ziua fiilor

Ziua Fiilor

Povestiri aproape politiste

- Mă chema Agache Petru, dar acum mă numesc Vartolomei, cum mi-a zis o înaltă faţă bisericească. Sunt de fel din Bobîrnaţi, un sat de sub munte, din Moldova. La mine acolo nu mai am pe nimeni, buna, mama mamei, a fost ultima care s-a ridicat la cer dintre ai mei. Ce era să mai stau acolo? Nu mă mai lega nimic de satul acela. Dar nu de aceea am plecat, că lucram la gater, la Ionică Hîrdău, şi aveam cu ce trăi. Am plecat că mi-a apărut în vis Domnul şi mi-a zis aşa: „Tu să mergi pe drumul apelor de răsărit şi acolo ai să găseşti rostul şi menirea ta, pe Fraţii tăi şi pe Noi, părinţii tăi! Că tu acolo trebuie să înalţi crucea şi să faci sacrificiu ca să te înalţi la Mine.”.

 -De unde ştiai că este Domnul? l-a întrerupt comisarul şef Filipescu, privindu-l serios din cealaltă parte a biroului.

 -Eu sunt curios cum arăta, a intervenit Ilie, aşezat lateral, pe scaunul de lângă uşă, afişând un zâmbet zeflemitor. Şi, mai ales, ce ţinută purta. Una mai de gală, de fripturi, cum ar veni, sau…

 Privirea scurtă a comisarului i-a îngheţat zâmbetul şi i-a oprit pe buze şirul vorbelor.

  -Nu era prima oară când îmi apărea în vis. Îmi apare mereu, dar niciodată nu mi-a cerut să plec, nu mi-a spus care-mi este misia, ca atunci. Iar pentru cine nu ştie, Dumnezeu nu are chip, pentru că nu  poate fi nici copil, nici fecior şi nici bătrân. Nu are vârstă, căci este nemuritor. Eu îl văd în visele mele cu chipul lui Iisus, fiul său cel întrupat în om, care…

  -Să revenim, l-a întrerupt Filipescu. Ai plecat deci din satul tău. Când s-a întâmplat asta, unde ai fost între timp şi din ce ai trăit?

  -Păi… Să tot fie. Cred că la două-trei săptămâni după Rusaliile din ălălalt an. De la noi, din Bobîrnaţi, am luat drumul încoace, ascultând porunca Domnului. Din mânăstire în mânăstire, din schit în schit… Am trăit cu ce mi-a dat Cel de Sus.

  -Te-au primit în mânăstiri fără să fii călugăr?

  -Casa Domnului e pentru tot omul, domnul meu. Şi pentru bogat şi pentru calic, şi pentru sfânt, şi pentru păcătos, şi pentru preot şi pentru mirean.

  -Văd că porţi straie monahale, i-a studiat comisarul hainele negre, lungi, murdare şi ponosite. Ţi le-au dat de la vreo mânăstire? Sau…

  -Ferască sfântul! s-a închinat el larg, ridicând privirile spre cer. Mi le-a făcut un croitor dintr-un sat de pe apa Putnei, în afară de cuşmă, pe care o aveam de acasă, de la noi, şi de cojoaca asta, moştenită de la buna. Am plătit cinstit pentru ele.

  -Ai avut bani pentru haine?

  -Dar cum nu? Doar am vândut casa şi acareturile de la Bobîrnaţi, că oricum nu aveam la cine să le las. Straiele sunt ponosite ca vai de lume, pentru că cea mai multă cale am bătut-o pe jos, singur, cu gândurile mele şi rugile la Domnul.

  -Totuşi, în atâta timp trebuie să fi poposit pe undeva.

  -Sigur. Mi-a dat mie Dumnezeu putere, că doar El m-a trimis, dar nici supraom nu m-a făcut. M-au primit oameni cu frica lui Dumnezeu în vreun grajdi sau cămăruţă, ori feţe bisericeşti care mi-au dat un codru de pâine pentru ceva munci. Am stat în biserici sau case parohiale pe care nu se învrednicea nimeni să le însufleţească cu trupul şi sufletul său, părăsite…

  -Cum şi când ai ajuns în… În Dobrogea, să zicem?

