revista politiei

Constanteni prinsi pe Autostrada Soarelui cu peste 220 km/ora

Prinsi cu peste 220 la ora

Prinsi cu peste 220 la ora pe Autostrada Soarelui

Ultimele tragedii petrecute pe şoselele constănțene au demonstrat încă o dată ce înseamnă viteza  excesivă, neatenția la volan şi conducerea autovehicolului sub influența băuturilor alcoolice. Chiar dacă  întreaga opinie publică a fost îngrozită de evenimentele petrecute în ultimele săptămâni, când au avut loc accidente rutiere în urma cărora mai multe persoane au fost spulberate la propriu de pe trecerile  de pietoni, unii conducători auto continuă să îşi arate teribilismul la volan, în această situație aflându-se mai ales tinerii. În opinia specialiştilor, aceştia sunt priviți ca fiind “căutători de senzații  tari”, care vibrează odată cu emoția generată de viteza mare. Practic, cu cât viteza este mai mare, cu  atât senzația este mai puternică, fiind similară cu cea rezultată în urma practicării sporturilor  extreme. Chiar dacă mulți conştientizează pericolul la care se expun atunci când gonesc nebuneşte    pe şosele, nimic nu îi face să renunțe la senzația care se declanşează, considerând că această merită  trăită !

Articol aparut in Revista Politiei Impact nr. 131 din Noiembrie 2013

*Face-ti click pe link-ul de mai sus pentru a descarca acest numar in format PDF

Raiul e sub pamant

-Mă întrebați cum mă cheamă, dar nu ştiu. Cei din gară mă strigă Papilă. Este singurul nume pe care îl cunosc. Pentru că eu cred că m-am născut în gară, am crescut în gară şi tot ce ştiu din gară am
aflat. Profesorul spune că am trecut mai întâi pe la o casă de copii şi am fugit de acolo. Se poate, ştie el ce ştie pentru că de-aia a fost profesor. Şi este în continuare profesor, chiar dacă nu învață copii la o şcoală, ca toți profesorii. Face lecții în raiul de sub pământ cu altfel de copii. Spune profesorul că  părinții mei, sau doar unul dintre ei, ar fi renunțat la mine. Ori avea prea mulți, ori nu era fericit din  diferite motive. Eu cred că singurul motiv eram eu. Ce motiv poate avea un om ca să-şi lase copilul,  mai ales când nu eşti din catacombe, ai casă şi tot ce-ți trebuie în ea? Pentru că nu mai e…iubire? Eu  nu ştiu ce este aia iubire. Nici măcar Mura, cățeaua care doarme cu noi în „garsonieră” nu-şi lasă  puii. Devine rea când e vorba de ei, se repede la mine, tâmpita, chiar dacă vreau doar să-i  mângâi puii. Se spune despre mine că stau în gară. De fapt nu locuiesc în gară, dorm acolo doar  atunci când nu se poate altfel, stau în „garsonieră”. Dincolo de linii, către stația de petrol, sub  pământ, sunt canalele prin care trec țevile de apă caldă. În canalele acelea dormim noi, oamenii fără identitate. E tare, nu? Vorba asta tot de la Profesor o ştiu. Mi-ar plăcea mie să pot dormi în gară! Nu,  nu în sala de aşteptare, acolo dorm alți amărâți, nevoiți să îşi chinuie trupul moțăind pe o bancă,  aflați pe drumuri în toi de noapte. Mie mi-ar place să am un loc al meu deasupra gării. Un loc  doar al meu din care să văd zi şi noapte ce se întâmplă în gară. Nu ştiu ce văd oamenii la teatru  sau la cinema. Pe afişe scrie una-alta, dar mai multe vezi în gară. Nu se compară nimic cu gara. Vine lume, pleacă lume, mor unii şi se nasc alții. Unii câştigă la loteria din gară, iar alții pierd şi ce aveau,  că li se fură banii sau bagajul. Oamenii se despart în gară şi plâng, alții se regăsesc şi se  îmbrățişează. Sau se cunosc şi îşi împreună trupurile în odăile lui tanti Melina închiriate cu ora, la doi  paşi de piață. Poate fac şi copii care rămân pe drumuri ca noi. În gară este nea Gheorghe  Pantofarul, lustrangiul care are o fată ofticoasă şi un băiat la pârnăiaşi, Zorică, şeful şoferilor care fac  taximetrie clandestin şi alții.

     Dar acum lăsați-mă să vă spun de ce am venit după dumneavoastră, pentru că nu prea am timp, sunt foarte grăbit.

-Sigur, dar mai întâi te rog să-mi spui de unde mă cunoşti!
-Vă cunoşteam dinainte, pentru că v-am văzut de multe ori prin zonă.
-Se poate, locuiesc aproape, dar cine te-a trimis la mine şi de ce?
-Profesorul. Uite, mi-a zis el când treceați odată prin parcul din apropiere, el e comisarul Filipescu, dacă ai nevoie de un om de încredere să mergi la el. Înainte să ajung la dumneavoastră am mai fost  la doi oameni, disperat să le spun. Numai că ei…
-Te-au refuzat?
-Nu, nici nu m-au luat în seamă.

