remember

Salvamarul în Constanţa veche

             

   Băile de mare de la sfârşitul secolului XIX erau aşezate în zona fostului hotel Carol I, azi comandamentul flotei, precum şi în zona de la poarta III – poarta IV a portului Constanţa; la acestea, considerate a fi băile din oraş, se adăugau cele de la Vii, adică din dreptul Centrului de scafandri de astăzi, la care se ajungea mai greu, cu trenul sau cu trăsurile. Aceste stabilimente de băi erau date în concesiune unor întreprinzători care construiau cabinele, podeţe, garduri despărţitoare pentru zonele folosite de bărbaţi şi cele de femei. Măsurile de siguranţă pentru cei ce se scăldau în apa mării erau puţine, sau ni s-ar părea astăzi curioase. Astfel, locul de scăldat era îngrădit, iar înotătorii erau legaţi cu câte o frânghie de siguranţă.

   Casa Vapor

  Despre problemele legate de băile în marea liberă, citim dintr-o scrisoare a concesionarului băilor din oraş, Dimitrie Nicolaescu, următoarele rânduri: “în toţi anii se întâmplă nenorociri, înecându-se în mare câte cineva şi aceasta din cauză că se permite tuturor să facă baie in largul mării şi unde voiesc. Primăria a ales un loc în anul trecut din josul stradei Mangalia, unde poate să facă baie publicul sărac, luând dispoziţiuni totodată de a interzice oricui să facă băi, decât acolo şi la băile înfiinţate de mine ca antreprenor, unde sunt terenurile nepericuloase, fiind alese de dl. inginer al comunei”[1]. Ca urmare se emitea o ordonanţă a primăriei în acest sens.

   Cu timpul au apărut la aceste băi şi barcagii angajaţi însă de primărie. Aşa îi găsim în documente pe Mihail Constănţeanu, în anul 1893, sau pe Gheorghe Aslan, ce făcea serviciul de barcagiu la băile de la Vii, cu barca sa, pe timpul sezonului din anul 1896[2]. Dintr-un alt document de arhivă ne dăm seama că postul de barcagiu la băi era destul de dorit; iată un fragment dintr-o cerere depusă la primărie în septembrie 1899: “subsemnatul Ioan Gheorghiu din oraşul Constanţa, informându-mă că la această onor primăriei se cere un barcagiu pentru sezonul băilor de la viile acestui oraş, fiind locul vacant şi cum eu dispun pentru asemenea întreprindere care am <sic!>o barcă proprietate a mea. Întrunesc toate condiţiunile şi dovedesc că sunt singurul barcagiu român în oraşul Constanţa”[3].

La 22 iunie 1910, în şedinţa consiliului local, consilierul ajutor de primar Virgil Andronescu aducea în discuţia colegilor săi chestiunea serviciului de salvare la mare. Redăm din cuvântul său: “în toţi anii s-au angajat câte două bărci pe lângă fiecare din stabilimentele de băi de mare pentru ca aceste bărci să fie la îndemâna scăldătorilor spre a le da ajutor în cazul când vreunul ar fi expus înecului”; anul acela ca şi în anii anteriori, s-au adresat în acest sens Căpităniei portului Constanţa, care a pretins însă suma minimă de 700 lei pentru închirierea unei bărci. În urma dezbaterilor ce au urmat consilierii au decis să îl autorizeze pe primar spre “a angaja două bărci din care una cu doi oameni pentru băile de mare de mare de la Mamaia şi alta cu un singur om pentru băile de mare din oraş, cu preţul de 500-600 lei pe tot timpul sezonului pentru ambele bărci, iar conducătorii lor să fie obligaţi prin contract a nu părăsi plaja şi a fi în permanenţă la dispoziţia scăldătorilor, fiindu-le cu desăvărşire interzis a se depărta de plajă sau a plimba persoanele care le-ar face asemenea propuneri”[4].

  Anul următor se schimbă primarul şi se uită de cheltuielile specifice verii, astfel că putem citi în arhivă, că în şedinţa de la 21 iulie 1911, primarul Titus Cănănău solicita un credit extraordinar “pentru plata a două bărci de salvare cu câte doi marinari fiecare, care fac serviciul lal băile de mare de la Mamaia şi la cele din oraş, pe timp de trei luni, de la 15 iunie până la 15 septembrie”. Cităm în continuare: “D-l Primar luând cuvântul arată că această cheltuială din scăpare de vedere, nefiind trecută în bugetul anului curent şi cum trebuia neapărat angajate asemenea bărci, pe baza recomandaţiunei de i s-a făcut de către D-l Comandant al portului, a angajat pe D-l A. Dumitru, s-a încheiat cu numitul contract, cerând Consiliului să voteze deschiderea unui credit de lei 1200”[5].

   Pe strada Fructelor nr. 17 locuia la acea vreme barcagiul Anton Dumitru, care după cum aflăm din documentele de arhivă, se ocupa cu acest serviciu. Iată ce îi scria el primarului la 2 iunie 1914: “Vă rog cu cel mai profund respect să binevoiţi a dispune să mi se dea, ca în toţi anii, paza de salvare cu bărcile de la Băile Mamaia, ca unul care am avut şi în anii precedenţi, cu acelaşi preţ ce onor Primăria are prevăzut în bugetul comunei…”. Acelaşi primar amintit mai sus încheia la 7 iunie contractul, sezonul estival apropiindu-se, iar pregătirile trebuind a fi terminate rapid. Conform acestui contract, barcagiul Anton Dumitru avea obligaţia de a face serviciul de pază cu o barcă de salvare la Mamaia, cu doi oameni bine instruiţi şi altă barcă, cu alţi doi oameni, la băile din oraş. Articolul 4 din contract prevedea următoarele: “Bărcile trebuie să fie prevăzute cu toate aparatele de salvare ca: colaci de scăpare, frânghii, rame, ancore, etc., iar în caz de avarie a bărcilor să fie înlocuite de îndată cu altele. Tot asemenea se vor înlocui şi oamenii în caz când se îmbolnăvesc cu alţii tot atât de buni şi instruiţi”. Atribuţiile pe care le aveau barcagii (ce nu purtau încă denumirea de salvamari, sub care îi ştim noi) reies din următorul articol al contractului amintit: “Barcagii nu au voie a părăsi plaja, nici un moment, în timpul cât se fac băile şi sunt datori a fi cu cea mai mare atenţiune dând imediat ajutoarele necesare, în caz când vreunul din scăldători ar fi supus înecului, de asemenea le este cu totul interzis a face plimbări pe mare cu persoane care le-ar face asemenea propuneri”.