  -Vă pot spune cum, căci prin vrerea Domnului am fost înzestrat cu ţinere de minte, dar nu şi când. Am pierdut de mult numărul şi curgerea zilelor de când m-am pornit la drum.

  -Atunci de unde ştii când să ţii post, când şi la ce sfinţi să te rogi? a intervenit din nou agentul principal Ilie.

  -Eu ţin post şi mă rog în toate zilele, s-a întors bărbatul uşor către poliţistul care îi pusese întrebarea. Iar când ajung la un loc sfânt citesc calendarele. V-am spus, am ţinere de minte.

  -Să revenim la ce te-am întrebat! a intervenit din nou comisarul.

  -Am ajuns la apa cea mare  zisă Dunăre, venind de la Vladimireşti, astă primăvară, când apa era tulbure şi urâtă şi răzleţise mulţi oameni cu puhoaiele ei. Mugurul se chinuia să zbicească de sub coajă, iar frigul încă nu-i dădea pace. Nu mergea podul cel plutitor la Brătianu, aşa că am făcut culcuş câteva zile şi nopţi într-o colibă părăsită. Cred că şed în ea când îşi păzesc pepenii sau rodul grădinilor, vara şi toamna. Până când am zărit un pescar din Somova care m-a luat în lotca lui şi m-a trecut vadul la Şaon. N-am ştiut, dar acolo slujesc măicuţe cu frica lui Dumnezeu şi a stareţei. Numai una dintre ele s-a milostivit să îmi dea un codru de pâine şi să-mi oblojească o rană de brâncă, gata să se oprintească. Am stat închis acolo tot timpul, ca să nu mă vadă careva şi să-i fac necazuri maicii Violeta. Că aşa o chema pe creştină.

  -Iar de acolo…

  -De acolo am luat calea spre Cocoş. Dacă dincolo mă primise o măicuţă, aici m-au omenit ziua, iar seara m-au scos din curtea sfântului lăcaş. O săptămână am dormit pe unde am apucat şi m-am rugat să-şi facă milă de un biet drumeţ, dar sfinţia sa nu s-a îndurat să mă primească, sfătuindu-mă să apuc căi întortocheate, care mie nu-mi sunt la îndemână. Aşa că am luat drumul spre marea cea mare, odihnindu-mă ceva vreme la Tichileşti, la oamenii bătuţi de soartă, dar ocrotiţi de Domnul, bolnavi de boala schimonoselii şi sluţirii care se cheamă lepră. Mai peste câteva săptămâni am ajuns la Celic Dere, de m-am rugat la cea sfântă icoană cu chipul domnului care se curăţă an de an şi porneşte a zâmbi, din supărarea afumată în care a stat mai bine de două sute de ani. Măicuţele m-au lăsat să-mi odihnesc trupul şi să-mi alin sufletul câteva zile. Taman se lucra acolo o zidire mare, eu i-am ajutat pe meşteri, iar măicuţelor le-am făcut unele trebi. Dar drumul meu nu trebuia să se oprească acolo, aşa încât Domnul mi-a îndemnat paşii spre sfintele moaşte ale mucenicilor Epictet şi Astion, cei sfinţi vechi de la marea cea mare. O lună de zile am slujit cu trebi obştei de acolo, mai cu seamă la lucratul viei, având răgazul să-mi împreun cugetul cu al sfântului fără de arginţi şi al ucenicului său. Pe calea spre înapoi făcută de ei cu aproape două mii de ani în urmă, am apucat-o şi eu spre cetatea Histriei, pe care eu o credeam încă în picioare, însufleţită de puterea lui Dumnezeu. Am găsit însă nişte ziduri goale şi pustii, roase de vreme, iar apa cea mare spre care Domnul mă îndreptase am zărit-o printre trestii şi stuf, departe de piciorul zidului. Dezamăgit fiind de ceea stare mi-am lăsat paşii purtaţi unde au vrut ei, ajungând acolo unde obştea creştină a Casienilor a fost trimisă de Dumnezeu pentru a sfinţii locul prin fiinţa de la El lăsată a cucernicului şi multiubitului Ioan Casian. Unde mi-am făcut loc de odihnă şi rugăciune, în inima celor stânci numite Cheile Dobrogei.

