sticla cu visinata

Sticla cu vişinată

Povestiri aproape politiste

Proverbul „Tot răul spre bine”, ca mai toate proverbele poporului, s-a adeverit şi acum. Adică răul de mişcare al Anei îl situa pe el pe scaunul din dreapta al şoferului, aşa că avea timp suficient să iasă din starea de încordare în care se aflase în ultima vreme. Verdele copacilor de pe marginea drumului, câmpurile întregi de galben semănate cu rapiţă, casele satelor înşirate de-a lungul drumului naţional, cu arhitectura ce le făcea să nu semene una cu alta, muzica ce venea din radiocasetofonul de la bord, atenţia veselă a Anei la trafic ce-i dădea un fel de încordare la câte o manevră, toate îi aduceau o stare de plăcută, o portiţă de a ieşi din cotidian şi de a evada într-o atmosferă destinsă, altfel decât cea de la serviciu, aşa cum el şi-o dorise  atunci când luase hotărârea de a pleca în concediu.

-La ce te gândeşti?

Ana trăsese  cu coada ochiului şi îl simţise mai dus pe altă lume, nu cum era el de obicei.

-La nimic.

-Şi la ce te gândeşti tu atunci când nu te gândeşti la nimic? Nu-mi răspunde „La tine” că te dau jos din maşină.

-La verde, la galben…

-Şi la… puţin mov? Ştii bancul, nu?

-La asta nu. Deocamdată.

-Mircea, eu tot nu înţeleg. Ce ţi-a venit cu concediul ăsta tocmai acum, când spuneai că ai foarte mult de lucru? Te-am văzut puţin necăjit şi nu ţi-am mai zis nimic. După câte ştiu eu supărarea nu este specifică oamenilor care pleacă în concediu. Vacanţa înseamnă veselie…

-…Umbreluţe, baloane, găletuşe, rucsacuri, biciclete sau batiste fluturate pe un peron de gară. Poate la voi, la şcoală.

-Nu fi obraznic! În definitiv ce-ai vrea tu să însemne? Cadavre, dacă se poate în putrefacţie? Violuri de bătrâne? Copii maltrataţi? Las-o!…

Muzica din bord se schimbase şi în locul pop-ului autohton dinspre bord veneau clinchetele de vis ale unei muzici de pian. Filipecu spunea ori de câte ori avea prilejul că primise cultura „Maria Lătăreţu” şi, din când în când, luase cursuri de Maria Tănase, la el, la ţară, unde se născuse şi crescuse în epoca patefonului şi a pik-up-ului. Dar asta nu-i turna ceară în urechi la auzul unor sunete frumoase venite de la pian, violoncel ori din alt instrument. Îi era ciudă însă că nu le cunoştea prea bine nuanţele, nu le putea distinge chichiţele interpretării şi nu putea diferenţia cui aparţin degetele care zburdă miraculos pe claviatura pianului. Bunăoară acum, nu îşi putea da seama dacă muzica îi aparţinea lui Claiderman sau lui Andre Rieu. Aşa că se auzi spunând, fără nicio legătură cu muzica:

-Mă gândeam la Calistrat.

-La şeful tău? Mă faci să râd. Plecăm în concediu să ne simţim bine şi tu te gândeşti la?… E ca şi cum te-ai aşeza la o masă plină de bunătăţi şi te-ai gândi la vomă.

-Nu stă frumos unui cadru didactic ca tine…

-Eeeei-na! Doar vouă, poliţiştilor, vă stă bine să spuneţi orice. Aveţi scuza, limbajul infractorilor şi nevoia de a vă face înţeles lor. Eu ştiu că atunci când vorbeşti altă limbă decât partenerul de discuţie –nu sună frumos cuvântul „partener”, dar nu găsesc acum altul- apelezi la un translator. Şi de ce te gândeai la?…

-Când am intrat la el în birou avea pe faţă zâmbetul ăla tâmpit –vezi? Nici eu nu găsesc totdeauna expresiile cele mai elegante-, zeflemitor-arogant, pentru care îţi vine uneori să-i tragi palme. Cred că trebuie să te dai bătut, Filipescule. Oricum, rutina aia de audiere a martorilor, care martori identificaţi de voi în niciun caz nu-ţi pot oferi o probă sau un indiciu mai concret, care să te ducă la o finalizare a cazului, o pot face „trepăduşi”,  băieţii din echipă. Auzi, trepăduşi! Îmi venea să sar la el peste birou. Oricum, nu avem timp să ne mai ocupăm de chestia asta, a continuat el. Aşa a zis şi procurorul. Ne-au „intrat” şi cazuri noi pe care trebuie să le preiei, aşa că pune-i ştampila „Clasat” şi hai mai departe. Oricum, numai tu erai în stare să faci moarte suspectă dintr-o sinucidere clară ca „Bună ziua!”. Niciodată nu am fost de acord cu faptul că expresia asta, „Bună ziua!”, ar avea ceva clar în ea, dar m-am abţinut. Uite, avem aici… Şi mi-a întins peste birou un dosar. Pas!i-am zis şi am tras mâinile lăsându-i dosarul să cadă şi hârtiile să se împrăştie. Am ceva ce mă ţine. Nu, nu un  junghi. O hârtie, o cerere de concediu „caldă”, gata aprobată, cu ordinul de deplasare ataşat. Mai am fix o zi şi plec în concediu. Mircea, uite ce e, mi-a zis el cu sprânceana ridicată şi foarte serios: dacă pleci în concediu, apoi să fii în concediu. Nu mă înteresează unde. Te cunosc destul de bine şi ştiu că eşti în stare să lucrezi la cazul ăsta –văd eu că nu-ţi dă pace-, sub acoperirea concediului. Nu-mi face poliţie particulară, că!…

-Ei, uite, asta chiar îmi place şi îmi retrag cuvintele de mai înainte referitoare la Calistrat. Dacă tot pleci în concediu, fă-ţi concediul! Lasă în coşul de la baie „rufele” murdare de la serviciu şi dă bice automobilului! Cu nevasta ta, dacă nu se poate şi cu copii, ca altă dată. Apropo de concediu, poate îmi spui şi mie unde mergem.

-Nu ştiu. Undeva, departe.

-Departe de ce, Mircea?

-Îţi jur că nu m-am gândit la nimic concret. Poate ai tu vreo idee, vreo propunere. Pate îţi doreşti un loc anume.

-Luvru!…

-Pofta-n cui! La Cuca Măcăii nu vrei?

-Ba da. Nu prea ştiu  pe unde vine, dar cu tine merg de drag până la capătul lumii. Dacă lumea o avea un capăt. Şi totuşi, încotro mergem?

-Spre paralela 45. Către Carpaţii… Meridionali… Vedem noi.

Ana l-a privit din nou cu coada ochiului şi nu i-a plăcut ce vedea. Mircea nu era în apele lui, cum se spune. Şi îl ştia un catâr, în stare să ţină în el orice nemulţumire, să o lase să îl roadă mental până ajungea la doctor.

-Şi la ce lucrai?

-La cazul „Pietraru”.

Roţile maşinii au scrâşnit, iar trupul comisarului s-a dus mult în faţă şi doar centura de siguranţă l-a ajutat să nu vină cu capul la bord. Ana s-a întors spre el şi faţa ei exprima groză, nedumerire, stupefacţie.

-Cum? Vera? Tudor? Mircea, ce s-a întâmplat?

-Tudor. A murit. Nu ţi-am spus, pentru că oricum nu puteai să mergi la înmormântare. A fost dus de către soţia lui pentru a fi înmormântat în Franţa.

-Vera e în Franţa?

-S-a despărţit de mult de Vera. Cealaltă, ultima. Diana.

Aana a semnalizat şi s-a înscris din nou pe şosea.

-Bietul Pietraru! Cum a murit?

-A fost găsit împuşcat în apartamentul lui de lux de aici. Cu arma lui, pe care o ţinea cu mâna dreaptă.

-Nu înţeleg. Din ce îmi spui tu pare a fi o sinucidere. Dacă este aşa, ce treabă mai aveai tu? Voi? Şi de ce există un dosar privitor la moartea sa?

- La orice moarte violemtă se întocmeşte un dosar, numai că eu am cerut să fie considerată moarte suspectă, nu sinucidere, şi să fie cercetată ca atare.

-Sigur, tu! Nici nu se putea altfel. Gică Contra ce eşti! Ol!…

-Te-am rugat să nu mai foloseşti expresia asta. Voiai să spui „oltean căpos”, cred eu. Nu de-alta, dar nu şade bine unei dăscăliţe cu toate gradele didactice să folosească pleonasme.

- Lasă asta! Ce te-a făcut să consideri suspectă moartea lui Tudor?

-Din câte îl cunosc eu, şi îl cunoşti şi tu aproape la fel de bine, iubea prea mult viaţa ca să şi-o curme singur. Apoi, Tudor era puţin narcisist, se iubea destul de mult pe sine ca să-şi facă singur rău. Iar viaţa lui era a unui om împlinit, nu avea nevoie de nimic pentru a fi fericit.

-De unde ştii tu de ce avea el nevoie? Oamenii se schimbă, Mircea. Evoluează. Sau involuează. La fel şi nevoile lor. Nu l-ai mai văzut de atâţia ani, nu ai de unde să ştii cum trăia, ce vroia, cum gândea, mai ales după ce a dat de bani. Ştii şi tu că banuleste ochiul dracului. Te prosteşte, te înnebuneşti. Îţi atârnă adesea logica în cui. Gândeşte-te şi tu la câştigătorii marilor premii de la loto…

         *                                            *                                        *

Comisarul şef Mircea Filipescu îl cunoscuse pe Tudor Pietraru cu mult înainte de 1989, pe când acesta era şef de secţie într-o fabrică din oraş. Erau aproape de aceeaşi vârstă, tineri şi entuziaşti, şi aveau câteva lucruri în comun –dorinţa pentru drumeţii, formaţia Phoenix şi cititul erau câteva dintre ele-, iar acestea îi alimentau cu subiecte inepuizabile de discuţie şi le asigurau clipe plăcute împreună. Ana şi Vera, cele două soţii, îşi găsiseră şi ele numitorul comun, cum se spune. Compatibilitatea, înţelegerea, toleranţa, făcuseră din ele două partenere de petrecere plăcută, calmă, odihnitoare, a timpului liber, chiar şi atunci când cei doi bărbaţi nu erau prin preajmă.