  Angajamentul era valabil în perioada 1 iunie 1914 – 15 septembrie 1914, iar Anton Dumitru avea fixate atribuţiile foarte clar pentru activitatea sa zilnică; urma astfel “a fi la dispoziţia scădătorilor cu una din bărcile lor, la stabilimentul de băi de la Mamaia, înainte de sosirea primului tren ( ce aducea în fiecare zi sezoniştii din oraş la plaja Mamaia) şi nu va părăsi plaja, decât după plecarea ultimului tren. În acest scop va avea un carnet, în care antreprenorul exploatării băilor sau reprezentantul acestuia, va însemna zilnic îndeplinirea acestei condiţiuni; iar la stabilimentul de băi din oraş, antreprenorul sau reprezentantul său va certifica pe un carnet identic cu cel prevăzut mai sus, că barcagii s-au prezentat la plajă la orele 6 dimineaţa şi nu au părăsit-o înainte de apusul soarelui”. Plata acestui serviciu era în valoare de 1200 lei, plătiţi în trei rate egale[6].

 Ani mai târziu, în iulie 1923 primarul Constanţei încheia un contract asemănător cu barcagiul Nicolin Hristu, dar care se angaja doar cu o barcă şi doi oameni, pentru băile de la Mamaia, în schimbul sumei de 6000 lei[7].

  Grija pentru acest serviciu de protejare a celor ce făceau băi de mare, se vede şi din proiectul de regulament pentru organizarea şi funcţionarea plajelor maritime, întocmit în anul 1928 de Societatea de hidrologie medicală şi Ministerul  Sănătăţii. Se prevedeau acolo următoarele: “un post de ajutor pentru cazul de înec va funcţiona în permanenţă; o barcă va pluti continuu în raza celor ce iau baia; barca nu are voie a pleca în alt serviciu”[8].

  După război lucrurile încep să se aşeze, iar în anul 1933, la 14 iunie, se înfiinţa Societatea de salvare a naufragiaţilor în apele teritoriale româneşti, pusă sub înaltul patronaj al Regelui Carol al II-lea, care pentru îndeplinirea sarcinilor ce şi le asumase, avea nevoie însă de fonduri materiale însemnate, astfel că primăria Constanţa primea la 15 mai 1936 o solicitare în acest sens. Din acest document vedem însă mai concret cum se punea problema la acea vrem, astfel că vom reda în continuare câteva fragmente din acest act:

   “Societatea Salvamar, în urmărirea realizării programului ei de asistenţă, doreşte să înfiinţeze pe plajele staţiunilor balneare un număr de posturi de supraveghere şi de salvare, cu scop de prevenire a accidentelor de înec şi de ajutorare în caz de astfel de accidente”.

  “Un post de supraveghere şi de salvare se va compune dintr-o cabană (demontabilă) – adăpostind inventarul de prim ajutor – şi din 2 – 3 – 4 bărci(cu inventarul lor de salvare) care vor patrula şi vor supraveghea în timpul cât publicul face baie, dând ajutor în caz de nevoie. Inventarul de prim ajutor va cuprinde aparate de respiraţie artificială pentru readucere la viaţă a înecaţilor, truse cu medicamente-pansamente-instrumente, brancard, telefon, etc.

  Numărul acestor posturi va fi bineînţeles în funcţie de necesităţile locale. Astfel, la Constanţa socotim că ar fi necesare cinci posturi şi anume: unul la Băile Moderne, unul la Duduia, unul la Domniţa Ileana şi două la Mamaia.

  Costul unui post complet (cu 3 bărci) este de aproximativ lei 100 000. prin urmare cheltuiala de investiţie pentru Constanţa ar fi de lei 500 000. Pe de altă parte, amortizarea, întreţinerea şi personalul unui post necesită o cheltuială anuală de minimum lei 50 000, deci un total anual de minimum lei 250 000 pentru cele 5 posturi.

  Aceste cheltuieli societatea noastră nu le poate suporta din veniturile ei actuale şi deci înfiinţarea posturilor de salvare pe plaje este legată de posibilitatea de a găsi resurse speciale locale care să asigure cel puţin acoperirea cheltuielilor anuale. Dacă această acoperire este asigurată, societatea noastră îşi poate lua sarcina de a procura sumele necesare pentru investiţiuni”[9].

  Lucrurile nu se schimbă  totuşi peste noapte, astfel că în vara anului 1934, Petculescu Ion se adresa primarului cu speranţa obţinerii autorizaţiei de a presta serviciul respectiv. Iată un fragment din cererea sa: “Subsemnatul am fost şi anul trecut ca salvator cu două bărci la Băile Mamaia şi aşi dori ca şi anul acesta să-mi admiteţi a fi salvator cu bărcile spre a da ajutor publicului, în caz când ar fi în pericol de înec. Totodată pun la dispoziţie şi barca pentru plimbare pe mare. Vă rog respectuos domnule Primar să admiteţi cererea mea şi a dispune să mi se dea autorizaţie fără nicio plată din partea nimănui”[10].

