sub acoperire

Sub acoperire

Povestiri aproape politiste

Povestiri aproape politiste

Căldura unei veri toride prăvălise peste litoral populaţia ţării. Parcări pline, magazine şi restaurante în care oamenii se simţeau mult mai apropiaţi de semenii lor decât ar fi trebuit, locuri de cazare ocupate peste procentul de sută la sută –căci niciodată nu ţine seama la acest procentaj şi de locuinţele oamenilor locului, transformate în dormitoare timp de trei luni. Pe plajă nu aveai unde să arunci un ac, iar apa mării, la îndemâna celor dornici de o bălăceală pe cinste şi o briză răcoroasă, se transformase într-un adevărat Turn Babel în care se vorbea în multe dintre limbile globului. Chiar şi în limba mai greu de înţeles a ţâncilor care acum descopereau că ştiu să meargă şi să articuleze primele lor cuvinte: ma-ma şi a-pa.

La camera ofiţerului de serviciu de la poliţie se subţiase considerabil rândul cetăţenilor veniţi cu diferite probleme, iar agentul principal Pălămidaru, (aşa scria pe ecusonul din piept, agent principal Pălămidaru Doruleţ) a băut din paharul cu apă de pe masă şi a dat drumul la televizorul micuţ, ascuns sub recepţia care îl înconjura. Nu era nimic important pe micul ecran la canalul, o doamnă blondă îşi exprima zeloasă convingerile politice. Nu-l interesau pe poliţist părerile ei, dar faptul că ceva se mişca pe ecran îl relaxa, după mulţimea de probleme care îl ţinuseră “în priză” până aproape de ora prânzului.

S-a aşezat confortabil în scaun când pe uşă a intrat rapid, ca o furtună, o doamnă mărunţică, îmbrăcată cu pantaloni largi, cu o palmă mai jos de genunchi, şi o bluză de forma unei ii. La gât purta eşarfă albă, iar faţa îi era în mare parte acoperită de ochelarii de soare şi de borurile pălăriuţei caraghioase, prea trasă pe faţă pentru căldura din ziua aceea. S-a apropiat de recepţie, a privit în dreapta şi în stânga, apoi i-a şoptit poliţistului:

-Vă rog să veniţi cu mine! Am să vă arăt de unde puteţi lua un hoţ.

-De unde ştiţi că este hoţ? a privit-o poliţistul agale, zâmbind.

-Criminalii se întorc întotdeauna la locul crimei. Am citit eu undeva chestia asta şi am verificat-o. Este adevărată. Prin analogie, am considerat că la fel se întâmplă şi cu alte categorii de infractori, bunăoară cu hoţii. Mai ales când îşi dau seama că au comis o greşală care îi poate da de gol. Nu? Sigur, dumneavoastră ştiţi mult mai bine decât mine chestiile astea. Pentru că experienţa dumneavoastră şi teoria mea…

-Da, a admis poliţistul nu prea convingător. Şi? Ce a furat… hoţul?

-Multe. Aproape că a golit un magazin. Laptopuri, telefoane mobile, tablete şi altele. Câte i-au încăput în sac.

-Nu cumva ştiţi şi ce culoare avea sacul? Eventual, din ce material era confecţionat, ce capacitate avea? Chestii de-astea.

Femeia cea mărunţică a mijit ochii.

-Sesizez o notă de neîncredere, chiar de sarcasm, în vocea dumitale, tinere poliţist.

-Uite ce e, doamnă! a ridicat poliţistul tonul. Noi muncim aici, nu suntem în vacanţă. Nu facem pe detectivii şi nici nu organizăm şedinţe de spiritism. Dacă aveţi prea mult timp şi nu ştiţi ce să faceţi cu el…

-Nu ar strica să faceţi din când în când pe detectivii. Este un exerciţiu care pune la treabă gândirea, logica, stimulează spiritul de observaţie şi îmbogăţeşte imaginaţia. Despre spiritism nu poate fi vorba, căci mie nu-mi plac chestiile astea. Chiar dacă am observat cum colegi de-ai dumneavoastră apeleză la persoane care spun că pot vedea ceea ce nu se vede cu ochiul liber, mai ales în cazul unor dispariţii, pe mine nu m-au convins. Acum însă este vorba de logică. Ai să te convingi de asta când va fi prins şi cercetat cioflingarul de hoţ. Pardon de expresie! Şi acum notează.