Îşi făcuseră vizite în familie, fie la Pietraru, fie la Filipescu, merseseră în această formulă de vreo două ori în concedii, la un grătar, la pădure, la plajă sau la cinema. Cei doi prieteni se mai întâlniseră la o bere sau o cafea în oraş, ele gătiseră de câteva ori împreună nişte prăjituri, lăsând cei trei copii, pe Dan al lui Pietraru şi pe cei doi copii ai familiei Filipescu, să se joace împreună. Iar prietena asta a durat vreo căţiva ani. Nu s-a întâmplat nimic rău între ei, doar că lupta cu viaţa i-a separat. Obligaţiile de părinţi sporiseră, problemele de serviciu erau din ce în ce mai multe şi pentru unii şi pentru alţii, odată cu evoluţia lor în erarhia profesională, aşa că abia mai aveau timp pentru ei şi ai lor. În plus, o dată cu promovarea ca director adjunct Tudor primise de la întreprindere un apartament mai mare în partea opusă a oraşului, iar legătura se rupsese.

Cu toate acestea Mircea îl simţise mereu aproape pe Tudor, chiar dacă nu se mai văzuseră. Gândul acesta al lui se putea pune pe seama unui gest al prietenului său la care nu se aştepta. În zilele confuze şi sângeroase ale lui decembrie 1989, când mulţimea dezlănţuită, devenită dintr-odată crudă, barbară, năvălise peste instituţiile şi funcţionarii statului, după Judeţeana de Partid următoarea ţintă fusese sediul Inspectoratului Ministerului de Interne. Toată lumea văzuse la televizor cum sunt arestaţi fără vreo judecată buni şi răi, meseriaşi şi canalii, slijbaşi şi politruci. Atunci gândul lui Pietraru zburase la prietenul său Mircea Filipescu, pe care nu-l mai văzuse de vreo doi ani. Dacă păţeşte ceva?şi-a zis şi a plecat spre Inspectorat. A înfruntat toate obstacolele ce i s-au ivit în cale cu disperare şi Dârzenie. Îl dăduseră înapoi, dincolo de mulţimea din jurul clădirii, tot felul de „autorităţi” născute pe moment, pe listele redactate de o fată care învăţase în puşcărie să bată la maşină. S-a opus ţi atunci a fost percheziţionat şi i s-au pus cătuşele: în geanta pe care o ducea cu el  avea haine, care în nebunia aceea cu teroriştii au fost considerată a face parte dintr-o recuzită de deghizaj, iar un individ de la gărzile patriotice a spus că semăna cu nu ştiu ce arab şi a fost la un pas de a fi arestat. S-a zbătut, a ţipat, a explicat şi a căutat prin jur oameni care îl cunoşteau şi tot a reuşit să ajungă la Mircea. Îl găsise pe holul instituţiei, lipit cu spatele de perete, cu gradele rupte, obosit, dezarmat, şi la propriu şi la figurat. Îi dăduse hainele acelea civile aduse anume pentru asta de acasă pentru a se îmbrăca cu ele şi stătuse lângă el până ce mulţimea fusese scoasă din clădire prin autoritate unei persoane anonime ce se recomandase printr-o portavoce a fi comisar de poliţie (la vremea aceea cuvintele comisar şi poliţie aveau altă conotaţie), iar conducerea instituţiei fusese preluată de nişte anonimi care nu ştiu ce este cu ei, nicidecum în stare să orânduiască activitatea într-o asemenea instituţie. Cu abilitatea cunoscută, Tudor intrase printre ei. Pentru tine o fac, îi spusese lui Mircea. „Emanaţii revoluţiei”, cum li s-a zis ulterior, au văzut în Pietraru omul care ştie ce înseamnă organizare, ordine şi disciplină, şi îl numiseră şef civil, alături de un ofiţer de la armată, al Inspectoratului.     

După reluarea mersului aproape normal al ţării, Tudor plecase la întreprinderea lui, la care fusese numit director. Apoi nu s-au mai văzut iarăşi mulţi ani. S-a auzit că a plecat din ţară, chemat în occident să muncească în domeniul în care lucrase şi aici. Apoi cineva i-a spus că şi-a făcut o făbricuţă a lui, că a avut idei frumoase, care îi aduseseră succes pe piaţă şi câştigase banii cu care să-şi deschidă propria afacere. S-au întâlnit în urmă cu doi-trei ani într-un mall din oraş. Tudor l-a zărit şi s-a repezit după el aproape alergând. S-au îmbrăţişat gălăgioşi, stârnind priviri pline de reproş ale celor din jur. Apoi au mers la un restaurant de la ultimul etaj unde stătueră de vorbă unde nu mai ştiau ce să-şi sună mai întâi şi unde au petrecut clipe frumoase, de aducere aninte.

Printre altele, îi spusese că s-a despărţit de Vera, că au divorţat, iar ruperea căsniciei nu se făcuse în termeni tocmai amiabili. Se judecaseră vreo doi ani pentru împărţirea bunurilor comune, cu certuri pe holurile judeătoriei la fiecare înfăţişare şi vorbe urâte de ambele părţi. La începutul procesului de divorţ şi partaj Vera fusese însoţită la înfăţişări de avocat şi de Dan, fiul lor, care nu depusese niciun efort pentru a-şi ascunde ura faţă de tatăl lui. Mai mult, se apropiase de el când nimeni nu era prin preajmă şi îi şoptise la ureche să înceteze, să nu-l oblige să-şi încalce orice principiu privind respectul ce îl datora tatălui. Ceea ce-i mai rămăsese din acest respect, porţia  aceea care îl obliga să stea de o parte în acest conflict. Şi cum porţia era pe sfârşite…

După un timp Dan nu a mai venit la procese, iar mama lui a apărut însoţită de un bărbat înalt, elegant, solid, despre care ulterior  Tudor a aflat că este Alexandru Marincaş, Al, cum îi spuneau cunoscuţii, fost sportiv, care între timp devenise partenerul Verei. Într-o zi s-a trezit cu acesta în apartamentul pe care îl avea în oraş încercând să-l determine să renunţe la cea mai mare parte a bunurilor din ţară şi la proces. Şi el ar fi vrut să înceteze acest proces, lung, enervant şi obositor pentru ambele părţi, dar nu când vrea Vera şi în condiţiile impuse de ea, şi mai ales de un strâin care nu avea nimic comun cu soţii Pietraru. Mai întâi Marincaş fusese calm, venise cu vorba bună, cum se zice. Dar cum Tudor nu avea de gând să renunţe tonul discuţiei s-a ridicat şi nervii s-au încordat. Pietraru i-a spus din capul locului că nu vroia neapărat bunurile alea, dar avea mândria lui, nu-şi putea lăsa zeci de ani de căsnicie şi de muncă la mâna unui oarecare. Şi i-a mai spus să ţină cont de un lucru, că cine a câştigat toată viaţa nu poate să accepte pierderea pe final. Mai ales dacă la asta s-ar pune dorinţa unui ratat de a câştiga şi el o dată. Atunci Al Marincaş l-a ameninţat că îl va „termina”. Nu cu mâna lui, nu putea să lase singură o femeie minunată cum esteVera. Va apela la asasini plătiţi pentru a-l lichida. Fireşte, mândru cum era, Tudor a considerat că este sub demnitatea lui să nu-şi rezolve singur problemele şi să apeleze la poliţie, aşa că s-a mulţumit să-l dea afară pe ex-sportiv şi să ignore incidentul. Oricât a insistat Filipescu să-l ajute în privinţa asta, Pietraru a refuzat şi l-a rugat hotărât să nu se amestece, afirmând că nici el nu este singur şi, mai ales, neajutorat.

La câteva luni de la întâlnirea lor din Mall cadavrul lui Tudor Pietraru fusese găsit de către poştaş în apartament, într-o baltă de sânge. Sau mai bine zis datorită poştaşului. Acesta sunase la uşa apartamentului, însă nimeni nu-i răspunsese. Avea un plic cu ceva hârtii în el, destul de voluminos, pe care îl purta cu de câteva zile în tolbă, sperând că îl va găsi pe destinatar şi va scăpa de urcatul repetat al scărilor. Nu i-a răspuns nimeni atunci cân a sunat şi s-a gândit că soneria poate fi defectă. Atunci a ciocănit puternic în uşă şi, spre surprinderea lui, uşa s-a deschis. S-a deschis destul de mult încât să se vadă în interior. A strigat, sperând că îi va răspunde cineva din apartament, a bătut  şi a sunat la apartamentele vecine, dar singura persoană ca a ieşit a fost o bătrână, pe jumătate surdă, de la apartamentul vecin. La cercetări s-a stabilit că, de fapt, aceasta era singura persoană ce se afla in apartamentele de pe scara blocului la ora la care se presupunea că ar fi murit Pietraru, aşa că nu exista nimeni care să declare că ar fi auzit detunătura armei.

La venirea poliţiei, cadavrul a găsit pe fotoliul din sufragerie, cu ţeasta în mare parte spartă de un glonţ pentru vânătorile de mistreţi, tras din arma de vânătoare pe care decedatul o deţinea legal, şi care îi atârna de pe fotoliu spre mocheta din cameră, cu degetul arătător de la mâna dreaptă la garda trăgaciului. Încuietorile casetelor în care Pietraru ţinea armele şi muniţia erau deschise, dar intacte, fără semne de forţare, făcând orice participant la anchetă să tragă concluzia că Tudor îşi scosese singur arma şi cartuşul din locul în care le avea asigurate.

Comisarul şef Mircea Filipescu era de serviciu în ziua aceea, aşa că a venit la faţa locului fără să ştie cine era persoana decedată. Aproape că i s-a făcut rău când colegii lui au scos din buzunarul sacoului cu care era îmbrăcat decedatul portmoneul cu actele de identitate şi a văzut pe ele chipul şi numele prietenului său. Nu, nu era nicio confuzie. L-a privit atent şi el era bărbatul însângerat de pe fotoliu. Şi apartamentul era al lui, cu lucrurile şi obiectele lui personale, aşa cum avea să se stabilească ulterior cu ajutorul Dorei, menajera lui Tudor.