  În vara anului următor, serviciul balneo-climatic din cadrul Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor sociale, intervenea la primaria Constanţa pentru organizarea unui serviciu de salvare pe plajă. Citim astfel în documentul de arhivă: “Având în vedere nenorocirile ce se întâmplă prin înecurile repetate în Mare în timpul sezonului balnear, avem onoare a vă ruga să binevoiţi a lua măsurile necesare de urgenţă pentru organizarea unui serviciu de salvare şi o bună supraveghere a înotătorilor în Mare. Deasemenea va funcţiona în permanenţă un post de ajutor medical în apropierea plajelor marine, cu un personal medical sau auxiliar permanent în postul de observaţie de la plaje”. Răspunsul primarului Horia Grigorescu era scurt şi la obiect: “în staţiunea de băi Constanţa şi Mamaia, există posturi de ajutor, înfiinţate de către soc. Salvamar”[11].

  De numele acelei societăţi, cu sediul în Bucureşti,  se leagă şi construcţia Cazinoului Salvamar de la Mamaia, ridicată în primăvara anului 1935, pe un teren donat de primărie[12]. Imobilul cunoscut şi sub numele de Casa Bărcilor, era destinat să asigure obţinerea de fonduri pentru această societate. Pe de altă parte, presa locală era încântată de noua podoabă a staţiunii, pentru că “această nouă şi monumentală clădire vine să completeze un gol”. Inaugurarea sa avea să aibe loc în ziua de 20 iulie “cu tot fastul cuvenit”, ştiut fiind că în acele zile regele Carol al II-lea urma să se afle la Constanţa, pentru a participa la manifestările legate de Ziua Marinei. De aceea societatea Salvamar a organizat, împreună cu Liga Navală şi un concurs nautic, pentru ofiţerii din Marina Regală, Flotila de Hidroaviaţie şi I.M.E.F., între orele 17 şi 19[13].

  În anul 1936, societatea Salvamar obţinuse şi concesiunea exploatării Băilor Mamaia, ceea ce ar fi trebuit să îi permită, pe baza fondurilor obţinute, să organizeze mai bine activitatea posturilor sale de salvare. Şi totuşi, în iulie acelaşi an, Chestura poliţiei Constanţa sesiza primăriei cazul gardianului comunal Pandrea Alexandru, care se înecase în mare, la băile Duduia, din cauza valurilor. Chestorul remarca însă şi faptul ca “soc. Salvamar nu are nici un post de ajutor şi nici bărci sau oameni de salvare, pe litoralul şi plăjile marine din acest oraş”. Inspectorul societăţii Salvamar la Constanţa, Lt. C-dor D. Niculescu se adresa şi el primăriei, solicitând ca societăţii să i se permită să încaseze câte 50 de bani la fiecare bilet vândut pentru Plaja Modern, ca şi în anul anterior. Considera aceasta ca “un minim faţă de sacrificiile materiale pe care Societatea le-a făcut şi le face încă, pentru înzestrarea posturilor de salvare şi prim ajutor cu un personal şi material care să corespundă scopului”[14]. Şi i se aproba.

   În anul 1939 primar la Constanţa era generalul Nicolau, care s-a străduit să pună ordine în administraţie, după cum vedem din documentele de arhivă cercetate. Societatea Salvamar s-a oferit să asigure un post dublu “de ajutor şi salvare”  la plaja Mamaia, contra sumei de 85 000 de lei, iar dacă primăria dorea, putea asigura unul simplu la plaja Modern, unde nu fusese nimic anul anterior, pentru 45 000 de lei. Primăria a acceptat oferta, dar doar cu suma de 100 000 de lei, din care o parte trebuia plătită apoi barcagiului Pais Christache, cu care se învoise de la 21 iunie până la sfârşitul sezonului, contra sumei de 7 000 de lei. Desigur societatea Salvamar, condusă la acea vreme de C-amiralul adj. Nicolae Păiş, a acceptat şi această condiţie[15].

   După cum se vede, problemele despre care aflăm în fiecare vară, legate de plata celor ce practică această meserie pe plajele noastre, nu sunt noi…

                                                                  Dr. Constantin Cheramidoglu



[1] S.J.A.N. Constanţa, fond Primăria Constanţa, dosar 26/1898, f. 8.

[2] Ibidem, dosar 29/1893, f. 41; dosar 34/1896, f. 6.

[3] Ibidem, dosar 41/1899, f. 28.

[4] Ibidem, dosar 52/1910, f. 158.

[5] Ibidem, dosar 53/1911, f. 178.

[6] Ibidem, dosar 16/1914, ff, 11-12.

[7] Ibidem, dosar 9/1923, f. 19.

[8] Ibidem, dosar 19/1928, f. 2.

[9]Ibidem, dosar 24/1934, f. 6.

[10] Ibidem, dosar 9/1934, f. 29.

[11] Ibidem, dosar 8/1935, f. 30.

[12] Ibidem, Fond Tribunalul Constanţa, Grefa, transcrierea nr. 8447/1935.

[13] “Revista Băilor”, an VI, nr. 48 din 16-20 iulie 1935, p. 1; “Revista Băilor”, an VI, nr. 55 din 12-16 august 1935, p. 1.

[14] S.J.A.N. Constanţa, fond Primăria Constanţa, dosar 21/1936, ff. 36, 49.

[15] Ibidem, dosar 37/1939, f. 43.