-Ce să notez?

-Am înţeles că ai nevoie de mai multe amănunte despre sacul în care s-au băgat obiectele furate. Sac din rafie, ca cele în care încap 40 kilo de grâu -a început ea descrierea, însoţindu-şi cuvintele de gesturi largi şi calme, folosindu-se de ambele braţe şi privind spre tavan- de culoare albă cu câte trei dungi late de circa 10 centimetri, dispuse la gură şi la fundul sacului, cu căte 10 centimetri între ele. Dacă-mi dai o hârtie ţi-l desenez.

-Doamna… Cum spuneaţi că vă numiţi?

-Nu spuneam, pentru că nu ţi-am spus. Numele meu este Odet Leordean. Odet, scris pe româneşte, nu O-de-t-te, franţuzit.

-De unde sunteţi, doamnă?

-Dacă prezintă importanţă pentru prinderea hoţului… Sunt din localitatea Leurda, desigur. La noi, pe cei mai mulţi localnici îi chemă Leurda, Leurdă, Leordescu, Leordean, ca pe mine, Leordaru, variante ale numelui localităţii în care trăim.

-Şi pe hoţ cum îl cheamă, tot cu variantă de-asta, de Leurdă? Bănuiesc că este de acolo, de la dumneavoastră. Că nici hoţii ăştia nu pică din cer. De unde vin turiştii, de pe acolo vin şi ei.

-În niciun caz. L-aş fi ştiut. Ştiam cum îl cheamă, de-al cui este. După porecla. Dacă numele consătenilor sunt asemănătoare, există poreclele care îi diferenţiază, ca indivizi sau ca familii ori neamuri. Dar nu  era de la noi, pentru că la noi nu sunt hoţi.

În mod logic, următoarea întrebare a poliţistului ar fi fost “Cum se face că la dumneavoastră nu sunt hoţi?”, dar logica şi căldura nu fac întotdeauna casă bună, aşa încât acesta şi-a întrebat interlocutoarea:

-Dar pe dumneavoastră? Pe dumneavoastră cum vă porecleşte în sat?

Femeia s-a înroşit la faţă. Desigur, cererea poliţistului de a-i spune porecla, care nici măcar nu era a ei, era a familiei soţului, din care făcea şi ea parte, putea trece drept cel puţin insolentă. A înghiţit în sec şi a continuat.

-Leurda nu este sat, este comună. O comună mare, cu o istorie destul de îndepărtată, aşa cum este atestată documentar. Şi are şapte sate componente, cu mai bine de cinci mii de suflete.

-Mă rog! Asta cu sufletele … În rai. Cum spuneaţi că vă poreclesc acolo, la dumneavoastră în… comună?

Odet s-a oprit din nou câteva secunde, apoi şi-a dat jos ochelarii de soare, lăsând să se vadă o pereche de ochi albaştri, metalici, înconjuraţi de gene lungi.

-Ai lui Coconu.

-Cuuum? Coconu?

Poliţistul a izbucnit în râs şi s-a înecat cu propriile hohote, tuşind apoi serios preţ de un minut. Dar înecul era ceva deja obişnuit pe litoral la timpul acela, aşa că femeia nu s-a mirat prea tare.

-De ce tocmai Coconu? a reuşit el să spună, roşu la faţă.

-Desigur, nu se compară cu un nume aşa de pitoresc cum este al dumitale: Pă-lă-mi-da-ru. Este o întreagă poveste, destul de frumoasă, dar acum nu este timp pentru  poveşti. Merge cineva să-i arăt de unde poate fi “săltat” hoţul acela? Dacă nu o fi plecat de când sunt ţinută aici.

Pe scări tocmai cobora un bărbat îmbrăcat mai… oficial, cum s-ar spune, adică cu cămaşă şi cravată, iar Odet i-a ieşit în faţă.

-Domnule ofiţer, am şi eu o problemă.

-De unde ştiţi că sunt ofiţer? i-a zâmbit bărbatul.

-După ţinută şi după poziţia domnului Pă-lă-mi-da-ru.

