vagabondaj

Vagabondajul şi cerşetoria în perioada interbelică

        Vagabondajul şi cerşetoria, alături de prostituţie au constituit din totdeauna o plagă a societăţii, fiind considerate realităţi la fel de vechi ca istoria umanităţii. Sărăcia, dizabilităţile, existenţa orfanilor şi a copiilor abandonaţi, a bătrânilor bolnavi şi fără sprijin familial sunt probleme vechi de când lumea, pe care omenirea a încercat, de-a lungul istoriei, să le rezolve apelând la diverse structuri şi mecanisme interne de reglaj, unele spontane, iar altele instituţionalizate. În acest număr ne propunem să prezentăm modul cum autorităţile locale erau preocupate să stopeze  vagabondajul şi cerşetoria în perioada interbelică, precum şi modul cum opinia publică era informată despre măsurile luate de oamenii legii. Un interviu interesant a fost realizat de ziariştii săptămânalului constănţean ”Marea Neagră”, ce a apărut în primele numere ale publicaţiei, mai exact în numărul 16, din data de 29 septembrie 1923, cu titlul ” Dispar vagabonzii – Se curăţă Constanţa de cerşetori”. Redăm intergral interviul acordat de şeful noului – pe atunci – birou înfiinţat pentru înfrânarea cerşitului şi vagabondajului.  D. comisar O. Bică ne dă interesante lămuriri – În fine, a luat fiinţă şi în oraşul nostru pe lângă prefectura de poliţie, un biurou special de înfrânarea cerşitului şi vagabondajului.  Nădăjduim, date fiind calităţile de energie neînfrântă a celui sub cărei conducere s’a dat acest serviciu, d. comisar O. Bică, că vom scăpa de urâtul aspect al cerşetorilor, reali sau simulaţi ce invadau răspântiile străzilor. Era un aspect oriental neîngăduit într’o ţară civilizată, întrun oraş modern.  Am crezut nimerit să împărtăşim cititorilor noştri date, amănunte asupra acestei chestiuni a cărei rezolvare să poze vechi 35dea un aspect mai civilizat oraşului.

      În scopul acesta ne-am adresat d-lui comisar Bică, care a binevoit a ne da următoarele lămuriri:

-         Aveţi o statistică asupra vagabondajului şi cerşetoriei?

-         Nu. E cu neputinţă o astfel de lucrare, într-un oraş ca Constanţa, cu o pătură flotantă foarte variabilă.

Avem un metod al nostru de a lucra. Arestăm pe toţi acei fără căpătâiu sau prinşi în flagrant delict de cerşit şi-i dăm pe mâna justiţiei şi apoi…facem statistica.

-         Stârpirea acestor flagele datează mai demult?

-         Strângerea vagabonzilor şi a cerşetorilor se face demult timp. Imediat ce se operează o arestare, se fac formele trebuincioase şi contravenientul dat pe mâna tribunalului care dă sentinţa.

-         Aţi avut recoltă mare?

-         Până acum am adunat 17 cerşetori, majoritatea simulanţi. Cinci dintre ei au fost redaţi familiilor care şi-au luat obligaţia să nu-i mai lase să hoinărească. Două femei au fost condamnate la 5 zile de colonizare, iar 2 bărbaţi la câte 20 de zile.

-         Ce înseamnă colonizare?

-         Muncă forţată. Cei condamnaţi la peste 30 de zile, sunt trimişi la Bucureşti, unde sunt internaţi în colonii special create. Pe cei condamnaţi sub 30 zile, îi punem să muncească pe lângă autorităţile locale.

-         Ce credeţi despre eficacitatea acestor măsuri?

   -    Cred că vor avea rezultatul în scurt timp să facem să dispară vagabonzii şi să curăţim Constanţa de cerşetori.

        Spectacolul ce-l ofereau cei ce-şi exhibau în public schilodirile şi plăgile hidoase vor dispare. Şi acum am şi eu o rugăciune de făcut.

-         Care?

-         Îndemnaţi stăruitor publicul să nu mai dea, dintro milă rău înţeleasă nici un ban cerşetorilor.  Sentimentul creştinesc al carităţii îl pot exercita dând obolul lor instituţiunilor de caritate publică.”