În prima fază a ameţit. Poate din cauza zelului depus în cercetare, poate din cauza încordării create de situaţia în sine. Apoi a devenit un Filipescu dur, chiar rău, gata să-şi apostrofeze colegii şi să se certe cu procurorul fără motive întemeiate, aşa cum nu-l cunoscuseră colegii vreodată. Toţi l-au înţeles, iar după ce şi-a făcut fiecare treaba pe care o avea de făcut în astfel de cazuri au ieşi pe holul spaţios al blocului în care se găsea apartamentul, aşteptându-l pe Filipescu să coboare. A trecut destul de mult timp până când să dea voie celor de la morga să ridice cadavrul şi abia după mai bine de trei ore a ieşit şi el. Ce o face acolo, a întrebat unul din colegi? Tencuieşte, zugrăveşte, i-a răspuns altul. Ce poate să-i ia atâta timp?

Când a ieşit era frânt. Se ţinea cu mâna dreaptă de spate, semn că stătuse mult timp aplecat, încordat, iar faţa îi era lividă. S-a dus direct la procurorul criminalist:

-Dacă nu vreţi să luaţi în calcul uciderea lui Tudor Pietraru, atunci cred că este nevoie cel puţin să o tratăm ca pe o moarte suspectă.

O expresie de uimire s-a aşternut pe faţa procurorului, un om cunoscut pentru competenţa şi seriozitatea lui. Nici măcar nu se gândise la o catalogare a morţii lui Tudor Pietraru, cu atât mai puţin să o considere încă din această fază o sinucidere.

-De unde ştiţi ce iau eu în calcul, domnule comisar? Citiţi gândurile altora şi eu nu am auzit de această capacitate a dumneavoastră?

-Nu, nu citesc gândurile.

-Atunci pe ce vă bazaţi când trageţi asemenea concluzii?

-Pe baza grabei cu care aţi părăsit locul faptei.

           *                                       *                                        *

Maşina înghiţea kilometru după kilometru, dar gândul comisarului părea să se îndrepte în altă direcţie decât cea a locului în care îşi va petrece concediul. Ajunseseră la o mare intersecţi şi acolo trebuia să aleagă: stânga, dreapta sau înainte Căci înapoi nu se putea decât cu alte forţe, cu altă energie, cu alte gânduri. Ana a parcat pe dreapta, la o staţie de benzină.

-Am nevoie de o toaletă, aşa că îţi dau un răgaz de câteva minute. Acum chiar trebuie să hotărăşti încotro trebuie să ne îndreptăm.

Se baza întotdeauna pe spiritul lui de orientare, pe flerul care nu-l părăsise niciodată. Parcă avea în el nişte radare speciale, niciodată nu dădea greş. Hai să căutăm ceva frumos! îi zicea uneori şi o ghida scurt „deapta, acum stânga, hai să urcăm dealul ăsta, intră pe poteca asta!”. Ajungeau într-o poiană de vis ori lângă vreun pârâu ce-şi făcuse chei prin piatră de sute de ani, adesea se trezeau în faţa unui schit neştiut de lume în care intrau să admire simplitatea construcţiei şi să aprindă o lumânare.

-Mergem la dreapta.

-Spre Moldova?

-Spre est.

-E clar. Încă nu te-ai hotărât.

-Mă las dus de tine, ca de-un val, căci ştiu că nu pier în abis, spre fericitul ideal ce nu-l atingi decât în vis.

Ana a zâmbit mulţumită. Îi plăcea când soţul ei improviza câte ceva poetic. Niciodată o rimă nu sună mai rău decât ceva prozaic.

-Ştiu că nu sună prea bine, ritmul… rima…

-Eu sunt mulţumită. De când nu mi-ai mai dedicat tu un vers? Nu-ţi mai aduci aminte, nu-i aşa? Am să-ţi amintesc eu: din concediul acela făcut cu ei, cu alde Pietraru, când am trecut pe la el, prin satul acela fantastic, de munte, în care nu aveau nici curent electric.

-Ne apropiem de Buzău. Nu vrei să revedem acele locuri? În amintirea lui Tudor. În amintirea familiei Pietraru. Aia pe care am cunoscut-o noi.

-Bine, dar unde o să locuim? Atunci eram cu el, cunoştea locurile, oamenii.

-Găsim noi. Dacă nu chiar acolo, măcar la vreo pensiune la poalele  Penteleului. Poate s-au mai schimbat lucrurile şi pe la ei. Sunt mai bine de 25 de ani de atunci.

Satul, pitit la poalele muntelui, părea pustiu. Doar drumul, pietruit cu granit vânăt, bine tasat, adus din carierele aflate în apropiere şi stâlpii de electricitate anunţau „măreţele schimbări” aduse de civilizaţia post-comunistă. Casele păreau nişte bătrâni aduşi de spate, gata de ruină, iar gardurile, cu şipci lipsă, semănau cu o dantură măcinată de timp.

Lăngă fântâna satului au găsit o femeie adusă de spate.

-Bătrâneţea, mamă, şi răceala muntelui, le-a zis ea.

Tanti Casandra, căci aşa o chema pe bătrâna trecută bine de 80 de ani, care nu cântărea 40 de kilograme, dar era în stare să care zeci de kilometri o greutate de cel puţin 20, era printre puţinii locuitori rămaşi în sat.

-Doar 17 case mai sunt locuite, le-a zis ea. Celelalte au proprietari, dar sunt plecaţi la oraş. Mai vin pe la sărbători, la hramul bisericii, să meargă la mormintele părinţilor.

-Noi am vrea să mergem la familia Pietraru, a lămurit-o Ana.

-S-au cam dus la odihna cea de veci, şi-a făcut bătrâna o cruce şi a ridicat privirile spre cer. Le-a rămas casa, pe la care mai vine când şi când Neagu, fratele cel mic al lui Ştefan Pietraru. El stă la Siriu, dar are de grijă de casă Vancu, vecinul lor. Dacă vreţi mergem la el şi-i cerem cheia. N-are de ce să nu v-o dea dacă spuneţi că sunteţi prieteni cu Tudor.

Şi le-a dat-o, bucuros că cineva lasă aerul curat să intre în casă şi vrea să mai şteargă praful şi să omoare păienjenii.

-Nea Vancule, ce se poate face aici? l-a întrebat Filipescu. Văd că televizoare nu sunt. Nu este nici semnal la telefonul mobil.

-Aici se poate naşte, se poate trăi şi muri, i-a răspuns acesta filozofic. Iar în afară de asta se poate merge în drumeţie la pietrece cele mari, modelate de oameni de dincolo de cer, la cascada dinspre hotare sau la alte minuni ale pădurii, ale muntelui, pe care le veţi găsi dumneavoastră singur.

-Asta ziua, dar seara? Ce fac oamenii pe aici seara?

-Se spală pe picioare, se roagă şi apoi se culcă. Când îmi trăia femeia ne mai uiam la stele şi ne întrebam cât de mare este necuprinsul. Acum… Acum nu mă mai uit nici la stele, dorm seara, când se înnegurează şi mă scol dimineaţa când se luminează. De-odată cu găinile.

Ana a zâmbit.    

-E clar. Mai ai şi tu posibilitatea să citeşti. Îţi doreai asta, ştii bine.

-În stele, dacă nu este înnorat. Nu am luat nicio carte de acasă.

-De asta să nu ai dumneta grijă, podu-i plin.

Au mâncat ce aveau prin portbagaj, au colindat uliţele satului apoi au dormit sănătos pe salteaua umplută cu fân, din care încă mai venea mirosul florilor de câmp. Timpul era frumos şi un soare domol încălzea casa de oameni simpli a familiei Pietraru, îndelung studiată de Filipescu.

În pod, după cărţi, Mircea Filipescu a ajuns rezemând de perete o scară veche, putredă, găsită lângă fânar. Mai întâi scara a lunecat pe perete şi pe podeaua de lemn, făcându-l să sară pentru a nu cădea peste dulapul de lemn de alături. Apoi penultima treaptă  de sus s-a rupt, iar piciorul comisarului s-a dus în jos, rănindu-se uşor. Dacă aş fi puţin mai mistic, şi-a zis comisarul, aş crede că o forţă nevăzută nu-mi dă voie să urc.

Podul era cât înălţimea unui om de statură medie, în partea cea mai înaltă a lui, iar cărţile erau stivuite în una din părţile joase, aşa că a stat pe vine, incomod, atât cât să nu se lovească cu capul de cuiele ieşite din tabla acoperişului. A dat într-o parte preşul cu care erau învelite şi a găsit acolo titlurile ce nu lipseau, în general, din bibliotecile adolescenţilor. Pe cărţi Tudor scrisese datele şi locurile din care lecumpărase: „15 august 1971, Buzău”, urmat de semnătură, „21 decembrie 1975, Braşov” şi iarăşi semnătura. Şi tot aşa. Atent la titluri  şi la ceea ce scrisese Tudor, Filipescu nu a realizat un lucru: pe prima pagină, cea albă, nu era aceeaşi semnătură, a lui Tudor Pietraru, uşor de descifrat, dealtfel, pentru că avea în cuprins cuvăntul Tudor, erau două semnături. La un moment dat însă a dat de o carte cu învelitoare, aşa cum se mai făceau pe vremuri, iar în învelitoare a găsit o fotografie veche, îngălbenită. În fotografie erau doi copii, doi băieţi, care semănau izbitor de tare. Doar hainele, diferite ale unuia de celălalt, te făceau să crezi că sunt doi şi nu unul în oglindă. Cine să fie cei doi copii? s-a întrebat comisarul. Ştia că Tudor este singur la părinţi. Apoi a întrebat şi pe Vancu, purtând în mână cartea cu fotografia îngălbenită.

-Sigur, Tudor a fost singurul copil la părinţi. Cel puţin aşa ştiu eu. Poate în fotografie este o pereche de gemeni mai demult. Am înţeles că nea Stefan, tatăl lui Tudor, a mai avut un frate în afară de Neagu de la Siriu. O fi Ştefan cu fratele acela.

Pe Filipescu  nu l-a mulţumit răspunsul, aşa că a plecat la tanti Casandra.

-Nu ştie Vancu, mamă, că el a venit aici mai târziu. A avut o problemă pe acolo, pe la oraş, şi s-a retras aici. Este adevărat că Ştefan a avut un frate geamăn, pe Barbu, dar acela a murit pe când făcea armata. Că de la ei doi a mers înainte cu gemeni şi a făcut şi Viorica lui Ştefan gemeni. Ăştia din fotografie cred că sunt copii ei.