-Bine, Spune-mi mie ce ai de spus!
-În seara asta, când cotrobăiam prin personalul care venise dinspre Mangalia -ştiți, opreşte aici şi nu  mai pleacă, aşa că mai căutăm şi noi de-ale gurii, un suc, ce mai lasă omul prin tren- într-un compartiment am văzut doi tipi. Mai mult i-am auzit, pentru că era cam întuneric. I-am zărit când a trecut din sens invers un alt tren, stăteau pitiți la înălțimea banchetelor.
-Cu cine erai?
-Cu Marmotă. Cum, nu ştiți cine este Marmotă? Este cel mai bun prieten al meu. Cred că aşa trebuie  să fie un frate, ca Marmotă. Nu am întrebat pe nimeni, dar aşa am înțeles eu că sunt frații,  cum suntem noi doi.
-Şi? Ce făceau cei doi tipi? Poate erau doi călători întârziați la coborâre, doi cunoscuți, mai stăteau de vorbă înainte de a se despărți.
-Mai întâi şi mai întâi că nu erau călători obişnuiți. Ce să caute nişte domni eleganți, îmbrăcați cu  haine scumpe, într-un tren personal? Un costum de-ăla, de care purtau ei, face cât cerşeşte Narcisa în trei luni de zile. Iar ce vorbeau, nu prea se vorbeşte când te desparți de cineva cunoscut. Spuneau ceva ce îmi este şi frică să spun. S-a oprit o clipă din poveste, şi-a frământat mâinile şi s-a foit pe banca de lemn neliniştit. Comisarul l-a privit printre razele felinarelor ce luminau parcul şi a citit în expresia feței sale teamă.
-Îți este frică să spui ce ai auzit? Atunci eu plec şi…
-Nu, nu plecați, vă rog! Trebuie să am încredere în ce mi-a spus Profesorul privitor la dumneavoastră. Îmi vine greu să spun pentru că noi, cei cărora lumea le zice „aurolaci”, suntem  considerați nişte drogați nenorociți, haimanale mizerabile. Cu mizeria s-ar putea să aibă dreptate pentru că ne spălăm mai rar, dar în rest nu. Noi nici măcar nu ne drogăm, noi cei din „garsonieră”. Profesorul şi Mama trag câte o duşcă-două de rachiu seara, dar nu şi noi. Am încercat să fumez -nu  aveam bani, adunam chiştoace de pe peron sau din scrumierele din vagoane, dar când profesorul m-a ghicit mi-a tras o palmă de am văzut stele verzi. Mi-a spus că dacă mai trag din țigară să plec  din „garsonieră”.
-Cine e … mama?
-A, ați crezut!… Nu, nu este mama nimănui. Aşa îi spunem noi, Mama, pentru că ne îngrijeşte. Face mâncare, curățenie, ne mai spală hainele…
-Deci ea nu pleacă după bani, ca voi. Egospodina grupului.
-Nici nu ar prea avea cum. Mama nu are picioare, are doar nişte cioturi scurte, cu care nu poate urca  la suprafață. Şi nici nu vrea. Urăşte oamenii. Bineînțeles în afară de noi. Când era mică, zice ea, au răpit-o unii de la părinți, un bărbat şi o femeie. Cică ar fi fost nişte țigani. Aşa zice lumea la oamenii  răi, țigani, chiar dacă nu sunt țigani. Au dus-o undeva, departe, şi i-au scurtat picioarele. Ca la un  scaun prea înalt i-au scurtat picioarele, cu ferăstrăul. Şi au pus-o să cerşească. De când a ajuns în  „garsonieră” nu a mai ieşit niciodată la suprafață. Nici lumina soarelui nu vrea să o vadă, măcar  printre țevi, pe unde ajung razele jos, ziua. Zice că vrea să se obişnuiască cu negura de sub pământ. -Cu iadul?
-Da, exact aşa zice, cu iadul. „Că doar nu poate să fie mai rău şi mai urât decât ăla de pe pământ!”,  zice ea. Dar iadul ăsta este de fapt raiul nostru. Pentru noi nicăieri nu este mai bine ca acolo.
-Şi? Ce spuneai că vorbeau cei doi bărbați eleganți?
-Că vor să oprească trenul care vine de la Bucureşti şi să ia comoara. Exact aşa au zis, comoara.
-De la Bucureşti vin multe trenuri acum, vara.
-Ştiu şi despre ce tren vorbeau, despre Trenul Soarelui, adică de intercity 342 care pleacă la nouă  patru’şapte încoace din Bucureşti.
-De unde ştii?
-Aşa au spus: „Pui piedica Soarelui la Tanța şi Costel din baraca cinci, iar eu înşfac comoara şi cobor  din patru față, când toți se bulucesc unde eşti tu. Faci puțină dezordine să ia ochii la fraieri.” -Bănuiesc că indivizii au plecat. Cum dăm de ei să vedem ce mai fac?
-Simplu, îi găsim la tanti Melina, la hogeac. S-au dus la ea să doarmă. I-am urmărit până acolo şi i-am văzut intrând. De la intrarea în gară au cumpărat sandvişuri, e un magazin pe colț care stă dechis şi noaptea.
Polițistul şi-a privit ceasul.
-E ora 22 şi 15 minute. Ne vedem aici peste o oră.
A plecat greoi spre sediul poliției, inspirând aerul răcoros al serii, udat de stropii fini veniți dinspre  fântâna arteziană din parc. Tineri şi vârstnici, perechi sau în grupuri mai mari, cu copii în cărucioare sau căței ținuți în lesă, oamenii ieşiseră, beți de somn, alungați de căldură din apartamentele  devenite cuptor. Poliția îşi avea sediul aproape, aşa că în mai puțin 21 de zece minute, cu tot mersul  greoi, comisarul şef Mircea Filipescu deschidea uşa şefului său. Acesta tocmai îşi încuia hârtiile în  dulap când a dat cu ochii de comisar. Avea pleoapele căzute, avea fața transpirată şi o pată de  umezeală de pe cămaşă trăda faptul că şi trupul îi era asudat.

-Nu-ți prieşte în concediu, Filipescule? Sau te-a răscolit aşa tare nămolul de la Techirghiol încât nu mai poți sta în casă de atâta „vitalitate”?
-Ştiu că nu am picat în cel mai potrivit moment, dar încerc să fiu cât mai scurt. M-a abordat un  copil… Un copil al străzii. Spune că doi indivizi necunoscuți vor să oprească la Medgidia trenul  intercity din care să fure ceva, ceva prețios. Ei spuneau că trebuie să ia „comoara”. Nu ştiu ce  transportă trenul ăsta, poate vreun transport special. Am putea să ne apucăm de treabă, eu cu  doi-trei băieți.
-Mmm-da! Şi cine ziceai că te-a informat?
-Un… puşti care îşi face veacul prin gara CFR, îl cheamă Papilă. Mă rog, asta este porecla lui.
-Cine sunt indivizii care au afirmat asta?
-Doi bărbați îmbrăcați elegant, pe care nu îi cunoaşte. De fapt nici nu i-a văzut foarte bine, dar în convorbirea lor cifrată…
-Iartă-mă colega! Am avut o zi grea, nu am stat la soare, cu nămol pe mine şi cu o bericică rece în nisipul de pe malul ghiolului. Ştii că am făcut destule eforturi să-ți dau concediu tocmai când aveam mai mare nevoie de oameni, mai ales de tine. Nu zic că nu o meritai, dar tot efort se cheamă. Pentru  mine, pentru colegii tăi care tot au cârcotit în legătură cu acest concediu, neobişnuit pentru noi,  polițiştii de pe litoral. Ştii ce a zis şeful? A zis că la anul nu îmi mai detaşează polițişti din țară. Eu  disloc oameni de lângă familie, de la treaba şi viața lor, mi-a zis, iar ai tăi pleacă în concediu. Acum  vii şi-mi spui că vrei să pleci în nu ştiu ce aventură. Ca să nu te plictiseşti mai vrei şi alți doi-trei polițişti. Pentru că un aurolac ți-a spus că doi necunoscuți vor să atace un tren şi să ia din el comoara  din Sierra Madre. Ca în filmele western pe care le vedeam noi când eram copii. Sfatul meu  este să te bucuri în continuare de cura binefăcătoare de soare, apă şi nămol, „ca la noi la  Techirghiol”, ca să citez un clasic al fotografiei în viață. Iar peste fix cinci zile să fii aici, apt de muncă! Această ultimă propoziție o spusese aproape țipând, privindu-l pe comisar furios. Dar pe Filipescu nu  asta îl deranjase. Îl deranjase termenul acela generic, de aurolac, folosit de şeful său, iar acum  fierbea de furie. Cu greu a reuşit să se abțină de la comentarii care nu l-ar fi ajutat.
-Uite ce e, cu o anchetă pe linia asta am împuşca doi iepuri deodată: şefii de la județ află că am fost chemat la muncă, deci mi s-a întrerupt concediul, şi rezolvăm un caz. Ba îl împuşcăm şi pe al treilea,  scap şi eu de chinul ăsta cu nămolul. Oricum nu-mi face plăcere să-mi petrec zilele printre bărbați  despuiați, cum i-au făcut mamele lor, să văd tot felul de chestii, care de care mai… scârboase. Eu, un pudic, care sunt în stare să dorm îmbrăcat ca să nu mă schimb în pijamale în fața nevestei.
-Împuşcă tu câți iepuri vrei, nu am ce  discuta. Şi cu asta am încheiat.