     Un alt material interesant l-am găsit răsfoind presa anilor 1927, mai exact cotidianul ”Dacia”, din 8 iunie 1927, intitulat ”Vagabondaj şi protecţie”. Semnatarul articolului face o radiografie a situaţiei cu care se confrunta Constanţa la acea vreme, cu privire la vagabondaj şi cerşetorie, semnalând acutizarea acestor fenomene şi, totodată, găsirea de noi soluţii pentru eradicarea lor. Pentru a ne face o imagine a situaţiei existente la acea vreme, vom prezenta articolul integral. ”De vreo câţiva ani ştim că există şi la noi o lege pentru înfrânarea vagabondajului şi cerşetoriei. Mai înainte de a verifica efectele obţinute până în prezent de această lege, să căutăm a-i descoperi sensul, raţiunea de a fi.

   Dacă în materie de recorduri, ţara noastră nu se prea poate făli cu ceva util, apoi în ceea ce priveşte vagabondajul şi cerşetoria, este sigur că a bătut recordul.  Pentru că mai în niciun stat civilizat- sau pretins civilizat- nu va fi dat  unui cercetător serios să constate o stare de fapt analoagă acelei de la noi. Pretutindeni, drumurile oraşelor ca şi ale  târgurilor şi satelor sunt încontinuu bătătorite de indivizi de diferite vârste, de la cea mai fragedă vârstă copilărie, până la vârste de tot înaintate,  cari haimănalesc în neştire, din loc în loc şi fără nicio ţintă precisă şi definitivă.   Uliţele satelor, târgurilor şi oraşelor noastre sunt sunt veşnic cutreierate de nenorociţi mizeri, mai mulţi sau mai puţini infirmi, cari ţin cale trecătorilor şi desfăşoară de cele mai multe ori o adevărată strategie  în asalturile ce dau asupra carităţii obşteşti, care- de regulă – cedează, impresionată de tânguirile lor jalnice.

  Tradiţia de ospitalitate  şi caritate a poporului român a fost în acelaşi timp o garanţie şi un stimulent nenorocit ale acestor porniri- ce pot fi considerate fără înconjur-  drept anti- sociale şi lipsa unei legi care să tindă la stăvilirea lor, a apărut ca o necesitate categorică, în special după război.

 Iată deci, motivele care au determinat crearea legii pentru înfrânarea vagabondajului şi cerşetoriei. Fără a ne aprofunda prea mult în consideraţiuni generale asupra legei în cauză, întrucât nici locul şi nici spaţiul nu ne îngădue, vom recunoaşte – în treacăt –  caracterul ei modern, care presupune o aplicare justă şi precisă şi un succes desăvârşit. Anume, legea prevede că cerşetorii şi vagabonzii să fie centralizaţi prin mijlocirea organelor administrative şi poliţieneşti. Aceia cari se vor dovedi că au familii, vor fi trimişi la urma lor, infirmii inapţi oricăror  ocupaţiuni vor fi internaţi în azilurile statului, iar ceilalţi de asemenea să fie internaţi în colonii de muncă.

    Rolul acestor colonii este de a da instrucţiunea necesară tinerilor vagabonzi, tinzând la a face din ei oameni cinstiţi şi utili societăţii. O asemenea colonie funcţionează în perfecte condiţii în Capitală, la Mărcuţa, în locul fostului ospiciu.

 Se pare însă că legea pentru înfrânarea vagabondajului a căzut în dezuetudine. Căci după primele luni ale furiei aplicării sale, când sa dat o adevărată goană împotriva celor vizaţi, efectele au început să scadă în timp ce numărul vagabonzilor şi al cerşetorilor crescu. Astăzi, putem spune că s’a revenit la vechea situaţiune, anterioară legei.  Mai mult încă, vagabondajul – în special –a luat un avânt şi mai mare în ultimul timp, sub ochii binevoitori ai autorităţilor.

 Un tabou tipic al situaţiei îl oferă copilaşii vânzători ambulanţi cari cutreerează din zori şi până târziu după miezul nopţei localurile publice şi străzile, vânzând alune, seminţe, ”rahat cu apă rece” ş.a.