  -Ţi-ai făcut şi viză de flotant? nu s-a putut abţine Ilie, întâlnind din nou privirea mustrătoare a superiorului.

      ***                                       ***                                            ***

   Era din judeţul Constanţa, de la doi paşi de mare, cum s-ar zice, dar Cristian nu avusese încă prilejul să admire întinderea albastră, legănată de valuri, aşa cum o văzuse la televizor. Dacă marea nu o văzuse, despre munte nici nu putea fi vorba. Speranţa lui de a se căţăra pe înălţimile semeţe şi de a-şi desfăta privirile cu ceea ce natura crease din stâncile viguroase şi înalte în miile de ani de vânt şi ploi, i se părea irealizabilă. Aşa că bucuria fusese cu atât mai mare atunci când proful de Geografie le promisese că vor merge să viziteze ceea ce mai rămăsese din bătrânii munţi ai Dobrogei. Lor le promisese domnul Dobre, iar dumnealui îi promisese primarul comunei, angajăndu-se să sponsorizeze din banii comunităţii transportul copiilor până la Cheile Dobrogei. Atunci intervenise şi doamna Istudor, profa de Istorie. Dacă tot se face drumul până la Chei, zisese ea, să se continuie puţin pentru ca elevii să poată vedea şi cetatea Histria. Se aprobase, iar ea se ocupase personal de a obţine intrarea gratuită, discutând cu mult timp înainte cu autorităţile de la Judeţ care se ocupau de cultură.

   Numai că pregătirile duraseră cam mult, se încheiase anul şcolar, iar copii îşi pierduseră speranţa. Trecuse şi vacanţa de vară, venise luna septembrie cu un nou început de an şcolar, iar visul lui Cristian de a vedea marea se îndepărta şi mai mult de ziua când avea să devină realitate. Pe 15 septembrie începuse clasa a opta, iar tatăl lui l-a întâmpinat în salopeta lui soioasă, cu un braţ de coceni de potumbi, privindu-l îngândurat cum vine acasă cu manualele.

-Te-ai dus degeaba. Ţi-am spus doar că anul ăsta nu mai mergi. Pe mine cine mă ajută cu animalele? Că ai văzut şi tu, mama ta nu mai poate. Boala i s-a agravat. Şi ce o să mâncăm? Cărţi? Şi mersul la medic cu ce-l plătim dacă nu ne îngrijim de animale, cu notele tale de la şcoală? He, heee!

 Reuşise să mai fugă de acasă, după ce făcea treaba cu tatăl lui dimineaţa, de vreo câteva ori, dar o palmă a tatălui care i se lipise de ceafă îl făcuse să pună capăt tentativelor de a merge la şcoală. Aşa că într-o seară se pomeniseră acasă cu doamna Istudor care în acel an trebuia să fie diriginta lui. Tânăra femeie venise la familia Străjescu să vadă ce este cu Cristian. Pe prispa casei, învelită cu un pled, dăduse cu ochii de Anişoara, mama băiatului, şi o abordase pe ea.

-Am auzit că nu vreţi să-i daţi voie la şcoală lui Cristian. Să ştiţi că este peste medie cu ştiinţa de carte, ar fi mare păcat să…

-Ştiu doamnă, lăcrimase Anişoara, dar nu vrea taică-său. Şi are şi el dreptate. Cu cine să-şi facă treaba dacă eu nu mai pot?

 Se apropiase de ele Vasile Străjescu, venind din spatele curţii cu mâinile pline de sânge. Fusese obligat să sacrifice o noatină care îşi frânsese piciorul şi era furios.

  -Du-te sănătoasă, doamnă! Şi să nu mai vii! Pe la noi câinii sunt răi, mă mir că nu te-au încolţit. Cât despre băiat… Are şapte clase, îi ajunge. Tata avea patru, mama cinci, şi au trăit şi ei. Nu-i mai împuiaţi capul cu tot felul de năimeli, că oricum nu folosesc la nimic.

