uniforma bunicului

Atitudini

    Uniforma bunicului

Bunicul meu din partea mamei a murit pe front, la vârsta de 23 de ani, apărându-şi ţara. Ce paradox, să spui bunic unui tânăr de 23 de ani „Bunicule”! Ne-a rămas de la el un mormânt gol, la fel ca al camarazilor lui, pentru că trupurile au putrezit pe câmpul de luptă, departe de ţară, şi o fotografie. O fotografie în uniforma lui de sergent major, trimisă de pe front. Tot la 23 de ani am terminat şi eu şcoala militară de ofiţeri a Ministerului de Interne şi mi-am făcut o fotografie în uniforma mea cea nouă, mândru de ea ca toţi cei care îmbrăcau pe atunci o uniformă. Nu ştiu cum se face, dar fotograful din orăşelul meu de ţară, care nu a călcat niciodată prin casa noastră ca să ştie cum arată fotografia bunicului, a ales pentru mine exact aceeaşi poziţie ca a lui, în picioare şi cu braţul drept rezemat. El de scaun, iar eu de un suport. Părinţii mei ţin alături cele două fotografii, devenite tablouri, aşa că am avut timp, în unul din concediile de odihnă, pe când aşteptam somnul cu ochii pironiţi în pereţii copilăriei, să analizez mai atent cele două tablouri. Amândoi suntem acolo în uniforme, cu pantaloni bufanţi, haine strânse pe trup cu centură, cămaşă cu cravată şi caschetă. Singura deosebire este aceea că el purta în picioare bocanci, de la care porneau obiele până spre genunchi, iar eu cizme de piele. Mi-a atras atenţia faptul că uniforma lui, confecţionată din materiale aspre, grosolane aş zice, comparativ cu ce se poartă în zilele noastre, era impecabilă. Chiar dacă se afla pe front, totul venea bine pe el, iar bocancii îi străluceau.

Aşa de mândru am fost întotdeauna de uniformă, încă din copilărie, încât şi acum, după ani buni de pensionare, cu greu mă despart de vreun element al ei şi am discuţii cu soţia atunci când face curăţenie generală şi vrea sa mai scape din casă de „vechituri”. Nu ştiu dacă dragostea mea pentru uniformă este urmare a educaţiei primite (am purtat uniformă în toţi cei 16 ani de şcoală, iar 8 dintre aceştia i-am petrecut prin internate şi cazarme, trebuind să mi-o îngrijesc singur), a necesităţii de a reprezenta  cum se cuvine instituţia în care am lucrat, a nevoii de a impune respectul de care aveam nevoie zi de zi, ca poliţist, printre oamenii Constanţei, sau a tabloului cu uniforma bunicului care mi-a vegheat copilăria. Poate şi colegii mai vărstnici mi-au inoculat asta, pentru că în vremea aceea respectul pentru uniformă era enorm. Erai luat în râs dacă fularul îţi ieşea mai mult sau mai puţin de doi cenimetri de sub manta, dacă îl aşezai dând stânga peste dreapta şi nu invers, iar lipsa unui nasture de la veston, fie el şi unul de la mânecă, era un adevărat dezastru. Chiar şi în agendele de lucru căteva pagini erau dedicate modului în care se cos epoleţii sau în care se leagă corect nodul la cravată. Azi, asemenea regulamente întâlneşti doar la agenţii de pază, de parcă numai aceştia ar trebui să ştie cum şi când să îşi poarte uniforma.

Veţi spune, poate, că asta nu-i ajuta să prindă mai uşor infractorii, aşa cum, peste ani, unii dintre poliţişti spuneau că pleacă din poliţie când calculatorul va prinde primul hoţ. Nu, o uniformă purtată corect, cu demnitate, nu ajuta, ea însăşi, la prinderea infractorilor, dar constituia unul din elementele de prevenţie. Simpla apariţie a uneia în cartier era în stare să facă linişte pe străzi. Iar despre batjocorirea poliţistului pe străzi sau în alte locuri publice prin gama de fapte ce constituie infracţiunea de „Ultraj”, nici nu se punea problema.

Ştiu că am mai discutat despre problema asta, dar mi-a adus aminte zilele acestea de ceea ce v-am relatat mai sus un fapt. Mă aflam într-un loc foarte aglomerat, printre mijloace de transport în comun, comercianţi, cetăţeni şi maşini parcate, în apropierea unui supermarket, atunci când în peisaj şi-a făcut apariţia un poliţist în uniformă. În mâna stângă îşi ţinea cascheta, în dreapta avea o mapă cu hârtii, gata să se reverse pe asfaltul umed. Purta o „scurtă” de uniformă din material impermeabil, cu elemente reflectorizante, descheiată în totalitate, cu mărginile aduse în lateral care demonstrau clar că nu mai fusese de mult timp încheiată, şi pantaloni bleomarin fără vipuşcă, normali, fără niciun semn că ar aparţine unei uniforme. Mişcările lui rapide şi dezordonate printre oameni şi maşini, modul în care fluiera, striga şi făcea semne cu cascheta cuiva din mulţime văzut doar de el, au stârnit zâmbetele călătorilor ce aşteptau autobuzele. Când s-a apropiat de el din spate un bătrân îmbrăcat sărac şi murdar, l-a tras de mânecă şi l-a întrebat „Auzi mă, de unde pleacă microbuzul spre?…”, poliţistul s-a supărat şi l-a repezit. Cum îşi permitea să i se adreseze aşa lui, un om al legii? E chestie de educaţie! l-a mustrat omul în „uniformă”. 

Poate vi se pare mărunt faptul, privit dintr-un anumit punct de vedere, poate chiar neînsemnat, dar şi mie, simplul cetăţean care l-a privit şi ascultat pe poliţist, mi s-a părut că ceea ce văd şi aud este tot o chestie de educaţie.

Şi atunci, gândul m-a dus la uniforma de pe front, purtată de bunicul meu, prin anul 1944.

                             Comisar şef (r) Adrian Nicola