Filipescu şi-a consultat ceasul  şi a ieşit pe uşa deschisă în anticameră fără a mai scoate un cuvânt, dar s-a auzi strigat:
-Filipescule! Şi nu uita, eşti în concediu. Nu face poliție în particular pentru că sunt obligat să iau măsuri!
Papilă nu era pe banca din parc, dar îl zări venind în goană dinspre Obor, direct peste spațiile verzi.
-Şefule, e groasă rău! Au legat-o pe tanti Melina fedeleş, i-au pus căluş în gură şi au amenințat-o cu pistolul. Unul dintre ei a vrut să o împuşte. Cred că Melina, cum e ea curioasă, le-a căutat prin boarfe şi a dat de ceva.
-De unde ştii? Ai fos tu acolo?
-Nu, am trimis pe Profesor cu Violeta.
Violeta este fata aceea tare de urechi, cu cercel în nas, care se duce cu bărbați. S-au dus împreună  să vadă pe geamul acela dinspre linii, dinspre calea ferată. Dacă erau observați, ar fi spus că au venit la hogeac. După ce au legat-o pe Melina, s-au topit. Au venit până la autogară, iar de acolo s-au  despărțit. Fiecare a plecat cu un taxi.
-Şi Melina ce zice? Cum a reuşit să-i înfurie?
-Săracaa! Nu poate să scoată un cuvânt. Au trimis-o la spital cu salvarea, pentru că doar țipă. Cică  s-a… S-a… A făcut…
-Atac de panică?
-Exact. Aşa spunea Profesorul. Cine ştie ce a văzut prin bagajele străinilor! Mă şi mir că nişte oameni  ca ei, cu bani, mai circulă cu trenul.
-Papilă, pe unde crezi tu că ar putea urca în tren? Cum ai proceda dacă ai fi în locul lor?
-M-aş urca de la Bucureşti, domnule, la capăt. Ar fi mai greu de observat înpuhoiul acela de lume.
-Dar „comoara”? Unde ar putea fi urcată în tren o… comoară?
-Nu ştiu. Poate nici nu trebuie urcată, este deja acolo. Cu vagon cu tot. Trimiteți-ne la Bucureşti, pe mine şi pe Marmotă. Vrem doar câțiva bani.
-Sigur, trebuie să plătiți biletele de tren, să nu vă ia controlorii la ochi.
-Naşii? Pe noi? Nu avem probleme cu ei, doar dacă vine supracontrolul. Astă seară vine încoace…  nea Marcu.
Nea Marcu se bagă în compartimentul de serviciu, trage perdelele şi doarme dus mai bine de  jumătate din drum. Banii ne trebuiesc pentru cartela de tefefon, căci am şi eu un telefon mobil. Şi  pentru ceva de-ale gurii. Papilă l-a adus în fața gării pe Marmotă, un băiat blond, de aceeaşi vârstă  cu el şi la fel de sărac îmbrăcat. În timp ce băieții se căutau unul pe altul, comisarul făcuse un tur al  gării. De la un bancomat scosese nişte bani, iar din parcare îl chemase pe Mitică Păunescu, unul din  vechii taximetrişti clandestini cu „datorii morale” la comisar. Oprit la timp, cu ani în urmă, să nu  ajungă în spatele gratiilor, alături de borfaşii cu care se împrietenise.
-Mitică, îl abordase Filipescu direct, văd că nu ai clienți. Te plictiseşti, banul nu iese, motorul se  răceşte.
-Cum să se răcească, domnule comisar? Pe căldura asta? Cât despre bani… Pentru bani vin eu aici?  Pentru o „parlare”, un „tras cu oblonul”…
-Dacă este aşa, înseamnă că te-am nimerit. Copii mei trebuie să ajungă la Bucureşti, la Gara de  Nord, aşa că îți mai trece şi ție plictiseala până acolo. Mai tragi cu ochiul, cu oblonul, cum spui tu, în  dreapta şi în stânga, o pui de o vorbă cu ei, că nu sunt băieți proşti. Uite-i, aşteaptă acolo.
-Care, ăia doi? Aurolacii ăia sunt copii dumeavoastră? Poate dintr-o altă relație, pentru că pe băiatul  şi fata dumneavoastră îi cunosc.
-Pe ăştia doi abia i-am adoptat. Nici nu s-a uscat cerneala de pe acte.
-Dar ăştia… Ăştia put, domnule comisar.
-Dai şi tu cu odorizant. Sau îți prinzi nasul cu un cleşte. Oricum s-ar putea să ți-l prinzi, căci prea ți-l bagi prea des unde nu trebuie.
-Când trebuie să plec?
-Imediat. Şi pe la şapte dimineața, cel târziu, trebuie să-i basculezi la Gara de Nord. E bine, băieți?
-E bine, au zis în cor cei doi băieți.
-Iar la zece ne aşteptați în gara de la Medgidia. Dacă trece trenul intercity de la Bucureşti şi noi nu  am venit la matale, poți să pleci.
-Măăăi… Papilă! Tu-mi spui mie ce să fac? Mucosule!
-El îți spune, că spune bine. Mi-a luat-o înainte, a intervenit comisarul. Oricum îți spuneam şi eu tot  asta.
-Păăăi… Trebuie să schimb ruta, să o iau de la autostradă, de la Cernavodă… Mie cine îmi plăteşte benzina?
-Nu spuneai că tu că nu eşti aici pentru bani? Vedem noi cum răsplătim voluntariatul ăsta al tău, l-a  privit atent Filipescu.
-Eu v-o spun pe-a dreaptă: a murit frizerul care tundea gratis. Dar, pentru poliția română… Ce nu  face omul!
Peste câteva ore Papilă şi Marmotă coborau în fața Gării de Nord din Bucureşti. Mai era mult până la plecarea trenului intercity spre Constanța, dar ei chiar vroiau să folosească bine acest timp. Nu vroiau să intre în gară şi să aştepte.
Prezența lor printre călători i-ar fi dus inevitabil în biroul poliției.
-Mergem pe aici, pe Griviței, i-a spus
Papilă tovarăşului său. Ştiu eu un culcuş unde pot să-l găsesc pe Vrajă. Îl mai ştii pe Vrajă, nu? Ăla de trăsese nu ştiu ce pe nas la Constanța şi căzuse sub vagon. Cel pe care era să-l calce trenul şi l-ai salvat tu.
-Aha, tipul ăla de la Bucureşti pe care l-am tras eu dintre roți cu două secundeînainte de plecarea trenului, în gară la noi?
Dar ce treabă avem cu unul ca el? Poate nici nu ne mai cunoaşte.
-Stai liniştit, Marmotă! Am păstrat legătura cu el prin telefon. A venit odată un tip, Cric îl cheamă, şi mi-a dat numărul de telefon al lui Vrajă. Erai tu în spital.
Ia numărul de telefon al lui Bosu şi să-l suni! mi-a zis ăla. Cine e Bosu ăsta? l-am întrebat. Şeful nostru, zice el. Când sun, cine crezi că îmi răspunde? Vrajă. Nu mai ia… porcării de-alea şi a ajuns un fel de şef. Nu mai stă în „garsoniera” lor decât aşa, din când în când, de ochii lumii. Să nu piardă  legătura cu cei pe care îi conduce sau să facă ăia cine ştie ce prostii. Are chiar o garsonieră  adevărată acum. Cică are şi o gagică, râde Papilă. La ce i-o folosi? Mai bine îşi lua maşină de spălat  şi frigider, îl costa mai ieftin.
-Dar ce treabă avem noi cu el? a întreabat nelămurit Marmotă.