Iunie 1914 – O vizită imperială la Constanţa

Se împlinesc o sută de ani de la un eveniment politic, diplomatic, cum nu s-a mai organizat vreodată la Constanţa: vizita ţarului Nicolae al II-lea, moment de mare importanţă pentru orientarea politicii externe a României de la acea vreme. Trecând peste aspectele diplomatice ale acestei întâlniri la nivel înalt, vom relata câte ceva despre modul cum au acţionat comunitatea locală, cetăţenii şi edilii Constanţei, în acele zile de un fast deosebit.tarul rusiei la constanta 1

În ziua de 16 mai 1914, la orele 16,30, primarul Constanţei, Virgil Andronescu, deschidea şedinţa consiliului local, înştiinţându-i pe cei opt consilieri de un eveniment extraordinar ce avea să aibe loc la Constanţa. Era de fapt singurul punct pe ordinea de zi a şedinţei. Citim astfel în registrul de procese-verbale, următoarele: “D-l Primar luând cuvântul arată: După cum cunoaşteţi, miercuri am primit o telegramă din partea D-lui Prim Ministru prin care am fost chemat la Bucureşti şi aici ni s-a comunicat că faţă de hotărârea ce s-a luat ca Majestatea sa Ţarul Rusiei să facă o vizită Majestăţii Sale  Regelui, s-a fixat ca loc de întâlnire oraşul Constanţa. Faţă cu distinsa onoare ce se face oraşului nostru cu această ocaziune, urmează, ca şi oraşul să caute a face una dintre cele mai frumoase primiri distinşilor oaspeţi, pentru ca această primire să fie la înălţimea solemnităţii ce comportă, necesitează şi cheltuieli însemnate, pe lângă cheltuielile destul de însemnate ce se vor face din partea Statului. Prin bugetul exerciţiului în curs nefiind alocată nici o sum[ pentru o asemenea cheltuială, urmează ca Dvs. să mă autorizaţi a face aceste cheltuieli, fixând totodată şi suma în limitele căreia să pot face aceste cheltuieli”.

“Consiliul, văzând expunerea D-lui Primar şi deliberând,

În unanimitate,

Decide:

Autoriză pe D-l Primar ca să facă cheltuielile necesare pavoazărei oraşului şi diferite alte lucrări necesare recepţiunei Majestăţilor Lor Regele şi Ţarul, în limitele sumei de patru zeci mii lei, rămânând ca ulterior Consiliul să avizeze la fondurile din care urmează a se acoperi aceste cheltuieli şi eventual şi altele de va fi nevoie”. tarul rusiei la constaqnta 2

Şi au început lucrările de pavoazare a oraşului, de ridicare a arcurilor de triumf şi a tribunelor destinate publicului. De la Azuga soseau două vagoane cu ghirlande de brad, iar din Bucureşti alte două vagoane cu stâlpi împrumutaţi de la primăria Capitalei. Palatul Regal a fost şi el pregătit pentru vizita înalţilor oaspeţi. În acest sens, grădinarul şef a adus de la Bucureşti “diferite plante pentru împodobirea grădinii”, iar instalaţia electrică a fost suplimentată cu decoruri luminoase.

Reparaţii se făceau şi la clădirea liceului Mircea cel Bătrân, dar şi la localul Serviciului Sanitar şi a gardului din faţa gării.

Mare înghesuială a fost la biletele pentru tribuna rezervată civililor şi cea a militarilor, aceştia din urmă erau cei ce nu participau la defilare, dar tot aici aveau locuri şi soţiile cadrelor militare. Scaunele pentru tribune proveneau de la Teatrul “Elpis” al comunităţii elene.

Fireşte, pentru că numărul locurilor era limitat, se încercau şi intervenţii pe lângă oficialităţi, spre a se obţine biletele mult dorite. Ne vom opri la o scrisorică iscălită de Eufrosina Adam, la acea vreme directoarea Şcolii de fete nr. 2, din oraş, alături de care semnau şi colegele ei: Lucreţia Helgiu, Ana Stănescu şi Ortansa Păun. Mai amintim că Eufrosina Adam era văduva lui Ion Adam, scriitorul răposat, autor al volumului “Constanţa pitorească”, fost şi secretar la primăria Constanţa. Profitând, probabil, că la conducerea oraşului era tot un profesor, această Eufrosina Adam se adresa astfel primarului Virgil Andronescu, la 27 mai 1914: “Stimate D-le Andronescu. Şi spre noi urechea, zău aşa! Suntem aici patru creştine doritoare a vedea pe Măria Sa Ţarul, poate ne mai dregem gustul de amărăciunea ce purtăm de la ’77 în gură. E şi în interesul învăţământului istoriei – serios, eu una sunt incorigibilă în ce priveşte sentimentele naţionale. Poate ochii Măriei Sale să nu arate încredere pe viitor. Pentru asta însă trebuie să-i vedem. Toată introducerea asta este pentru favoarea a 4 bilete de tribună ce cerem de la Dv. Să le nădăjduim? De nu veţi uita – să vă uite necazurile. De nu ne veţi uita – să vă stea în drum bucuriile. Mulţumim”.

Până în ziua de 28 mai, bulevardul din faţa cazinoului, cunoscut atunci sub numele “Principele Nicolae” fusese reparat, iar din acea zi au început exerciţiile de defilare ale trupelor din garnizoană. Lucrările fuseseră executate de Serviciul Construcţiei şi Exploatării Porturilor Maritime, deoarece Primăria nu dispunea de materialele necesare, iar timpul presa. S-au executat şi lucrări de nivelare a şoselelor de legătură cu bulevardul, pe care urma să se execute defilarea trupelor

Pregătiri se făceau şi la catedrală, unde avea să fie primit Ţarul Rusiei spre a se oficia aici un Te Deum; din acest motiv, corul bisericii era “întărit” cu “elemente de voce în afara personalului activ”, pentru care fireşte, primarul a trebuit să plătească.