-Ce vei să spui? Adică… Tudor?…

-Tudor şi Vladimir.

A deschis cartea şi s-a uitat pe prima pagină, cea albă. Data, locul, semnătura. Dar semnătura nu era a lui Tudor.

-Ce s-a întâmplat cu Vladimir?

-Vlad –că aşa îi spuneam noi, Vlad- era tare deştept. Dar şi învăţătura multă strică, maică. Strică la minte. Şi l-a stricat şi pe băiat, când era la şcoala aceea de popi de la Buzău. Mare necaz! A făcut pe acolo numai prostii, deşi fusese în urmă cu un an cel mai bun din şcoală. Ziceau că fusese în nu ştiu ce loc din munte şi l-a apucat pe acolo noaptea. A dormit în pădure, iar în noaptea aia i-au luat ielele minţile. Că avea prea multă deşteptăciune, mai multă decât ele. L-au internat la nebuni şi Ştefan, taică-său, nu a mai vrut să audă de el. Doar dacă pomeneai numele Vlad şi nu mai vorbea cu tine. Lumea a uitat de el. Numai ei trebuie să nu-l fi uitat. Viorica a murit cu focul lui în suflet. Nu ştiu Tudor cum a putut să trăiască fără el. Se zice că la gemeni firele nevăzute care îi leagă sunt de o sută de ori mai multe şi mai groase decât la ceilalţi fraţi.

Comisarul a oprit-o domol cu palma.

-De aici nu se poate vorbi la telefonul mobil. Unde trebuie să mergi ca să ai semnal?

-Nu ştiu, maică, eu am vorbit doar de două ori la telefon, la oraş. Dar am văzut pe ai lui Frîncu urcând Dealul Măgurii cu telefoanele în mână mai an, când au venit pe aici de Paşti.

-Dealul Măgurii? Unde este asta?

-Coasta ai acoperită cu pădure tânără.

În câteva minute era cocoţat deasupra satului, având în faţă o imagine superbă: satul cuibărit pe valea unui pârâu, ale cărui vaduri se lărgeau către sud, strălucind în bătaia soarelui. Gâfâia şi simţea o durere puternică în capul pieptului. Procurorul i-a răspuns cu surprindere.

-Dumneavoastră? Ce surpriză! Ştiam că sunteţi în concediu.

-Am o problemă, domnule procuror. Vă rog să solicitaţi urgemt darea în urmărire generală a lui Pietraru Tudor.

-Sunteţi nebun? Tudor Pietraru este mort. Şi nu înţeleg de ce pentru asta vă adresaţi mie şi nu şefilor dumneavoastră.

-Nu sunt nebun, speram ca dumneavoastră să înţelegeţi asta, căci dacă îl sunam pe Calistrat… Tudor Pietraru trăieşte. Cel mort este fratele lui geamăm, Vladimir Pietraru.

-De unde ştiţi? Trebuie să am argumente puternice pentru a solicita urmărirea generală a cuiva.

-Nu pot să vă spun mai mult, pentru că nu am timp. Plec de aici, din satul în care s-au născut cei doi fraţi Pietraru, cât pot de repede. Sunt tocmai în inima munţilor şi abia am găsit o zonă din care să vă sun, dar pe măsură ce ies de aici vă explic la telefon.

                *                                       *                                *

Aproape tot drumul înapoi l-au făcut în formula Ana şofer-Mircea pasagerul vorbind la telefon, agitându-se, apoi tăcând zeci de minute, preocupat de cine ştie ce. Nu mai conta nici muzica, nici peisajul şi nici arhitectura caselor. Mai grav, nu mai conta parcă nici prezenţa Anei, iar ea a relaizat asta şi a găsit momentul să-l „înţepe”.

-Hei! Îţi mai aduci aminte? Mai sunt şi eu pe aici. Eu, şoferul tău de serviciu pe care îl luasei cu tine în misiune spunându-i că mergeţi în concediu. Amăgindu-l ca pe un copil cu o bombonică frumos colorată.

-Te rog să mă ierţi!…

-Nu-i aşa că am fost uşor de păcălit cu „nu ştiu încotro mergem”? De fapt, sunt sigură că tu acolo ai vrut să mergem, la Pietraru acasă, în speranţa că vei găsi cheia cazului tău nenorocit.

-Calistrat. Parcă ai fi Calistrat, gândeşti la fel ca el. Ştii că nu ar fi prima dată când plecăm fără să ştim unde, mă cunoşti la fel de bine, dar vorbeşti ca el, ca şeful meu, care habar nu are de chestiile astea. Uite, îţi promit că peste două zile ne reluăm concediul şi mergem unde vrei tu. Da?

-N-ai înţeles nimic! a zâmbit acru Ana. Nu contează concediul nostru, ăsta din care ne întoarcem acum. Important este „concediul” tău, Mircea, pauza aceea de care ai nevoie ca să-ţi iasă din cap hoţii, excrocii, şpringarii şi cadavrele. Pauza de care ai nevoie să-ţi intre in gând ceea ce aveai altă dată: muzica, istoria, literatura…

-…Şi tu. Adică toată arta deodată.

Pe Ana a pufnit-o râsul.

-Du-te de aici, farsorul naibii!

Şi a încercat de acolo, de la volan, să-i aplice un croşeu de dreapta, din mersul maşinii. Gluma din gestul ei s-a finalizat cu alta verbală din partea comisarului:

-Atenţie! Dai în mine, dai în fabrici şi uzine.

      *                                                *                                      *

Vladimir Pietraru ieşise de mulţi ani din ospiciu, dar mintea lui nu mai atinsese niciodată performanţele dinaintea debutului bolii. Muncea pe ici-pe colo, pe unde găsea, iar oamenii care îl foloseau, şi îl plăteau pentru asta, erau mulţumiţi de sclipirile lui momentane de inteligenţă, dar şi de faptul că era cuminte, harnic şi foarte disciplinat. Atunci când avea nevoie de un substitut, Tudor îl căuta. Cui îi mai dăduse soarta atâta noroc încât să aibă parte de aproape doi „el”? Când vroia să-l ştie lumea în ţară, îl chema sau îl aducea pe Vlad. Îl îmbrăca frumos, cu haine elegante de la el şi îl instala în apartamentul lui. Nu trebuia decât să fie prezent acolo, să se plimbe, să răspundă la salutul vecinilor şi să primească corespondenţa de la poştaş, să meargă la restaurantul preferat al lui Tudor şi să bea o cafea. Dacă se gândea la adevărata viaţă a lui Vlad? Nu conta pentru fratele lui asta, considera că de Vlad a rămas doar numele de om, dar el este o umbră, un zombi, o fiinţă fără altă dorinţă reală decât necesităţile primare, animalice.

Discuţia lor din apartamentul lui Tudor, într-un moment în care Vlad se trezise la viaţă şi începuse să aibă orgoliu, mândrie, chiar păreri, trâgându-şi fratele la răspundere şi învinuindu-l pentru multe aspecte din viaţa sa amară şi inutilă, a grăbit hotărârea lui Tudor de „a ieşi din scenă”. Practic avea „bagajele făcute”. Mare parte din bunurile, proprietate comună, aflate în ţară, erau vândute fără ştirea şi acceptul Verei, cumpărătorii fiind la rândul lor înşelaţi, iar el era pregătit să plece în lumea largă. Asta l-ar fi scăpat şi de câteva procese în care se judeca cu nişte foşti asociaţi, de ameninţările acestora şi de banii cu care trebuia să îi despăgubească. Pe Diana, tânăra şi frumoasa femeie care luase locul Verei în patul conjugal, o trimisese cu mult timp înainte în occident, stabilind toate amănuntele întâlnirii lor acolo, aşa că mai avea nevoie doar de două lucruri: de un cadavru al lui, aruncat „praf în ochi” celor interesaţi şi actele de identitate ale lui Vladimir Pietraru. Şi nici nu fusese greu: un pic de alcool turnat pe gura lui Vlad, care nu era obişnuit cu acesta şi a adormit buştean imediat ce l-a înghiţit, arma de vânătoare când în bloc aproape că nu se afla nimeni şi… Gata! Poate un pic de regret însoţise gestul său, că nu îl va mai avea pe Vlad ca dublură. Dar nu şi pentru curmarea unei vieţi de om.

L-au prins undeva aproape de graniţa de vest a ţării şi nu s-a opus arestării. Era sigur că în gestul aplicării cătuşelor stă abilitatea comisarul şef Mircea Filipescu. Dacă aşa „prieteni” mi-a dat Dumnezeu! şi-a zis el. Prima întrebare, atunci când s-a întâlnit cu el în camera de anchetă a fost, desigur:

          -Cum ţi-ai dat seama că nu sunt eu mortul? După amprente?

-Nu, i-a răspuns Filipescu, tu nu aveai amprentele în baza noastră de date, pentru că nu ai trecut niciodată pe la poliţie. Am scotocit degeaba apartamentul timp de câteva ore, pentru ca apoi să-mi dau seama că ceva nu este în regulă: am găsit în coşul de gunoi sticla cu vişinată din comerţ, pe jumătate golită, din care i-ai dat lui Vlad să bea. Dealtfel, cadavrul lui păstra încă mirosul băuturii din sticlă, chiar dacă încăperea fusese bine aerisită. Tu nu ai băut niciodată băuturi cu cel mai mic iz de dulceaţă, dragul meu prieten. Prezenţa sticlei m-a făcut să cred că cineva ţi-a turnat pe gât forţat alcool ca să pară că ai băut înainte de a te sinucide, fără să ştie că tu nu sufereai astfel de băuturi, şi te-a omorât. Oricum, nu am luat nicio clipă în calcul sinuciderea. Îţi place prea mult viaţa ca să ţi-o curmi singur.

Comisarul s-a ridicat greu de pe scaun şi i-a întors spatele prietenului său pornind încet spre ieşire.

- Mircea, stai! Pot să-ţi explic… Nu pleca, Mircea! Ştiu că nu mă laşi aşa. Am circumstanţe de care trebuie să se ţină cont. Am probe.

Dar şi comisarul avea bagajele la uşă. Pregătite chiar de el, pentru un concediu fără excroci şi cadavre.