-Vreau să ne spună câte ceva despre tren. Orice tren are povestea lui, ştii şi tu destul de bine. Eu  vreau să o ştiu pe a trenului ăsta. Au ajuns la culcuşul acela, dincolo de podul Grant, când soarele  începuse să dogorească, chiar dacă nu trecuse decăt puțin de ora 7, şi se aşezase în cârca lor. Deasupra unui capac greu de fier era un băiat al străzii murdar şi zdrențăros, cu părul încâlcit şi cu o  pungă de aurolac pe care o umfla din când în când, trăgând aerul din ea în piept.
-Salut! l-a abordat Papilă, privit cu un ochi de băiatul cu punga ce ținea deasupra capului o umbrelă  pe jumătate ruptă. Am vorbit cu Bosu şi ne aşteaptă la el. Anunță-l că au venit Marmotă şi Papilă.
-Zi parola! i-a rânjit cel aşezat pe capacul de metal.
-Ce parolă? Nu ştiu nicio parolă. Dacă nu mă laşi să intru, îl sun.
-N-ai decât. Oricum nu-ți răspunde. Că e ocupat cu Miki.
-Nu ştiu cine e Miki ăsta, dar mie o să-mi răspundă.
Papilă a scos telefonul din buzunar, a format numărul, dar de dincolo nu îi răspundea nimeni.
-Ți-am spus? Miki nu e el, e o ea, a rânjit băiatul. Una mişto.
-Ia ascultă! Vin tocmai de la Constanța să-l întâlnesc pe Vrajă, iar tu…
-Vezi că ştii? Nu puteai să spui de la început aşa? Acum asta e parola.
S-a ridicat de pe capacul imens, iar Papilă s-a uitat întrebător la Marmotă:
Cum va deschide puştiul o uşă aşa de grea?
23
-Înainte de a spune „Sesam, deschide-te!” trebuie să mai îndepliniți o poruncă. Trageți câte o gură din pungă!
le-a întins el punga cu aurolac rânjind.Ca să vă recunosc că sunteți de-ai noştri.
-Eu nu trag! a rostit hotărât Papilă după ce s-a gândit câteva secunde.
-Ba ai să tragi!
l-a privit serios
Marmotă Şi eu am să trag.
-Trage tu! Eu nu trag.
-Bine, trag eu primul. Dar ai să tragi şi tu. Nu am venit degeaba până aici. Chiar tu ai vrut să  ajungem la Bosu.
Marmotă a dus punga la gură şi a tras, dar din pungă nu venea niciun miros înțepător, neplăcut, care  ă-i inunde căile respiratorii şi să-l înece. Mai degrabă aerul din pungă mirosea a ceva cunoscut.
-Să nu spui un cuvânt! Ai înțeles?
Păzitorul uşii i-a smuls furios punga din mână lui Marmotă şi i-a împins-o lui Papilă:
-Trage!
Papilă s-a codit, s-a şters apoi la gură şi a tras:
-Lapte? a întrebat el nedumerit.
-Greşit! Cafea cu lapte. Doar e ora micului dejun.
S-a uitat în jur atent, apoi cu mişcări dibace, exersate, s-a apropiat de unul din colțurile capacului metalic şi l-a ridicat uşor: era confecționat dintr-un lemn uşor, probabil plută, placat cu o tablă mare, subțire, ruginită. Au coborât în labirintul canalelor care le era destul de familiar, numai că după al  doilea cot făcut de coridorul principal totul s-a schimbat. Înăuntru era luminat slab cu nişte becuri  mici, legate probabil la baterie, iar pereții erau vopsiți în alb. Totul era surprinzător de curat în jur,  chiar şi în cămăruțele improvizate din coturile țevilor prin care trece apa şi reziduurile gospodăriilor şi  societăților din oraş. Paturi mici, împrovizate, dar destul de curate, haine prinse pe cuiele din pereți, măsuțe din pitre sau cărămizi, acoperite cu ziare, dar fără resturi de mâncare pe ele, dădeau  impresia că cineva s-a străduit să orânduiască lucrurile, să asigure uniformitate în fiecare din micile  celule în care o trăiau alți oameni decât cei de afară.
-Avem şi un rubinet, au auzit pe cineva din spatele lor.
-Da, sigur! Parcă noi nu ne spălăm decât a ploaie! a spus Papilă dus cu gândul la dezordinea din  garsoniera lor. A privit apoi în spate:Vrajă!
-Papilă! Marmotă! Pe tine, mutule, te-am pus la inimă, pentru că mi-ai salvat viața, dar nici cu Papilă  nu mi-e frică. Are ăsta o minte… Brici! Mutul i se mai spunea lui Marmotă pentru că nu-i plăcea să  vorbească mult. Trebuia să-i smulgi vorbele cu cleştele, ca acum, când revederea cu Vrajă îl bucura enorm, dar cuvintele parcă nu vroiau să se lege. Probabil dacă ar fi putut să vorbească aşa de mult şi  de bine ca Papilă i-ar fi spus acum că se bucură de cum arată cel pe care îl salvase de la moarte  cu un an în urmă, trăgându-l de sub roțile trenului. Nu mai semăna deloc cu acela. Acum era călători,  trăgând cu ochiul spre fiecare compartiment. Căutau „comoara”, fără a şti exact ce  înseamnă asta, sau pe doi domni eleganți. Numai că nimic nu le-a atras atenția, nici urmă de ceva  care să semene cu locul în care se păstrează o comoară. Călătorii din treburi renunțaseră de mult la  tradiționalele valize sau serviete diplomat închise cu cifru, locul acestora fiind luat de sacoşele mari,  din rafie sau pungile de plastic. Cel puțin acolo, la  lasa a doua, unde oameni năduşiți şi moțăind în  atmosfera încinsă aidoma găinilor pe crengile dudului din ograda vreunui gospodar la timp de seară.  Ici- colo câte o doamnă privea gânditoare pe geam peisajul de afară, peste ochelari, cu revista de  cuvinte încrucişată pe genunchi şi gândurile aiurea. Doar un domn făcea notă discordantă cu acest  peisaj. Hainele elegante, pantofii lustruiți, ochelarii de soare marca unei cunoscute firme, fără bagaje,  citind picior peste picior un ziar englezesc. Iată o imagine despre care Papilă şi Marmotă  ştiau că nu are ce să caute în acest peisaj.
-Alo! Domnul Filipescu? Sunt eu, Papilă. Este căldură mare aici. Da, am văzut. Doar un „ventilator” la  patru „funcționează”. Credeți că ar trebui să mergem şi la cinci sau stăm aici să nu se strice şi  ăsta? Aşa gândeam şi eu: dacă aici este aşa căldură mare, chiar dacă nu se observă niciun foc… -Foc, foc! a început să strige un bătrânel de la capătul culoarului dinspre spatele trenului. Vine fum  mult de la vagonul cinci. Săriiiți! Foooc!