Pentru buna organizare a evenimentului, primarul Andronescu a emis o ordonanţă, la 30 mai 1914, din al cărei text reţinem următoarele fraze: “în ziua de 1 iunie 1914, de la orele 8 a.m. până la orele 11 p.m. circulaţia trăsurilor şi automobilelor nu este permisă din str. Vasile Alecsandri în jos până în port, afară de trăsurile şi automobilele ai căror conducători vor purta pe braţul drept o brăţară specială aprobată de noi. Publicul nu va fi admis să staţioneze decât la intersecţiile străzilor de pe parcursul cortegiului şi cu cărţi speciale liberate de primărie. Posesorii acestor cărţi vor ocupa locurile înainte de ora 8 ½ dimineaţa. Persoanele invitate a asista la trecerea cortegiului la Catedrală, în Tribunele Primăriei, se vor prezenta pentru a-şi ocupa locurile înainte de orele 9 a.m. Persoanele invitate a asista în Tribunele Primăriei la defilarea trupelor, se vor prezenta pentru a-şi ocupa locurile înainte de orele 5 p.m. (…) Proprietarii şi locatarii caselor situate pe parcursul cortegiului Imperial şi Regal vor putea obţine permisiunea de a ţine ferestrele deschise la trecerea cortegiului, sub condiţiunea de a nu primi persoane străine, fără autorizaţiunea specială a siguranţei generale”.

Pe lângă personalităţile locale, autorităţile civile şi militare, reprezentanţii vieţii economice a oraşului, primarul spera în atragerea unui public mai larg, scop în care lansează un “Apel către locuitorii oraşului Constanţa”, din al cărui text desprindem frazele următoare: “Înţeleptul nostru Rege ne-a dat încă o dovadă de marea sa dragoste şi bună-voinţă. Anunţându-i-se vizita Împăratului de la Nord, a Ţarului tuturor Ruşilor, a chibzuit să-l primească aci, în oraşul nostru, în cea de-a doua reşedinţă a Sa regească de vară. Acest act istoric fiind de importanţă deosebită, cetăţeni sunt datori ca faţă cu marea cinste ce se face oraşului nostru, să primească Înalta vizită cu tot fastul ce comportă un asemena act măreţ. Deoarece privirile întregii lumi sunt aţintite asupra oraşului Constanţa, trebuie să fim cu toţii la înălţimea <la> care ne-a ridicat Marele nostru Rege, arătând prin modul de a fi, că ne-am înălţat la civilizaţia ce ni se cuvine”.

Fiecare cetăţean, considerând ca cea mai mare sărbătoare cinstea ce ni se face, trebuie să se transforme de îndată în cel mai strict şi sever păzitor al ordinei, păstrând cu sfinţenie rânduiala ce s-a stabilit de autorităţile superioare şi de noi, pentru primirea M.M. L.L. Imperiale. Fiecare locuitor, mai ales pe stradele pe unde va trece cortegiul Imperial, trebuie să facă cu cea mai mare plăcere dovada de iubire, pavoazându-şi casa, balcoanele şi ferestrele, arătându-se astfel Înalţilor oaspeţi că considerăm cu toţii ca cea mai mare sărbătoare vizita Lor aci. Numai aşa purtându-ne vom dovedi ca ştim să preţuim atât prestigiul măreţ ce a creat ţărei Majestatea Sa Regele, cât şi onoarea ce se face oraşului nostru prin alegerea ca loc de primire a vizitei Majestăţei Lor Împăratul şi Împărăteasa tuturor Ruşilor. Oraşul Constanţa în decursul vremei s-a bucurat de scurgerea multor evenimente măreţe; de data aceasta însă este ridicat la cel mai înalt rang, aci se întâlnesc, Marele Împărat al Ruşilor, cu Regele României. Cel mai puternic Împărat din Nord cu cel mai puternic Rege din Orientul Europei. Să fim dar la înălţime, să corespundem în totul marei încrederi şi solicitudini ce înţeleptul nostru Rege ne-a arătat-o şi în această memorabilă ocaziune”.

Vizita din ziua de 1 iunie a decurs conform aşteptărilor, ziarele centrale dar şi străine au trimis aici reprezentanţi care au relatat momentele pas cu pas, iar operatorii de cinematograf au realizat o peliculă, pe care şi noi o putem vedea astăzi pe cunoscutul site de “filmuleţe”.

Ulterior evenimentelor, la 4 iunie 1914 Consiliul local se reunea în şedinţă, pentru a trage concluziile de pe urma înaltei vizite ce găzduise oraşul de la malul mării. Vom reda în continuare din procesul-verbal al şedinţei conduse de primarul Andronescu, un document cu mare încărcătură emoţională, ce merită cunoscut de cititori:

“…D-l Primar luând cuvântul arată: Comuna Constanţa a sărbătorit cu un fast deosebit venirea Împăratului tuturor Ruşilor. Suntem cu toţii mândri şi fericiţi că oraşul nostru a fost desemnat ca loc de întâlnire a Suveranului nostru şi a Împăratului de la Nord. Oraşul Constanţa de acum încolo reintră ca şi în timpurile îndepărtate în făgaşul istoric rămânând pentru viitorime ca un punct de istorie strategic, pentru care nu putem să fim decât mândri”.

“Este asa de important actul acesta, că simţim ca o datorie imperioasă de a lega cât mai multe amintiri pentru viitorime, arătând pe deoparte dragostea şi ospitalitatea de care cu toţii am fost animaţi, iar pe de altă parte ca din urmele de dovezi de conştiinţă solidarizată cu înălţimea evenimentului să se poată pomenii şi cetii decenii de ani actul măreţ petrecut la 1 iunie 1914”.

“Provincia Dobrogea a cărei stăpânire ni se discuta mai anţerţ, reîntregită în urma evenimente;lor glorioase  din anul trecut, formată astăzi din patru judeţe cis-dunărene, dă consfinţirea prin actul petrecut la 1 iunie că oraşul nostru Constanţa, este şi trebuie să rămână capitala nediscutată a întregii provincii. Înţeleptul nostru Suveran prin alegerea locului de întâlnire la Constanţa, ne-a dat dovadă pe lângă multele de până aci, de marele interes şi marea Sa dragoste ce ne poartă”.