Proverbul „Tot răul spre bine”, ca mai toate proverbele poporului, s-a adeverit şi acum. Adică răul de mişcare al Anei îl situa pe el pe scaunul din dreapta al şoferului, aşa că avea timp suficient să iasă din starea de încordare în care se aflase în ultima vreme. Verdele copacilor de pe marginea drumului, câmpurile întregi de galben semănate cu rapiţă, casele satelor înşirate de-a lungul drumului naţional, cu arhitectura ce le făcea să nu semene una cu alta, muzica ce venea din radiocasetofonul de la bord, atenţia veselă a Anei la trafic ce-i dădea un fel de încordare la câte o manevră, toate îi aduceau o stare de plăcută, o portiţă de a ieşi din cotidian şi de a evada într-o atmosferă destinsă, altfel decât cea de la serviciu, aşa cum el şi-o dorise  atunci când luase hotărârea de a pleca în concediu.

-La ce te gândeşti?

Ana trăsese  cu coada ochiului şi îl simţise mai dus pe altă lume, nu cum era el de obicei.

-La nimic.

-Şi la ce te gândeşti tu atunci când nu te gândeşti la nimic? Nu-mi răspunde „La tine” că te dau jos din maşină.

-La verde, la galben…

-Şi la… puţin mov? Ştii bancul, nu?

-La asta nu. Deocamdată.

-Mircea, eu tot nu înţeleg. Ce ţi-a venit cu concediul ăsta tocmai acum, când spuneai că ai foarte mult de lucru? Te-am văzut puţin necăjit şi nu ţi-am mai zis nimic. După câte ştiu eu supărarea nu este specifică oamenilor care pleacă în concediu. Vacanţa înseamnă veselie…

-…Umbreluţe, baloane, găletuşe, rucsacuri, biciclete sau batiste fluturate pe un peron de gară. Poate la voi, la şcoală.

-Nu fi obraznic! În definitiv ce-ai vrea tu să însemne? Cadavre, dacă se poate în putrefacţie? Violuri de bătrâne? Copii maltrataţi? Las-o!…

Muzica din bord se schimbase şi în locul pop-ului autohton dinspre bord veneau clinchetele de vis ale unei muzici de pian. Filipecu spunea ori de câte ori avea prilejul că primise cultura „Maria Lătăreţu” şi, din când în când, luase cursuri de Maria Tănase, la el, la ţară, unde se născuse şi crescuse în epoca patefonului şi a pik-up-ului. Dar asta nu-i turna ceară în urechi la auzul unor sunete frumoase venite de la pian, violoncel ori din alt instrument. Îi era ciudă însă că nu le cunoştea prea bine nuanţele, nu le putea distinge chichiţele interpretării şi nu putea diferenţia cui aparţin degetele care zburdă miraculos pe claviatura pianului. Bunăoară acum, nu îşi putea da seama dacă muzica îi aparţinea lui Claiderman sau lui Andre Rieu. Aşa că se auzi spunând, fără nicio legătură cu muzica:

-Mă gândeam la Calistrat.

-La şeful tău? Mă faci să râd. Plecăm în concediu să ne simţim bine şi tu te gândeşti la?… E ca şi cum te-ai aşeza la o masă plină de bunătăţi şi te-ai gândi la vomă.

-Nu stă frumos unui cadru didactic ca tine…

-Eeeei-na! Doar vouă, poliţiştilor, vă stă bine să spuneţi orice. Aveţi scuza, limbajul infractorilor şi nevoia de a vă face înţeles lor. Eu ştiu că atunci când vorbeşti altă limbă decât partenerul de discuţie –nu sună frumos cuvântul „partener”, dar nu găsesc acum altul- apelezi la un translator. Şi de ce te gândeai la?…

-Când am intrat la el în birou avea pe faţă zâmbetul ăla tâmpit –vezi? Nici eu nu găsesc totdeauna expresiile cele mai elegante-, zeflemitor-arogant, pentru care îţi vine uneori să-i tragi palme. Cred că trebuie să te dai bătut, Filipescule. Oricum, rutina aia de audiere a martorilor, care martori identificaţi de voi în niciun caz nu-ţi pot oferi o probă sau un indiciu mai concret, care să te ducă la o finalizare a cazului, o pot face „trepăduşi”,  băieţii din echipă. Auzi, trepăduşi! Îmi venea să sar la el peste birou. Oricum, nu avem timp să ne mai ocupăm de chestia asta, a continuat el. Aşa a zis şi procurorul. Ne-au „intrat” şi cazuri noi pe care trebuie să le preiei, aşa că pune-i ştampila „Clasat” şi hai mai departe. Oricum, numai tu erai în stare să faci moarte suspectă dintr-o sinucidere clară ca „Bună ziua!”. Niciodată nu am fost de acord cu faptul că expresia asta, „Bună ziua!”, ar avea ceva clar în ea, dar m-am abţinut. Uite, avem aici… Şi mi-a întins peste birou un dosar. Pas!i-am zis şi am tras mâinile lăsându-i dosarul să cadă şi hârtiile să se împrăştie. Am ceva ce mă ţine. Nu, nu un  junghi. O hârtie, o cerere de concediu „caldă”, gata aprobată, cu ordinul de deplasare ataşat. Mai am fix o zi şi plec în concediu. Mircea, uite ce e, mi-a zis el cu sprânceana ridicată şi foarte serios: dacă pleci în concediu, apoi să fii în concediu. Nu mă înteresează unde. Te cunosc destul de bine şi ştiu că eşti în stare să lucrezi la cazul ăsta –văd eu că nu-ţi dă pace-, sub acoperirea concediului. Nu-mi face poliţie particulară, că!…

-Ei, uite, asta chiar îmi place şi îmi retrag cuvintele de mai înainte referitoare la Calistrat. Dacă tot pleci în concediu, fă-ţi concediul! Lasă în coşul de la baie „rufele” murdare de la serviciu şi dă bice automobilului! Cu nevasta ta, dacă nu se poate şi cu copii, ca altă dată. Apropo de concediu, poate îmi spui şi mie unde mergem.

-Nu ştiu. Undeva, departe.

-Departe de ce, Mircea?

-Îţi jur că nu m-am gândit la nimic concret. Poate ai tu vreo idee, vreo propunere. Pate îţi doreşti un loc anume.

-Luvru!…

-Pofta-n cui! La Cuca Măcăii nu vrei?

-Ba da. Nu prea ştiu  pe unde vine, dar cu tine merg de drag până la capătul lumii. Dacă lumea o avea un capăt. Şi totuşi, încotro mergem?

-Spre paralela 45. Către Carpaţii… Meridionali… Vedem noi.

Ana l-a privit din nou cu coada ochiului şi nu i-a plăcut ce vedea. Mircea nu era în apele lui, cum se spune. Şi îl ştia un catâr, în stare să ţină în el orice nemulţumire, să o lase să îl roadă mental până ajungea la doctor.

-Şi la ce lucrai?

-La cazul „Pietraru”.

Roţile maşinii au scrâşnit, iar trupul comisarului s-a dus mult în faţă şi doar centura de siguranţă l-a ajutat să nu vină cu capul la bord. Ana s-a întors spre el şi faţa ei exprima groză, nedumerire, stupefacţie.

-Cum? Vera? Tudor? Mircea, ce s-a întâmplat?

-Tudor. A murit. Nu ţi-am spus, pentru că oricum nu puteai să mergi la înmormântare. A fost dus de către soţia lui pentru a fi înmormântat în Franţa.

-Vera e în Franţa?

-S-a despărţit de mult de Vera. Cealaltă, ultima. Diana.

Ana a semnalizat şi s-a înscris din nou pe şosea.

-Bietul Pietraru! Cum a murit?

-A fost găsit împuşcat în apartamentul lui de lux de aici. Cu arma lui, pe care o ţinea cu mâna dreaptă.

-Nu înţeleg. Din ce îmi spui tu pare a fi o sinucidere. Dacă este aşa, ce treabă mai aveai tu? Voi? Şi de ce există un dosar privitor la moartea sa?

- La orice moarte violentă se întocmeşte un dosar, numai că eu am cerut să fie considerată moarte suspectă, nu sinucidere, şi să fie cercetată ca atare.

-Sigur, tu! Nici nu se putea altfel. Gică Contra ce eşti! Ol!…

-Te-am rugat să nu mai foloseşti expresia asta. Voiai să spui „oltean căpos”, cred eu. Nu de-alta, dar nu şade bine unei dăscăliţe cu toate gradele didactice să folosească pleonasme.

- Lasă asta! Ce te-a făcut să consideri suspectă moartea lui Tudor?

-Din câte îl cunosc eu, şi îl cunoşti şi tu aproape la fel de bine, iubea prea mult viaţa ca să şi-o curme singur. Apoi, Tudor era puţin narcisist, se iubea destul de mult pe sine ca să-şi facă singur rău. Iar viaţa lui era a unui om împlinit, nu avea nevoie de nimic pentru a fi fericit.

-De unde ştii tu de ce avea el nevoie? Oamenii se schimbă, Mircea. Evoluează. Sau involuează. La fel şi nevoile lor. Nu l-ai mai văzut de atâţia ani, nu ai de unde să ştii cum trăia, ce vroia, cum gândea, mai ales după ce a dat de bani. Ştii şi tu că banuleste ochiul dracului. Te prosteşte, te înnebuneşti. Îţi atârnă adesea logica în cui. Gândeşte-te şi tu la câştigătorii marilor premii de la loto…

         *                                            *                                        *

Comisarul şef Mircea Filipescu îl cunoscuse pe Tudor Pietraru cu mult înainte de 1989, pe când acesta era şef de secţie într-o fabrică din oraş. Erau aproape de aceeaşi vârstă, tineri şi entuziaşti, şi aveau câteva lucruri în comun –dorinţa pentru drumeţii, formaţia Phoenix şi cititul erau câteva dintre ele-, iar acestea îi alimentau cu subiecte inepuizabile de discuţie şi le asigurau clipe plăcute împreună. Ana şi Vera, cele două soţii, îşi găsiseră şi ele numitorul comun, cum se spune. Compatibilitatea, înţelegerea, toleranţa, făcuseră din ele două partenere de petrecere plăcută, calmă, odihnitoare, a timpului liber, chiar şi atunci când cei doi bărbaţi nu erau prin preajmă.