-Am şi ajuns la Medgidia? a întrebat nedumerit Marmotă exact în timpul în care cineva a tras  semnalul de alarmă, iar din inerția trenului vagoanele au ajuns în 25 apropierea peronului stației  Medgidia. S-au repezit spre compartimentul în care îl ştiau pe bărbatul cel elegant, în care  recunoscuseră pe unul din căutătorii „comorii”, dar acesta dispăruse. Călătorii ieşireră din  compartimente, mulți dintre ei îngrămădindu-se spre capătul dinspre vagonul cinci, curioşi să ştie de  unde vine fumul acela înecăcios, pe când alții, panicați, încercau să se îndepărteze de zona în care  se anunța pericolul, bulucindu-se către capătul din vecinătatea vagonului trei, amestecați cu bagaje  sau purtându-şi deasupra capetelor copii, de teamă să nu fie zdrobiți în învălmăşeală. Prinși în acest  haos în care nimeni nu mai ținea cont de celălalt, cu staturile lor de copii de 11-12 ani, Papilă şi  Marmotă s-au văzut neputincioşi, striviți într-un colț.
-Am o idee, s-a auzit vocea lui Marmotă. Sărim pe partea opusă stației. Ieşim pe sub vagon dacă e  azul să mergem la peron. Primul a sărit chiar el, dar greutatea orpului i s-a lăsat pe călcâi, iar acesta  pe o piatră ascuțită din terasament, aşa că a simțit cum o durere puternică îi fulgeră tot corpul. L-a  ajutat şi pe Papilă să coboare, iar acesta i-a văzut fața schimonosită.
-Ce ai, te-ai lovit? Rămâi aici şi merg eu mai departe. Vin după tine…
-Nici să nu te gândeşti!
Şi a pornit şchiopătând pe sub vagon.
Din spatele roților i-au observat pe cei doi bărbați, căutători de „comori”. Coborâseră din tren pe la  capetele vagoanelor patru şi cinci, îndepărtate de zona din care ieşea fum. Cel din vagonul patru  ducea pe spate o pătură rulată. Un covor, o mochetă, ceva.
-Asta e comoara, un covor?
-Poate. Hai să aflăm până când nu se întâlneşte cu celălalt. Cu durerea aceea seacă ce îi străbătea tot corpul Marmotă şi-a urmat prietenul. Când Papilă s-a apropiat de străinul din vagonul patru şi a  început să-i ceară bani, cu voce rugătoare, ca un cerşetor, a venit din spatele acestuia şi i-a placat  picioarele u o piedică bine calculată. Când bărbatul  s-a dezechilibrat cu covorul pe umăr, i l-a tras cu  putere, grăbindu-i căderea către peron şi pietrele din terasament. S-a adunat destul de repede şi  a privit spre cei doi băieți care alergau spre liziera din apropierea stației ținând de câte un capăt  l  covorului. A ezitat câteva secunde, apoi a scos de sub sacoul din stofă subțire un pistol. L-a îndreptat  spre copii, a țintit, dar din spatele său a auzit un glas puternic, amestecat cu gâfîituri:
-Lasă arma şi ridică mâinile! Să nu faci vreo prostie, căci îți zbor creierii. Sunt comisarul şef Mircea  Filipescu. Aşa! i-a luat polițstul pistolul din spate. Acumchiar am cu ce să-ți găuresc țeasta, îl uitasem  pe al meu la Constanța. Patru polițiști în uniformă, pregătiți din vreme de comisar, au  imobilizat pe cei doi bărbați. În loc de comoară, în covorul lăsat pe iarba lizierei de Papilă şi  Marmotă, au găsit un copil. O fetiță de patru-cinci ani care dormea liniştită, visând probabil frumos,  căci fața îi era străbătută de un zâmbet îngeresc.
-Megy, Megy!
Femeia vârstnică ce venise în fugă dinspre tren a strâns-o la piept cu lacrimi în ochi.
-Cred că a fost injectată cu ceva ca să nu facă gălăgie, atunci când mi-a fost furată, în haosul acela  rovocat de incendiul din tren.
-Cine sunteți dumneavoastră, doamnă? Eu sunt comisarul Filipescu.
-Anişoara Ştefan, însoțitoarea şi doica lui Megy. Megara o cheamă de fapt, Megara N’Dono. Este  iica lui Raul şi a Milenei N’Dono. Domnul Raul a fost până acum cinci zile ambasadorul Transmaliei la  Bucureşti. Oameni bogați şi foarte influenți. Doar că în urmă cu cinci zile şeful statului, tatăl  doamnei Milena, a fost înlăturat de la putere şi a trebuit să fugă din țară. Ambasadele țării lor au fost  închise, după cum ştiți, iar domnul Raul a plecat rapid la Odesa, unde aveau ancorat iahtul. Şi-au dat  seama că ei ar putea fi recunoscuți, aşa că mi-au încredințat mie pe Meghy ca să o aduc până la  Constanța, de unde urmau să o ia ei şi să plece după tatăl doamnei Milena. Cine putea să bănuiască  ceva? O femeiecu un copil atrage mai puțin atenția într-un tren aglomerat decât o escortă pe o şosea. Bănuiesc însă că cei din familia N’Dono au fost trădați, poate chiar de personalul ambasadei.
-De ce ar răpi nişte oameni un copil, fie el şi al unui fost ambasador? s-a întrebat comisarul singur,  dus pe gânduri. Cum de ce? şi-a răspuns tot singur. Pentru răscumpărare. Sau pentru şantaj. Poate  pentru a se răzbuna pe familia conducătorului. Fetița este nepoata preşedintelui, nu? La câțiva paşi  de comisar şi de doică, micuța Megara se trezise. Luase o pietricică din iarbă şi o dăduse lui Papilă. Apoi alta, pe care o lăsase în palma lui Marmotă. Pentru că cei trei copii uitaseră parcă ce se  întâmplase şi nici nu bănuiau ce se putea întâmpla, se jucau acum ca şi când nimic nu s-ar fi  întâmplat. Doar Marmotă, aşezat turceşte direct pe iarbă, strângea din când în când din dinți,  străfulgerat de durerea care îl pătrunsese. Comisarul s-a apropiat de ei, privindu-i zâmbind. Doar  când a văzut grimasa de pe fața lui Marmotă s-a aplecat şi i-a cercetat piciorul. Apoi a sunat la  salvare. Trezită ca din vis, când a dat cu ochii de Megara jucându-se cu cei doi băieți, Anişoara  Ştefan s-a repezit ca arsă.
-Megy! Nu e voie! Nu vezi ce murdari sunt? Pui mâna pe vagabonzii ăştia? Am să te pedepsesc. -Vagabonzii ăştia i-au salvat viața! a privit-o mustrător comisarul. Chiar şi aşa murdari, cum sunt ei,  sufletele le sunt mai curate decât ale multor „curați” din lumea asta. Apoi a intrat între cei doi băieți și  i-a prins după umeri. -Marmotă, Papilă, am să vă dau o veste bună şi una proastă. Cea proastă este că Marmotă va trebui să stea un timp cu piciorul imobiliziat în ghips, poate chiar internat în  spital. Cea bună este că doamna Ştefan a sunat pe tatăl Megarăi. Pentru că i-ați salvat „comoara”,  zice că sunteți nişte băieți aranjați de acum, că o să aveți tot ce vă trebuie şi veți trăi ca în rai.
-Ca în rai? Dar ce, noi am murit ca să ajungem în rai? Raiul nostru este aici, domnule. Din păcate  nici în cer, nici e pământ nu este loc pentru noi. Ni s-a rezervat raiul de sub pământ. Oricum, aşa cum spunea şi Profesorul -iar profesorul este un om deştept, că de-aia a ajuns profesor, şi nici nu ne  minte niciodată- alt rai nu ne garantează nimeni.