   -Domnule Străjescu, e păcat să nu înveţe. Acum copii deprind calculatorul, limbile străine…

   Vasile a fluierat puternic spre fundul curţii, iar de acolo s-au auzit lătrături. O haită de câini s-a repezit spre ei, iar bărbatul a rânjit satisfăcut.

   -Uite aici limbi străine!a mai fluierat el odată. Asta nu se învaţă la şcoala dumitale. Avem şi noi pe aici şcoala noastră, aia din bătrâni: să paştem oile, să căutăm de coarne iezii, să mulgem vaca şi să facem brânză…

 Profesoara s-a ferit de câini, fără a se speria prea tare de furia lor. Într-o clipă s-a ivit Cristian cu o nuia în mână, îndepărtându-i.

 -Hai măi, tată! Şi mata!…

- Dispari din ochii mei! l-a fulgerat Vasile din priviri. Dacă mănâncă animalele carnea aia din curte, tai bucăţi din tine, boule!

 Trecuse o săptămână de la episodul acesta şi Cristian aflase de la Gelu, prietenul lui cel mai bun, că în prima sâmbătă din octombrie copii de vârta lui pleacă în excursia promisă de primar şi profesori.

   -Mamă, spune-i tu lui tata, că pe mine nu mă ascultă. Vreau şi eu în excursie. Să văd măcar odată marea.

   -Nici nu îndrăznesc, copile, o să se înfurie. Dar cred că am să încerc. Ce o să-mi facă? Mai mult decât să iau de la el o palmă, nu cred că se poate. E iute la mânie, dar ştii şi tu că este un om bun.

  Răspunsul tatălui fusese însă unul categoric: nu! Avea de pregătit doi porci pentru târgul de duminică, vântul îi stricase o claie cu fân, venea şi veterinarul să-i vaccineze nişte păsări. Nu, nu se poate!

  -Dacă nu mergi tu, Dobre o să o ia pe fiică-sa, pe Mariela, i-a zis Gelu lui Cristian.

 -Dar Mariela e la liceu, la oraş. Cum să o ia?

 -Ce fraier eşti! Trecem cu autocarul pe acolo, o ia, iar la întoarcere vine şi ea încoace, o dată cu noi. Apoi o duce profu, luni dimineaţă, cu maşina, la liceul acela al ei.

 Trecuse o zi, trecuseră două, doamna Istudor venise la ei, dar găsise poarta încuiată. Vroia să ştie dacă totuşi… Apoi i-a spus Gelu că se hotărâse să se plece fără el. Când a aflat, lui Cristi lacrimile au început să i se prelingă pe obraz, chiar dacă el nu ar fi vrut şi încerca să le oprească şirul.

 -Lasă Cristi, nu mai plânge! i-a zis Gelu şi l-a apucat pe după umeri. Găsim noi o cale să vezi şi tu marea. Şi Cheile Dobrogei. Eu am fost cu ai mei de multe ori la plajă, am fost odată la munte, la Sinaia. La munţii ăia adevăraţi, nu la ăştia tociţi de vânturi şi ploi.

     ***                                     ***                                                      ***

 Autocarul ajunsese pe lângă Aeroportul Internaţional Mihail Kogălniceanu, iar Dobre tocmai le explica de ce atâtea avioane cenuşii se află pe pista din apropierea şoselei, când vecinul lui de banchetă, Doru, a văzut uimit ceea ce descoperea gluga hanoracului ce îi căzuse de pe cap: lângă el nu se afla Gelu, ci Cisti. Chiar Cristian Străjescu.

 -Cum ai ajuns aici? l-a întrebat în şoaptă Doru.

-Mi-a lăsat Gelu aseară, târziu, hainele lui, la făntâna din răscruce. După ce ai mei au adormit, m-am dus acolo şi m-am îmbrăcat cu ele, apoi am aşteptat în scorbura salciei de la derea, aia mare şi pletoasă, până când s-a facut ziuă. M-am îmbrăcat cu hainele lui Gelu, astfel că toţi au crezut că sunt el şi am urcat în autocar. Să nu spui la nimeni, te rog!