Îşi făcuseră vizite în familie, fie la Pietraru, fie la Filipescu, merseseră în această formulă de vreo două ori în concedii, la un grătar, la pădure, la plajă sau la cinema. Cei doi prieteni se mai întâlniseră la o bere sau o cafea în oraş, ele gătiseră de câteva ori împreună nişte prăjituri, lăsând cei trei copii, pe Dan al lui Pietraru şi pe cei doi copii ai familiei Filipescu, să se joace împreună. Iar prietena asta a durat vreo căţiva ani. Nu s-a întâmplat nimic rău între ei, doar că lupta cu viaţa i-a separat. Obligaţiile de părinţi sporiseră, problemele de serviciu erau din ce în ce mai multe şi pentru unii şi pentru alţii, odată cu evoluţia lor în erarhia profesională, aşa că abia mai aveau timp pentru ei şi ai lor. În plus, o dată cu promovarea ca director adjunct Tudor primise de la întreprindere un apartament mai mare în partea opusă a oraşului, iar legătura se rupsese.

Cu toate acestea Mircea îl simţise mereu aproape pe Tudor, chiar dacă nu se mai văzuseră. Gândul acesta al lui se putea pune pe seama unui gest al prietenului său la care nu se aştepta. În zilele confuze şi sângeroase ale lui decembrie 1989, când mulţimea dezlănţuită, devenită dintr-odată crudă, barbară, năvălise peste instituţiile şi funcţionarii statului, după Judeţeana de Partid următoarea ţintă fusese sediul Inspectoratului Ministerului de Interne. Toată lumea văzuse la televizor cum sunt arestaţi fără vreo judecată buni şi răi, meseriaşi şi canalii, slijbaşi şi politruci. Atunci, gândul lui Pietraru zburase la prietenul său Mircea Filipescu, pe care nu-l mai văzuse de vreo doi ani. Dacă păţeşte ceva? şi-a zis şi a plecat spre Inspectorat. A înfruntat toate obstacolele ce i s-au ivit în cale cu disperare şi dârzenie. Îl dăduseră înapoi, dincolo de mulţimea din jurul clădirii, tot felul de „autorităţi” născute pe moment, pe listele redactate de o fată care învăţase în puşcărie să bată la maşină. S-a opus şi atunci a fost percheziţionat şi i s-au pus cătuşele: în geanta pe care o ducea cu el  avea haine, care în nebunia aceea cu teroriştii au fost considerată a face parte dintr-o recuzită de deghizaj, iar un individ de la gărzile patriotice a spus că semăna cu nu ştiu ce arab şi a fost la un pas de a fi arestat. S-a zbătut, a ţipat, a explicat şi a căutat prin jur oameni care îl cunoşteau şi tot a reuşit să ajungă la Mircea. Îl găsise pe holul instituţiei, lipit cu spatele de perete, cu gradele rupte, obosit, dezarmat, şi la propriu şi la figurat. Îi dăduse hainele acelea civile aduse anume pentru asta de acasă pentru a se îmbrăca cu ele şi stătuse lângă el până ce mulţimea fusese scoasă din clădire prin autoritate unei persoane anonime ce se recomandase printr-o portavoce a fi comisar de poliţie (la vremea aceea cuvintele comisar şi poliţie aveau altă conotaţie), iar conducerea instituţiei fusese preluată de nişte anonimi care nu ştiu ce este cu ei, nicidecum în stare să orânduiască activitatea într-o asemenea instituţie. Cu abilitatea cunoscută, Tudor intrase printre ei. Pentru tine o fac, îi spusese lui Mircea. „Emanaţii revoluţiei”, cum li s-a zis ulterior, au văzut în Pietraru omul care ştie ce înseamnă organizare, ordine şi disciplină, şi îl numiseră şef civil, alături de un ofiţer de la armată, al Inspectoratului.     

După reluarea mersului aproape normal al ţării, Tudor plecase la întreprinderea lui, la care fusese numit director. Apoi nu s-au mai văzut iarăşi mulţi ani. S-a auzit că a plecat din ţară, chemat în occident să muncească în domeniul în care lucrase şi aici. Apoi cineva i-a spus că şi-a făcut o făbricuţă a lui, că a avut idei frumoase, care îi aduseseră succes pe piaţă şi câştigase banii cu care să-şi deschidă propria afacere. S-au întâlnit în urmă cu doi-trei ani într-un mall din oraş. Tudor l-a zărit şi s-a repezit după el aproape alergând. S-au îmbrăţişat gălăgioşi, stârnind priviri pline de reproş ale celor din jur. Apoi au mers la un restaurant de la ultimul etaj unde stătueră de vorbă unde nu mai ştiau ce să-şi sună mai întâi şi unde au petrecut clipe frumoase, de aducere aminte.

Printre altele, îi spusese că s-a despărţit de Vera, că au divorţat, iar ruperea căsniciei nu se făcuse în termeni tocmai amiabili. Se judecaseră vreo doi ani pentru împărţirea bunurilor comune, cu certuri pe holurile judecătoriei la fiecare înfăţişare şi vorbe urâte de ambele părţi. La începutul procesului de divorţ şi partaj Vera fusese însoţită la înfăţişări de avocat şi de Dan, fiul lor, care nu depusese niciun efort pentru a-şi ascunde ura faţă de tatăl lui. Mai mult, se apropiase de el când nimeni nu era prin preajmă şi îi şoptise la ureche să înceteze, să nu-l oblige să-şi încalce orice principiu privind respectul ce îl datora tatălui. Ceea ce-i mai rămăsese din acest respect, porţia  aceea care îl obliga să stea de o parte în acest conflict. Şi cum porţia era pe sfârşite…

După un timp, Dan nu a mai venit la procese, iar mama lui a apărut însoţită de un bărbat înalt, elegant, solid, despre care ulterior  Tudor a aflat că este Alexandru Marincaş, Al, cum îi spuneau cunoscuţii, fost sportiv, care între timp devenise partenerul Verei. Într-o zi s-a trezit cu acesta în apartamentul pe care îl avea în oraş încercând să-l determine să renunţe la cea mai mare parte a bunurilor din ţară şi la proces. Şi el ar fi vrut să înceteze acest proces, lung, enervant şi obositor pentru ambele părţi, dar nu când vrea Vera şi în condiţiile impuse de ea, şi mai ales de un străin care nu avea nimic comun cu soţii Pietraru. Mai întâi, Marincaş fusese calm, venise cu vorba bună, cum se zice. Dar cum Tudor nu avea de gând să renunţe tonul discuţiei s-a ridicat şi nervii s-au încordat. Pietraru i-a spus din capul locului că nu vroia neapărat bunurile alea, dar avea mândria lui, nu-şi putea lăsa zeci de ani de căsnicie şi de muncă la mâna unui oarecare. Şi i-a mai spus să ţină cont de un lucru, că cine a câştigat toată viaţa nu poate să accepte pierderea pe final. Mai ales dacă la asta s-ar pune dorinţa unui ratat de a câştiga şi el o dată. Atunci Al Marincaş l-a ameninţat că îl va „termina”. Nu cu mâna lui, nu putea să lase singură o femeie minunată cum este Vera. Va apela la asasini plătiţi pentru a-l lichida. Fireşte, mândru cum era, Tudor a considerat că este sub demnitatea lui să nu-şi rezolve singur problemele şi să apeleze la poliţie, aşa că s-a mulţumit să-l dea afară pe ex-sportiv şi să ignore incidentul. Oricât a insistat Filipescu să-l ajute în privinţa asta, Pietraru a refuzat şi l-a rugat hotărât să nu se amestece, afirmând că nici el nu este singur şi, mai ales, neajutorat.

La câteva luni de la întâlnirea lor din Mall, cadavrul lui Tudor Pietraru fusese găsit de către poştaş în apartament, într-o baltă de sânge. Sau mai bine zis datorită poştaşului. Acesta sunase la uşa apartamentului, însă nimeni nu-i răspunsese. Avea un plic cu ceva hârtii în el, destul de voluminos, pe care îl purta cu de câteva zile în tolbă, sperând că îl va găsi pe destinatar şi va scăpa de urcatul repetat al scărilor. Nu i-a răspuns nimeni atunci când a sunat şi s-a gândit că soneria poate fi defectă. Atunci a ciocănit puternic în uşă şi, spre surprinderea lui, uşa s-a deschis. S-a deschis destul de mult încât să se vadă în interior. A strigat, sperând că îi va răspunde cineva din apartament, a bătut  şi a sunat la apartamentele vecine, dar singura persoană ca a ieşit a fost o bătrână, pe jumătate surdă, de la apartamentul vecin. La cercetări s-a stabilit că, de fapt, aceasta era singura persoană ce se afla in apartamentele de pe scara blocului la ora la care se presupunea că ar fi murit Pietraru, aşa că nu exista nimeni care să declare că ar fi auzit detunătura armei.

La venirea poliţiei, cadavrul a găsit pe fotoliul din sufragerie, cu ţeasta în mare parte spartă de un glonţ pentru vânătorile de mistreţi, tras din arma de vânătoare pe care decedatul o deţinea legal, şi care îi atârna de pe fotoliu spre mocheta din cameră, cu degetul arătător de la mâna dreaptă la garda trăgaciului. Încuietorile casetelor în care Pietraru ţinea armele şi muniţia erau deschise, dar intacte, fără semne de forţare, făcând orice participant la anchetă să tragă concluzia că Tudor îşi scosese singur arma şi cartuşul din locul în care le avea asigurate.

Comisarul şef Mircea Filipescu era de serviciu în ziua aceea, aşa că a venit la faţa locului fără să ştie cine era persoana decedată. Aproape că i s-a făcut rău când colegii lui au scos din buzunarul sacoului cu care era îmbrăcat decedatul portmoneul cu actele de identitate şi a văzut pe ele chipul şi numele prietenului său. Nu, nu era nicio confuzie. L-a privit atent şi el era bărbatul însângerat de pe fotoliu. Şi apartamentul era al lui, cu lucrurile şi obiectele lui personale, aşa cum avea să se stabilească ulterior cu ajutorul Dorei, menajera lui Tudor.