Articol aparut in Revista Politiei Impact nr. 131 din Noiembrie 2013

*Face-ti click pe link-ul de mai sus pentru a descarca acest numar in format PDF

Reforma politiei in perioada interbelica

     Poliția română a cunoscut de-a lungul timpului multiple transformări, denumirea generică de poliție fiind introdusă în 1806, când apar organele de pază şi ordine din Capitală. Urmează o altă importantă reorganizare în timpul Revoluției de la 1848, când a luat ființă instituția şefului poliției Capitalei căruia i se subordonează Guardia municipală. Bazele poliției sunt puse odată cu Legea de organizare a poliției a lui Alexandru Ioan Cuza, legiferată la 4 noiembrie 1860, următoarele modificări majore fiind aduse de Legea lui Vasile Lascăr, la 1 aprilie 1903. Şi în perioada interbelică legea de organizare a poliției a suferit unele modificări, însă de departe cele mai importante transformări au fost aduse în 1929, odată cu adoptarea Legii pentru organizarea poliției generale  statului, ce a intrat în vigoare la 8 iulie 1929. Atunci au fost extinse competențele organelor de poliție, iar raporturile cu celelalte structuri ale statului mult mai bine reglementate, fiind înființate trei servicii separate: Serviciul Poliției Administrative, Serviciul Poliției Judiciare şi Serviciul Poliței de Siguranță. De fiecare dată când se pregăteau noi modificări, acestea erau prezentate în presa vremii, ziariştii alocând spații generoase, atât în publicațiile locale, cât şi în cele locale, subiectul fiind considerat unul de larg interes.

     Şi presa interbelică de la malul mării a fost generoasă cu acest subiect, aducând în atenția opiniei publice numeroase informații legate de activitatea poliției, indiferent dacă era vorba despre proiecte legislative, legi adoptate, interviuri, ştiri sau comentarii.