 Dacă aceşti mici copii, a căror vârstă de cele mai adesea ori nu depăşeşte 14 ani, ar exercita meseria ce o practică pe cont propriu, faptul nar fi sesizant. Din contră, ar părea un semn de bun augur, ca simţul practic al negustoriei să se desvolte în mod experimental la o vârstă atât de fragedă. Dar aceşti mici negustori nu sunt decât uneltele vii ale ale unor speculanţi adulţi, care îi utilizează ca element viu  întru îmbogăţirea lor personală, plătindu-se salarii mizerabile, de 20-30 de lei pe zi.  Ce pot deveni aceşti sărmani copii, împunşi la o atât de aspră penitenţă, în primăvara vieţii lor?  Iată o întrebare asupra căreie au obligaţia să cugete îndelung aceia cărora îi revine sarcina aplicării legilor din această ţară.”

    Acelaşi subiect a fost abordat şi de ziariştii unui alt cotidian local ce vedea lumina tiparului în aceeaşi perioadă, şi anume ziarul ”Dobrogea Jună”. Astfel, autorul  editorialului apărut pe prima pagină a publicaţiei, în data de 12 august 1927, prezenta cauzele care au dus la creşterea numărului de vagabonzi. ”Pe deasupra tuturor calamităţilor cari, de regulă, se abat vara asupra Constanţei (scumpetea chiriilor, a alimentelor, căldura, etc.) mai vine odată cu sezonul plaga vagabonzilor.

    În majoritatea lor, copii nevârstnici, fugiţi de pe la casele părinţilor lor din darul  de aventuri care stăpâneşte amarnic plăpânda generaţie a copiilor de astăzi, ei ajung aici nu la liman ci la limita impusă de forţa lucrurilor, în cazul cel mai bun aceşti mici aventurieri se angajează fie băieţi de prăvălie, fie ajutori ai conducătorilor de taximetre, pentru ca mai curând sau mai târziu să dispară cu amintiri de la binefăcătorii lor, “amintiri” ce le-au fost dăruite. În majoritatea cazurilor ei nici nu mai fac triaj, ci se apucă de-a dreptul de hoinăreală şi de furtişeaguri. Iată cum oamenii ar putea fi utili societăţii decât criminali.

     Poliţia ar putea obliga pe toţi antreprenorii de muncă să nu angajeze în servicii pe aceşti mici fugari, şi totodată va trebui să-şi îndoiască vigilenţa arestându-i şi trimiţându-i la urma lor”.

   Dacă ulterior fenomenul pare că a reuşit să fie ţinut cât de cât sub control, după doi ani, acelaşi subiect era din nou adus în atenţia opiniei publice, de data aceasta de ziariştii de la ”Dacia”, la 22 iunie 1929. Astfel, semnatarul articolului se întreba retoric pe prima pagină a publicaţiei ”Iarăşi vagabondaj şi cerşetorie?” – trăgând astfel un semnal de alarmă autorităţilor, în special prefectului de poliţie de la acea vreme, Leon Panaitescu. -”Graţie măsurilor riguroase luate luate de poliţie în împlinirea dispoziţiunilor categorice ale legii pentru înfrânarea vagabondajului şi cerşetoriei, plaga acestor nenorociţi dispăruse din oraşul nostru.  De curând, însă, profitând de slăbirea vigilenţei şi a controlului autorităţilor, pe străzile Constanţei mişună iarăşi vagabonzii şi cerşetorii, fapt care imprimă metropolei dobrogene un aspect desgustător.

   Recunoaştem că mizeria generală ar putea fi o scuză, a reînvierii acestor categorii de indivizi, dar totuşi, consideraţiuni mult mai înalte ne obligă să-i semnalăm d-lui prefect al poliţiei, în speranţa justificată că d-sa va şti să găsească modalitatea de a-i trimite la urma lor.”

   Acestea au fost doar câteva dintre materialele care au fost publicate în presa locală, interesul pentru eradicarea acestor fenomene fiind la fel de ridicat şi în perioadele ce au urmat.

     Rubrică realizată de Camelia UNGUREANU, cu sprijinul Bibliotecii Judeţene „I.N. Roman” Constanţa