 Autocarul i-a dus mai întâi la Histria şi nimeni nu a bănuit că băiatul acela, care rămânea mai mereu în urma grupului, nu este Gelu, aşa cum îl strigau ei, este Cristi. Doar doamnei Istudor, profesoara de istorie, nesaţul cu care privea băiatul marea, cocoţat pe zidul cetăţii, i-a trezit unele bănuieli. Dar era prea ocupată cu misiunea de ghid pe care şi-o asumase ca să mai verifice şi dacă sub gluga hanoracului se afla Gelu sau Cristi.

 De la Histria s-au întors din nou pe Chei, aşa cum hotărâseră, numai că de data aceasta nu s-au mai oprit jos, la drumul asfaltat, au mers sus, la mânăstire, locul din care natura oferă o privelişte minunată, de munte autentic, cu formaţiuni calcaroase în forme ciudate, precum Babele din Bucegi. Iar domnul Dobre a vrut cu tot dinadinsul să le arate copiilor această zonă mai puţin cunoscută a Dobrogei, expunându-le tot ce ştia despre rezervaţia de aici. Totul a fost bine şi frumos, copii s-au jucat pe pajistea din spatele mânăstirii, apoi şi-au mâncat mâncarea din pacheţelele puse de părinţi de acasă şi au pornit-o spre autocar. Copii, entuziasmaţi de cele văzute şi încinşi de joc, nu au mai păstrat ordinea locurilor stabilite la plecare de acasă de cei doi profesori, aşa că nici măcar Doru, băiatul care stătuse pe scaunul de lângă Cristi, nu şi-a dat seama că acesta lipseşte, iar autocarul gonise deja zeci de kilometri fără el. Doar atunci când doamna Istudor s-a ridicat de pe scaunul ghidului şi a început să numere copii, a ieşit la iveală adevărul: cel care lipsea din autocar nu era Gelu, ci Cristian Străjescu.

   ***                                        ***                                            ***

  Comisarul şef Mircea Filipescu şi-a lăsat suspectul în grija lui Ilie şi a intrat în biroul comandantului.

  -Te-am chemat în legătură cu răpirea copilului acela, i-a spus şeful de cum a intrat pe uşă. Vreau nişte amănunte, pentru că toată lumea se interesează. De la imspectorat la minister, presa… Toată lumea.

  -La mai puţin de o oră de când a fost adus? Ce amănunte să vă dau? Cu copilul nici nu am avut timp să discut.

  -De ce nu ai început cu el? De unde ştii ce să-l întrebi pe autor, dacă nu ai stat de vorbă cu victima?

  -Ştiu destul de bine ce am de făcut, i-a replicat tăios Filipescu, punându-şi mîinile pe birou şi privindu-şi şeful pe sub sprâncene. Dacă nu aveaţi încredere în profesionalismul meu de ce m-aţi mai chemat de acasă din timpul liber? Putea să se ocupe echipa operativă de cercetarea asta.

  -Mircea, stai puţin, te rog! Înţeleg că eşti furios, te-am chemat de la ziua fiului tău. Dar înţelege şi tu că răpirea asta?…

  -De unde ştiţi că este vorba de o răpire?

  -Păi dacă îl ţinea pe copil cu forţa? Nu aşa l-au găsit pe călugărul ăla? Başca faptul că băiatul avea pantalonii daţi jos atunci când profesorul a intrat în grotă. Spune şi tu, a ce seamănă scena asta?

  -Seamănă, dar nu răsare, şi trebuie să aveţi răbdare. Na, că am dat-o pe versuri! Mai avem de aşteptat cu audierea copilului. Ştiţi foarte bine că nu am voie să-l audiez decât în prezenţa părinţilor. Cine ştie când ajunge aici unul din ei! Acum băiatul stă de vorbă cu Cristina, psihologa noastră. Până să ajungă la mine am altă treabă: ascult istoriile şi călătoriile religioase ale „sfântului Vartolomei”, cum îşi zice omul în sutană.