    De exemplu, cotidianul constănțean „Dobrogea Jună”, publica în numărul 28, anul XVII, din data de 22 septembrie 1923, amănunte cu privire la proiectul pentru organizarea poliției ce urma să aibă loc. „D. I. Panaitescu, fostul dir. Gen. Al Siguranței Statului, actualmente senator însărcinat al d-lui Vătoianu ministru de interne, a alcătuit un proiect pentru organizarea poliției, după care brigăzile de siguranță, serviciile şi inspectoratele generale de siguranță vor fi desființate şi atribuțiunile lor trecute asupra Poliției generale a statului. Se vor desființa inspectoratele de poliție, directorii de prefecturi şi clasele:va rămâne o singură clasă pentru fiecare grad în schimb avansările se vor face pe loc, cu gradații şi întreaga poliție din România mare va fi unificată. Proiectul a rămas să fie studiat de dl. Vătoianu şi de dl. Frasanovici, senator al statului.” La fel de aşteptate au fost şi modificările aduse în 1926, ziariştii de la cotidianul „Dacia” realizând un comentariu cu privire la noile reglementări. Astfel, în articolul publicat la 30 aprilie, sub semnătura lui Albu Michael şi intitulat ”Nevoia reorganizării poliției” erau semnalate neajunsurile care impuneau o grabnică reorganizare a poliției. “O problemă serioasă care s’a ivit îndată după lărgirea razei oraşului Constanța- devenit municipiu prin încorporarea localităților din apropiere – a fost acea a pazei şi a organizației polițieneşti. Vechea organizație a poliției constănțene redusă la minimul posibil al numărului funcționarilor cu mari şi nesfârşite greutăți d’abia face față nevoilor din trecut. Or, prin încorporarea localităților Anadolchioi, Brătianu şi Viile Noi, deşi oraşul şi’a mărit teritoriul aproape cu încă jumătate, cadrele poliției noastre au rămas aceleaşi şi deci e firesc ca ele să nu poată compensa nevoile cu toată bunăvoința ce o au. Pentru menținerea ordinei şi paza avutului vieții locuitorilor, în cele trei localități încorporate Constanței funcționau posturi de jandarmi. Aceste posturi au fost însă retrase îndată ce localitățile în chestiune şi-au pierdut independența administrativă prin înglobarea lor ca suburbii ale municipiului nostru, deci astăzi nici un element al forței publice nu există acolo şi e o fericire că ai noştri concetățeni din: Anadolchioi; Brătianu şi Viile Noi au părăsit vechile obiceiuri, turbulenți cari-i clasau drept cei mai năbădăioşi oameni căci alminteri ar fi acolo o anarhie în toată regula.
Ne amintim doar cu toții că nu cu mult timp în urmă, locuitorii acestor suburbii îşi spintecau reciproc pântecele pentru cele mai neînsemnate divergențe de opinii, pentru care fapt erau numiți «cavalerii cuțitului» şi dacă – poate sistarea acestor sângeroase obiceiuri se datorăşte faptului că foştii cavaleri ai cuțitului se simt onorați şi distinşi prin aceea că sunt cetățeni ai municipiului unde cu 19 secole în urmă a decedat autorul celebrei «Ars Amandi» să ne gândim că există în limba această şi dictonul următor «năravul din fire n’are lecuire» căruia proaspeții constănțeni ar putea relua d’a capo vechile obiceiuri. … Or, tocmai aici stă buba. Ministrul de interne nesocotind extinderea luată de oraş prin noile anexări n’a prevăzut fondurile necesare, deci cadrele polițieneşti nu pot fi mărite.

     Este adevărat că în fruntea poliției noastre avem unul dintre puținii polițişti de carieră cu o valoare profesională incontestabilă. Dar energia şi priceperea d-lui prefect Gr. Ştefu trebuie să fie încadrate de elemente indispensabile pentru a asigura bunul mers al instituțiunii. Sperăm şi aşteptăm de la actualii cârmuitori soluționarea problemelor semnalate mai sus.” Câteva luni mai târziu pe 26 septembrie, în materialul intitulat „Poliția şi reformele”, acelaşi cotidian revenea pe marginea acestui subiect, realizând o trecere în revistă a neajunsurilor existente în rândul poliției, precum şi a reformelor ce urmează să fie adoptate. „Guvernanții se ocupă în momentul de față cu alcătuirea unui proiect de lege menit a aduce reforme esențiale poliției noastre administrative. Ce anume reforme se vor produce nu putem ştii în mod precis, dar un singur fapt est  cert: ele vor fi de natură pur profesională, încă odată deci se elimină din discuțiune cea mai deseamă lacună a poliției actuale, proasta salarizare, datorită căreia cei mici – sergenții, agenții şi, slujbaşii inferiori – au devenit cerşetori, iar cei cari îi urmează în grad, disperați vânători de existență. Faptul a contribuit la scăderea demnității poliției, iar cetățenii s-au deprins să vadă aproape în fiece polițist, nu un magistrat cum visa defunctul Vasile Lascăr, ci câte un chițibuşar, gata în orice clipă să întindă mâna şi să ceară «şperțul». Astăzi se vorbeşte despre o reformă nouă, fără să se pomenească, totuşi, de-o schimbare a stării materiale acelor care alcătuiesc marele aparat polițienesc, baza ordinei în stat. Salarizarea insuficientă are însă şi repercusiuni de natură gravă în ce priveşte însăşi îndeplinirea serviciilor de poliție. Nu mai departe, la Constanța, nu avem sergenți de stradă suficienți pentru că nu se găsesc amatori cari, la schimbul unor salarii extrem de reduse, să presteze servicii anevoioase, iar ofițerii de poliție, prea puțini duc o viață omenească, mare număr se sbate în ghiarele mizeriei, trăind de azi pe mâine şi aceasta cu toate că dl. Prefect Gr. Ştefu, luptă din răsputeri să îndulcească pe cât e posibil, traiul subalternilor d-sale, dintre cari mulți demisionează din cauza lipsurilor. Iată, deci un oraş lipsit de paza necesară şi probabil situația e aidoma în multe centre ale țării. Aşteptăm cu încredere noile reforme, dar legiuitorii să aibă în prim ordin salarizarea îndestulătoare a slujbaşilor polițieneşti de vor să înzestreze țara cu un corp de elită demn şi corect”. De departe, anul 1929 a fost cel mai bogat în informații legate de reforma polițienească, ziariştii, indiferent dacă slujeau intereselor partidului de guvernământ sau ale opoziției, susțineau la unison, importanța modificărilor ce trebuiau aduse.