Accentuase şi silabisise intenţionat numele poliţistului, pentru că nu-i plăcuse niciodată să fie luată în râs, dar şi pentru că la ei, acolo, la Leurda, oamenilor nu prea le plăcea să rămână datori.

-Doamnă, vă rog!

Băţoşenia şi supărarea ofiţerului de serviciu l-a făcut pe noul venit să-i arunce o privire fulger. De ce s-o fi supărat? Doar aşa îl cheamă, Pălămidaru. Pălămidaru Doruleţ.

-Veniţi cu mine în camera de consiliere, s-a adresat apoi lui Odet.

Au intrat într-o cameră intimă, cu mai puţină lumină şi răcoroasă.

-Luaţi loc, vă rog, şi spuneţi-mi despre ce este vorba. După modul de a vă manifesta pare să fie ceva serios şi urgent.

-Pentru instituţia dumneavoastră, da. Tocmai îi spuneam domnului poliţist Doruleţ că vreau să vă indic imobilul în care se află un hoţ. Unde se afla, căci a trecut ceva timp de când mă aflu aici.

-V-a furat dumneavoastră ceva?

-Nu, mie nu. A spart noaptea trecută un magazin. Vă explic de unde ştiu după ce îl prindeţi.

Odet a plecat cu o echipă de poliţişti, cu maşina, revenind după puţin timp singură, pe jos, la poliţie. S-a aşezat în sala de aşteptare, şi-a scos din geantă o croşetă şi un ghem de sfoară şi a aşteptat răbdătoare, mascată de un perete, revenirea echipei de poliţişti, mişcându-şi mâinile rapid, uneori fără să privească spre instrumentul metalic, ascuţit, care transforma aţa de pe ghem într-un şnur lung şi subţire.

Peste două ore de la plecare, echipa trimisă de ofiţerul acostat de Odet –care întâmplător era chiar şeful poliţiei-a intrat pe uşa supravegheată de dincolo de recepţie de către agentul principal Pălămidaru Doruleţ, aducând un bărbat încătuşat, dar şi un sac aidoma celui descris de femeia cea mărunţică ce-şi continua împletitura ca şi când acesta era scopul pentru care venise la poliţie.

Şeful poliţiei a invitat-o la el în birou imediat ce i s-a confirmat că avusese dreptate, că infractorul fusese prins pe baza datelor furnizate de ea. Mai mult, fuseseră recuperate şi cele mai multe obiectele furate, iar aici ajutorul lui Odet fusese esenţial.

Femeia îi dusese mai întâi în curtea unui hotel, în locul în care erau depozitate tot felul de lucruri nefolositoare şi le-a spus să caute mai întâi sacul cu bunurile furate, ca să aibă probe înaintea confruntării cu infractorul.

-Domnilor, ascultaţi la mine că am o vârstă, le spusese ea. Nu trăim vremurile ideale, de basm, ca să credem că toţi oamenii abia aşteaptă să-şi mărturisească răutăţile făcute. În acelea naive erau personajele basmelor, aproape lipsite de realism ascultătorii care căscau gura la ele. Acum mai mult se potriveşte poezia aceea: “El se jură că nu fură-Şi l-am prins cu raţa-n gură”. Ca să-l luaţi fără să scoată o vorbă, cred că este bine să aveţi cu voi sacul. Sacul acela cu care a transportat ce a furat, pe care doar să îl zărească.

Abia după ce poliţiştii au găsit şi au ridicat sacul cu obiectele furate şi au făcut fotografii, Odet i-a condus la imobilul în care ştia că se află hoţul.

-Aici, mai mult ca sigur la fereastra aia deschisă de la etajul I este camera în care locuieşte. Este un bărbat înalt şi slab, cam la 50 de ani, cu o alună păroasă sub lobul urechii stângi.

Şeful echipei de poliţişti a privit-o neîncrezător. Dacă pătrundeau într-o cameră în care locuieşte altcineva şi se alegeau cu vreo reclamaţie?

-Mergeţi pe mâna mea! l-a privit Odet, dându-şi jos ochelarii şi încurajându-l din priviri. Am argumente, să ştiţi. Nu vă trimit aiurea.