“Istoria faptelor măreţe se scrie între contemporani prin cele ce se vorbesc şi se văd, dar pentru viitorime rămăşiţele pioase de recunoştinţă şi admiraţie se conservă prin urme istorice făcute de mâna omului şi creeate de creerul omenesc. Ne este imposibil a lăsa ca acest fapt să treacă pe neobservate şi dimpotrivă trebueşte neapărat să facem vreo lucrare demnă de amintirea celor petrecute”

“Pentru aceasta fac o propunere Domniilor Voastre şi anume: Ca de azi înainte bulevardul din faţa Cazinoului comunal, Principele Nicolae, să poarte numele de <<Bulevardul Ţarul Nicolae al II-lea>>, iar pe frontispiciul edificiului Cazinoului comunal, să se aşeze o placă comemorativă în marmură artistic lucrată pe care să se comemoreze faptul, că aci Majestatea Sa Împăratul Ruşilor şi Majestatea Sa Regele Carol I al Românilor, au primit defilarea trupelor Corpului 5 de armată al provinciei Dobrogea reîntregită”.

“În acelaşi timp propun, ca pe locul unde Marele Ţar al Ruşilor a pus piciorul pe pământul românesc să se aşeze de asemenea o placă comemorativ[ sau o mică columnă artistic lucrată în marmură pentru amintire, în scurgerea vremurilor, că aci cel mai puternic împărat a salutat pământul românesc, pe conducătorul poporului românesc cimentând către viitorime definitiva stăpânire a noastră la marea cea mare”.

Propunerile primarului au fost adoptate de consilieri, care au completat decizia cu fraza următoare; “Domnul Primar e autorizat  a aduce această deciziune la cunoştinţa Consiliului Comunal din Petersburg şi Ministerului de Externe al Rusiei”.

Cât despre oficialităţile de la Bucureşti, primul ministru Ion I.C. Brătianu a trimis o telegramă de mulţumiri, al cărei text a fost transpus de primar într-o proclamaţie către cetăţenii oraşului, afişată a doua zi, pe 2 iunie 1914. Reţinem următoarele: “Plin de mulţumire  că aţi răspuns atât de strălucit  apelului meu, îmi fac o plăcută datorie a vă face cunoscut aceste mulţumiri prin următoarea telegramă primită: Din înalt ordin, vă rog să transmiteţi locuitorilor Constănţeni, şi în special tuturor reprezentanţilor administraţiei, mulţumirile M.C. Regelui, pentru primirea ce au făcut auguştilor săi oaspeţi M.M.L.L. Imperiale, Împăratul şi Împărăteasa tuturor Ruşilor. Mai adăugăm că momentele vizitei şi chipurile înalţilor oaspeţi au fost imortalizate de fotograful constănţean N. Ioanid, iar un cunoscut doctor de aici strânsese şi el “material fotografic şi informativ”, pentru alcătuirea unui album dedicat acestei vizite.

După cum se vede, acum o sută de ani, Constanţa fusese în stare să asigure buna desfăşurare a unei vizite oficiale la cel mai înalt nivel. Cât despre conţinutul convorbirilor oficiale (şi mai ales a celor secrete), presa străină avea să scrie multă vreme despre sensurile acestei vizite neobişnuite, iar Constanţa va fi aşezată pe harta diplomaţiei europene.

Dr. Constatin Cheramidoglu

Lăutarii Constanţei vechi

lautariÎn centrul oraşului, acolo unde se aduna lumea în serile frumoase de vară, la restaurante sau cofetării, îşi găseau vadul şi formaţiile de muzicanţi, localnici sau veniţi aici doar pentru durata sezonului. Iată cum prezenta un ziar din iunie 1895 atmosfera creată de aceşti muzicanţi şi cum aprecia prestaţia lor:

De câteva zile a sosit în oraşul nostru o orchestră compusă din 10 persoane, sub conducerea cunoscutului violonist Dumitru Moţoescu, care distrează publicul din Constanţa în fiecare seară la cofetăria şi cafeneaua D-lui Andrea Dascalopul din centru oraşului. Frumoasele bucăţi ce execută aceşti buni muzicanţi, precum şi armonia cu care cântă, fac să capete lauda generală a publicului. În fiecare seară câte ceva nou, astfel că faţă cu măestria cu care întreaga trupă ştie să se achite, atrage atât de multă lume din cea mai aleasă, că adesea nu se mai găsesc scaune. Opere, valsuri şi în special apreciatele cântece naţionale sunt executate excelent de bine.

Muzica se făcea auzită în diverse moduri pe străzile Constanţei, iar pe lângă lăutarii ce colindau cârciumile, în locurile publice, de promenadă sau la bâlciuri se auzea mai tot timpul şi flaşneta, sau caterinca. Pentru a avea voie să umble cu flaşneta pe stradă, solicitanţii se adresau cu cereri primăriei oraşului; aşa se întâmpla, de exemplu, în ianuarie 1901, când consiliul local admitea ca “să se acorde numitului Tănase Constantin o cărţulie conform legii asupra comerţului ambulant, spre a-şi exercita meseria de muzicant cu o flaşnetă”.