În prima fază a ameţit. Poate din cauza zelului depus în cercetare, poate din cauza încordării create de situaţia în sine. Apoi a devenit un Filipescu dur, chiar rău, gata să-şi apostrofeze colegii şi să se certe cu procurorul fără motive întemeiate, aşa cum nu-l cunoscuseră colegii vreodată. Toţi l-au înţeles, iar după ce şi-a făcut fiecare treaba pe care o avea de făcut în astfel de cazuri au ieşi pe holul spaţios al blocului în care se găsea apartamentul, aşteptându-l pe Filipescu să coboare. A trecut destul de mult timp până când să dea voie celor de la morga să ridice cadavrul şi abia după mai bine de trei ore a ieşit şi el. Ce o face acolo, a întrebat unul din colegi? Tencuieşte, zugrăveşte, i-a răspuns altul. Ce poate să-i ia atâta timp?

Când a ieşit era frânt. Se ţinea cu mâna dreaptă de spate, semn că stătuse mult timp aplecat, încordat, iar faţa îi era lividă. S-a dus direct la procurorul criminalist:

-Dacă nu vreţi să luaţi în calcul uciderea lui Tudor Pietraru, atunci cred că este nevoie cel puţin să o tratăm ca pe o moarte suspectă.

O expresie de uimire s-a aşternut pe faţa procurorului, un om cunoscut pentru competenţa şi seriozitatea lui. Nici măcar nu se gândise la o catalogare a morţii lui Tudor Pietraru, cu atât mai puţin să o considere încă din această fază o sinucidere.

-De unde ştiţi ce iau eu în calcul, domnule comisar? Citiţi gândurile altora şi eu nu am auzit de această capacitate a dumneavoastră?

-Nu, nu citesc gândurile.

-Atunci pe ce vă bazaţi când trageţi asemenea concluzii?

-Pe baza grabei cu care aţi părăsit locul faptei.

           *                                       *                                        *

Maşina înghiţea kilometru după kilometru, dar gândul comisarului părea să se îndrepte în altă direcţie decât cea a locului în care îşi va petrece concediul. Ajunseseră la o mare intersecţi şi acolo trebuia să aleagă: stânga, dreapta sau înainte Căci înapoi nu se putea decât cu alte forţe, cu altă energie, cu alte gânduri. Ana a parcat pe dreapta, la o staţie de benzină.

-Am nevoie de o toaletă, aşa că îţi dau un răgaz de câteva minute. Acum chiar trebuie să hotărăşti încotro trebuie să ne îndreptăm.

Se baza întotdeauna pe spiritul lui de orientare, pe flerul care nu-l părăsise niciodată. Parcă avea în el nişte radare speciale, niciodată nu dădea greş. Hai să căutăm ceva frumos! îi zicea uneori şi o ghida scurt „deapta, acum stânga, hai să urcăm dealul ăsta, intră pe poteca asta!”. Ajungeau într-o poiană de vis ori lângă vreun pârâu ce-şi făcuse chei prin piatră de sute de ani, adesea se trezeau în faţa unui schit neştiut de lume în care intrau să admire simplitatea construcţiei şi să aprindă o lumânare.

-Mergem la dreapta.

-Spre Moldova?

-Spre est.

-E clar. Încă nu te-ai hotărât.

-Mă las dus de tine, ca de-un val, căci ştiu că nu pier în abis, spre fericitul ideal ce nu-l atingi decât în vis.

Ana a zâmbit mulţumită. Îi plăcea când soţul ei improviza câte ceva poetic. Niciodată o rimă nu sună mai rău decât ceva prozaic.

-Ştiu că nu sună prea bine, ritmul… rima…

-Eu sunt mulţumită. De când nu mi-ai mai dedicat tu un vers? Nu-ţi mai aduci aminte, nu-i aşa? Am să-ţi amintesc eu: din concediul acela făcut cu ei, cu alde Pietraru, când am trecut pe la el, prin satul acela fantastic, de munte, în care nu aveau nici curent electric.

-Ne apropiem de Buzău. Nu vrei să revedem acele locuri? În amintirea lui Tudor. În amintirea familiei Pietraru. Aia pe care am cunoscut-o noi.

-Bine, dar unde o să locuim? Atunci eram cu el, cunoştea locurile, oamenii.

-Găsim noi. Dacă nu chiar acolo, măcar la vreo pensiune la poalele  Penteleului. Poate s-au mai schimbat lucrurile şi pe la ei. Sunt mai bine de 25 de ani de atunci.

Satul, pitit la poalele muntelui, părea pustiu. Doar drumul, pietruit cu granit vânăt, bine tasat, adus din carierele aflate în apropiere şi stâlpii de electricitate anunţau „măreţele schimbări” aduse de civilizaţia post-comunistă. Casele păreau nişte bătrâni aduşi de spate, gata de ruină, iar gardurile, cu şipci lipsă, semănau cu o dantură măcinată de timp.

Lăngă fântâna satului au găsit o femeie adusă de spate.

-Bătrâneţea, mamă, şi răceala muntelui, le-a zis ea.

Tanti Casandra, căci aşa o chema pe bătrâna trecută bine de 80 de ani, care nu cântărea 40 de kilograme, dar era în stare să care zeci de kilometri o greutate de cel puţin 20, era printre puţinii locuitori rămaşi în sat.

-Doar 17 case mai sunt locuite, le-a zis ea. Celelalte au proprietari, dar sunt plecaţi la oraş. Mai vin pe la sărbători, la hramul bisericii, să meargă la mormintele părinţilor.

-Noi am vrea să mergem la familia Pietraru, a lămurit-o Ana.

-S-au cam dus la odihna cea de veci, şi-a făcut bătrâna o cruce şi a ridicat privirile spre cer. Le-a rămas casa, pe la care mai vine când şi când Neagu, fratele cel mic al lui Ştefan Pietraru. El stă la Siriu, dar are de grijă de casă Vancu, vecinul lor. Dacă vreţi mergem la el şi-i cerem cheia. N-are de ce să nu v-o dea dacă spuneţi că sunteţi prieteni cu Tudor.

Şi le-a dat-o, bucuros că cineva lasă aerul curat să intre în casă şi vrea să mai şteargă praful şi să omoare păienjenii.

-Nea Vancule, ce se poate face aici? l-a întrebat Filipescu. Văd că televizoare nu sunt. Nu este nici semnal la telefonul mobil.

-Aici se poate naşte, se poate trăi şi muri, i-a răspuns acesta filozofic. Iar în afară de asta se poate merge în drumeţie la pietrece cele mari, modelate de oameni de dincolo de cer, la cascada dinspre hotare sau la alte minuni ale pădurii, ale muntelui, pe care le veţi găsi dumneavoastră singur.

-Asta ziua, dar seara? Ce fac oamenii pe aici seara?

-Se spală pe picioare, se roagă şi apoi se culcă. Când îmi trăia femeia ne mai uiam la stele şi ne întrebam cât de mare este necuprinsul. Acum… Acum nu mă mai uit nici la stele, dorm seara, când se înnegurează şi mă scol dimineaţa când se luminează. De-odată cu găinile.

Ana a zâmbit.    

-E clar. Mai ai şi tu posibilitatea să citeşti. Îţi doreai asta, ştii bine.

-În stele, dacă nu este înnorat. Nu am luat nicio carte de acasă.

-De asta să nu ai dumneta grijă, podu-i plin.

Au mâncat ce aveau prin portbagaj, au colindat uliţele satului apoi au dormit sănătos pe salteaua umplută cu fân, din care încă mai venea mirosul florilor de câmp. Timpul era frumos şi un soare domol încălzea casa de oameni simpli a familiei Pietraru, îndelung studiată de Filipescu.

În pod, după cărţi, Mircea Filipescu a ajuns rezemând de perete o scară veche, putredă, găsită lângă fânar. Mai întâi scara a lunecat pe perete şi pe podeaua de lemn, făcându-l să sară pentru a nu cădea peste dulapul de lemn de alături. Apoi penultima treaptă  de sus s-a rupt, iar piciorul comisarului s-a dus în jos, rănindu-se uşor. Dacă aş fi puţin mai mistic, şi-a zis comisarul, aş crede că o forţă nevăzută nu-mi dă voie să urc.

Podul era cât înălţimea unui om de statură medie, în partea cea mai înaltă a lui, iar cărţile erau stivuite în una din părţile joase, aşa că a stat pe vine, incomod, atât cât să nu se lovească cu capul de cuiele ieşite din tabla acoperişului. A dat într-o parte preşul cu care erau învelite şi a găsit acolo titlurile ce nu lipseau, în general, din bibliotecile adolescenţilor. Pe cărţi Tudor scrisese datele şi locurile din care lecumpărase: „15 august 1971, Buzău”, urmat de semnătură, „21 decembrie 1975, Braşov” şi iarăşi semnătura. Şi tot aşa. Atent la titluri  şi la ceea ce scrisese Tudor, Filipescu nu a realizat un lucru: pe prima pagină, cea albă, nu era aceeaşi semnătură, a lui Tudor Pietraru, uşor de descifrat, dealtfel, pentru că avea în cuprins cuvântul Tudor, erau două semnături. La un moment dat însă a dat de o carte cu învelitoare, aşa cum se mai făceau pe vremuri, iar în învelitoare a găsit o fotografie veche, îngălbenită. În fotografie erau doi copii, doi băieţi, care semănau izbitor de tare. Doar hainele, diferite ale unuia de celălalt, te făceau să crezi că sunt doi şi nu unul în oglindă. Cine să fie cei doi copii? s-a întrebat comisarul. Ştia că Tudor este singur la părinţi. Apoi a întrebat şi pe Vancu, purtând în mână cartea cu fotografia îngălbenită.

-Sigur, Tudor a fost singurul copil la părinţi. Cel puţin aşa ştiu eu. Poate în fotografie este o pereche de gemeni mai demult. Am înţeles că nea Stefan, tatăl lui Tudor, a mai avut un frate în afară de Neagu de la Siriu. O fi Ştefan cu fratele acela.

Pe Filipescu  nu l-a mulţumit răspunsul, aşa că a plecat la tanti Casandra.

-Nu ştie Vancu, mamă, că el a venit aici mai târziu. A avut o problemă pe acolo, pe la oraş, şi s-a retras aici. Este adevărat că Ştefan a avut un frate geamăn, pe Barbu, dar acela a murit pe când făcea armata. Că de la ei doi a mers înainte cu gemeni şi a făcut şi Viorica lui Ştefan gemeni. Ăştia din fotografie cred că sunt copii ei.