Împinşi de la spate de ochii femeii, care parcă aveau ceva hipnotic în ei, au intrat în imobil, iar ea a pornit cu paşi mărunţi şi repezi spre poliţie.

Acum, că hoţul era prins şi bunurile furate aliniate pe birou, şeful poliţiei a întrebat de Odet. I-a pus în faţă un pahar cu apă rece, după dorinţa acesteia, a zâmbit şi i-a pus o întrebare pe care ea o anticipase:

-De unde aţi ştiut cu atâta precizie amănuntele acestui furt? Aţi văzut derularea lui? Locul în care a mers autorul? Unde a ascuns bunurile?

-Presupunând că furtul a fost comis între orele 3 şi 5, când nu este nici ţipenie de om pe străzi, nu aveam cum să fiu martor ocular, şi-a început ea argumentaţia. Deşi am trecut binişor de 60 de ani, nu mi se potriveşte căntecul acela pe care îl cântă toate difuzoarele de pe plajă, “Eu vara nu dorm”. Dorm destul de bine, până după ora cinci şi jumătate. Iar atunci mă trezesc pentru că nu vreau să pierd cea mai frumoasă perioadă a zilei, dimineaţa. Cine pierde dimineţile nici nu ştie ce spectacole fantastice pierde. Indiferent în ce parte a ţării s-ar afla.

-Nu aş vrea să vă contrazic, dar eu cred că se întâmplă acelaşi lucru în fiecare dimineaţă. Nu văd nimic spectaculos în asta. Te trezeşti, te speli…

-Se vede că sunteţi un om extrem de ocupat, nu vă ajunge odihna, iar în cazul acesta nu vedeţi dimineţile din cauza somnului. Căci nu este aşa, nicio dimineaţă nu seamănă cu alta. Precis nu aţi văzut cum se trezesc la ora aceea păsărelele şi îşi fac toaleta la fel ca noi, oamenii, cum îşi deschid anumite flori cupele, iar firele de iarbă, aplecate de greutatea nestematelor din capete -de boabele de rouă de peste noapte- se adună unele lângă altele spre a mulţumi printr-o reverenţă Zânei Dimineţii. Dar să revenim la povestea noastră care este mult mai anostă şi destul de simplă.

-Simplă? Nu mi se pare deloc simplu să dai de un hoţ. Şi să ştiţi că nu este unul oarecare. După informaţiile noastre a operat prin toate staţiunile de pe litoral. Dar am să vă las să povestiţi, a încurajat-o poliţistul.

-Azi, când oamenii dumneavoastră cercetau cum s-a spart magazinul, m-am amestecat şi eu printre curioşii strânşi acolo. I-am privit pe toţi cei din jur –este ceva destul de inedit pentru mine, la noi oamenii sunt aproape aceiaşi zi de zi. Deci, nimic nou. Eu puteam să-i privesc pe cei prezenţi în voie, holbaţi la ce fac colegii dumneavoastră, în timp ce poliţiştii nu aveau acest privilegiu. Privirile lor erau aţintite după urmele pe care să le prefacă în probe. Aşa cum şi trebuie, bănuiesc. Mi-a atras atenţia domnul care a fost adus aici cu cătuşe. În timp ce curioşii ca mine priveau la ce fac poliţiştii, el avea atitudinea aceea de simulare a indiferenţei, căreia în popor îi spune “se face că plouă”. Se făcea el că plouă, dar din când în când privirea îi pleca spre o brichetă mică, verde, căzută pe trotuar, lipită de ultima treaptă a scării magazinului, în partea dreaptă cum priveşti spre intrarea acestuia. Şi-a făcut loc pănă lângă banda montată de poliţişti şi, atunci când a crezut că nu-l vede nimeni, a tras-o uşor cu talpa papucului de plajă cu care era încălţat. N-a avut noroc. Sau a avut noroc de ghinion, cum ar spune un bun prieten de-al meu. Tocmai când se pregătea să o ridice unul dintre poliţiştii care ne ţineu la distanţă de locul împrejmuit cu bandă a văzut-o, de parcă i-am sugerat eu să-şi îndrepte privirea spre ea. A mers la alt poliţist, îmbrăcat în haine civile, cu aparatura de fotografiat şi filmat la el, i-a arătat-o, iar acesta i-a făcut fotografii şi a luat-o de acolo cu mâna înmănuşată.