Primăria taxa şi ea localurile ce aveau şi orchestre, ceea ce provoca nemulţumirea patronilor, iar documentele de arhivă ne prezintă în detaliu situaţia, aşa cum era ea la începutul anului 1910, în Constanţa. La acea dată, Vartolomeu, Galitopol, Caterinoglu şi alţi proprietari de asemena stabilimente, se adresau supăraţi, primarului, cu următoarea plângere: “Subsemnaţii, comersanţi de băuturi spirtoase, alegători, având şi localuri de berărie, unde în timpul serii de la orele 8 – 12, avem în localuri câte o pereche de lăutari compusă din trei persoane (Sic!) care sunt asistaţi de două cântăreţe ale lor, care distrează publicul numai cu arii naţionale, pentru aceasta ne vedem taxaţi fiecare cu suma de lei cinci pe fiecare seară, asimilându-ne ca localuri de spectacole. Cum însă noi nu avem localuri de spectacole ci pur şi simplu local de berărie cu lăutari naţionali şi cum bântuie în acest an o criză nemaipomenită, din care cauză nu putem scoate nici taxele adevărate cuvenite statului şi comunei pentru comerţul ce facem”. Consilierul Ion Berberianu face apoi o vizită berăriilor “în cestiune” şi raportează situaţia primarului. Aflăm astfel că la berăria lui Iani Caterinoglu, din str. Cuza Vodă “cânta o bandă de lautari compusă din patru bărbaţi şi două femei”, iar la Berăria Gruber “cânta un lăutar şi fiica lui cânta la pian”. Cât despre criza ce afecta comerţul, aflăm date din referatul întocmit de inspectorul comunal, la 10 iulie 1910, deci în plin sezon estival. Acesta vizitase localul din str. Ion Lahovari nr. 26 şi constatase următoarele: “suplicantul Stavru Galitopol are în adevăr un stabiliment de berărie, având şi pentru distracţia publicului o bandă de muzicanţi orientali; în toată sala nu se gaseau decât două mese la care nu se găseau decât doi indivizi cu câte un ţap dinainte, ceea ce probează că toată lumea merge la cinematografuri, lasând pe ceştilalţi în imposibilitate de a-şi câştiga existenţa”.

La aceeaşi berărie, în ziua de 6 februarie 1910 Alexandru Bujor un alt muzicant din Constanţa, obţinea permisiunea de a organiza un bal în beneficiul muzicanţilor.

Trecând “în altă gamă”, vorbim despre un instrumentist, cunoscut şi iubit de constănţenii de atunci, atât de mult încât la dispariţia sa ziarul “Marea Noastră” a publicat un înduiăşător necrolog, pe care îl redăm în continuare:

De către o mulţime neobişnuită de prieteni a fost întovărăşit spre locul de veşnică odihnă cunoscutul harmonist Alexandru Palanciof. Rămăşiţă sinceră de pe vremea când zaiafeturile constănţenilor nu cunoşteau destrăbălarea beţiilor de astăzi, Alexandru Palanciof amuza pe prieteni cu harmonica lui, într-un mod cum numai cei ce-au cunoscut nostalgia orientului ştiau să guste. Românizat prin excelenţă, făcându-şi o meserie onestă din harmonica lui, în timpul din urmă el era agreatul nunţilor intime, unde Alexandru lungea cheful până a doua zi târziu, cu accentele duioase ori săltăreţe ale clapelor pe care era un fermecător stăpân. Şi transportând pe visătorul tineret cu “valţul” furnica pe bătrâni cu chindia săltăreaţă, mişcând pe moşnegi din loc cu hora molcomă şi sfârşind cu sârba asudată şi aprinsă.

Era o vreme când “caterinca” era veselia la Constanţa; mai apoi i-au luat locul lăutarii, care au căzut şi dânşii victime ale jazzband-ului, aşa că din duioşia veche numai Palanciof mai rămăsese – ca să se ducă şi el. Cei ce au cunoscut Constanţa de acum trei decenii măcar, s-ar putea întreba pe drept azi: la o nuntă albaneză cine să mai dibuiască    notele, cine, ca-n patria şkiptarilor ? La cununia bulgară cine să amestece acordurile paşilor domoliţi cu accentul cimpoiului? Dar săltând ca la “patrida” care armonist va mai putea reda sirto-ul cu notele duioase, la nunţile de la noi, aşa cum le pângea Alexandru? Iată o întreagă poemă care a luat sfârşit. Şi cânta Palanciof doina Oltului şi pe Jianca, tot aşa cum o legăna pe Ardeleanca – iar în zorii nunţilor mai sărăcuţe le cânta mireselor, după datini şi localităţi: bucureşteneşte la bucureşteni sau ardeleneşte la mocani, ca la Rasgrad la ai lui, ca la Smirna la ceilalţi – şi toţi erau încântaţi depotriva căci era al tuturora şi toţi ai lui. E un păcat pentru casele de speculă a plăcilor de gramofon că nu l-au prins pe Alexandru Palanciof în podoabele creaţiilor sale – şi astfel din toată reminiscenţa intimă ce supravieţuia unui armonios trecut cu dansuri – azi n-a mai rămas nimic. Deşertăciune a deşertăciunilor!.

Semnate cu un pseudonim, o iniţială sau chiar nesemnate, articolele-necrolog sunt totuşi bine scrise şi probabil că sunt mai “din inimă” decât cele cu alte subiecte.

Pe de altă parte, în unele cazuri, sunt printre puţinele surse pe care le mai găsim azi, atunci când vrem să cunoaştem viaţa cotidiană a Constanţei de la începutul secolului trecut. Să ne oprim acum asupra articolului intitulat “Sărmanul Chiribuş”. În toamna anului 1931 se stingea un alt lăutar cunoscut al Constanţei, un personaj pitoresc, de care fireşte, ziariştii şi-au adus aminte să scrie atunci când au aflat că s-a dus…

După ce de la război încoace a fost şi a rămas admiratul tuturor localnicilor cheflii şi nu. După ce n-a fost petrecere mai pe sprânceană unde fiind nevoie de un Barbu Lăutaru, Chribuş să nu fie invitat. După ce chiar cucoanele din societatea “bună” pretindeau soţilor la onomastice “să facă rost” de Chiribuş. După ce cântecele lui şi vocea au trecut din centru la perferie – iată-l pe patul de boală pe admiratul tuturor. Şi de luni întregi vioara lui n-a mai fost auzită, iar vocea i se pierduse într-o răguşeală cumplită – şi nu ştiu cum, nici n-avea parcă rost vioara fără vocea lui Chiribuş. Toate le îndura insă cântăreţul. Dar a venit toamna, cu taxele copiilor la şcoală, cu lipsurile ei, cu sărăcia şi cu … spectrul iernii care a fost grozavă şi l-a împietrit de tot. A mai colindat odată oraşul, a trecut prin faţa grădinii “Zece Mai”, pe care a o desfătase în trecut; a luat-o pe Carol în jos spre Grand Hotel şi s-a oprit colţ cu Ştefan cel mare, … luând drumul de veci. Afară de amărâta lui soţie şi copii, cine să mai plângă oare după Chiribuş?.