  -Dar… Părerea ta… Părerea ta care este? Crezi că tipul ăsta, călugărul, ar fi în stare?… Am citit undeva că fanaticii ăştia religioşi…

  -Agache Petru nu este nici călugăr şi nici fanatic religios. Este un tânăr de 34 de ani, cu un grad de cultură mai redus, rămas singur pe lume, care spune că ar fi avut o revelaţie privitoare la divinitate şi a plecat să îndeplinească ceea ce crede el că este „menirea” sa, căpătată prin poruncă divină. A fost verificat în evidenţe şi la locul de domiciliu. Nu s-a spus nimic rău de el. Aşa că, mai uşor cu răpiri, sechestrări sau violuri. Ne trezim cu cazul pe sticlă aiurea şi lezăm demnitatea unui om care s-ar putea să nu fie vinovat decât de faptul că locuieşte, fără viză de flotant, într-o grotă de pe Cheile Dobrogei. Şi apoi… Este vorba de un copil, care ar rămâne marcat o viaţă dacă s-ar spune despre el neadevăruri atât de mari.

  Când a ajuns la birou, la uşă a găsit un agent de poliţie în uniformă însoţit de un bărbat înalt, spătos, îmbrăcat în nişte haine parcă prea scurte şi prea strâmte pentru corpul său.

  -E Vasile Străjescu, i-a spus omul în uniformă.

  Comisarul i-a făcut semn să-l aducă după el în birou. Dar bărbatul cum a dat cu ochii de Vartolomei, aşa cum stătea el drept pe scaunul de lângă birou, în loc de Bună ziua! s-a repezit cu pumnii asupra acestuia. Reacţia celor trei poliţişti din încăpere a fost promptă, dar nu suficient de rapidă încât să prevină incidentul. Pumnul neaşteptat al lui Străjescu izbise cu putere faţa omului în sutană, răsturnându-l cu scaun cu tot.

  -Mi-ai nenorocit copilul, închinarea mă-tii! a răcnit el, luptându-se cu poliţiştii să scape din strânsură.

  Vartolomei s-a cules cu greu de jos, împiedicat de sutana lungă. Ochiul stâng îi era tumefiat, iar de la nas şi de la gură au început să i se scurgă firicele de sânge.

  -Du-l la voi în birou şi cheamă ambulanţa să-i vadă rănile!i-a ordonat Filipescu lui Ilie.

  Cei doi nu au apucat să plece că uşa s-a deschis, iar pe ea a intrat Cristina, psihologul poliţiei, ţinându-l de mână pe Cristi. Băiatul l-a văzut pe Vartolomei şi a înţeles ce s-a întâmplat fără să i se explice.

  -Cine?… De ce?… De ce?…

  Dar întrebările băiatului, însoţite de privirile rotite prin întreaga încăpere, de la unul la altul, nu şi-au găsit răspunsul. Totul a împietrit pentru câteva secunde în biroul comisarului Filipescu. Se ştia cine, dar de ce?… Cum să-i explici unui copil gestul animalic al părintelui său? Vartolomei a ieşit, şi Ilie a ieşit, dar gheaţa din interior s-a topit greu. Vasile Străjescu a început să mormăie nişte sudalme numai de el desluşite, apoi să se zbată şi să ţipe să i se dea drumul din cătuşe. Cristi s-a dus până în dreptul fotoliului pe care fusese aşezat tatăl său, sprijinit blând de după umeri de Cristina, şi-a privit tatăl cu milă ca pe un animal rănit şi lacrimile i-au inundat faţa.

  -Nu era de ajuns că baţi căţeii, şi găinile din curte, şi viţeii, şi iezii, şi mieiii? Că mă baţi pe mine şi pe mama când vrei tu şi dorm noaptea cu spaima să nu te trezeşti şi să găseşti vreun motiv ca să ma iei la bătaie? Acum ai trecut cu bătaia şi dincolo de gardul curţii, de gardul chinurilor noastre.

  -Eu te-am făcut. Eu vă dau la toţi să mâncaţi, aşa că am tot dreptul.

  -Şi vrăbiile îşi hrănesc puii, îi apără de gaiţe şi de grauri, îi învaţă să zboare. Şi urşii dau mâncare puilor, dar nu-i chinuiesc. Tată…

  Trupul i s-a zguduit de plâns, iar Cristina l-a strâns, cu lacrimi în ochi, la pietul ei, mângâindu-l pe creştetul capului.

  -Nu mai plânge, Cristian. Se vor rezolva toate. Povesteşte-i domnului comisar ce mi-ai povestit şi mie.