-Dumneavoastră puteaţi să-l urmăriţi cu privirile pe infractor. Dar nu v-a fost teamă că o să-şi dea seama de asta şi ?… Uneori nu este tocmai indicat să te expui unor pericole, mai ales când este vorba de infractori. Când omul ştie că poate rămâne fără libertate este în stare de gesturi necugetate.

-M-am găndit la asta şi de aceea am fost suficient de prudentă. Aveam atuurile mele însă: ochelarii ăştia mari, cu lentile închise la culoare, sub care nu ştii niciodată încotro se rotesc privirile şi faptul că el, dacă era autorul furtului, avea alte preocupări decât să vadă ce fac cei din jur. Mai ales persoanele mici şi neînsemnate, venite în vacanţă pe litoral, cum eram eu.

-Bănuiesc că pierderea brichetei şi ridicarea ei de către poliţişti i-a sporit teama şi l-a făcut să greşească. Cred că a intrat în panică. Aşa este când te ştii vinovat, nu mai ai luciditatea necesară pentru a judeca lucrurile “la rece”. Putea invoca o mie de motive pentru existenţa brichetei aceleia cu  amprentele lui pe ea. Mai ales că se afla în exteriorul magazinului.

-Exact. A plecat agale, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, dar este de presupus tumultul gândurilor sale în acele momente. Eu l-am urmărit de departe, cu aerul turistului preocupat să vadă staţiunea. Ceva i-a dat totuşi de bănuit. Nu ştiu ce. Poate faptul că pe stradă eram uneori numai noi doi. Cei mai mulţi oameni erau atunci pe plajă. La un moment dat s-a verificat dacă este urmărit. Mintea lui nu mai lua însă în calcul toate aspectele, făcea gesturi negândite. De exemplu, s-a aplecat să se lege la şireturi, privind printre picioare spre înapoi, dar a uitat că este încălţat cu papuci de plajă, nu cu pantofi ori sandale cu şireturi. Ca să nu mă vadă am intrat pe o poartă, în curtea unei vile. Acum este un du-te-vino pe la vile şi pensiuni, aşa că nu m-a întrebat nimeni ce fac acolo, deşi curtea era plină de oameni. Mi-am scos ochelarii şi pălăria şi m-am uitat pe după iedera gardului. O luase la pas, aşa că am alergat uşor 20-30 de metri ca să nu-l pierd.

-Şi l-aţi văzut intrând în imobilul din care a fost “săltat”. De unde aţi aflat camera în care locuia? Aţi intrat după el în imobil?

-Nu, nu am vrut să mă expun la pericole inutile. Am văzut ce perdea iese pe geamul deschis, împinsă de curentului de aer format la câteva secunde după ce el a păşit pe uşa de la intrarea casei. În afară de perdeaua de la fereastra aceea de la etaj, pe care am arătat-o şi domnilor poliţişti, nu s-a mai mişcat niciuna. Probabilitatea de a mă înşela era prea mică.

-Aşa este, cum aţi spus dumneavoastră: simplu. Pentru o minte simplă, ne atinsă de “întortochelile” cazurilor şi moduri de operare. Fără acea rugină a gândirii care nu lasă neuronii să zburde liberi numită rutină.

Odet a simţit că şeful este pe cale să-i aducă laude, aşa că a roşit puţin şi a continuat istorisirea fără să-i dea timp pentru asta. Nu era cazul, credea ea, făcuse un gest normal pe care orice om cinstit l-ar fi făcut.

-Nu am intrat după el, dar nici nu am plecat. Nu m-am îndepărtat prea mult, vreau să spun, pentru că nici nu am rămas nemişcată ca Joiana la muls. Mărturisesc că mi se făcuse sete, iar sticluţa mea cu ceai de plante din geantă se golise. Am văzut la colţul străzii un magazin mic şi mi s-a făcut poftă de îngheţata ce se vedea pe afişul lăzii frigorifice din faţa lui. Mi-am luat o îngheţată şi o serveam cu poftă când l-am văzut din nou pe domnul urmărit de mine: ieşea pe poarta imobilului cu sacul acela în mână.