Viaţa lautarilor nu era uşoară, iar câştigurile obţinute nu le puteau asigura o existenţa decentă întotdeauna, astfel că s-au strâns şi ei, ca şi alte categorii profesionale, în asociaţii ce urmăreau ajutorarea membrilor lor aflaţi în imposibilitatea de a muncii.

La Bucureşti era o asociaţie a lăutarilor de acolo, numită “Prosperitatea”, care după cum aflăm din documentele de arhivă, organiza în primăvara anului 1937 un bal “pentru strângerea fondului de ajutorare a membrilor ce nu mai pot munci”. Cel care semna solicitarea era preşedintele asociaţiei, cunoscutul Grigoraş Dinicu. La Constanţa s-a înfiinţat în anul 1926 un sindicat al muzicanţilor dobrogeni, cu denumirea “Sf. Ioan Botezătorul”, care în anul 1933 a aderat la Sindicatul Artiştilor Instrumentişti din România, cu sediul în Bucureşti. Articolul 2 din Statut prevedea: “Scopul societăţii este de a aduna prin cotizaţiuni şi donaţiuni provenite de la nunţi, baluri, localuri şi diferite angajamente fonduri care vor forma fondul societăţii sub titlul de fond filantropic”. Cu timpul însa relaţiile cu cei din capitală s-au deteriorat; la Constanţa rămăsese doar o agenţie, ce trebuia să vireze 75% din încasări sediului central, care dispunea liber de aceste sume. Se ajunge astfel la separarea de cei din Capitală şi înfiinţarea unei noi organizaţii profesionale, la conducerea căreia se aflau: Vasile Cercel, M. Bibescu, M. Carabulea şi alţii.

 În vara anului 1931 un ziar cu orientare culturală, “Marea noastră” publica un articol intitulat “Muzicanţii noştri” în care atrăgea atenţia asupra unuia dintre cei mai valoroşi instrumentişti dar şi compozitori, pe care breasla îi dăduse, în oraşul de la malul mării: Gogu Botea. Pentru că astăzi puţini mai ştiu de el, iar o simplă căutare pe internet nu aduce multe date noi, vom reda acest articol, aşa cum a fost el scris acum mai bine de opt decenii.

Nu sunt prea mulţi, dar pe drept cuvânt sunt apreciaţi – şi nu-i apreciem numai noi, constănţenii, liberi să ne fie drag ce-i al nostru, dar ni-i apreciază toţi acei ce ni-i cunosc şi mor cucoanele după ariile lui Moscopol, de un parezamplu. Dar dacă avem muzicanţi apreciaţi, apoi în schimb compozitori n-avem. Şi poate că tocmai de aceea simpaticul virtuos pianist constănţean Gogu Botea, e în acelaşi timp şi unul dintre primii compozitori români care au făcut faimă peste oceane chiar, cu tango-urile lui în special, cântate în toate limbile, în toate cabaretele şi variéteurile din Paris, Berlin, Londra, New York, Moscova, Melbourne şi unde nu? Acesta este pianistul Gogu Botea – care rămâne însă artistul despre care nu s-a scris nimic aproape până la cronica de faţă. Şi omul acesta a muncit şi a meritat.

Dar cu ocazia nunţii Domniţei noastre dulcei, compozitorul G. Botea a trebuit să fie tot “primaş” în inspiraţia lui. I-a închinat lucrarea “Flori de lămâiţă” ca pentru veci să-i amintească pe meleaguri noi, de plaiurile dragi din patria românilor. Drept recompensă, din partea casei M.S. Reginei Maria, Gogu Botea a primit următoarele rânduri:

Domnule, A.S.R. Principesa Ileana a primit compoziţia Dv. “Flori de lămâiţă” şi mă însărcinează a vă mulţumi pentru frumoasa amintire. Primiţi vă rog D-le salutările mele distinse. Adela Cantemir, Sinaia 20 iulie 1931.

Aş mai adăuga doar că cei care vor să audă o piesă de-a lui, “Tango ţigan”, celebră în epocă şi pe care am ascultat-o şi eu în copilăria mea, o pot face, căutând-o pe cunoscutul site de pe internet, dedicat muzicii şi filmelor.

Dar mai erau şi alţi pasionaţi la Constanţa care îşi încercau talentele în compunerea unor piese de succes. Şi ne gândim acum la Al. Niculescu, profesorul de muzică de la liceul Mircea cel Bătrân, despre care s-a scris ca “s-a distins în măestria acestei sublime arte”, dar şi la soţia acestuia, Florica Niculescu, care în primăvara anului 1932 a scris muzica şi versurile unui tango dedicat amatorilor de dans.

Timpul le schimbă însă pe toate şi aşa cum lumea Constanţei veche nu mai există, nici atmosfera restaurantelor de atunci nu mai există. Desigur muzica va crea atmosfera necesară distraţiei întotdeauna, dar va fi altfel de muzică, pentru altfel de oameni. Ceva rămâne totuşi, iar celebrul cronicar bucureştean Constantin Bacalbaşa avea dreptate când scria: “Lăutarii înveselesc şi au înveselit din timpuri pe care nu le putem preciza…”.

                                                                                                                                                   Dr. Constantin Cheramidoglu