-Ce vei să spui? Adică… Tudor?…

-Tudor şi Vladimir.

A deschis cartea şi s-a uitat pe prima pagină, cea albă. Data, locul, semnătura. Dar semnătura nu era a lui Tudor.

-Ce s-a întâmplat cu Vladimir?

-Vlad –că aşa îi spuneam noi, Vlad- era tare deştept. Dar şi învăţătura multă strică, maică. Strică la minte. Şi l-a stricat şi pe băiat, când era la şcoala aceea de popi de la Buzău. Mare necaz! A făcut pe acolo numai prostii, deşi fusese în urmă cu un an cel mai bun din şcoală. Ziceau că fusese în nu ştiu ce loc din munte şi l-a apucat pe acolo noaptea. A dormit în pădure, iar în noaptea aia i-au luat ielele minţile. Că avea prea multă deşteptăciune, mai multă decât ele. L-au internat la nebuni şi Ştefan, taică-său, nu a mai vrut să audă de el. Doar dacă pomeneai numele Vlad şi nu mai vorbea cu tine. Lumea a uitat de el. Numai ei trebuie să nu-l fi uitat. Viorica a murit cu focul lui în suflet. Nu ştiu Tudor cum a putut să trăiască fără el. Se zice că la gemeni firele nevăzute care îi leagă sunt de o sută de ori mai multe şi mai groase decât la ceilalţi fraţi.

Comisarul a oprit-o domol cu palma.

-De aici nu se poate vorbi la telefonul mobil. Unde trebuie să mergi ca să ai semnal?

-Nu ştiu, maică, eu am vorbit doar de două ori la telefon, la oraş. Dar am văzut pe ai lui Frîncu urcând Dealul Măgurii cu telefoanele în mână mai an, când au venit pe aici de Paşti.

-Dealul Măgurii? Unde este asta?

-Coasta ai acoperită cu pădure tânără.

În câteva minute era cocoţat deasupra satului, având în faţă o imagine superbă: satul cuibărit pe valea unui pârâu, ale cărui vaduri se lărgeau către sud, strălucind în bătaia soarelui. Gâfâia şi simţea o durere puternică în capul pieptului. Procurorul i-a răspuns cu surprindere.

-Dumneavoastră? Ce surpriză! Ştiam că sunteţi în concediu.

-Am o problemă, domnule procuror. Vă rog să solicitaţi urgemt darea în urmărire generală a lui Pietraru Tudor.

-Sunteţi nebun? Tudor Pietraru este mort. Şi nu înţeleg de ce pentru asta vă adresaţi mie şi nu şefilor dumneavoastră.

-Nu sunt nebun, speram ca dumneavoastră să înţelegeţi asta, căci dacă îl sunam pe Calistrat… Tudor Pietraru trăieşte. Cel mort este fratele lui geamăn, Vladimir Pietraru.

-De unde ştiţi? Trebuie să am argumente puternice pentru a solicita urmărirea generală a cuiva.

-Nu pot să vă spun mai mult, pentru că nu am timp. Plec de aici, din satul în care s-au născut cei doi fraţi Pietraru, cât pot de repede. Sunt tocmai în inima munţilor şi abia am găsit o zonă din care să vă sun, dar pe măsură ce ies de aici vă explic la telefon.

                *                                       *                                *

Aproape tot drumul înapoi l-au făcut în formula Ana şofer-Mircea pasagerul vorbind la telefon, agitându-se, apoi tăcând zeci de minute, preocupat de cine ştie ce. Nu mai conta nici muzica, nici peisajul şi nici arhitectura caselor. Mai grav, nu mai conta parcă nici prezenţa Anei, iar ea a relaizat asta şi a găsit momentul să-l „înţepe”.

-Hei! Îţi mai aduci aminte? Mai sunt şi eu pe aici. Eu, şoferul tău de serviciu pe care îl luasei cu tine în misiune spunându-i că mergeţi în concediu. Amăgindu-l ca pe un copil cu o bombonică frumos colorată.

-Te rog să mă ierţi!…

-Nu-i aşa că am fost uşor de păcălit cu „nu ştiu încotro mergem”? De fapt, sunt sigură că tu acolo ai vrut să mergem, la Pietraru acasă, în speranţa că vei găsi cheia cazului tău nenorocit.

-Calistrat. Parcă ai fi Calistrat, gândeşti la fel ca el. Ştii că nu ar fi prima dată când plecăm fără să ştim unde, mă cunoşti la fel de bine, dar vorbeşti ca el, ca şeful meu, care habar nu are de chestiile astea. Uite, îţi promit că peste două zile ne reluăm concediul şi mergem unde vrei tu. Da?

-N-ai înţeles nimic! a zâmbit acru Ana. Nu contează concediul nostru, ăsta din care ne întoarcem acum. Important este „concediul” tău, Mircea, pauza aceea de care ai nevoie ca să-ţi iasă din cap hoţii, escrocii, şpringarii şi cadavrele. Pauza de care ai nevoie să-ţi intre in gând ceea ce aveai altă dată: muzica, istoria, literatura…

-…Şi tu. Adică toată arta deodată.

Pe Ana a pufnit-o râsul.

-Du-te de aici, farsorul naibii!

Şi a încercat de acolo, de la volan, să-i aplice un croşeu de dreapta, din mersul maşinii. Gluma din gestul ei s-a finalizat cu alta verbală din partea comisarului:

-Atenţie! Dai în mine, dai în fabrici şi uzine.

      *                                                *                                      *

Vladimir Pietraru ieşise de mulţi ani din ospiciu, dar mintea lui nu mai atinsese niciodată performanţele dinaintea debutului bolii. Muncea pe ici-pe colo, pe unde găsea, iar oamenii care îl foloseau, şi îl plăteau pentru asta, erau mulţumiţi de sclipirile lui momentane de inteligenţă, dar şi de faptul că era cuminte, harnic şi foarte disciplinat. Atunci când avea nevoie de un substitut, Tudor îl căuta. Cui îi mai dăduse soarta atâta noroc încât să aibă parte de aproape doi „el”? Când vroia să-l ştie lumea în ţară, îl chema sau îl aducea pe Vlad. Îl îmbrăca frumos, cu haine elegante de la el şi îl instala în apartamentul lui. Nu trebuia decât să fie prezent acolo, să se plimbe, să răspundă la salutul vecinilor şi să primească corespondenţa de la poştaş, să meargă la restaurantul preferat al lui Tudor şi să bea o cafea. Dacă se gândea la adevărata viaţă a lui Vlad? Nu conta pentru fratele lui asta, considera că de Vlad a rămas doar numele de om, dar el este o umbră, un zombi, o fiinţă fără altă dorinţă reală decât necesităţile primare, animalice.

Discuţia lor din apartamentul lui Tudor, într-un moment în care Vlad se trezise la viaţă şi începuse să aibă orgoliu, mândrie, chiar păreri, trâgându-şi fratele la răspundere şi învinuindu-l pentru multe aspecte din viaţa sa amară şi inutilă, a grăbit hotărârea lui Tudor de „a ieşi din scenă”. Practic avea „bagajele făcute”. Mare parte din bunurile, proprietate comună, aflate în ţară, erau vândute fără ştirea şi acceptul Verei, cumpărătorii fiind la rândul lor înşelaţi, iar el era pregătit să plece în lumea largă. Asta l-ar fi scăpat şi de câteva procese în care se judeca cu nişte foşti asociaţi, de ameninţările acestora şi de banii cu care trebuia să îi despăgubească. Pe Diana, tânăra şi frumoasa femeie care luase locul Verei în patul conjugal, o trimisese cu mult timp înainte în occident, stabilind toate amănuntele întâlnirii lor acolo, aşa că mai avea nevoie doar de două lucruri: de un cadavru al lui, aruncat „praf în ochi” celor interesaţi şi actele de identitate ale lui Vladimir Pietraru. Şi nici nu fusese greu: un pic de alcool turnat pe gura lui Vlad, care nu era obişnuit cu acesta şi a adormit buştean imediat ce l-a înghiţit, arma de vânătoare când în bloc aproape că nu se afla nimeni şi… Gata! Poate un pic de regret însoţise gestul său, că nu îl va mai avea pe Vlad ca dublură. Dar nu şi pentru curmarea unei vieţi de om.

L-au prins undeva aproape de graniţa de vest a ţării şi nu s-a opus arestării. Era sigur că în gestul aplicării cătuşelor stă abilitatea comisarul şef Mircea Filipescu. Dacă aşa „prieteni” mi-a dat Dumnezeu! şi-a zis el. Prima întrebare, atunci când s-a întâlnit cu el în camera de anchetă a fost, desigur:

          -Cum ţi-ai dat seama că nu sunt eu mortul? După amprente?

-Nu, i-a răspuns Filipescu, tu nu aveai amprentele în baza noastră de date, pentru că nu ai trecut niciodată pe la poliţie. Am scotocit degeaba apartamentul timp de câteva ore, pentru ca apoi să-mi dau seama că ceva nu este în regulă: am găsit în coşul de gunoi sticla cu vişinată din comerţ, pe jumătate golită, din care i-ai dat lui Vlad să bea. Dealtfel, cadavrul lui păstra încă mirosul băuturii din sticlă, chiar dacă încăperea fusese bine aerisită. Tu nu ai băut niciodată băuturi cu cel mai mic iz de dulceaţă, dragul meu prieten. Prezenţa sticlei m-a făcut să cred că cineva ţi-a turnat pe gât forţat alcool ca să pară că ai băut înainte de a te sinucide, fără să ştie că tu nu sufereai astfel de băuturi, şi te-a omorât. Oricum, nu am luat nicio clipă în calcul sinuciderea. Îţi place prea mult viaţa ca să ţi-o curmi singur.

Comisarul s-a ridicat greu de pe scaun şi i-a întors spatele prietenului său pornind încet spre ieşire.

- Mircea, stai! Pot să-ţi explic… Nu pleca, Mircea! Ştiu că nu mă laşi aşa. Am circumstanţe de care trebuie să se ţină cont. Am probe.

Dar şi comisarul avea bagajele la uşă. Pregătite chiar de el, pentru un concediu fără excroci şi cadavre.

                                    comisar şef (r)  Adrian NICOLA