-Flerul dumneavoastră v-a ţinut pe străduţa pe care locuieşte…

-Fler pe naiba! Pofta de îngheţată, domnule. Că nu am voie să mănânc zaharicale din comerţ, dar nu mă pot abţine. Poftim de mai slăbeşte, Odet, după ce te îndopi cu îngheţată şi cataifuri! Recunosc, acela a fost singurul prilej la care zaharicalele mi-au fost de folos, căci dacă nu mă atrăgea reclama de îngheţată plecam şi nu-l mai vedeam pe individ cum iese cu sacul în mână. Pe deasupra, aveam şi cea mai bună acoperire: consumam o îngheţată în faţa magazinului, aşa cum un domn, care îşi cumpărase o doză de bere, nu a mai avut răbdare să se îndepărteze cu ea şi a desfăcut-o imediat ce a căzut după el draperia din franjuri colorate de la uşa magazinului.

-Probabil aţi şi intrat în vorbă cu cel cu berea, ca să daţi o notă mai normală şederii dumneavoastră în zonă.

-Nu a fost nevoie, pentru că a intrat el în vorbă cu mine. Aş fi putut să remarca o intenţia a iubitorului de bere de a-mi face “ochi dulci”, dacă nu aveam ochelarii de soare pe faţă. Iar “ochelari dulci” nu se spune. Chiar dacă s-ar spune, eu sunt oprită de la dulciuri.

-Am înţeles. Deci l-aţi urmărit, aţi văzut unde ascunde sacul şi…

-…Şi am venit la poliţie.

-Unde aţi dat de un poliţist care v-a cam ţinut de vorbă. Şi nu a folosit un ton adecvat în discuţie, care discuţie se purta cu televizorul funcţionând.

-Aceste aspecte nu vi le-am spus eu. Nu am avut şi nici nu am intenţia să mă plâng de ceva.

-Nu, nu mi-aţi spus dumneavoastră, mi-a spus el, domnul ofiţer de serviciu. Domnul agent principal…

-Ce frumooos! Dacă el v-a spus asta pentru mine înseamnă mult. Fapta recunoscută este pe jumătate iertată, se spune. Câte odată pe de-a întregul. Am rugămintea la dumneavoastră să nu-i faceţi vreun rău! Cred că l-au zăpăcit persoanele care vin pe aici când trebuie şi când nu trebuie. Pe canicula asta pisălogi care să-l sâcâie îi mai lipsesc!

Şeful poliţiei s-a despărţit de simpatica doamnă doar după ce a aflat unde locuieşte în staţiune şi când îşi termină sejurul, pentru că nici nu-i trecea prin gând să nu o revadă.

  Peste patru zile de la evenimentul care o adusese în centrul atentiei poliţiştilor de la malul mării pe femeia mărunţică, acelaşi ofiţer de serviciu de la unitatea de poliţie privea îngândurat la acelaşi televizor mic ascuns sub recepţia de la intrare, când pe uşă a intrat ea, Odet. Agentul principal P. Doru, cum îi plăcea mai nou să se prezinte, s-a ridicat rapid de pe scaun şi a salutat milităreşte. Faţa i s-a luminat de  un zâmbet larg, prietenos.

-Sărut mâna, doamnă! Să pregătesc echipa? Mai avem vreun hoţ?

-Bună ziua, domnule poliţist! i-a surâs Odet şi i-a întins mâna peste recepţie pentru o strângere bărbătească. Mai aveţi, mai aveţi. Hoţi, vreau să zic. E plaja plină de  tipi –bine bronzaţi, ce să zic! Se vede că stau mai mult pe plajă- cărora li se lipesc privirile de straiţele oamenilor. Pardon! De bagajele turiştilor. Numai că oamenii s-au “vaccinat” de când umblă mai mult prin lume -probabil şi dumneavoastră, poliţiştii, aţi contribuit la asta- nu mai lasă totul vraişte, la îndemâna lor, apoi să se arunce în valuri şi să se trezească când ies că nu mai au decât budigăii de pe ei. Să-i vezi pe “bieţii” hoţişori, “sărmanii” de ei, cum salivează pe lângă domnii şi doamnele care îşi păzesc cu străşnicie bagajele…

-Te şi întrebi cu ce mai trăiesc, bieţii de ei! se prefăcu îngrijorat poliţistul.