      ***                                               ***                                       ***

  Soarele blând şi palid de toamnă se apropia de ceasurile chindiei când copiilor li s-a spus să-şi strângă lucrurile şi să meargă la autocar. Cristi coborâse pe o potecă de pas, abia vizibilă, de pe versantul dinspre apus. Nu avea nimic de acasă, ca ceilalţi copii, şi îi era teamă să ceară vreunuia un strop de apă ca să nu fie recunoscut. Spusese profesorul Dobre că apele se strâng în râul Casimcea, deci trebuie să fie vreun izvor pe undeva. Setea îl mâna tot mai departe, ca într-un deşert chemarea Morganei spre adâncurile de nisip. Doar că la un moment dat, poteca de pe panta blândă l-a dus către un stejar pitic, ce ascundea o stâncă abruptă. A simţit cum se prăbuşeşte în gol şi într-o fracţiune de secundă s-a prins de una din crengile stejarului. Trupul i s-a izbit de stâncă, spatele i s-a lipit o secundă de piatra rece şi colţuroasă, iar un colţ al acesteia i s-a înfipt în şoldul drept. Pentru scurt timp nu şi-a mai simţit piciorul, iar durerea i-a fulgerat trupul. A reuşit cu greu să se ridice în mâini şi să iasă la potecă.

  S-a întins pe spate şi a închis ochii. Cât a stat acolo, nu şi-a dat seama. Poate un minut, poate un ceas. Noaptea nedormită, oboseala zilei, efortul de a ieşi de lângă muchia stâncii, îl obosiseră enorm. Când s-a trezit din somnul în care căzuse, un câine negru cu pete maron, de talie mijlocie, cu o pereche de ochi trişti, îl lingea pe faţă.

  -Ce vrei tu, supăratule? l-a întrebat Cristian mângâindu-l cu blândeţe. Nu am ce să-ţi dau, dacă vrei să-mi ceri ceva. Îmi este şi mie foame, îmi este sete, iar şoldul mă doare groaznic.

  Căţelul sa îndepărtat câţiva paşi, apoi s-a uitat spre el cu ochii aceia trişti. Apoi a mai făcut câţiva paşi, dar s-a întors la locul în care se afla Cristian. A mai făcut de câteva ori manevra asta până când băiatul a înţeles că  trebuie să-l urmeze. Şi l-a urmat pe cărare câteva minute, ajutându-se de un băţ, până când proaspătul lui prieten a dispărut.

  -Supăratule! Unde eşti, Supăratule? M-ai părăsit şi tu? Spune măi, Supăratule, unde te-ai ascuns? Haide, ieşi odată că nu am chef de joacă! Şi mă doare piciorul ăsta.

  La un moment dat, ierburile pe jumătate uscate ce acopereau peretele de piatră de lângă potecă s-au dat la o parte la doi paşi în faţa lui, iar de după ele a apărut Supăratul urmat de un bărbat tânăr, îmbrăcat cu straie ponosite de călugăr, cu barba încâlcită şi părul lung, negru, legat la spate cu un şnur.

  -Dacă pe el îl cauţi, să ştii că nu-l cheamă… Cum i-ai zis tu. Îl cheamă Gelu. Gelu, vino aici! şi căţelul s-a lipit de piciorul bărbatului.

  -A-haaa! Ca pe prietenul meu cel mai bun.

  -Şi ca pe acela de la istorie. Ştii, Gelu, Vlad şi Memonorut.

  -Gelu, Glad şi Menumorut, l-a corectat Cristian.

  -O fi, că eu pe la şcoli am umblat mai puţin. Dar hai o leacă la mine în chilie, că te văd tare obosit. Şezi pe piatră, aici, şi ia o gură de apă din căldăruşa aceasta, că ţi-o fi sete. Ia şi nişte mere să te ospătezi. Spune-mi, ce cauţi prin pustietăţile astea? Ai tăi or fi îngrijoraţi.

  Cristian i-a povestit cum a ajuns acolo, iar Vartolomei, căci el era bărbatul din grotă, i-a observat grimasa de durere atunci când şoldul drept i se atingea de piatra ce-i ţinea loc de scaun.

