F. al D.P.M. (postul de telegrafie fără fir al Direcţiei Porturilor Maritime, n.n.) Nu mai departe într-una din duminicile trecute se difuza un concert de la Ateneu. Concomitent cu muzica începe şi domnul de la staţia T.F.F. să-şi suprapuie telegramele de mare urgenţă, aşa că orişice recepţie a fost imposibilă. Cu ocazia festivalului difuzat de la Opera Română, cu ocazia unirii Basarabiei, telegrafia fără fir a trebuit să-şi bage iarăşi coada. Şi acele perturbaţii se întâmplă aproape zilnic”. Şi ascultătorul nostru nemulţumit, exemplifica apoi cu câteva telegrame pe care le considera neserioase, departe de a fi urgente şi oricum nedorite, pe fondul emisiunii postului naţional de radio. Mâhnirea sa justificată, reiese din frazele ce le transcriem mai departe:

“Cei ce au aparate de recepţie constată cu durere că acel domn telegrafist, lipsit de orişice bun simţ, într-adins caută să jeneze recepţiunile amatorilor şi aceasta din motive pe care nu le înţelegem. Oare şefii imediat superiori ai acestui domn telegrafist, nu ar putea lua măsurile necesare, dictate de interesele generale şi să reglementeze emisiunile acestui post cu arc voltaic, care în alte ţări sunt absolut interzise?”

Fireşte, maiorul Traian Ionescu, din str. Cărămidari nr. 15, căci el semna scrisoarea din care cităm aceste rânduri, avea şi alte nemulţumiri, legate de instalaţiile electrice din acea vreme, a căror precaritate afecta buna recepţionare a programelor de radio. Să reluăm câteva din ideile sale: “Uzinele electrice, prin colectoarele de curent continuu, emit unde întreţinute de înaltă frecvenţă, reţeaua de linii aeriană, din cauza legăturilor slab făcute la intersecţii pe stâlpi (cu câte o sârmă prost răsucită pe firul principal), la cea mai mică adiere de vânt scânteiază, iar unda întreţinută, provocată, indusă în aparatele de radio, tulbură audiţia. Diverse motoare electrice de proastă calitate ale instalaţiilor mici, ca fabrici de pâine, râşniţe de cafea precum şi aparatele medicale Röntgen, etc., sunt iarăşi emiţători de unde parazite. Remediul este foarte simplu atât pentru uzinele electrice, cât şi pentru celelalte motoare şi aparate diverse. Se pot pune în derivaţie pe fire, condensatori legaţi la pământ, etc. În străinătate şi în special în Germania chiar şi aparatele medicale sunt obligate a avea acest dispozitiv. Rugăm deci ca primăria să se sesizeze de rugămintea noastră şi să dispună toate măsurile expuse mai sus, iar noi radioamatorii nu vom mai avea decât cuvinte de laudă pentru primul municipiu care ar deservi interesele staţiei de radiodifuziune de la noi”[3].

Interesant de remarcat faptul că programul de radio ce se difuza prin ziarele centrale, cuprindea nu numai emisiunile postului de la Bucureşti, care emitea pe 394 m. cu o staţie de 12 kw), dar şi cele din multe alte oraşe europene, precum Neapole (pe 332m, staţia având 1,5 kw), Brno, Kosice, Breslau, Leipzig, Berna, Hamburg, etc.

Deşi piaţa de aparate de radio era la început, totuşi concurenţa începea să fie dură, astfel că, sub semnătura “Philips”, care desigur nu aparţinea cunoscutei mărci de aparate radio, puteam citi următoarele în presa constănţeană, sub titlul “Aparate de radio”:

“Fără îndoială, în epoca noastră, o civilizaţie care progresează cu paşi gigantici, aparatul de radio nu mai constituie un lux, chiar dacă nu poate fi socotit o necesitate. Problema cea grea o constituie procurarea aparatului, mai ales în vremea aceasta de criză, când totuşi unii negustori, cu titluri academice pretind preţuri în monedă forte.

Iată bunăoară, în vreme ce la magazinul inginerului Röder, din strada Ştefan cel Mare, se pot procura aparate de radio cu preţuri reduse şi în condiţiuni avantajoase, la un alt inginer de pe aceeaşi stradă (doctor nu ştiu cum în ştiinţe radiofonice) se pretind preţuri înzecite ca pe vremea când dolarul stăpânea piaţa monedelor de pretutindeni. D-sa nu înţelege situaţia actuală şi vrea cu orice preţ să impună tariful principiilor d-sale. Greşit şi păgubitor, nu pentru amatori, ci pentru d-sa doctor în ştiinţe de radiofonie”[4].

Dar să vedem şi care era programul postului nostru de radio la acea vreme; iată un exemplu, cel din ziua de duminică 22 ianuarie 1933: ora 11,15 Lecturi din Ispirescu; 11,30 Pr. C. Bobulescu: lectură religioasă; 11,45 Sextetul Capelei Regale Cotroceni: cântece religioase; 12. Orchestra Jean Dumitrescu: concert matinal; 13 Plăci de gramofon: muzică instrumentală; 13,45 Informaţiuni şi semnal orar; 14 Plăci de gramofon: muzică uşoară. Urma apoi programul pentru săteni, ce cuprindea emisiuni despre bugetele ţărăneşti sau despre bolile animalelor, dar şi muzică, iar de la 19,10 Ora veselă. Universitatea radio începea la ora 20, cu conferinţa lui Em. Bucuţa “Românii de peste graniţă” şi cea a lui N. Tonitza: “Ca să-ţi fie frumoasă casa”, iar programul de seară se încheia cu o operetă, “Un colţ de rai”, de Borgovan[5].

Despre importanţa radioului aveau să-şi dea seama repede politicienii, care au început să-şi exprime ideile pe calea undelor, ajungând astfel în casele şi sufletele celor pe care nu îi văzuseră vreodată. Dar şi administraţia a tras foloase de pe urma inventării radioului, iar teleconferinţele de astăzi cu prefecţii, despre care citim din ziare, au avut un demn înaintaş, despre care probabil că puţini mai ştiu azi. Sub titlul “Prima conferinţă adminstrativă prin radio-difuziune”, presa liberală constănţeană din anul 1935, ne dădea următoarea veste: “Sâmbătă 6 aprilie a.c. la orele 8 seara, a avut loc inaugurarea conferinţelor administrative prin radio-difuziune, ascultate de tot personalul administrativ în localurile prefecturilor de judeţe, aceasta dupa iniţiativa d-lui Ion Inculeţ, ministru de Interne”. Urmau apoi cuvântările rostite de regele Carol al II-lea şi miniştrii săi: Vasile P. Sassu, Ion Inculeţ şi Mihai Negură[6].

Treptat, radioul şi a făcut loc în mai toate căminele constănţenilor, încetând să mai fie o curiozitate, devenind principala sursă de informaţie şi divertisment.

                                                                                    Dr. Constantin Cheramidoglu



[1] Ştefan Furtună, Aspecte constănţene. Radio, în “Dacia”, an XIV nr. 113 din 26 mai 1927, p. 1.

[2]http://www.srr.ro/anii_20-11863, accesat la 05.12.2013.

[3] “Marea noastră”, an IV, nr. 25 din 6 aprilie 1930, p. 4.

[4] “Presa”, an I, nr. 54 din 19 martie 1933, p. 1.

[5] “Presa” din 21 ianuarie 1933, p. 4.

[6] “Voinţa Dobrogei”, an V, nr 7 din 14 aprilie 1935, p. 1.