-Se mulţumesc cu ce le pică, se pare. Un prosop mai acătării, un telefon lăsat pe plajă peste care aruncă cu talpa piciorului nisip pentru ca neglijenta domnişoară, care tocmai îşi strânge lucrurile, să-l lase acolo şi să plece, un colac de salvare sau o saltea luate de val, chestii de-astea.

-Este ciudat, dar vă mărturisesc că în ultimele ture în care eu am fost de serviciu nu am mai primit reclamaţii de furturi de pe plajă.

-Oamenii vin aici să se odihnească, să se distreze, iar apa mării este un adevărat magnet pentru toate persoanele între zero şi o sută de ani. Preferă să nu mai vină până la dumneavoastră. Oricum, să recunoaştem, nu dă nimeni fuga la poliţie să-i caute maşinuţa care i-a fost furată copilului de pe plajă.

-Apropo de maşini! Chiar în ziua în care aţi fost aici, pe la ora 18, a venit la mine un do…, un bărbat, bine făcut, la vreo 60 de ani. Era şi bine “lucrat”, adică puţin cam “şifonat”. Mi-a arătat câteva cucuie şi o zgârietură serioasă aici, la tâmpla dreaptă. Spunea ceva de o maşină şi de două doamne care l-au bătut. După descriere, una dintre ele semăna cu dumneavoastră. Desigur, nu puteaţi fi dumneavoastră, căci nu sunteţi adepta violenţei.

-Şi? Ce zicea bărbatul, domnule poliţist?

-Spunea că a găsit o cheie de maşină pe plajă, în nisip. Si tocmai când venea să o aducă la poliţie, o doamnă, înaltă şi solidă, s-a aruncat asupra lui şi a început să-l lovească cu geanta, cu papucul, apoi cu palmele. Povestea că, la un moment dat, a reuşit să o oprească pe agresoare, dar în ajutorul acesteia a venit o altă doamnă, “mică şi arţăgoasă”, am citat din memorie, cu o pălărie “caraghioasă” pe cap, iarăşi am citat din memorie, care i-a luat piciorul de sprijin…, l-a trântit la pământ…, şi…

-Bineînţeles că doamna cea “mică şi arţăgoasă” –auzi la el,mică! Şi arţăgoasă, pe deasupra!- nu eram eu. Mai ales că nu am nicio pălărie caraghioasă. Ce vă pot spune, este că am auzit de întâmplare. Doar că o doamnă ce-va mai scun-dă de înălţime –a se reţine- a văzut cum un bărbat de vreo 60 de ani se “benoclează” la geanta unei doamne cor-po-len-te, o pândeşte până ce pleacă să arunce o hârtie de la coşul de gunoi, se apropie târâş, ca la armată, până la geanta, o scotoceşte, dar acolo nu găseşte decât cheia maşinii pe care o ia şi pleacă agale spre ieşirea de pe plajă. Atunci, doamna cea minionă o avertizează pe cealaltă, pleacă împreună în parcare  şi-l găsesc pe bărbatul “bine făcut” butonând teleomanda maşinii mai ceva ca pe a televizorului, doar-doar s-o deschide vreo maşină. După cum am auzit eu pe plajă, restul povestirii ar semăna cu varianta expusă aici de bărbatul-reclamant. Sunt curioasă însă cum a fost  soluţionată reclamaţia sa.

-I-am recomandat să facă o plângere scrisă –chiar i-am dat o coală  de hârtie şi un pix-, apoi să meargă pentru examinare la medicul legist pentru ca noi să demarăm activitatea de idenificare a celor două agresoare. Am găsit foaia şi pixul pe masa din sala de aşteptare. Domnul dispăruse, iar coala era albă. De atunci nu l-am mai văzut. Poate i s-a terminat sejurul şi a plecat.

-Sau poate a început un nou “sejur” în altă staţiune. Vai, ce târziu e! s-a uita Odet spre ceasul din hol. M-a invitat domnul şef la un ceai şi… Cred că am întârziat, a făcut ea un gest ca al unui copil care tocmai a făcut o poznă.