    Primele articole legate de acest subiect au apărut la începutul lunii ianuarie.Astfel, pe 5 ianuarie 1929, ziarul „Dacia” a publicat articolul „Reorganizarea poliției şi siguranței generale” prin intermediul căruia opinia publică era informată despre pregătirile ce se fac cu privire la reorganizarea poliției şi siguranței generale şi Capitalei şi a corpului jandarmerie. „Ca un pedant al marei reforme administrative pe care guvernul o pregăteşte la redeschiderea Parlamentului, d. subsecretar de stat D.R. Ioanițescu pregăteşte proiectele pentru reorganizarea poliției şi siguranței generale şi Capitalei şi a corpului jandarmerie. Comisiunile de specialitate instituite pentru elaborarea noilor proiecte vor fi convocate imediat după Bobotează spre a lua cunoştință de materialul pregătit în acest scop de către serviciile ce urmează a fi organizate. Eri, d. secretat D.R. Ioanițescu a lucrat la Siguranță şi la comandammentul corpului de jandarmi punând la punct materialul existent şi care va servi la elaborarea noilor proecte. D-sa a luat cunoştință cu acest prilej şi de proiectele de reformă urmărite de predecesorii d-sale la subsecretariatul internelor, cari 29 vor fi deasemeni puse la dispozițiunea comisiunilor de specialitate. Astfel, țara va avea în curând întregul edificiu administrativ care va marca începutul erei celei noi de atâta vreme aşteptată”. De asemenea, nici comunicatele Ministerului de Interne nu erau neglijate de presa vremii, ziarele grăbindu-se să le aducă la cunoştința opiniei publice. Un astfel de comunicat a fost dat publicității, de către cotidianul ”Dacia”, duminică 20  ianuarie 1929. „Ministerul de interne a hotărât ca, în legătură cu modificarea legei pentru unificarea administrativă a jandarmeriei rurale şi poliției generale a Statului, să se studieze şi să se reglementeze paza de zi şi de noapte, precum şi paza holdelor în comunele rurale în mod uniform pe tot cuprinsul țărei. În acelaşi timp a dispus ca să se pună de îndată în vedere autorităților comunale să organizeze paza, sau în natură, sau prin paznici plătiți, astfel după cum a fost şi în trecut, fiecare din ținuturile alipite, iar excedentele anilor precedenți realizate din fondul special a serviciului de pază  să se întrebuințeze, cu paza formelor legale, numai pentru lucrări de înzestrare în comune, adică, local de primărie, dispensare, posturi, drumuri, etc. Această dispozițiune a fost luată întrucât instituirea guarzilor comunali nu aveau nici un alt temei de cât un regulament care stinsese fără drept aplicarea legei de organizare a comunelor rurale din 1908 aplicabilă numai în vechiul regat, pe întreg teritoriul țărei”.

     Şirul materialelor publicate cu privire la reorganizarea poliției de la malul mării, în prima lună a anului 1929 de către cotidianul constănțean „Dacia”, continuă cu textul „Înființarea unor  noi circumscripții polițieneşti”. Printre altele, articolul făceaimportante aprecieri la adresa lui Leon Panaitescu, cel care conducea la acea vreme activitatea poliției din Constanța.Redăm mai jos integral  conținutul textului, apărut marți 22 ianuarie 1929. „Când prin legea de organizare administrativă Constanța devenise municipiu, s’a pus şi chestiunea organizării polițieneşti a oraşului. Cadrele reduse ale poliției, erau mai mult decât insuficiente pentru a servi o populațiune mereu  crescândă s’a constatat anume, că deşi cuantumul de populație s’a triplat, efectivul poliției este mai  redus față de cel antebelic. În consecință, odată cu alipirea la patrimoniul Constanței a localităților Anadolchioi, Brătianu şi Viile Noi, s’a decis instituirea unor circumscripții de poliție în fiecare din  aceste noi porțiuni, devenite suburbii ale municipiului. Era un imperativ categoric, față de mulțimea delictelor ce se comiteau şi cari periclitau chiar viața şi avutul cetățenilor. Foştii conducători ai  prefecturei de poliție, deşi aveau tot interesul să dea oraşului o pază cât mai eficientă, s-au isbit de  greutăți de neînvins, Ministerul de Interne nu punea la dispoziția poliției constănțene sumele de bani  trebuincioase înființării noilor circumscripții şi nici personal suficient pentru ca să se poată face ceva. Regimurile trecute n’au făcut altceva decât să îmbâcsească prefectura de poliție c’o sumă de  sinecurişti cu grade superioare, pe cari din păcate îi avem şi astăzi în cadre, spre ruşinea corpului  polițienesc ce-i tolerează încă. Cu venirea d-lui Panaitescu ca prefect al poliției, lucrurile s-au  schimbat cu totul. D-sa a reorganizat circumscripțiile existente pe baza unei descentralizări care să le  permită a funcționa în bune condițiuni, iar serviciile depinzând direct de prefectură, au fost puse în  măsura de a corespunde în totul cerințelor. A dispărut astfel anarhia ce dăinuia la birourile circulației, moravurilor etc., unde se petreceau cele mai scandaloase afaceri. Este de reținut în  special faptul că două noi circumscripții polițieneşti, în suburbiile Brătianu şi Anadolchioi, sunt în curs de instalare, soluționându-se astfel problema pazei oraşului, în mod favorabil. Activitatea d-lui  Leon Panaitescu la prefectura poliției nu se rezumă totuşi numai într-o înțeleaptă organizare. D-sa înțelege să-şi facă în mod real serviciul de aceia în fiecare noapte conduce personal raziile ce se fac  în tot cuprinsul oraşului şi cari au avut drept efect stârpirea totală a furturilor ce până mai acum timp alarmaseră publicul. Înregistrăm cu multă satisfacție prodigioasa activitate a actualului prefect al  poliției şi constatăm că n’am fost profeți mincinoşi atunci când am afirmat că regimul național  țărănesc a făcut în persoana d-lui Leon Panaitescu, o achiziție dintre cele mai fericite.”

În următorul  număr vom continua prezentarea celor mai importante materiale  de presă, legate de acest subiect. (Va urma)
Rubrică realizată de:
Camelia UNGUREANU,
cu sprijinul Bibliotecii Județene
„I.N. Roman” Constanța

Articol aparut in Revista Politiei Impact nr. 131 din Noiembrie 2013

Da-ti click pe link-ul de mai sus pentru a descarca revista in format PDF.