  -Ce ai, copile? Ori eşti rănit?

  -M-am rănit la şoldul drept şi mă doare îngrozitor. Mai sus puţin am alunecat de pe potecă şi am căzut pe marginea stâncii.

  -Stânca Răului, aşa am numit-o, că nu doar ţie ţi s-a întâmplat. Cât mai stau pe aici am să pun nişte crengi şi o să schimb calea poteciii, să nu mai ajungă nimeni lângă ea. Dar acum trebuie să facem ceva cu rana ta. Am nişte leacuri de bube în straiţă. Mi le-a făcut  buna, bunica mea, când trăia, şi le port cu mine. Până acum m-a ferit bunul Dumnezeu de rele, dar le pot folosi pentru tine. Ia să-ţi văd rana!

  Cristian s-a întors cu spatele şi şi-a dat pantalonii jos. Rana era o julitură cât o palmă de a lui de mare, care sângera, dar sub sângerare carnea putea fi zdrobită.

  -Rămâi aşa să-ţi dau cu alifie, a zis Vartolomei. Şi am să rup o bucată din pulpana cămăşii acesteia pe care abia am spălat-o ca să te leg cu ea. Vei odihni aci în astă noapte, iar mâine te duc eu în Târguşor. Este o cursă la Constanţa. Acum este târziu, ne apucă noaptea până ajungem în sat, iar în pădure şi pe câmpuri mişună şacalii. De unde or mai fi venit şi jivinele astea spurcate, nu ştiu. Dar tot de la Cel de Sus trebuie să ne fie date şi ele, să nu uităm că pe lume nu are loc doar binele, ci şi răul. Şi să ne mai pedepsească pentru lipsa de credinţă şi nelegiuirile oamenilor.

  A scos dintr-o desagă o cutiuţă şi o sticluţă, le-a aşezat cu grijă lângă picioarele băiatului şi, când se pregătea să ungă rănile, ierburile de la intrarea grotei s-au dat la o parte, iar pe uşă a intrat furios profesorul Dobre, având în mână o bucată de lemn bine lustruită:

  -Stai! Opreşte-te sau îţi crăp capul cu bâta asta!

  Zorile se pregăteau să-şi anunţe sosirea, trimiţând dinspre mare către cer, timid, lumina. Pescăruşii, cu zborul lor neregulat, chiuiau veseli că începe o nouă zi, învioraţi de briza uşoară care aducea până în birourile poliţiei mirosul proascpăt de vapori săraţi. Se terminaseră audierile şi protagoniştii întâmplarii plecau care încotro. Vartolomei se hotărâse să ia drumul spre vest, „pentru a călca pe urmele Sfântului Apostol Andrei, la peştera de la Ion Corvin, acolo unde acesta a sălăşluit o parte a vremelnicei Sale vieţi pe această lume”, după cum chiar el le spusese poliţiştilor. Să depună plângere împotriva lui Vasile Străjescu pentru Lovire? Nici vorbă, şi asta era tot de la Dumnezeu. Cristina l-a luat pe Cristian să doarmă la ea, dar gândul ascuns al ambilor era ca imediat după ce ies de la poliţie, să se furişeze în spatele gardului acesteia, acolo unde marea se întindea, imensă, neastâmpărată, cu albastrul ei „pictat” cu valuri mărunte, albe, şi să admire spectacolul ieşirii astrului zilei dintre ape. Numai Vasile Strejescu nu ştia încotro s-o apuce. A rămas în stradă, buimac. S-a lăsat uşor pe vine, şi-a aprins o ţigară şi a stat aşa până când pe lângă el a trecut un bătrânel.

  -Domnule, l-a tras el de mânecă, nu ştiţi încotro s-o apuc? Cum să mă duc acasă fără băiat? Fără Cristi? Ce să mai caut?…

  Dar bătrânelul şi-a tras mâna şi şi-a continuat drumul fără o vorbă.

  -Ştiu eu, s-a auzit din spate vocea comisarului şef Filipescu. Mergi cu mine aici, aproape. Bem o cafea şi o tărie, poate mâncăm ceva. Fac cinste, doar a fost ziua fiului meu. Apoi găsim noi drumul.