-Vă conduc eu, doamna Odet. Şeful a spus că lucrează ceva şi este în alt birou. M-a rugat să vă conduc acolo când sosiţi. Poftiţi!

Au urcat scările şi agentul principal P. Doru i-a indicat uşa pe care scria “Sala de instructaj”. Femeia a ezitat o clipă, apoi a deschis uşa. Câteva secunde a rămas ţintuită locului, căci o mare de urale au întâmpinat-o, apoi aplauzele au venit ca la finalul unui spectacol. În sală se aflau 15-20 de poliţişti, în uniforme sau în ţinută civilă, iar pe tabla de pe perete scria cu cretă “Mulţumim, doamna Odet!”. Era acolo chiar şi şeful inspectoratului de poliţie, dar cel căruia i s-a dat cuvântul a fost şeful unităţii de pe litoral.

-Doamnelor şi domnilor poliţişti! Stimată doamnă Odet Leordean! Avem parte destul de rar de asemenea prilejuri, când putem mulţumi celor care ne ajută să menţinem starea de legalitate pe teritoriul de competenţă. Probabil aţi auzit cu toţii despre ajutorul dat nouă de doamna Leordean. Odet, cum îi place să i se spună. Ce vă pot spune în plus este că dumneaei nu are nicio legătură cu instituţia noastră-asta ca să eliminăm zvonurile apărute aici care o dădeau drept poliţist sub acoperire…

-Sub acoperirea pălăriei, a completat Odet, iar cei din sală au izbucnit în râs.

-Ba nu, este o legătură pe care doamna nu a vrut să o divulge, a intervenit inspectorul şef: cei doi copii, din trei câţi are dumneaei, un băiat şi o fată, care sunt poliţişti. Doamna este asistent medical în comuna Leurda, declarată de doi ani “Localitate fără infracţionalitate”. Probabil şi doamna are contribuţia dumneaei la…

-Plictiseală mare, domnule! a întrerupt Odet laudele şefului. La dispensar nu vine aproape nimeni, poate vreun copil înţepat de viespi sau cu “roşu în gât”. Oamenii sunt sănătoşi că mănâncă natural…

-Şi beau horincă, s-a auzit din sală.

-Şi muncesc, a intervenit din nou Odet. Urcă dealul şi-l coboară cât îi ziua de mare. Iar cu infracţionalitatea… Cine să fure? Şi, mai ales, ce? Sau cum? Că tot omul are dulăi. Pentru lupi. Ăi cu două şi ăi cu patru picioare.

-Pentru gestul său, a continuat şeful poliţiei, care am aflat că nu este singular, conducerea Inspectoratului, împreună cu Consiliul Teritorial al Poliţiştilor a decis să-i acorde doamnei Odet Leordean placheta “Merite în sprijinul poliţiei”.

Şeful Inspectoratului i-a înmânat placheta şi i-a strâns mâna, câteva blitzuri au clipit scurt, iar în momentul în care dopul unei sticle de şampanie a făcut-o pe femeie să tresară, pe uşa încăperii a intrat agentul principal P.Doru purtând un splendid coş cu flori. Care agent a şi aşternut câte un pupat zgomotos pe obrajii îmbujoraţi ai simpaticei doamne.

La plecarea din sediul poliţiei, luându-şi rămas bun de la ofiţerul de serviciu, Odet şi-a aruncat ochii spre televizorul micuţ, aprins şi de această dată, dosit în spatele recepţiei.

-Te rog să-mi satisfaci şi mie o curiozitate! s-a adresat ea poliţistului. Doamna aceea din televizor nu a mai plecat de acolo, din studiou, de acum patru zile? Tot ea era în ecran şi când am venit eu prima dată aici, tot ea este şi acum. Îmbrăcată cu aceeaşi bluză de saten culoarea “vântului turbat”, cusută după un model demodat. Ah, am înţeles! Televizorul nu funcţionează, i-aţi pus acolo fotografia doamnei “la derută”, să creadă lumea că nu sunteţi atent la ei cu ochii la politiciana cea blondă. Dar de ce tocmai fotografia dumneaei? Puteaţi să găsiţi ceva mai … apetisant.

Gestul Odetei de a imita mişcările dansatoarelor de la cabaret a lăsat în urmă un surâs. Un surâs şi un gând frumos.